Nu e un secret că nu am deloc la inimă sporturile feminine – în special cele în care este implementată egalitatea în plată în ciuda inferiorității evidente atât în calitate cât și în cantitate. Iar tenisul feminin e cel mai atroce caz de acest gen.
Cu astea spuse, văzui pe un thread de Faceberg o poziție de la un leftist care mi-a adus aminte de ce, în arena politicii practice, opinia personală (mai ales a mea) contează ceva mai puțin spre deloc.
Această poziție a fost luată mult în balon pe FațăCarte – mulți „internauți” apreciind drept ridicolă insinuarea că sportivii sunt vehicule ideologice sau că ar avea o datorie față de comunitățile care îi aplaudă.
Sigur, luat strict pe fapte și pe subiectul de față – Simona Halep – chiar este ridicol. Simona Halep (și tenisul în general) nu a primit bani publici, nu a căutat subvenții pentru munca ei și în genere n-a așteptat nimic pe gratis din partea nimănui. Iar comunitățile care o aplaudă primesc deja recompensa în forma jocului bun (sau mă rog, apreciabil) pe care-l prestează făcându-și aplaudacii fericiți. E un schimb cât se poate de onest și de consensual. În sesul ăsta, insinuarea lui Paul Gabriel Sandu este, într-adevăr, ridicolă.
Însă Paul Gabriel Sandu nu vorbea în sensul ăsta – și intervenția sa arată cât de mare este discrepanța (ca să nu zică hăul) între cum vorbesc leftiștii și cum vorbesc oamenii normali.
Să ne înțelegem: la Stânga (și în special la extrema Stângă, de unde vine și Paul), totul, dar absolut totul este întâi de toate politic. Asta nu înseamnă că nu există și dreptaci care gândesc așa dar ”the personal is political” nu își are originile în nicio versiune de Dreapta mai nouă sau mai veche (în niciun caz mai veche, mai ales) – ci este fundamentul leftismului.
Și nu doar leftismului modern – ci leftismului de orice fel.
Așa e și cu putință ca astfel de intervenții să fie apreciate deopotrivă de activiști PSD-iști din Vaslui (Stânga veche) precum și de activiști veganiști sau antisemiți care nu mai pot după drepturile teroriștilor (Stânga nouă). Pentru toți aceștia, personalul este politic.
Odată înțeleasă cheia în care Paul Gabriel Sandu vorbea, devine mai ușor de înțeles și de ce, chiar dacă în cel mai sinistru mod cu putință, cam are dreptate.
„Păcatul” lui Paul Gabriel Sandu e că a lăsat porumbelul liber în public – întrucât lungul marș prin instituții nu e menit să fie chiar atât de public. Marele lui avantaj e că cine vede și nu știe zice că fix așa trebuia să fie. Sau, mai pe românește, mai nimeni n-o să-l creadă, mai nimeni n-o să observe și în 24 de ore uită toată lumea.
Chiar și-așa, e de reținut că, din punctul de vedere al extremei Stângi, nimeni și nimic nu poate exista în afara ideologiei și în afara sistemului care trebuie impus tuturor. Iar Paul știe foarte bine asta deși, sunt convins, se va grăbi să nege sau pur și simplu va ignora subiectul (eu așa aș face).
„Filmul” ăsta l-au mai văzut românii. Niciun succes sportiv românesc pe scena internațională nu exista fără mulțumiri din inimă Partidului – chit că avea de-a face cu Partidul sau nu (deși deseori avea, chiar împotriva voinței sportivului).
Ce s-a schimbat în prezent este faptul că deocamdată Stânga nu deține același nivel de putere așa că încearcă, tiptil, cu răbdare, să subvertească orice instituție sau figură poate și s-o transforme în vehicul ideologic. În ochiul Stângii, orice există și este popular în vreun fel este un potențial vehicul ideologic încă neexploatat. ”Untapped potential” îi zice pe la seminariile de îndoctrinare leftistă la care Paul sigur a participat.
Bun, și de ce am scris toate lucrurile astea? Pentru că atâta vreme cât non-Stânga nu pricepe cum gândesc oamenii ăștia și de ce, Stânga radicală va avea, mai devreme sau mai târziu, mai mult succes decât merită. În esență, va câștiga prin neprezentare în foarte multe etape. De ce? Pentru că non-Stânga visează cai verzi pe pereți în timp ce stângiștii hardline infiltrează, cu răbdare, instituție după instituție fără prea multă opoziție.
Asta nu se va schimba până când non-Stânga nu va învăța măcar să citească ce primește.
Oameni de bună credință – normali, non-leftiști, non-ideologizați – s-au grăbit să-i arate ideologului că greșește. Fie prezentând fapte care contrazic narativa lui (arătând că Simona Halep e implicată în mai multe cauze sociale și nu numai care aduc un impact pozitiv mai multor oameni decât o să aibă Paul Gabriel Sandu în 50 de vieți), fie încercând să demonteze logic afirmațiile lui Paul. Această abordare este din start sortită eșecului.
De ce? Pentru că fie Paul deja știe lucrurile astea, fie nu le știe dar oricum nu-i pasă. În practică, rezultatul este același – oamenii de bună credință ducându-i argumente care sunt în afara subiectului pentru el (besides the point, dacă vreți). Pentru că Paul nu e interesat de fapte – ci de avansarea unei narative care narativă spune că nimic din ce nu este aprobat de Partid nu trebuie apreciat, căci altfel ești un alb privilegiat (ferească Dumnezeu și creștin!) care urăște săracii.
De fapt, singurul lucru pe care-l aflăm de la Paul este că Simona Halep nu este încă ideologizată. Asta e o informație nouă și utilă. Ce faci cu ea e altă poveste. Paul deja a decis – va încerca să te facă să-ți fie rușine că te uiți la tenis (un sport de și pentru privilegiați), că te bucuri când un român câștigă și speră ca la un moment dat Simona Halep (sau următorul sportiv de succes) se va simți și el/ea suficient de rușinat(ă) încât să ofere un nod of approval și pentru leftiști. Fie în forma unor donații la cauze leftiste (doar nu credeați că leftiștii fac activism dezinteresat financiar, nu?) fie măcar o susținere în public pentru diverse cauze – mai un veganism, mai un gheism, mai un feminism misandrin,… se găsește ceva.
Până atunci însă (dacă acel moment va veni), vor curge sloganurile bine știute și întipărite programatic în mintea majorității românilor. Le știți și voi: „suntem jalnici ca nație”, „suntem mândri fix degeaba”, „nationalist man bad”, etc. etc.
Desigur, așa cum Paul însuși ne confirmă în mod direct, lucrurile astea stau așa atâta vreme cât direcția este una pro-leftistă. Dacă însă sportivii înțeleg să-și manifeste „datoria” față de comunitate printr-o donație la campania unui conservator sau prin ridicarea unei biserici atunci, se știe, este foarte-foarte rău sau măcar întristător.
Tipul ăsta de logică funcționează la orice când vine vorba de leftiști. Andy Ngo, homosexual asiatic, a devenit repede straight-white privileged în momentul în care nu a susținut Stânga iar lobby-ul ocupat cu drepturile „minorităților sexuale” a avut o imensă durere în cur atunci când Andy a fost călcat în picioare lăsându-se cu sângerări cerebrale. Ba chiar presa de bon ton s-a grăbit să apere agresorii. Și acolo logica a fost aceeași: Câtă vreme „țin cu noi” – minoritățile sexuale și/sau etnice sunt bune și de apărat împotriva violenței. Când nu mai „țin cu noi” – e cel mult întristător când mai sunt călcate pe cap chiar de noi.
Morala poveștii: Când un ideolog leftist (mai mic sau mai mare) vorbește despre ceva, uitați-vă la direcția generală. Aplicați o lentilă colectivistă ca să înțelegeți la ce se referă. Paul nu vorbește neapărat despre Simona Halep ci despre direcția generală că sportul ar trebui să fie ideologic și că e mare păcat că acum nu (prea) este. Mă rog… valabil și în cazul prezentului hrisov, el nefiind despre Paul în mod special, ci despre leftiști în mod general 😀
Ah și în cazul în care vreți să-mi spuneți că poate el nu știe asta și că poate e doar demoralizat, vă rog să nu.
Pentru maximum de amuzament, plătitorilor de taxe români trebuie să li se mulțumească pentru faptul că i-au plătit lui Gabriel Sandu ”studiile” doctorale în neo-leftism și, după un tur în Almanya acum ne predică leftism dur studiat direct de la sursă.
Atât.
