De ce vorbim (atât de des) despre propagandă?

Nu e un secret pentru nimeni (deși e în continuare surprinzător de complicat pentru mulți) că la Freedom Alternative ne uităm întâi la idei și apoi la propagandă, acordându-le pondere de 51% și respectiv 49%. Ăsta e modelul pe care l-am ales. Evident, nu are nimeni pretenția că e unicul sau cel mai bun model. Există destui care fac 90% idei și 10% propagandă, precum și invers. Fiecare pe felia lui și nu-i nimic în neregulă cu niciunul dintre modele. Asta-i frumusețea pluralismului și a pieței libere până la urmă.

Însă azi noapte am primit un mail cumva acuzator că nu e bine cum fac. Primim din astea cam 10-15 pe lună. Dar ăsta îmi era adresat mie personal și venea de la cineva care nu este nici political operative și nici om prost. Drept urmare se cade să răspund. Și răspunsul nu e deloc greu.

Pentru că propaganda mută opinia publică și câștigă alegerile

E atât de simplu. Nu, nu intelectul, nu numărul de facultăți absolvite (sau prestigiul lor), nu numărul de expresii pompoase (sau de injurii – sau lipsa lor), nu numărul de „atacuri frontale asupra adversarilor” (mamă, ce detest sintagma asta) și nici măcar ideile concrete de măsuri.

Desigur, toate astea contează într-o oarecare măsură, dar prea puțin totuși. În orice caz mult mai puțin decât se chinuie să vă convingă diferiți ideologi de pe Internet sau de aiurea. Dacă cele mai bune idei și cele mai bune măsuri câștigau alegerile, Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile în 1992 și Mugur Isărescu în 2000 (după ce ca premier a rezolvat în 3 luni ce nu reușiseră Dumnezeu-mai-știe câte cabinete în 9 ani). Dar nu a fost așa. Întocmai pentru că ideile contează mai puțin decât și-ar dori segmentul naiv și/sau ideologic din clasa clevetitoare.

Înainte de fiecare alegeri legislative și prezidențiale îmi rezerv două zile pentru studiu și actualizare a cunoștințelor de istorie recentă (inclusiv sau, mai bine spus, mai ales, istoria propagandei). De ce fac asta? Pentru că a privi cu picioarele pe pământ și nu de la înălțimea euforiei tinde să ajute foarte mult la sănătatea mintală pe termen lung.

Tocmai am terminat de (re)văzut un documentar făcut de Adevărul în 2014, cu puțin timp înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale la capătul cărora Marele Mut avea să devină președintele țării. Vă recomand ferm să-l vedeți și voi.

În el veți găsi analize foarte similare cu ce facem noi azi. Îl puteți auzi pe Cristian Tudor Popescu (adevăratul Ministru al Propagandei în epoca post-comunistă) explicând foarte sec de ce era perfect firesc ca Iliescu să câștige în 1990 și explicând foarte clar și ce ”greșeli politice” (a se citi: greșeli de propagandă) au comis Rațiu și Câmpeanu. Sau de ce Emil Constantinescu n-avea nicio șansă în 1992. Sau de ce Emil Constantinescu a câștigat în 1996 (hint: nu din cauza meritului său).

De ce sunt astea importante? Pentru că asta e țara. Și nu poți fi un bun analist politic fără să cunoști foarte bine țara și, mai ales, butoanele ei propagandistice. Sună oribil asta cu „butoanele propagandistice” dar e în esență un termen mai scurt pentru multitudinea de factori ce pot (sau nu) să apară în timpul unei campanii electorale care pot înclina decisiv balanța. În 1996 a fost moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte. În 2004 a fost „dragă Stolo” iar în 2009 a fost ineptitudinea nesperată (dar nu tocmai surprinzătoare) a lui Mircea Geoană.

De ce sunt importante lucrurile astea? Pentru că dacă nu cunoști istoria așa cum e ea (nu așa cum ai vrea tu să fie), nu poți analiza cât de cât onest nici prezentul și în mod cert nu poți propulsa candidatul tău preferat (și presupunem și ideile tale preferate) spre Putere. N-ai cum.

De-aia vorbim atât de des despre propagandă. Pentru că cu cât mai mulți oameni înțeleg lucrurile astea, cu-atât mai educat (în sensul real) devine electoratul.

Sigur, procesul este unul complicat și de lungă durată. Și în mod cert va supăra oamenii pe parcurs – fie prin deziluzie (în rândul celor încă naivi), fie prin oftică (a celor care investesc într-o parte și pierd pentru că se „dă din casă”). Dar astea-s lucruri firești.

Ce nu mi se pare însă deloc firesc este numărul de oameni chipurile de pe Dreapta care continuă să se încăpățâneze și să insiste că ei, și prin extensie Dreapta ca întreg, nu doar că trebuie să fie, dar deja este deasupra propagandei. A crede așa ceva după episoadele 1990, 1992, 1996 și, mai ales, 2004 și 2014, e inadmisibil.

Literalmente cursul istoriei țării noastre a fost schimbat (câteodată înspre binișor, câteodată înspre [foarte] rău – dar schimbat fără îndoială) de propaganda corectă la locul potrivit.

Va fi o luptă lungă – cel puțin 7 ani de-acum încolo, estimez eu – până când Dreapta (atâta cât e și cât o fi) va învăța și, mai important, va internaliza acest aspect vital. Și după ce se va fi întâmplat asta, abia dup-aia putem trece la pașii următori. Căci propaganda nu e totul. Propaganda este pentru politică ce era Ronaldinho la Barcelona sau Cristiano Ronaldo la Real Madrid: cea mai importantă piesă, care deseori decide meciul în momente cheie, dar nicidecum singura piesă.

Dar mai e până acolo. Și până ajungem acolo, vom continua să vorbim atât de des despre propagandă.

În sfârșit a murit Robert Mugabe

La vârsta de 95 de ani, Robert Mugabe era ultimul dictator încă în viață care prinsese vremurile de glorie și eternă prietenie cu Nicolae Ceaușescu și ceilalți dictatori marxiști leniniști din lumea întreagă.

Dictatorul a murit în Singapore astăzi dimineață la o clinică privată unde fusese internat în urmă cu un an.

Pe străzile capitalei Harare oamenii au sărbătorit în stradă vestea decesului celui care a condus Zimbabwe cu mână de fier vreme de aproape 40 de ani.

Ca și altor teroriști comuniști din Africa (spre exemplu Nelson Mandela) – imaginea acestui dictator este în continuare spălată în mod intenționat atât de naivi cât și de politicieni de Stânga care îl laudă pentru ”eliberarea” țării și pentru presupusa lui activitate în domeniul ”reconcilierii rasiale” – omițând atât masacrul Gukurahundi, comis la ordinul lui Mugabe de către Cea De-a Cincea Brigadă a Armatei (antrenată de specialiști din Corea de Nord) care a dus la moartea a peste 80.000 de oameni precum și politicile rasiste ale acestuia de la începutul acestui secol.

Robert Mugabe a fost înlăturat de la putere în noiembrie 2017 prin lovitură militară de stat condusă de actualul președinte Emmerson Mnangagwa. Au urmat negocieri în care dictatorul a fost de acord să demisioneze în schimbul acordării imunității pe viață și protecție a siguranței sale pe teritoriul Republicii Zimbabwe – insistând că își dorește să moară în Zimbabwe și nu concepe să trăiască în exil.

Negocierile au avut loc deoarece porțiuni largi din societate se temeau ca acesta să nu lase în urma sa la cârma țării pe soția sa, Grace (52 de ani la momentul negocierilor) – cunoscută pentru faptul că mergea la runde scumpe de cumpărături la Londra în timp ce țara murea de foame.

Ultima dorință a dictatorului nu a fost îndeplinită însă acesta nu a fost deranjat niciodată de vreun tribunal pentru actele sale comise în calitate de lider al națiunii. Actualul președinte – fost vicepreședinte în administrația Mugabe – s-a limitat la declarații mai degrabă neutre atât în ultimii doi ani cât și acum, după moartea dictatorului.

Cine a fost Mugabe

Mugabe a fost primul premier al țării la obținerea independenței în 1980 până în 1987 când guvernul a amendat constituția și a fost proclamat președinte și comandat suprem al forțelor armate – rol care îi permitea și să dizolve parlamentul, să declare lege marțială și să candideze pentru oricâte mandate dorea.

Mugabe a menținut relații cu fosta țară stăpânitoare – Marea Britanie – și după sfârșitul erei coloniale fiind primit de mai multe ori în vizite de Stat de către Regină precum și de către prim-miniștri.

Regina Elisabeta l-a decorat pe Mugabe cu ordinul onorific de Cavaler al Majestății Sale în 1994 însă ordinul i-a fost retras în 2008, la vârful crizei politice și economice din Zimbabwe.

Mugabe a menținut relații excelente cu Corea de Nord. Pe lângă acordul cu Kim Ir-Sen care permitea armatei nord-coreene să desfășoare antrenamente în Zimbabwe dar și să antreneze armata zimbabweană, Corea de Nord a beneficiat și de mai multe contracte de construcții în țara din sudul Africii. Cel mai elocvent exemplu este Monumentul Eroilor Națiunii din Harare, însoțit de un muzeu de propagandă menit să spele rolul lui Robert Mugabe în atrocitățile de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut.

Robert Mugabe – la fel ca și ceilalți comuniști din Africa – a fost susținut puternic de URSS și ulterior a avut parte de primire călduroasă în întreg spațiul comunist – inclusiv în România – cei doi dictatori comuniști vizitându-se de mai multe ori.

După căderea URSS, cetățenii sperau că promisiunea lui Robert Mugabe de a democratiza țara ar avea o șansă mai reală să se întâmple întrucât, sperau ei, acesta nu mai trebuie să mulțumească nici Moscova și nici vreun alt lider autoritar comunist.

În realitate, între 1990 și 2000 regimul Mugabe a dus o campanie de cheltuire a tuturor resurselor Statului pentru a-și mulțumi apropiații politici și pentru a-și consolida puterea.

În 2000, Mugabe a pornit campania agresivă de confiscare a tuturor fermelor deținute de europeni albi (descendenți ai foștilor coloniști dar și coloniști mai în vârstă care au ales să rămână în țară și după căderea regimului colonial) sub pretextul redării pământului „proprietarilor de drept negri și localnici”.

Trecând peste faptul că majoritatea fermierilor albi erau născuți în Zimbabwe și-și dețineau legal și legitim terenurile, măsura de confiscare nu a adus nici dreptate și nici prosperitate. Majoritatea fermelor confiscate (cu proprietarii hăituiți în exil) au fost lăsate în paragină iar cele care au fost date unor proprietari noi – au fost date unor apropiați ai regimului care nu aveau niciun fel de experiență sau cunoștințe în conducerea unei astfel de afaceri.

Rezultatul a fost unul catastrofal. Cel puțin 10.000 de oameni au murit de foame între 2000 și 2003 și alte câteva milioane au părăsit (cei mai mulți definitiv) țara pentru a evita aceeași soartă.

Confiscarea nu a fost nici ea una pașnică (legală nici atât) – miliții asociate cu regimul torturând sau ucigând sute de fermieri albi și jefuind mii.

Oponenții politici ai lui Mugabe au fost deseori bătuți, abuzați sexual sau cercetați penal fără temei pentru trădare.

Între 2004 și 2008 Zimbabwe a trăit Revoluția Industrială pe invers – țara prăbușindu-se în totalitate în feluri în care nu s-a mai întâmplat (încă) în epoca modernă nici măcar după un război.

În 2008 inflația în Zimbabwe atinsese pragul de 250.000.000% (două sute cincizeci de milioane la sută). Abia după 2009 rigida administrație Mugabe a început să accepte reforme. Despre economia recentă a Zimbabwe, Freedom Alternative a făcut un reportaj de la fața locului.

Ca și în România înainte de 1989, în timp ce țara murea de foame, familia dictatorului trăia foarte bine într-un palat prezidențial opulent.

Cu economia încă în pionieze, în 2015, la aniversarea a 91 de ani, Mugabe a dat cea mai mare petrecere din istoria țării la un complex de lux unde s-a servit carne de pui de elefant, s-au făcut partide tovărășești de vânătoare (similare cu cele pe care le făcea Ceaușescu) și la care au participat în jur de 21.000 de oaspeți.

Desigur, în tot acest timp, Mugabe era ”reales” în scrutinuri în care manipularea atingea cote ridicole, după cum ne-a fost explicat de un localnic care a fost observator în cele mai recente ”alegeri” ce au fost ”câștigate” de Robert Mugabe.

Una peste alta, lumea este începând de astăzi un loc marginal mai bun odată cu ascensiunea lui Robert Mugabe în rolul de bun comunist.

Ce am putea și ce nu am putea învăța de la polonezi

Există cel puțin trei narative despre Polonia care sunt servite românilor, două dintre ele complet absurde și cea de-a treia parțial conectată la realitate.

Pe de o parte există narativa crezută de mai toți progresiștii alături de aproape tot soborul mediatic, potrivit căreia Polonia e un stat fascist, corupt, oprimator și sărac. Apoi există narativa ceva mai moderată pe care o cred restul de progresiști precum și stângiștii care pretind că sunt ”de centru” – respectiv că Polonia e un stat autoritar, corupt, condus de un fel de PSD populist și plin de oameni în general proști (asta mi-a spus cu mândrie moderată un USR-ist care nici n-a putut să-mi arate Polonia pe hartă, dar știa el sigur c-așa e). Și apoi mai există narativa crezută de mulți conservatori potrivit căreia Polonia e un stat al domniei legii, al ordinii, al liniștii și condusă de un guvern patriot, pe bune de dreapta și care face revoluție culturală pentru a scăpa următoarea generație de tirania leftismului.

Toate trei narativele conțin minimum un element fals. Polonia nu e un stat fascist (și numai un idiot ar crede asta), nu e nicidecum un stat sărac (e singura țară din I3M cu economie avansată/occidentală) iar guvernul condus de Mateusz Morawiecki este el multe dar nicidecum unul autoritar sau revoluționar.

De fapt, dacă guvernul Poloniei n-ar fi în profund dezacord cu Uniunea Europeană în privința imigrației în masă, guvernul Morawiecki ar fi în genere lăudat de presa internațională. Gândiți-vă că actualul premier e în esență un bancher venit pe filieră FMI (cam ca Emmanuel Macron) care până în 2016 n-a fost membru în niciun partid dar care a fost unul din tehnocrații care a negociat aderarea Poloniei la UE. Dar asta e o poveste pentru altă dată.

În ultimele 12 luni mai mulți membri ai Freedom Alternative Network, inclusiv subsemantul, au mers în Polonia de mai multe ori cu ocazia unor evenimente sau pur și simplu pentru a vedea Talpa Țării așa cum e ea – în ideea nu doar de-a confirma sau refuta narative care circulă despre Polonia, dar și în ideea de-a vedea ce putem învăța din experiența post-comunistă a Poloniei și poate chiar aplica și la noi.

Țineți cont că istoria ultimului secol a Poloniei e foarte similară cu a noastră iar prezentul este de asemenea destul de similar; nu de puține ori având senzația că mă aflu în România și doar afișele în polonă îmi reaminteau că totuși nu-s în țară. Iar asta nu e deloc rău. Întocmai pentru că diferențele mici fac posibilă ideea că am putea învăța câte ceva și aplica și la noi.

Așadar…

Ce am putea învăța?

1. Conștiința istorică

În Polonia, a-ți studia cu mare atenție propria istorie este un obicei cultivat intens. La aproape toate evenimentele care comemorează diferite episoade din istoria Poloniei vezi copii – nu de puține ori aduși de profesorii lor de istorie ca parte din curriculă – precum și mult tineret.

Spre deosebire de România, în Polonia interesul pentru trecutul țării nu este nici apanajul unor ciudați siniștri și nici al unor boșorogi care mai au o bășină până se duc – ci apanajul predominant al tinerilor. Cumva, polonezii au reușit să-și convingă porțiuni semnificative din tineret să fie fascinat de istoria (altfel una foarte zbuciumată și rareori glorioasă a) Poloniei.

În România ne-am lăsat demoralizați atât de faptul că manualele noastre de istorie sunt pline cu mitologii și falsități introduse de regimul comunist dar și de retorica de tipul ”România n-a fost niciodată măreață”. Nu de puține ori ne lăsăm imnul național luat la mișto și rareori taxăm astfel de discurs pentru că, nu-i așa, imnul nostru este ”Deșteaptă-te române!” ceea ce înseamnă că încă dormim, nu?

În Polonia, imnul național începe așa: ”Polonia n-a murit încă!” și continuă într-un ton la fel de sobru ca al nostru, scoțând în evidență faptul că existența Poloniei mereu a fost inconvenientă pentru vecinii săi. V-am mai zis că seamănă foarte mult istoria Poloniei cu a României, da?

Ei… în Polonia nu se rușinează nimeni de imnul național deși și al lor, ca și al nostru, menționează luptele cu vecinii – în special cele cu nemții și cu moscoviții dar și cele cu suedezii.

Dar e mai mult decât imnul național. E în genere conștiința istorică ce este cultivată cu răbdare de o mulțime de organizații care nu de puține ori nu se suportă una pe cealaltă dar care toate trag în direcția îmbunătățirii conștiinței istorice a conaționalilor.

La noi de ce nu se poate? Păi nu se poate pentru că, pe de o parte, încă nu reușim să scăpăm de mitologiile introduse de regimul comunist în istoria noastră și, pe de altă parte, prea multora dintre noi ne „pute” să zicem ceva pozitiv despre România (mai revin asupra acestui aspect).

Ce am putea învăța de la polonezi e arta echilibrului. Da, trebuie ușor-ușor eliminate mitologiile introduse de regimul național-comunist dar, în același timp, trebuie să avem grijă ca în acest proces să nu cădem pradă gândirii revoluționare și să aruncăm copilul odată cu apa murdară, cum ar zice americanul.

Tot în acest subiect am mai putea învăța de la polonezi și arta de-a nu mai da prea mulți scuipați pe ce părere are presa străină despre noi. Acum 2 ani, presa străină (inclusiv BBC) scriau că polonezii au sărbătorit 99 de ani de independență printr-un marș al fasciștilor – referindu-se la Polska Walcząca, organizație care, întâmplător, este literalmente cea mai veche organizație antifascistă din lume. Polonezii au replicat calm, dar ferm, că soborul mediatic european mănâncă câcat și aia e.

Și anul următor au făcut un marș mai mare, de două ori mai mare. Atunci am mărșăluit și eu cu ei – din mijlocul celei mai ”radicale” porțiuni – și nici vorbă de heitări și fasciști. Mai entuziaști? Da, sigur. Dar nimic nerezonabil.

Au și ei nebunii lor, desigur. Au și ei oameni care cred că lumea începe și se termină cu Polonia (așa cum îi avem noi pe ăia care cred că Romania e grădina Maicii Domnului sau pe dacopați). Dar felul cum au manageriat ei problema este unul net superior felului cum a fost la noi.

În Polonia protocronismul a fost marginalizat prin cultivarea cu răbdare a unei mândrii naționale rezonabile și înțelegere a istoriei cât mai mult bazată pe fapte. Le-a ieșit mereu? Sigur că nu. Încă mai sunt idiosincrazii și derapaje. Dar tot e mai bine decât la noi unde în discursul public ori ești dacopat dement, ori ceaușist ori internaționalist de rit nou. Iar pentru a schimba asta, avem ce învăța de la polonezi.

2. Moderația diasporei

Ca și România, și Polonia a suferit enorm din cauza emigrației, milioane de polonezi părăsind țara fie pentru a studia, fie pentru a munci în Occident. Cel puțin două milioane de polonezi au părăsit țara între 1989 și 2004, anul aderării Poloniei la Uniunea Europeană. Încă pe-atâția au plecat între 2004 și 2007. În trei ani Polonia a pierdut mai mulți oameni decât pierduse în precedenții 15!

Conform unui sondaj din 2014, 15% dintre adulții din Polonia munciseră în afară minimum un an. 69% dintre polonezi au un membru al familiei care locuiește în străinătate. Ca și în România, cea mai mare parte a celor care au plecat sunt tineri – mulți dintre ei având primul loc de muncă din viața lor în afara Poloniei.

Costul pentru copii a fost cel puțin la fel de aspru în Polonia precum în România. Cel puțin 100 de mii de copii au ajuns ”euro-orfani” ca rezultat al plecării părinților la muncă în străinătate. În România numărul pare mai mic – 65 de mii conform Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie din care 17 mii rămași fără ambii părinți ca rezultat al emigrației. Însă ținând cont că Polonia are o populație mai mare… tot cam pe-acolo stăm și noi.

Ca și în România, în ultimii 4-5 ani, autoritățile încep să-și pună problema atragerii diasporei înapoi în țară – mai ales că veniturile și nivelul de trai per ansamblu au crescut mult față de 2004 și diferențele economice față de fostul bloc de Vest nu mai sunt deloc semnificative. Ba chiar Polonia este în multe aspecte peste țări precum Portugalia sau Irlanda.

Diferența este că diaspora poloneză revine cu o viziune mult mai moderată decât cea românească. Deși ”diasporenii” polonezi au plecat de la o situație identică (economic și civilizațional) cu cea a românilor și se întorc la o situație comparabilă cu cea a României de azi – ”diasporenii” polonezi nu revin cu avânt revoluționar și nici cu atitudine de sictir, batjocură sau scârbă pentru tot ce e polonez. Și, foarte important, nici nu-și întreabă conaționalii ”cum se zice la voi la coke?”.

Cum, necum, diaspora lor este una mult mai abordabilă decât diaspora noastră. Am petrecut mult timp printre ei, principalele mele contacte în Polonia fiind oameni care fie sunt născuți în alte țări, fie au locuit și muncit peste 5 ani într-o țară din fostul bloc de Vest. Și, cumva, au reușit să se întoarcă în Polonia cu o viziune semnificativ mai moderată asupra lumii, asupra Poloniei și în genere asupra lucrurilor.

Este foarte adevărat și faptul că ”diaspora” nu a fost niciodată luată la mișto așa cum a fost în România. Deși există echivalente poloneze pentru ”căpșunar” – acestea le auzi la crâșmă sau ocazional prin discuții informale. Nici într-un caz în buletinele de știri! Pe de altă parte, la fel de adevărat este că nici nu vezi osanale și pupări în cur organizate pentru diasporă.

Polonezul vede ”diasporeanul” ca un accident nefericit sau, în cel mai bun caz, ca un individ posibil interesant. Dar atât. Altfel spus… mai moderat.

La noi lucrurile sunt mult mai polarizate, din păcate. La noi ”diasporeanul” e fie țăran cu Maserati închiriat și muritor de foame ”pă anglea”, fie un zeu căruia trebuie să i se acorde drepturi electorale suplimentare căci, nu-i așa, e mai important să voteze cei care nici nu stau aici decât cei care stau aici. Ambele atitudini față de Diasporă sunt toxice. Din motive diferite – dar tot toxice.

În adresarea acestei dileme, am putea învăța câteva lucruri de la polonezi.

”Diasporenii” ar putea învăța de la colegii lor polonezi să compare România de astăzi cu țara în care ei locuiesc și s-o facă în mod rezonabil și în acord cu valorile societății de origine și nu în acord cu observațiile superficiale din societatea de rezidență temporară. Iar o comparațire rezonabilă nu se face doar în funcție de ce partid e la putere – ci și pe alte subiecte. Polonezii par să înțeleagă mai bine că politica nu este și nu trebuie să fie totul.

Altfel spus, polonezii se uită la sistemul economic britanic și vor și ei. Dar se uită la Suedia și decid că e nesănătos și chiar periculos pentru Polonia. Românii însă (ca regulă) iau totul pe nemestecate și doar pentru că au văzut ei undeva ”în afară” – decid automat, fără prea multă gândire, că este în sine ceva bun ce trebuie numaidecât implementat și în România.

”Așa face Norvegia/Suedia/Marea Britanie/[introdu țară preferată aici]” este un argument care stârnește râsete, sau măcar zâmbete de milă în Polonia – inclusiv în rândul celor mai de Stânga. În Polonia, cum necum, mai toate facțiunile au învățat că doar pentru că ceva se practică ”în afară” nu înseamnă neapărat că ar merge și în Polonia sau că ar trebui încercat în Polonia.

Nu doar ”diasporenii” au ceva de învățat de la colegii lor polonezi (căci unde lucrează români „în afară”, aproape sigur au și colegi polonezi, sau măcar vecini) – ci și noi restul în raportarea față de diaspora.

Pentru început am putea învăța să apreciem mai onest ce avem și ce nu avem în România și să și comparăm mai onest și fără jenă. Noi trebuie să învățăm să nu ne mai turnăm cenușă în cap pentru orice rahat și nici să nu mai luăm drept literă de Evanghelie orice prostie doar pentru că vine ”din Occident”. Bronisław Wildstein, unul din fondatorii mișcării Solidaritatea numește fenomenul prin care orice e ”din occident” e automat ”modern” și deci ”bun” și trebuie numaidecât implementat și la noi, Prostia modernizării la xerox.

În același timp, trebuie să evităm să cădem pradă narativelor (nu de puține ori de inspirație rusească) ce îndeamnă la respingerea Occidentului. Pe scurt: ne trebuie și nouă niște moderație de care au polonezii.

N-o să ne iasă mâine. Poate nici în 10 ani. Dar de undeva trebuie început – și am putea începe prin a nu mai fi așa de prăpăstioși.

În 2011 când Platforma Obywatelska (partidul lui Donald Tusk – liberali de stânga) au fost realeși în fruntea Poloniei, n-au plecat conservatorii din țară și n-a ieșit mare tam-tam. În 2015 când Prawo i Sprawiedliwość (Lege și Dreptate – conservatori) au fost aleși în Polonia și niciun partid socialist n-a intrat în Sejm, n-au fugit liberalii din țară. Cum, necum, polonezii au reușit să-și țină patimile la un nivel rezonabil.

Nu prea vezi în Polonia istericalele absurde pe care le vezi la noi. Nu există echivalentul lui Țăcămitru sau Dragnea în Polonia. Sau, hai s-o punem altfel: există, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Sub nicio formă nu-s nici președinți de partid și nici consilieri de președinți de partid.

Sigur, cârcotașii ar putea arăta existența Komitet Obrony Demokracji – un fel de De-Clic polonez cu finanțări chiar mai dubioase decât Akcija Demokracja (literalmente De-Clic polonez) pentru care Uniunea Europeană și presa finanțată de Germania face shilling intens. Și totuși, KOD n-a reușit să captureze atenția polonezilor mai mult de o lună. De doi ani încoace ”protestele” lor strâng mai puțini oameni decât o manifestație spontană a câte-unui militant catolic (și da, Polonia are destui din ăia).

3. Răbdarea

Un lucru pe care l-am remarcat în mod consecvent în Polonia, fie că-i vorba de orașul Varșovia (plin de hipstări și de ciudați – deși presa de Stânga ne spune că guvernul îi oprimă), fie că-i vorba de Małopolska (sau Polonia Mică) – zonă tradițional mult mai conservatoare – oamenii au mult mai multă răbdare în tot ceea ce fac.

Prin comparație, până și ardelenii îs cam grăbiți. La țară în centrul Transilvaniei și în Bucovina mai găsim un nivel de răbdare similar cu cel pe care-l găsești cam peste tot în Polonia.

Iar acest nivel de răbdare generalizată al populației este, foarte probabil, unul din motivele pentru care țara este ceva mai puțin polarizată decât România (deși n-ai zice dacă ai citi doar presa germană sau influențată de Germania – care are interesul de-a prezenta Polonia cât mai nasol cu putință).

Faptul că oamenii au răbdare contribuie la rezistența mult mai bine închegată față de tendințele revoluționare ale anului curent dar a contribuit și la faptul că Polonia, deși a plecat cam din aceeași poziție cu România în 1990, a evoluat ceva mai bine.

Chiar dacă în 1989-90 Polonia a „prins” niveluri de inflație mai mari decât am văzut în România în post-comunism, per ansamblu Polonia a reușit să nu mai aibă nicio recesiune de 26 de ani. Singura țară din Europa cu o asemenea performanță. O parte din performanță i se datorează lui Leszek Balcerowicz al cărui plan de terapie de șoc a supărat multă lume inițial dar istoria i-a dat dreptate fără drept de apel. Privind Polonia astăzi, putea fi mai degrabă Ucraina sau chiar Belarus fără planul Balcerowicz. O altă parte din performanță însă se datorează răbdării.

Puși în fața planului Balcerowicz, polonezii au fost ceva mai puțin preocupați să facă revolte și să se smiorcăie (deși au făcut și din alea) și ceva mai preocupați să se-apuce de muncă și să-și crească individual nivelul de prosperitate în capitalism (și românii au făcut de-astea, dar proporțional la un nivel mai mic – și se vede!).

Cel puțin în epoca post-comunistă, diferența de răbdare între polonezi și români e cât se poate de clară – chiar dacă există, evident, excepții de ambele părți.

Au și polonezii exaltații lor – mânați de mentalitate revoluționară – care-și doresc PARADISUL  ACUM!!! Au și ei nostalgicii lor. Am întâlnit și eu vreo câțiva care îmi spuneau senin că Varșovia de azi e semnificativ mai nașpa și mai săracă decât Varșovia anilor ’80. Evident, băteau câmpii fără grație. Însă genul ăsta de oameni sunt, ca regulă, irelevanți politic. Influența lor este limitată, mainstream-ul Poloniei fiind mai degrabă răbdător și înțelegător cu faptele vieții – inclusiv faptul că nu poți să crești economia cu 3000% în 4 ani și jumătate și că e absurd să compari Polonia cu SUA pe economie după doar 27-ish de ani de economie cât de cât funcțională în cea de-a Treia Republică Poloneză.

În România însă răbdarea e la cote alarmant de mici. ”Vreau o țară ca afară” e un slogan care reflectă foarte bine mentalitatea prea multora dintre conaționali care nu mai au răbdare (dacă or fi avut vreodată) și care vor paradisul acum. Ba mai rău, nu de puține ori România de astăzi este comparată nu cu SUA – ci cu un standard ideal(izat) care nu există și nu a existat niciodată nicăieri.

Aici am putea învăța de la polonezi. Un dram de răbdare ne-ar aduce o mulțime de beneficii, inclusiv în plan personal. A fi agitat toată ziua și niciodată mulțumit, nici măcar parțial, e o rețetă dezastruoasă pentru sănătatea mintală a individului pe termen mediu și lung.

Până una alta, și noi și polonezii trăim de departe cea mai bună perioadă din întreaga noastră istorie ca popoare pe meleagurile astea. Am putea învăța de la polonezi să apreciem un pic mai mult această realitate și să fim un pic mai răbdători.

Nota bene: A nu se înțelege că pledez pentru apatie. Nici vorbă. Dar nu ne-ar strica un pic de cumpătare. O frână sau măcar o încetinire a avântului revoluționar și, da, un pic de recunoștință pentru ce avem. Cu astea în minte am putea munci mai cu spor pentru a continua să creștem. Căci și noi și polonezii mai avem de crescut. Și nu trebuie să ne fie rușine cu asta. A vrea să fii mai bogat e un lucru normal și firesc.

Ce nu am putea învăța de la polonezi?

1. Alcoolismul

Am stabilit deja că Polonia nu e nici vreun stat totalitar (cu-atât mai puțin fascist) și nici vreo societate represivă așa cum de prea multe ori soborul mediatic încearcă să ne convingă.

În același timp trebuie însă să notăm că nu este nici vreo utopie pe care noi, românii, ar trebui să încercăm s-o emulăm în tot și-n toate. Există multe lucruri în neregulă și în Polonia. Iar probabil cel mai în neregulă e nivelul absolut imens al alcoolismului.

Teoretic, consumul de alcool per capita este mai mare în România decât în Polonia – românii consumând în medie 12,6 litri de alcool pe an iar polonezii cu un litru mai puțin (sursa datelor).

Diavolul sălășluiește însă în detalii. Românii beau mai mult – dar beau predominant bere și vin. Polonezii beau ceva mai puțin – dar beau mai mult votcă și alte spirtoase. Peste o treime (35,5%) din consumul de alcool din Polonia merge în spirtoase în vreme ce în România doar puțin peste o cincime (21,1%).

Sigur, se poate argumenta că statisticile nu sunt întocmai de nădejde în condițiile în care nu prea poți cuantifica consumul de băuturi produse în casă. Însă producția de alcool în curte pentru consum propriu nu e radical diferită în Polonia față de România astfel că o comparație între cele două țări e una de mere cu mere. Chiar dacă soiuri ușor diferite de mere.

Și dacă statisticile au nivelul lor de eroare, mai greu de respins este experiența din teren.

Pur și simplu nu este cazul în România să dai peste alcoolici cronici deja muți de beți la ora 9 dimineața în centrul(!) marilor orașe. Sigur că există și la noi. Sigur că se bea de se stinge și la noi. Dar diferența e totuși mare, în defavoarea polonezilor. Întocmai pentru că chiar contează dacă bei un litru de votcă sau un litru de bere. Cea dintâi bagă sub masă pe aproape oricine în vreme ce cea din urmă în cel mai rău caz amețește câte-un soyboy pe ici pe colo.

Alcoolismul este în creștere de aproape 10 ani în Polonia (în România e în scădere moderată) și deocamdată nu pare să se schimbe prea mult. În mod cert nu am putea învăța de la polonezi mai nimic pe subiectul ăsta.

2. Justiție

Dacă există un subiect în care România ar putea da lecții Poloniei – cu siguranță acel subiect este sistemul judiciar.

Dacă credeți că sistemul judiciar din România este nasol, rugați-vă să n-aveți de-a face cu cel polonez care este semnificativ mai nasol decât cel românesc.

Sigur că există corupție în justiția de la noi și în mod cert sistemul judiciar românesc nu este unul perfect iar exagerările cu ”DNA, să vină să vă ia” sunt doar atât – exagerări.

Cu astea spuse, sistemul judiciar polonez este exact același ca cel de pe vremea legii marțiale comuniste din anii ’80 – într-o mare măsură și cu aceiași oameni de atunci.

Circulă des mitul printre români că ”în Polonia s-a făcut lustrația la timp dom’le, nu ca la noi” – însă în realitate… nu-i chiar așa. Și în mod cert nu-i deloc așa în cazul sistemului judiciar.

Sistemul judiciar este condus de ceea ce presa numește ”corporația judecătorilor” – o camarilă de băieți și fete care sunt acolo dintotdeauna și care nu pot fi schimbați, pensionați sau concediați niciodată decât dacă colegii lor din corporația judecătorilor decid asta. Și ăia nu decid asta mai niciodată.

Ba mai mult, intervenția societății în corporația judecătorilor este totalmente haram și orice membru nou în sistem este atent selectat de membrii vechi pentru a fi siguri că nu intră reformatori. Iar societatea n-are absolut niciun cuvânt de spus în privința asta.

Această situație a dus la situația în care nu de puține ori țara a fost condusă de facto de o clică de judecători comuniști activiști imposibil de concediat și nevotați de nimeni.

Actualul partid de guvernământ a încercat și continuă să încerce să schimbe lucrul ăsta – însă misiunea sa îi este îngreunată taman de Uniunea Europeană care consideră că orice efort de-a sparge monopolul corporației judecătorilor reprezintă ”amestecul politicului în Justiție” – chit că literalmente toate țările din UE mai puțin Polonia permit input din partea societății (prin reprezentanți, desigur) în modul cum Justiția este condusă în țările lor. E okay când în Germania se face asta, dar nu e okay când Polonia vrea același lucru.

Există și pe la noi nătăfleți care compară eforturile Prawo i Sprawiedliwość de-a sparge corporația judecătorilor cu eforturile unor corupți români de-a scăpa de mititica. N-are-a face una cu cealaltă.

3. Politici economice

Dacă în 1989-90 polonezii l-au avut pe Leszek Balcerowicz, în prezent lipsește o figură mai tânără și cu încredere similară care să țină guvernele pe calea Dreaptă a economiei.

Atât partidul lui Donald Tusk cât și actualul partid de guvernământ sunt departe de-a fi conservatoare fiscal.

Leftismul economic domină scena politică poloneză și de prin 2013 încoace a început să se vadă în faptul că afacerile sunt din ce în ce mai împovărate cu birocrație și taxe parafiscale iar cetățeanul este mai împovărat fiscal astăzi decât în primii 20 de ani de post-comunism.

Deși ziua libertății fiscale în Polonia e cu 4 zile mai devreme decât în România (15 iunie față de 19 iunie la noi), trendul este unul crescător. Acum doi ani era pe 14 iunie. Acum 7 ani pe 10 iunie.

Nici la capitolul cheltuieli lucrurile nu stau prea grozav. Actualul partid de guvernământ a lansat o serie de programe care pot fi numite în multe feluri – dar în mod cert nu conservatoare fiscal. Cel mai recent e programul a 13-a pensie.

Și poate că ar fi mai puține obiecțiuni dacă măcar actualul guvern ar fi mers pe linia foarte comună a conservatorismului populist – de a tăia de la programe pe placul leftiștilor și a-i redirecționa către programe mai pe placul conservatorilor. Dar nici asta nu s-a întâmplat. Actualul partid de guvernământ a păstrat aproape toate programele pe bani publici care finanțează activisme leftiste și, peste ele, a adăugat unele noi precum programul a 13-a pensie, programul 500+ (prin care este încurajată natalitatea) precum și diferite programe educaționale destul de scumpe. Toate astea în timp ce Statul polonez continuă să plătească parțial și pentru proiecte ideologice stângiste care, pe lângă faptul că rănesc societatea polonă, sunt și foarte costisitoare pentru buget.

Dacă e să învățăm ceva în materie de economie din Polonia, trebuie să căutăm la începutul anilor ’90. De-acolo am avea și noi ce învăța. Însă în materie de politici economice din ultimii 7-8 ani? Nu prea avem ce învăța din Polonia – decât cel mult că așa nu!

În loc de concluzie

Polonia nu este nici vreun paradis conservator și nici un iad oprimator pentru oricine nu e bărbat alb conservator catolic și polonez. Ci e o societate post-comunistă (ca și a noastră) care însă își știe istoria mai bine decât ne-o știm noi pe-a noastră, este o țâră mai răbdătoare și ceva mai conștientă atât de propriile lipsuri cât, mai ales, de propriile puteri. Și în departamentele acestea, am avea și noi câte ceva de învățat.

Altfel, Polonia e mai puțin spectaculoasă decât și-o imaginează atât leftiștii cât și cei care idealizează modelul polonez. Nu, Polonia nu e chiar ”based af” iar poziția geografică n-o ajută așa de mult încât să fie un potențial sanctuar. Dimpotrivă – dacă lucrurile o iau razna, Polonia stă mai prost. De-aia se și agită elitele poloneze atât de mult să crească nivelul armatei – lucru pe care, de altfel, ar trebui să-l facem și noi.

Ce ar mai trebui remarcat este faptul că de 3 ani încoace elitele țării fac pe Dracu’ în patru să crească profilul și prezența poloneză în jurul administrației americane. Și, chiar dacă nu se vede acum, au făcut eforturi similare și în jurul Partidului Democrat, nu doar pe lângă administrația Trump.

Peste trei zile Donald Trump va vorbi din nou în Varșovia. A doua oară de când a fost inaugurat ca președinte. Prin comparație, diplomația românească nu a mai atras o vizită de Stat din partea unui POTUS de pe vremea lui Iliescu, în noiembrie 2002(!). Vizita lui Bush Jr. din 2008 în marja summit-ului NATO a fost una de lucru, nu de Stat. Chiar și-așa, un Președinte American n-a mai călcat pe la noi de 11 ani – și asta în condițiile în care ar avea motive. Și aici am avea ceva de învățat: în special elitele noastre. Se-aude și până la Cotroceni?!

Bariera lingvistică va rămâne o problemă constantă în absența unor elite românești care-și doresc extinderea colaborării româno-polone. Limba poloneză are cele mai grele elemente ale limbilor slave (pronunția e cumplit de grea chiar și pentru mine) și cele mai complicate elemente ale limbilor germanice (te ia Dracu’ odată ce intri în gramatică).

Iar până nu dezvoltăm astfel de elite, populația va rămâne să-și ia predominant informațiile despre Polonia de la surse de știri deținute predominant de nemți – astfel că știrile vor avea mereu o înclinație spre narativa ce convine Berlinului. Astfel că va mai trece apă și pe Vistula (Wisła) și pe Dâmbovița până când comentariatul și opinia publică se va vindeca de idei preconcepute (și predominant greșite factual) în ceea ce privește Polonia.

Asta e. Mergem înainte.

Dacă ați aflat lucruri noi sau v-a plăcut articolul, luați în considerare o donație. Pentru a crește calitatea va trebui să cumpărăm echipamente mai bune și mai multe iar toate acestea costă.

Ai aplicație să te caci? Nu? Descarcă acum!

În anul curent e cvasiobligatoriu să cari după tine un supercomputer cu GPS și pentru a fi furat a plăti taxele la Stat.

Chiar dacă taxarea e furt, nici furtul nu mai e cum era – ci e cu aplicație, după cum am aflat în cursul zilei de ieri când mi-au trebuit două ore de alergătură și într-un final serviciile celei mai anacronice instituții din România – Poșta Română – pentru a plăti o taxă de protecție un impozit pe un teren intravilan.

Deși legea spune că impozitele și taxele pot fi plătite în cash și în orice sumă la Trezorerie, în realitate constați relativ repede că… nu se poate. Pentru că… cartof. În fine, am depus o reclamație pe subiectul ăsta, o să mai revin.

Între timp, totuși, trebuia să plătesc taxa aia de protecție cumva. Și-mi aduc eu aminte că în vremurile imemoriale din 2018, puteai pur și simplu merge la orice bancă, dădeai IBAN-ul, plăteai un comision și puteai vira shekalim în orice cont din România – inclusiv conturi cu TREZ.

Intru în prima bancă și mi se spune politicos că dacă n-am cont la ei, nu pot face nimic. Asta e genul de regulă pe care n-o înțeleg. Adică băncii îi pute shekelul ocazional și comisionul de la non-clienți? În fine. Dau mărunt din buze și mai merg 500m și intru în a doua bancă – de data asta una la care aveam cont.

Intru și acolo era un veritabil concurs de stat la coadă. Eh, aia e. Stau da’ măcar rezolv fără să mă enervez suplimentar. Ei aș, ți-ai găsit. După 5 minute de participat în concursul de stat la coadă, mă pune Dracu’ să opresc din mers o salariată a băncii care se plimba p-acolo (nu-s convins că știa și ea de ce) și-o-ntreb dacă pot vira câteva sute de shekalim într-un cont cu TREZ. Și vine și răspunsul. Unul în multe cuvinte dar care se rezumă cam așa: ”Nu. Doar dacă aveți aplicație!”

Poftim?

Aparent, de vreo 4 luni încoace (conform duduii de la bancă, întrucât n-am reușit să găsesc și documentul pe subiect), nicio bancă nu mai face ordine de plată ”manuale” – adicătelea cum s-a făcut în orice bancă din secolul al XVII-lea și până în prezent: respectiv merge plebul la ghișeu, ăștia-s banii, ăsta mi-e actul de identitate, ăsta-i contu’, uite și extra pentru comision, ziua bună și aia e.

Ei bine… NU! Mai nou, dacă vrei să-i dai bani Statului, îți trebuie aplicație. Și începe duduia să-mi explice că nu pot face viramente Statului nici măcar cu ajutorul automatului din sediu. Pentru că nu mai e suficient să fii dispus să joci în jocul ăsta al instrumentelor supravegheate, pardon, al ”instrumentelor moderne de plată fără numerar” (ce-o fi ”modern” în numere-n servere controlate de-o parte terță nu știu, dar să trecem peste). Nu dom’le! În anul curent îți trebuie o aplicație – de fapt, două. Una a Fiscului și una a băncii. Și aștepți zile în șir ca să-ți fie confirmate. Și abia dup-aia poți plăti taxa de protecție.

În ce fel o fi ideea asta modernă jur că nu pricep. În 1998 puteai plăti impozitul local dintr-un capăt al țării pentru o proprietate din celălalt capăt al țării la orice bancă sau la orice sediu al Trezoreriei și confirmarea era în aceeași zi. Fără multe întrebări, fără aplicație, fără hârțoage GDPR și în genere cu mai puține bătăi de cap. Și comisioanele (procentual vorbind) erau tot alea.

În fine, răpus de coșmarul aplicațiilor mă gândesc că totuși Poșta Română încă mai are serviciul de mandat poștal și ar fi și culmea ca Statul să nu primească plăți prin intermediul propriei instituții. Zis și făcut, merg acolo și, după un nou concurs de stat la coadă, biruiesc la două ore și 15 minute după ce am plecat de-acasă pentru o operațiune ce anul trecut a durat 15 minute. Porgres! Modernitate! Civilizație!

Aplicație ca să te caci

Am pus titlul pe care l-am pus nu doar ca să dea boborul click, ci și pentru a profita de ocazie să vă povestesc precedenta dată când m-am lovit de situația de-a nu putea întreprinde lucruri simple fără să am aplicație.

Anul Domnului 2017, gara internațională din Göteborg, Suedia. Mai erau aproape două ore până la plecarea trenului iar eu îmi terminasem toate treburile în orășelul suedez de unde poți lua bărcuța până în Iutlanda.

Și, ca oricărui alt om, îmi vine și mie să mă cac. Și, ca oricare alt om normal, prezum că într-o gară internațională există o budă în care fie accesul este liber pentru cei cu bilet, fie contra cost pentru o sumă cuprinsă între 50 de cenți și un dolar jumate. La câte țări am vizitat, niciodată nu pățisem să coste mai mult sau să nu pot intra. Eh… nu fusesem în țara aplicației.

În gara internațională de la Göteborg – adică în locul din Göteborg cu cea mai mică concentrație de suedezi din toată provincia – accesul la budă se făcea doar cu plăți prin Swish.

Swish este un serviciu de plăți cu smartfonu’ dar legat de băncile suedeze.

Traducere: ca să mă cac în gara Göteborg trebuia să am smartfon, număr de telefon suedez, cont bancar într-o bancă suedeză și CNP suedez.

Și spre deosebire de impozite, câcarea e complet inevitabilă. Pedeapsa este imediată și dictată de biologie. În Suedia și câcarea o fi un construct social dar parcă totuși…

În fine, am sfârșit prin a comite o infracțiune. Nu, nu m-am căcat în public (aia ar fi fost doar contravenție) ci infracțiunea de favorizare a infractorului căci am mers literalmente la o budă de pe piața neagră. Un chinez mic undeva într-un colț încasa 5 coroane (la alea cu Swish tariful era 10kr) și nu elibera bon. Dar pentru 5kr, plătibili doar în cash, îți permitea să folosești buda lui.

Gândiți-vă așa: cineva, în nemărginita sa înțelepciune, a gândit că e de bun augur să pună bude în gara internațională pe care nu le pot folosi jumătate din suedezi și 100% dintre turiști. Ce? Credeați că numai la noi găsești capete pătrate în administrație?

Nu vă mai povestesc că domnul chinez avea literalmente un sac de bani – plin cu monede de 5kr – semn că nu eram nici pe departe singurul neanderthal necivilizat care în Anul Domnului 2017 încă nu avea aplicație pentru a se câca și prezuma că lucrurile încă funcționează așa cum au tot funcționat în Europa de la Nero încoace când vine vorba de urgențe fiziologice în public.

Pecunia non olet, sed per applicationem facit

Banii nu au miros. O înțelepciune veche de 2000 de ani în Europa (și Orientul Mijlociu, și Africa de Nord) care e la fel de adevărată astăzi pre cum era pe vremea lui Nero și Vespasian.

Însă maxima latină pecunia non olet trebuie însă completată cu fireasca sa continuare: dar aplicația da.

Spuneți-i cum vreți, dar trendul ăsta deloc dorit de piață de-a impune aplicații pentru orice pute. Da’ pute rău de tot. Și nu doar că pute a supraveghere excesivă – și aia ar fi suficient de rău în sine. Dar pute a mentalitate revoluționară ce pleacă de la premiza că noi, ăștia de trăim în anul curent, suntem fundamental mai deștepți decât toți oamenii care au trăit înaintea noastră. Și nu suntem. Și până nu pricepem asta, o să tot continuăm să înghițim ca proștii toate prostiile.

Apropo, că veni vorba: aplicație pentru șters la cur, cam pe când? Nu de alta dar e anacronic să te ștergi la cur cu hârtie nereglementată, neraționalizată și fără să fie niște numere-n servere care să monitorizeze ștersul la cur, nu credeț?

Da’ dacă voi sunteți legea, dreptatea îndură!

Suntem în anul 2019 și încă mai sunt concetățeni surprinși de faptul că nimeni n-are în mod rezonabil încredere în mai nicio instituție a Statului cu excepția Armatei.

Conform INSCOP, în martie Miliția se bucura de încrederea a 43% dintre români. Sub Jandarmerie, care se bucură de încrederea a 48,1% dintre români.

Sondajul însă a fost făcut în finalul lui ianuarie. Adică înainte ca Miliția să împuște random în cap o femeie. Înainte ca doi suspecți să se sinucidă subit în arestul poliției la distanțe apropiate unul de celălalt. Unul în februarie și unul în iunie. Ambii suspecți ar fi avut potențialul să spună ceva într-un tribunal public despre incompetența letală a poliției. N-au mai spus. Eh… conspirații, nu-i așa?

Sondajul e făcut și înainte ca Jandarmeria să omoare un om la Vatra Dornei. Dar totuși după ce un alt om a murit împușcat în cap de miliție ”complet accidental” la Vaslui.

Sondajul e făcut și înainte ca un alt jandarm să se fi dovedit a fi ucigaș cu sânge rece și cumva nimeni n-a știut, n-a putut preveni pentru că testele psihologice sunt pentru tâmpiți, scrise de tâmpiți și aplicate de idioți. Dar sărim peste.

Sondajul e făcut și înainte ca Miliția să se mai uite în timp ce unii își luau săbii în cap. Tot la Caracal.

Sondajul e făcut și înainte de cazul de acum 24 de ore. Nu, nu e vorba de cazul Alexandra – ci de cazul unui tânăr băgat în spital de Jandarmerie pentru că semăna cu un tâlhar. N-ați auzit de cazul ăsta pentru că acum toată lumea e concentrată pe cazul Alexandra.

Și ajungem și la cazul Alexandra – al 8-lea doar anul ăsta care ajunge în presă. Mai mult de unul pe lună! Mai mult de un caz pe lună când sau Miliția sau Jandarmeria fie ucide direct, fie ucide prin sictir și incompetență fie, în cel mai bun caz, doar snopește în bătaie sau rănește grav pe cineva.

Pe ăștia tu, contribuabil român, îi plătești să aibă grijă de tine. Mă chinui mult să mă abțin de la a bufni în râs. Siguranță și încredere! Aaaaha!

Eu am mai multă încredere în mine, în vecinii mei și în comunitatea mea (neapărat în ordinea asta) decât o să am vreodată în orice polițist sau, mai ales, jandarm. Și de-aia ne trebuie un al doilea amendament. Ieri, de preferință.

Restul îs povești. Cu un al Doilea Amendament s-ar schimba peste noapte raportul de forțe dintre infractorii cu sau fără uniformă și cetățenii obișnuiți. Păi voi ce credeți că în SUA are tupeu vreun procuror să fută la cap pe cineva care folosește violența pentru a se apăra pe sine sau un membru al familiei sale? Nu, pentru că procurorii știu prea bine că după ce iau o astfel de decizie, trebuie să se întoarcă în comunitate. Vezi de exemplu cazul ăsta.

În statele mai civilizate ale SUA (că au și ei zone necivilizate), cetățeanul are dreptul absolut de a se apăra împotriva violenței – inclusiv în mod explicit și împotriva poliției. Sigur, milițienii (că au și ei din ăia) au smiorcăit că o să fie terrible că miau-smiorc-plm. Și n-a fost. Dimpotrivă. Poliția în Indiana a devenit de departe cea mai kosher din Uniune. Pot atesta personal asta că i-am întâlnit și eu.

În cazul Alexandrei, parcă un pic altfel ar fi stat lucrurile dacă vecinii erau înarmați și dacă nu toată lumea ar fi fost obligată să stea după curu’ Miliției.

În esență, în zona asta va trebui să ne gândim: cum începem și noi să ne raportăm la We the people și nu la România este un Stat. Diferența aia chiar contează. E diferența dintre viață și moarte de multe ori. Sigur, nu tot timpul – că nimic nu e perfect pe lumea asta.

În fine, înainte să închei, să remarcăm că în țara cu cel mai rapid internet din Europa și cel mai ieftin din lume și cu un sistem telecom în top 10 mondial fără absolut nicio problemă… cumva ăia de-i plătește contribuabilul cu sume pe care el, contribuabilul, nici nu le poate visa – nu pot localiza un telefon. Ba mai rău, mai ești luat și la mișto spunându-ți-se că îți trebuie aplicație ca să suni la 112. Bă voi s’teț pă bune?!?!

Întocmai pentru că stau lucrurile așa, e timpul să schimbăm raportul de forțe. Am încercat varianta voastră. NU MERGE! E timpul să încercăm și varianta cu We the people. N-om fi perfecți (de fapt sigur nu suntem) dar cum românii au putut să construiască drumuri, poduri, canalizări, rețele de apă potabilă, rețele de electricitate și internet – totul fără ajutorul Statului – ba chiar nu de puține ori ÎN POFIDA acestuia… e rezonabil să credem că poate se și pot apăra în afara monopolului Statului.

La asta să ne gândim în următoarea perioadă. De comitete și comiții suntem sătui. Sau… suntem?

Simona Halep și „vehiculul ideologic”

Nu e un secret că nu am deloc la inimă sporturile feminine – în special cele în care este implementată egalitatea în plată în ciuda inferiorității evidente atât în calitate cât și în cantitate. Iar tenisul feminin e cel mai atroce caz de acest gen.

Cu astea spuse, văzui pe un thread de Faceberg o poziție de la un leftist care mi-a adus aminte de ce, în arena politicii practice, opinia personală (mai ales a mea) contează ceva mai puțin spre deloc.

Această poziție a fost luată mult în balon pe FațăCarte – mulți „internauți” apreciind drept ridicolă insinuarea că sportivii sunt vehicule ideologice sau că ar avea o datorie față de comunitățile care îi aplaudă.

Sigur, luat strict pe fapte și pe subiectul de față – Simona Halep – chiar este ridicol. Simona Halep (și tenisul în general) nu a primit bani publici, nu a căutat subvenții pentru munca ei și în genere n-a așteptat nimic pe gratis din partea nimănui. Iar comunitățile care o aplaudă primesc deja recompensa în forma jocului bun (sau mă rog, apreciabil) pe care-l prestează făcându-și aplaudacii fericiți. E un schimb cât se poate de onest și de consensual. În sesul ăsta, insinuarea lui Paul Gabriel Sandu este, într-adevăr, ridicolă.

Însă Paul Gabriel Sandu nu vorbea în sensul ăsta – și intervenția sa arată cât de mare este discrepanța (ca să nu zică hăul) între cum vorbesc leftiștii și cum vorbesc oamenii normali.

Să ne înțelegem: la Stânga (și în special la extrema Stângă, de unde vine și Paul), totul, dar absolut totul este întâi de toate politic. Asta nu înseamnă că nu există și dreptaci care gândesc așa dar ”the personal is political” nu își are originile în nicio versiune de Dreapta mai nouă sau mai veche (în niciun caz mai veche, mai ales) – ci este fundamentul leftismului.

Și nu doar leftismului modern – ci leftismului de orice fel.

Așa e și cu putință ca astfel de intervenții să fie apreciate deopotrivă de activiști PSD-iști din Vaslui (Stânga veche) precum și de activiști veganiști sau antisemiți care nu mai pot după drepturile teroriștilor (Stânga nouă). Pentru toți aceștia, personalul este politic.

Odată înțeleasă cheia în care Paul Gabriel Sandu vorbea, devine mai ușor de înțeles și de ce, chiar dacă în cel mai sinistru mod cu putință, cam are dreptate.

„Păcatul” lui Paul Gabriel Sandu e că a lăsat porumbelul liber în public – întrucât lungul marș prin instituții nu e menit să fie chiar atât de public. Marele lui avantaj e că cine vede și nu știe zice că fix așa trebuia să fie. Sau, mai pe românește, mai nimeni n-o să-l creadă, mai nimeni n-o să observe și în 24 de ore uită toată lumea.

Chiar și-așa, e de reținut că, din punctul de vedere al extremei Stângi, nimeni și nimic nu poate exista în afara ideologiei și în afara sistemului care trebuie impus tuturor. Iar Paul știe foarte bine asta deși, sunt convins, se va grăbi să nege sau pur și simplu va ignora subiectul (eu așa aș face).

„Filmul” ăsta l-au mai văzut românii. Niciun succes sportiv românesc pe scena internațională nu exista fără mulțumiri din inimă Partidului – chit că avea de-a face cu Partidul sau nu (deși deseori avea, chiar împotriva voinței sportivului).

Ce s-a schimbat în prezent este faptul că deocamdată Stânga nu deține același nivel de putere așa că încearcă, tiptil, cu răbdare, să subvertească orice instituție sau figură poate și s-o transforme în vehicul ideologic. În ochiul Stângii, orice există și este popular în vreun fel este un potențial vehicul ideologic încă neexploatat. ”Untapped potential” îi zice pe la seminariile de îndoctrinare leftistă la care Paul sigur a participat.

Bun, și de ce am scris toate lucrurile astea? Pentru că atâta vreme cât non-Stânga nu pricepe cum gândesc oamenii ăștia și de ce, Stânga radicală va avea, mai devreme sau mai târziu, mai mult succes decât merită. În esență, va câștiga prin neprezentare în foarte multe etape. De ce? Pentru că non-Stânga visează cai verzi pe pereți în timp ce stângiștii hardline infiltrează, cu răbdare, instituție după instituție fără prea multă opoziție.

Asta nu se va schimba până când non-Stânga nu va învăța măcar să citească ce primește.

Oameni de bună credință – normali, non-leftiști, non-ideologizați – s-au grăbit să-i arate ideologului că greșește. Fie prezentând fapte care contrazic narativa lui (arătând că Simona Halep e implicată în mai multe cauze sociale și nu numai care aduc un impact pozitiv mai multor oameni decât o să aibă Paul Gabriel Sandu în 50 de vieți), fie încercând să demonteze logic afirmațiile lui Paul. Această abordare este din start sortită eșecului.

De ce? Pentru că fie Paul deja știe lucrurile astea, fie nu le știe dar oricum nu-i pasă. În practică, rezultatul este același – oamenii de bună credință ducându-i argumente care sunt în afara subiectului pentru el (besides the point, dacă vreți). Pentru că Paul nu e interesat de fapte – ci de avansarea unei narative care narativă spune că nimic din ce nu este aprobat de Partid nu trebuie apreciat, căci altfel ești un alb privilegiat (ferească Dumnezeu și creștin!) care urăște săracii.

De fapt, singurul lucru pe care-l aflăm de la Paul este că Simona Halep nu este încă ideologizată. Asta e o informație nouă și utilă. Ce faci cu ea e altă poveste. Paul deja a decis – va încerca să te facă să-ți fie rușine că te uiți la tenis (un sport de și pentru privilegiați), că te bucuri când un român câștigă și speră ca la un moment dat Simona Halep (sau următorul sportiv de succes) se va simți și el/ea suficient de rușinat(ă) încât să ofere un nod of approval și pentru leftiști. Fie în forma unor donații la cauze leftiste (doar nu credeați că leftiștii fac activism dezinteresat financiar, nu?) fie măcar o susținere în public pentru diverse cauze – mai un veganism, mai un gheism, mai un feminism misandrin,… se găsește ceva.

Până atunci însă (dacă acel moment va veni), vor curge sloganurile bine știute și întipărite programatic în mintea majorității românilor. Le știți și voi: „suntem jalnici ca nație”, „suntem mândri fix degeaba”, „nationalist man bad”, etc. etc.

Desigur, așa cum Paul însuși ne confirmă în mod direct, lucrurile astea stau așa atâta vreme cât direcția este una pro-leftistă. Dacă însă sportivii înțeleg să-și manifeste „datoria” față de comunitate printr-o donație la campania unui conservator sau prin ridicarea unei biserici atunci, se știe, este foarte-foarte rău sau măcar întristător.

Tipul ăsta de logică funcționează la orice când vine vorba de leftiști. Andy Ngo, homosexual asiatic, a devenit repede straight-white privileged în momentul în care nu a susținut Stânga iar lobby-ul ocupat cu drepturile „minorităților sexuale” a avut o imensă durere în cur atunci când Andy a fost călcat în picioare lăsându-se cu sângerări cerebrale. Ba chiar presa de bon ton s-a grăbit să apere agresorii. Și acolo logica a fost aceeași: Câtă vreme „țin cu noi” – minoritățile sexuale și/sau etnice sunt bune și de apărat împotriva violenței. Când nu mai „țin cu noi” – e cel mult întristător când mai sunt călcate pe cap chiar de noi.

Morala poveștii: Când un ideolog leftist (mai mic sau mai mare) vorbește despre ceva, uitați-vă la direcția generală. Aplicați o lentilă colectivistă ca să înțelegeți la ce se referă. Paul nu vorbește neapărat despre Simona Halep ci despre direcția generală că sportul ar trebui să fie ideologic și că e mare păcat că acum nu (prea) este. Mă rog… valabil și în cazul prezentului hrisov, el nefiind despre Paul în mod special, ci despre leftiști în mod general 😀

Ah și în cazul în care vreți să-mi spuneți că poate el nu știe asta și că poate e doar demoralizat, vă rog să nu.

Pentru maximum de amuzament, plătitorilor de taxe români trebuie să li se mulțumească pentru faptul că i-au plătit lui Gabriel Sandu ”studiile” doctorale în neo-leftism și, după un tur în Almanya acum ne predică leftism dur studiat direct de la sursă.

Atât.

Povestea fotbalului meu

IAȘI. Acum vreo doisprezece ani. Eram încă la liceu, abia mă trezisem, deschid televizorul si dinăuntrul ecranului cuvintele prezentatoarei îmi străpung pieptul ca niște săgeți otrăvite, plecase Gâscanul. Nicolae Dobrin, poate cel mai talentat fotbalist român nu mai era realitate, tocmai devinise mit. Și pe mine mă durea și nu știam de ce; nu reușeam să deslușesc dimensiunea tragediei și nici de ce era așa discutată la știri și pe stradă și nici multitudinea de oameni de la înmormântare, pentru că intr-un fel pierderea mi se părea personală. Pur și simplu am rupt Youtube-ul ca să-mi dau seama cine a fost și să nu mai uit vreodată.

București. Acum aproape 3 ani, un noiembrie călduros, am o candelă în mâini si urc treptele tribunei oficiale din Arena Națională. Merg să-mi adio de la unul din fotbaliștii care mi-a făcut ”copilăria mai frumoasă”. Daniel ”Didi” Prodan, stâlpul din apărarea ”Generației de Aur” plecase prea devreme din lumea asta. Un infarct l-a răpus la numai 44 de ani. Câteva zeci de oameni stăteau la coadă să-și ia adio de el, tribuna oficială era plină iar lângă catafalc am recunoscut câteva figuri: Hagi, Popescu, Lupescu,Belodevici, Filipescu, Stelea. N-am putut sta prea mult, durerea familiei mi se părea copleșitoare, la fel și cea a colegilor și cunoscuților, mi s-a făcut rău și am ieșit destul de zdruncinat de acolo. Seara am deschis Youtube-ul și am lăsat vocea lui Țopescu să însoțească meciurile incredibile ale României de la mondialul american și încercam să-l identific pe ”Didi”.

Studioul 5 al Televiziunii, acum mai bine de un an, o cască și un monitor pe o măsuță la intrare, în mijloc un sicriu păzit de doi sodați din regimentul de gardă ”Mihai Viteazul”, pe ecranul uriaș din spate, rulau imagini cu reușitele generației lui Gațu la mondialele de handbal, 10-le Nadiei și imagini din meciurile ”Generației de Aur” de la Mondialul american. Tocmai ”plecase” cea mai importantă voce a sportului românesc, o voce care mereu exprima eleganta, bun simț și profesionalism. Cristian Țopescu își lua adio de la această lume și sute de oameni au venit să-și exprime omagiile, printre ei aceeași ”Generație de Aur” pe care Țopescu a iubit-o si apărat-o deși renunțase să mai comenteze fotbal dupa acel mondial nebun din ’94. La TVR s-au difuzat după mulți ani în prime time meciurile României de la cel mai nebun mondial din istoria naționalei de fotbal: ”bijuteriile” cu Columbia și Argentina și ”tragedia” cu Suedia care în ultimele secunde ne-a văduvit de o semifinală extraordinară cu Brazilia lui Dunga și Romario.

Acum 9 luni, la muncă, o libărie într-o zonă centrală a Bucureștiului, o perioadă mai liniștită, deschid site-ul Gazetei Sporturilor și pe un fundal negru văd un mesaj scris în toate culorile, genunchii mi se înmoaie și părca cerul stătea să cadă. A murit Balaci, a murit ”Minunea blondă”, legenda a devenit mit și încă un cui a fost bătut în sicriul fotbalului românesc. Imagini cu ”Craiova Maxima” rulau peste tot iar ”Oblemnco” stadionul numit dupa un alt coleg a lui Balaci, s-a trasnformat în loc de pelerinaj. Și eu încă odată nu întelegeam de ce era atât de personală pierderea și de ce avea să-mi lipsească atât de mult carisma lui, felul miștocar și o înțelegere a fotbalului cum numai el putea să aibă.

De ce povestesc amintirile triste și depresive pe care poate mulți dintre ni le amintim în diverse moduri și de ce mai ales acum când fotbalul ne-a făcut din nou fericiți din nou? Păi simplu, pentru că în ultimii ani asta a fost atmosfera din fotbalul românesc, una de înmormântare sau mai degrabă de parastas, pentru că te mai uitai ba la meciurile din 94 ale Naționalei, ba la finala Stelei de la Sevilla din ’86 și după aprindeai o lumânare în memoria celui care a fost fotbalul românesc. Imediat după ’90 fotbalul românesc a devenit a lunga și întunecata domnie a lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir, timp în care s-a transformat într-o afacere devorată de niște ticăloși care au ajuns în cele urmă să văd cu arată o celulă pe dinăuntru.

Ținem minte cu toții corupția din Divizia A, ticăloșia din arbitraj și valizele cu șpăgi. Iar performanța devenise un accesoriu și un titlu de glorie pentru ticăloșii aștia care-și arogau munca antrenorilor și jucătorilor pentru că nu-i așa băgau bani în echipe, deși destul de mulți din banii proveneau din alte afaceri care de obicei erau susținute de bani publici. Și totuși, paradoxal, după dispariția acestor căpușe, fotbalul românesc lucrurile nu s-au schimbat în bine, ci dimpotrivă fotbalul românesc s-a prăbușit și mai puternic. Sandu și cu Dragomir au fost obligați să abdice între timp și foarte probabil o să vadă și ei cum arată o celulă pe dinăuntru iar echipele noi nu mai au patroni de tipul Sechelariu, Tata Jean, Borcea, Marian Iancu și alții ca ei, doar nea Gigi e singurul care a mai supravețuit.

Și totuși băieții ăștia mai mult sau mai puțin tineri și deștepți au cam băgat fotbalul în faliment, dovadă că baronii fotbalului au avut ceva mai multă viziune decât ei. Asta ar fi aparența, adevărul însă e că pe vremea aia marea majoritate a fotbaliștilor din Divizia A intrau pe principala scenă a fotbalului românesc cu o dorință enormă de performanță, cu o dorință enormă de afirmare și mai ales cu o enormă foame de câștig și după toate astea, dacă se putea, să ajungă să prindă un contract la Real sau la Barça. Și rezultatele s-au văzut iar românii au ajuns să joace pe la mai toate cluburile mari. Spre deosebire de fotbaliștii din prezent, pentru care sportul rege e rampă de deschidere spre parașutele din Centrul Vechi, ceasuri și bolizi de lux și mai ales mulți, mulți bani pe care altfel nu i-ar câștiga nici în 200 de vieți. Uități-vă la Alibec că e dovada vie a ce spun. De asta Divizia A era mișto chiar și așa coruptă iar Liga 1 e o glumă tot mai proastă.

Acesta e contextul în care tristele evenimente relatate de mine la începutul acestei povestiri au fost resimțite ca niște tragedii naționale. Și asta deoarece fotbalul și miturile lui sunt o parte integrantă a istoriei contemporane românești. O parte care stârnește pasiuni multora, chiar și unora ca mine pentru care Dobrin și Balaci înseamnă niște clipulețe pe Youtube și articole în GSP sau Prosport. Țopescu e asociat cu Amânar, Răducan sau Ponor și restul performanțelor din gimnastică iar Didi și Generația de Aur înseamnă mondialul din 98 și victoria superbă în fața Angliei lui Beckham. Dar mai ales dispariția celor 4 personaje erau văzute ca tragedii pentru sportul românesc pentru că părea că nu avem ce să punem în loc.

În condițiile astea ”Regele” Hagi a hotărât, după nenumărate încercări de a convinge Federația să-și schimbe mentalitatea și să facă schimbări în sprijinul fotbaliștilor și implicit al sportului, că e timpul să invesească și să dea ceva înapoi sportului pe care-l iubește și care l-a făcut mare. Și s-a întors în Constanța natală acolo unde Farul e doar un ecou al trecutului care se zbătea în mediocritate, și a creat întâi o academie de fotbal care le-a dat o în primul rând o șansă tuturor copiilor talențați și pasionați și nu în ultimul rând le-a dat o șansă să joace fotbal talentelor fără resurse materiale. Și așa a construit o echipă căreia i-a spus ”Viitorul” , Viitorul Constanța, o echipă care în doar câțiva ani de la înființare a devenit campiona României.

Și nu doar atât, a devenit o punte de lansare, o pepinieră de talente fotbalistice. Și iată că după neumăratele momente de bucurie Hagi oferă țării sale un nou cadou, o nouă generație, o nouă națională, o nouă mentalitate de învingător în fotbalul românesc. Și asta în condițiile în care ”Regele”, de când s-a retras a fost constant înjurat și criticat la el în țară, ba că nu știe să vorbească, ba că e prost, ba că e arogant și cel mai recent pentru că nu i-a păsat prea mult de alegerile europarlamentare. Adevărul e că Turcia l-a respectat mai mult decât propria țară. Însă el și-a făcut treaba și zilele astea le-a închis din nou gura tuturor criticilor și cârcotașilor.

Generația crescută de Hagi e de mai bine de o săptămâmă principalul subiect al șitirilor și ziarelor din România și nu numai. Pușcaș, Coman, Ivan, Cicâldău, Radu, Băluță, Ianis(continuatorul dinastiei Hagi) și restul acestei echipe fantastice au reușit să ne readucă în suflete sentimente pe care acum 25 de ani ni le provocau Hagi, Răducioiu, Dumitrescu și Belodedici.

Conduși de Mirel Rădoi un fotbalist și antrenor care a avut și are aceeași mentalitate de învingător ca și Hagi, băieții ăștia au arătat un fotbal total și o dorință de victorie așa cum de mulți ani n-am mai văzut de mulți ani, și de aceea le-au dat din nou speranță românilor și i-au făcut să iasă în stradă ca-n vremurile bune. Aș vrea să spun mai multe despre băieții aștia minunați de naționala U-21, dar au spus tot ce trebuia alții care se pricep mult mai bine la cuvinte decât mine. Și oricum toată bucuria pe care mi-au provocat-o nu se poate descrie în cuvinte. Însă clar rămân cu golul cu capul a lui Pușcaș din meciul cu Germania, pasa lui Ivan, driblingurile lui Coman și pasele în echer a lui Ianis ca pe vremea Bătrânului, cu paradele lui Radu dar mai ales cu acel Hagi răsărit din nou deasupra numărului 10 și care a fost mereu inima acestei echipe. Și mai e și performanța, cea mai bună din ultimii 30 de ani ai unei echipe naționale și prezența echipei naționale de fotbal la Olimpiadă după 55 de ani.

Așadar nu exagerez cu nimic dacă spun că Gică Hagi e Johan Cruyff al României, un jucător de geniu care a iubit fotbalul total și care s-a transformat într-un antrenor cu viziune care a reușit să creeeze o nouă generație care să schimbe fața ștearsă a fotbalului românesc și să readucă speranța. Și pentru asta îi sunt recunoscător lui și acestei echipe minunatate, dar mai ales pentru că speranța e importantă într-o țara ca a noastră aflată mereu în tranziție și care mereu există impresia că lucrile stagnează și întunericul ne cuprinde și luminița pare tot mai greu de zărit. Noroc că eu nu-s așa pesimist, dar mulți români sunt și orice rază de speranță e importantă pentru ei. De fapt când am început să scriu povestea asta mă gândeam că singurele certudini ale poporului român sunt moartea și fotbalul, și dacă prin o zi bună ”cercetătorii britanici” mă gândesc că nici moartea n-o să mai fie așa certă.

Așa încat nea Burleanu, fiindcă tot stai mata degeaba la Federație, aș vrea să te rog să pui dracu mâna și să-i faci statuia aia lui Hagi, fiindcă a dovedit cu vârf și îndesat c-o merită. Și vreau să te mai rog s-o pui la intrarea pe Arena Națională și lângă sa ea să pui și statuile lui Balaci și Dobrin, ca să țină minte toți băieții ăstia care o să intre de-acum să joace pe acel gazon care a fost călcat și udat cu sudoarea atâtora legende, că fotbalul nu e despre gagicile din Centrul Vechi, nici depre ceasuri și bolizi de lux și nici despre bani, fotbalul e despre a fi cel mai bun, despre a câștiga, despre a ști să pierzi cu onoare și când totuși pierzi să știi că ai dat totul. Și poate că uneori, de fapt de cele mai multe ori, fotbalul este și despre a face milioane de oameni fericiți.

Cât despre suporteri, ei bine pentru noi fotbalul e o poveste, o poveste care, așa cum scrie pe porțile Anfield-ului, ne face să nu ne mai plimbăm singuri niciodată.

HAI ROMÂNIA!!!

RSS (Raiul Socialist Sovietic) Slovenia

Să vă mai aud eu că vă plângeți de România și că îi tot dați înainte cu politici socialiste 🙂 Vă recomand cu căldură… Slovenia. Cea mai egalitariană țară din Evropa. Raiul ioropean socialist. Așa spun statisticile și indicele Gini. De ce vi-l recomand? Hai să vă povestesc impresiile mele la două zile de la debarcare în Republica Slovenă.

Primele chestii pe care le-am aflat au fost prețul mâncării și al cazării. Vă plângeți de cei 1600€ cât e prețul mediu al metrului pătrat de apartament în Cluj sau București!? Cum v-ar face să vă simțiți dacă ați ști că trebuie să plătiți 3000€/mp?

Și asta pentru că, aparent, reglementările și conectarea la utilități costă atât de mult încât constructorii nu pot vinde sub prețul ăla. Așa că, dacă tot bagă bani, merg către dotări de lux. Că nu poți scoate și profit altfel.
Și… cu păturile sociale mai puțin bogate ce se întâmplă? Păi… credeți că le pasă Socialiștilor de pleșcăviță?

Să vă mai spun că mâncarea lor costă o căciulă de bani, indiferent dacă mănânci la periferie sau în centru? Sau cât costa electronicele prin zona asta? Când am văzut că in magazin o căruța Lenovo, pe care la noi n-ar plăti nici bunica mai mult de 500€ aici trebuie sa scoți din buzunar puțin peste 1000€ am rămas interzis…

După care am intrat in povesti cu un nene sloven… Ce mi-au auzit urechile in materie de corupție si bani aruncați pe apa sâmbetei… Poate oi povesti la Podcast… Crime cu acuzați aiurea, a căror achitare a atras după sine repercusiuni din partea deep state-ului. Trafic de substanțe din care ai scoate tone de amfetamine… la Institutul Național Sloven de Chimie… Legaturi istorice între lumea interlopa si partidele de guvernământ.. Hârdaie de bani, miliarde de euro, aruncate pe proiecte demente…

Si tot aseară am aflat de ce am avut noi ceva probleme înainte de acreditare si ce înțeleg funcționarii lor prin “registered media”. Well… aparent in țara asta, pe care dacă o mutam in județul sectorul agricol Ilfov nici nu se simte, dacă vrei sa îți publici părerile personale pe un blog trebuie musai sa ai “loicence” de la stat. Îl poți construi, că nu vine nime să te întrebe nimic, dar dacă ajunge popular riscul de a te trezi la ușă cu “organul” venit să te întrebe de “loicence” e de 100%.

Azi am râs amar când am aflat de ce merge greu internetul… E transmis de un router cu cartela sim… Si aparent asta e una din variantele decente prin țara asta…

Si pentru că azi am avut timp de plimbare, am ieșit și noi pe centru, sa văd și eu ce și cum…

Am rămas destul de dezamăgit. Mă așteptam ca în raiul socialist al Europei să văd o populație binevoitoare, zâmbitoare, care să te facă să te gândești că… poate rămâi… Draci! M-a izbit Tristețea care li se vede multora pe fețe chiar și atunci când zâmbesc. Până și copiilor li se vede în ochi o urmă de apatie.

Oamenii au în ei o acreală dospită, care nu răbufnește dar nici nu se disipează, deși ei se poarta frumos unii cu alții. Partea de servicii horeca pe aici e… Îmi amintesc anii ’90 si începutul anilor 2000 in Romania. Și nu prea găsesc diferențe între comportamentul personalului de atunci, de la noi, și cel de azi, din Slovenia.

Mda… Repede nu mai calc io pe aici de buna voie.

PS: Discuțiile despre idei comunistoide, cum ar fi “munca precară” sau anti-capitalismului nu sunt doar omniprezente, ci aproape un “must do” pentru oricine din aparatul statului.

*momentul ‘ceala in cari ești în țara cu DEMOS la putere*

No bun, și totuși cu cine votăm?

Ocupat fiind cu cei peste 1TB de date pe care le-am adus din Almanya, să zicem că nu prea e timp până duminică să zic(em) prea multe lucruri serioase despre scrutinul din 26 mai.

În plus, următorul podcast cel mai probabil se va filma luni. Așa că între timp o să zic(em) ceva numai parțial serios.

Partea serioasă

Nu există nicio opțiune rezonabilă pentru cei care votează din România și se întâmplă să fie măcar cât de cât conservatori.

Partidul Niciodată Liberal e o glumă, alianța PLUSSR e o glumă periculoasă (dar tot o glumă), PSD-ALDE e din grupul ăla cu progresisme pe pâine iar PMP este cucked eurofederalist – sau not woke on the German question. Cum vreți.

Progres în Berlin (20 mai 2019)
Se poate și mai rău: PSD-ul german are zero candidați nemți

Cu astea spuse, măcar vârful de la PMP este ceva mai treaz pe problema unei anumite religii a păcii, ceea ce, oricum e un pas în față prin comparație cu celelalte partide ce ne vor sta în față pe buletinul de vot duminică.

Așa cum de altfel am anticipat, mai nimeni nu ia în serios oricum scrutinul ăsta. Și pe bună dreptate de multe ori. M-aș fi așteptat la nemți să fie luat marginal mai în serios având în vedere că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) este o continuare a Germaniei prin alte mijloace. Dar nu fu cu noroc. Nici la ei nu e luat foarte în serios scrutinul de duminică. Și nici nemții n-au ce alege. Am văzut AfD-ul din interior. Și am râs bine.

Partea mai puțin serioasă

Între noi fie vorba, cine câștigă alegerile astea contează foarte puțin spre deloc pentru plebul obișnuit căruia i se cere votul dar nu i se dă nici măcar muie în schimb.

Pentru partide (și candidați independenți) ar trebui însă să conteze un pic întrucât coaliția care va da următorul președinte al Sovietului Suprem Comisiei Europene va avea de decontat următoarea recesiune. Și de data asta recesiunea începe cu Alemania – nu va mai merge figura să dai vina pe puturoșenia grecilor, spaniolilor sau italienilor (puturoșenie care este, să ne înțelegem, cât se poate de reală).

Pâine și circ

Dacă în România partidele promit rețele pedo-velo la sate (în campania pentru europarlamentare, să ne înțelegem), nici pe alte meleaguri nu-s mai breji promițându-se tot felul de matrapazlâcuri – de la locuri de joacă pentru copii până la revoluții marxist-leniniste – adică orice numai lucruri care chiar țin de competența m.U.E. nu.

Partidele nu-s interesate nici de viitoarea recesiune, nici de serioasa problemă civilizațională (parțial datorată întocmai Uniunii Europene) și nici de faptul că țări odinioară din sectorul ”pielea pulii în parohie” precum Georgia, Columbia sau chiar Etiopia au ajuns în mod obiectiv mai atractive decât majoritatea țărilor europene inclusiv pentru oamenii obișnuiți, nu doar pentru investitori și poligloți.

De-aia nu merită luat foarte în serios scrutinul ăsta. Cât am fost în Almanya am avut oportunitatea să evit în totalitate campania din România și tare bine mi-a prins. Așa am putut compara și ajunge la concluzia că mai nimeni nu ia în serios nimic. De-aia și merg lucrurile așa cum merg. Vă sperie Trump? Staț să vedeț când vă vinde clasa politică nemțească la ruși – exact cum au mai făcut de câteva ori de-a lungul istoriei.

Una peste alta, rata șomajului va rămâne în continuare uriașă în majoritatea Europei, structura civilizațională va continua să se clatine și să se macine încet iar o anumită religie a păcii va continua să avanseze.

Bine, bine – și totuși cu cine votăm?

Nu știu. Eu cred că o să votez cu Băzeus din simplul motiv că e Dracul pe care-l cunosc. Nu l-am susținut nici în 2004 și nici în 2009 – dar am votat totuși împotriva demiterii lui în 2012.

Noh… așé de rău am ajuns. Să iau în serios varianta să-l votez pe Băzeus că măcar știu sigur ce primesc la schimb. Dar na, poate până duminică mă mai răzgândesc și-mi anulez votul.

Cam atât. Am lucruri mai importante de făcut – precum editarea conținutului din Almanya și pregătirea pentru summit-ul Intermarium. Ăla chiar contează, spre deosebire de alegerile europarlamentare.

Tschüss!

Am fost la mitingul PLUSR din Cluj

Am promis vineri în podcast că merem la mitingul electoral al PLUSR din Piața Unirii. Între timp, condițiile medicale nu i-au permis colegului Alin să mă însoțească însă, optimist din fire, am zis că vom compensa cu alți doi oameni de la noi că poate iese ceva simpatic.

Nici nu vroiam mult de la viață – doar să dăm și peste oameni pe care nu scrie ”PLUS/USR” și să-i întrebăm câteva lucruri. Vremea fiind absolut atroce, nu eram nici în toane pentru trollat. Chiar vroiam să ne simtem bine. Dar n-a fost să fie.

Mitingul trebuia să înceapă la ora 16:00. Pozele sunt dintr-o filmare de la ora 16:03.

Literalmente nimeni n-a venit la mitingu’ lu’ Pește Prăjit. Nimănui nu i-a păsat.

Colac peste pupăză, deși ploaia s-a oprit în jurul orei 15:45 și pe la 16:15 deja ieșea un pic și soarele… tot n-a fost cu noroc.

Pe Faceberg lumea pretinde că au fost circa 1000 de participanți. Bă mă leși?! Eu i-am numărat. La 16:03 erau 197 de oameni. Cu tot cu mine, cu polițiști, cu cei doi băieți pe care-i adusesem să mă ajute la filmare și cu tot cu gură-cască ce doar încetiniseră mersul. Ne putem certa dacă erau 197 sau 203. Sau 210. Sau 183. Dar las-o-n mizda pă-sii cum să fie 1000?!?!

Uite ce, dacă mitingul PLUSR a avut 1000 de participanți, în mod cert Patriarhul Daniel mâine dimineață va demisiona și va cere convocarea de urgență a Sfântului Sinod spre urgenta înscăunare a mea drept noul Patriarh al României. Okay? Cam atât de sigur sunt de faptul că cifra aia de 1000 e scoasă dintr-un loc întunecos și cald – dar nicidecum din analele [sic!] concretului.

Adică noh, înțeleg că rolul propagandistului e să cosmetizeze și să încerce pe cât posibil să transforme orice eșec măcar într-o remiză dacă nu chiar într-o victorie în percepția publicului. E firesc. La urma urmei, în politică, percepția e motorul victoriei, nu cum stau lucrurile de fapt. Și totuși, există limite chiar și în acest dicton studiat printre primele la orice curs de propagandă. Una din acele limite e tocmai cea a proporției.

Să ne înțelegem, și 1000 dacă ar fi fost, mitingul tot ar fi fost un eșec de proporții epice. Dar când sunt nu doar sub 1000 – dar și foarte mult sub 1000, eșecul e atât de mare încât mai degrabă te ungi cu mehlem pe față încercând să-l cosmetizezi venind cu oboseli de genul ”noi am fost cinstiți și n-am adus oamenii cu autocarele” – ca și cum n-am văzut autocarele cu număr de Bihor care opreau în P-ța Avram Iancu și de-acolo veneau pe jos pe Bulevardul Eroilor grupuri exact de câte 40. Haida dè!

Jur însă că nu înțeleg de ce insistă PLUSR-iștii să se ungă cu mehlem pe față chiar și atunci când nu e absolut deloc nevoie. Puteau la fel de bine să spună (citat fictiv, cum aș face eu):

Dom’le, asta e, vremea n-a ținut cu noi și, în plus, multe corporații din Cluj (acolo unde e baza electoratului nostru) au oferit concedii prelungite și pur și simplu atâta s-a putut. Am greșit și noi la comunicare dar data viitoare va ieși mai bine. Mulțumim foarte mult tuturor celor care au înfruntat ploaia și vremea deprimantă pentru a fi alături de noi, așa cum noi înfruntăm furtunile politice pentru a ne reprezenta cât mai bine electoratul.

Sau mă rog… ceva de genul ăsta. Eventual cu mai multe cuvinte din alea șpețky corporatiste ca să înțeleagă și baza lor electorală. Nu era nicio tragedie, pe bune. Toate partidele mai au câte un eșec într-un miting electoral.

Ați râs de PSD și de mitingul lor în fața Palatului Cotroceni dar cantitatea de cringe din mitingul de la Cluj a concurat fără absolut nicio problemă cu cea de la mitingurile PSD. Anost. Și NPC-uri peste tot. Horror.