Simona Halep și „vehiculul ideologic”

Nu e un secret că nu am deloc la inimă sporturile feminine – în special cele în care este implementată egalitatea în plată în ciuda inferiorității evidente atât în calitate cât și în cantitate. Iar tenisul feminin e cel mai atroce caz de acest gen.

Cu astea spuse, văzui pe un thread de Faceberg o poziție de la un leftist care mi-a adus aminte de ce, în arena politicii practice, opinia personală (mai ales a mea) contează ceva mai puțin spre deloc.

Această poziție a fost luată mult în balon pe FațăCarte – mulți „internauți” apreciind drept ridicolă insinuarea că sportivii sunt vehicule ideologice sau că ar avea o datorie față de comunitățile care îi aplaudă.

Sigur, luat strict pe fapte și pe subiectul de față – Simona Halep – chiar este ridicol. Simona Halep (și tenisul în general) nu a primit bani publici, nu a căutat subvenții pentru munca ei și în genere n-a așteptat nimic pe gratis din partea nimănui. Iar comunitățile care o aplaudă primesc deja recompensa în forma jocului bun (sau mă rog, apreciabil) pe care-l prestează făcându-și aplaudacii fericiți. E un schimb cât se poate de onest și de consensual. În sesul ăsta, insinuarea lui Paul Gabriel Sandu este, într-adevăr, ridicolă.

Însă Paul Gabriel Sandu nu vorbea în sensul ăsta – și intervenția sa arată cât de mare este discrepanța (ca să nu zică hăul) între cum vorbesc leftiștii și cum vorbesc oamenii normali.

Să ne înțelegem: la Stânga (și în special la extrema Stângă, de unde vine și Paul), totul, dar absolut totul este întâi de toate politic. Asta nu înseamnă că nu există și dreptaci care gândesc așa dar ”the personal is political” nu își are originile în nicio versiune de Dreapta mai nouă sau mai veche (în niciun caz mai veche, mai ales) – ci este fundamentul leftismului.

Și nu doar leftismului modern – ci leftismului de orice fel.

Așa e și cu putință ca astfel de intervenții să fie apreciate deopotrivă de activiști PSD-iști din Vaslui (Stânga veche) precum și de activiști veganiști sau antisemiți care nu mai pot după drepturile teroriștilor (Stânga nouă). Pentru toți aceștia, personalul este politic.

Odată înțeleasă cheia în care Paul Gabriel Sandu vorbea, devine mai ușor de înțeles și de ce, chiar dacă în cel mai sinistru mod cu putință, cam are dreptate.

„Păcatul” lui Paul Gabriel Sandu e că a lăsat porumbelul liber în public – întrucât lungul marș prin instituții nu e menit să fie chiar atât de public. Marele lui avantaj e că cine vede și nu știe zice că fix așa trebuia să fie. Sau, mai pe românește, mai nimeni n-o să-l creadă, mai nimeni n-o să observe și în 24 de ore uită toată lumea.

Chiar și-așa, e de reținut că, din punctul de vedere al extremei Stângi, nimeni și nimic nu poate exista în afara ideologiei și în afara sistemului care trebuie impus tuturor. Iar Paul știe foarte bine asta deși, sunt convins, se va grăbi să nege sau pur și simplu va ignora subiectul (eu așa aș face).

„Filmul” ăsta l-au mai văzut românii. Niciun succes sportiv românesc pe scena internațională nu exista fără mulțumiri din inimă Partidului – chit că avea de-a face cu Partidul sau nu (deși deseori avea, chiar împotriva voinței sportivului).

Ce s-a schimbat în prezent este faptul că deocamdată Stânga nu deține același nivel de putere așa că încearcă, tiptil, cu răbdare, să subvertească orice instituție sau figură poate și s-o transforme în vehicul ideologic. În ochiul Stângii, orice există și este popular în vreun fel este un potențial vehicul ideologic încă neexploatat. ”Untapped potential” îi zice pe la seminariile de îndoctrinare leftistă la care Paul sigur a participat.

Bun, și de ce am scris toate lucrurile astea? Pentru că atâta vreme cât non-Stânga nu pricepe cum gândesc oamenii ăștia și de ce, Stânga radicală va avea, mai devreme sau mai târziu, mai mult succes decât merită. În esență, va câștiga prin neprezentare în foarte multe etape. De ce? Pentru că non-Stânga visează cai verzi pe pereți în timp ce stângiștii hardline infiltrează, cu răbdare, instituție după instituție fără prea multă opoziție.

Asta nu se va schimba până când non-Stânga nu va învăța măcar să citească ce primește.

Oameni de bună credință – normali, non-leftiști, non-ideologizați – s-au grăbit să-i arate ideologului că greșește. Fie prezentând fapte care contrazic narativa lui (arătând că Simona Halep e implicată în mai multe cauze sociale și nu numai care aduc un impact pozitiv mai multor oameni decât o să aibă Paul Gabriel Sandu în 50 de vieți), fie încercând să demonteze logic afirmațiile lui Paul. Această abordare este din start sortită eșecului.

De ce? Pentru că fie Paul deja știe lucrurile astea, fie nu le știe dar oricum nu-i pasă. În practică, rezultatul este același – oamenii de bună credință ducându-i argumente care sunt în afara subiectului pentru el (besides the point, dacă vreți). Pentru că Paul nu e interesat de fapte – ci de avansarea unei narative care narativă spune că nimic din ce nu este aprobat de Partid nu trebuie apreciat, căci altfel ești un alb privilegiat (ferească Dumnezeu și creștin!) care urăște săracii.

De fapt, singurul lucru pe care-l aflăm de la Paul este că Simona Halep nu este încă ideologizată. Asta e o informație nouă și utilă. Ce faci cu ea e altă poveste. Paul deja a decis – va încerca să te facă să-ți fie rușine că te uiți la tenis (un sport de și pentru privilegiați), că te bucuri când un român câștigă și speră ca la un moment dat Simona Halep (sau următorul sportiv de succes) se va simți și el/ea suficient de rușinat(ă) încât să ofere un nod of approval și pentru leftiști. Fie în forma unor donații la cauze leftiste (doar nu credeați că leftiștii fac activism dezinteresat financiar, nu?) fie măcar o susținere în public pentru diverse cauze – mai un veganism, mai un gheism, mai un feminism misandrin,… se găsește ceva.

Până atunci însă (dacă acel moment va veni), vor curge sloganurile bine știute și întipărite programatic în mintea majorității românilor. Le știți și voi: „suntem jalnici ca nație”, „suntem mândri fix degeaba”, „nationalist man bad”, etc. etc.

Desigur, așa cum Paul însuși ne confirmă în mod direct, lucrurile astea stau așa atâta vreme cât direcția este una pro-leftistă. Dacă însă sportivii înțeleg să-și manifeste „datoria” față de comunitate printr-o donație la campania unui conservator sau prin ridicarea unei biserici atunci, se știe, este foarte-foarte rău sau măcar întristător.

Tipul ăsta de logică funcționează la orice când vine vorba de leftiști. Andy Ngo, homosexual asiatic, a devenit repede straight-white privileged în momentul în care nu a susținut Stânga iar lobby-ul ocupat cu drepturile „minorităților sexuale” a avut o imensă durere în cur atunci când Andy a fost călcat în picioare lăsându-se cu sângerări cerebrale. Ba chiar presa de bon ton s-a grăbit să apere agresorii. Și acolo logica a fost aceeași: Câtă vreme „țin cu noi” – minoritățile sexuale și/sau etnice sunt bune și de apărat împotriva violenței. Când nu mai „țin cu noi” – e cel mult întristător când mai sunt călcate pe cap chiar de noi.

Morala poveștii: Când un ideolog leftist (mai mic sau mai mare) vorbește despre ceva, uitați-vă la direcția generală. Aplicați o lentilă colectivistă ca să înțelegeți la ce se referă. Paul nu vorbește neapărat despre Simona Halep ci despre direcția generală că sportul ar trebui să fie ideologic și că e mare păcat că acum nu (prea) este. Mă rog… valabil și în cazul prezentului hrisov, el nefiind despre Paul în mod special, ci despre leftiști în mod general 😀

Ah și în cazul în care vreți să-mi spuneți că poate el nu știe asta și că poate e doar demoralizat, vă rog să nu.

Pentru maximum de amuzament, plătitorilor de taxe români trebuie să li se mulțumească pentru faptul că i-au plătit lui Gabriel Sandu ”studiile” doctorale în neo-leftism și, după un tur în Almanya acum ne predică leftism dur studiat direct de la sursă.

Atât.

Povestea fotbalului meu

IAȘI. Acum vreo doisprezece ani. Eram încă la liceu, abia mă trezisem, deschid televizorul si dinăuntrul ecranului cuvintele prezentatoarei îmi străpung pieptul ca niște săgeți otrăvite, plecase Gâscanul. Nicolae Dobrin, poate cel mai talentat fotbalist român nu mai era realitate, tocmai devinise mit. Și pe mine mă durea și nu știam de ce; nu reușeam să deslușesc dimensiunea tragediei și nici de ce era așa discutată la știri și pe stradă și nici multitudinea de oameni de la înmormântare, pentru că intr-un fel pierderea mi se părea personală. Pur și simplu am rupt Youtube-ul ca să-mi dau seama cine a fost și să nu mai uit vreodată.

București. Acum aproape 3 ani, un noiembrie călduros, am o candelă în mâini si urc treptele tribunei oficiale din Arena Națională. Merg să-mi adio de la unul din fotbaliștii care mi-a făcut ”copilăria mai frumoasă”. Daniel ”Didi” Prodan, stâlpul din apărarea ”Generației de Aur” plecase prea devreme din lumea asta. Un infarct l-a răpus la numai 44 de ani. Câteva zeci de oameni stăteau la coadă să-și ia adio de el, tribuna oficială era plină iar lângă catafalc am recunoscut câteva figuri: Hagi, Popescu, Lupescu,Belodevici, Filipescu, Stelea. N-am putut sta prea mult, durerea familiei mi se părea copleșitoare, la fel și cea a colegilor și cunoscuților, mi s-a făcut rău și am ieșit destul de zdruncinat de acolo. Seara am deschis Youtube-ul și am lăsat vocea lui Țopescu să însoțească meciurile incredibile ale României de la mondialul american și încercam să-l identific pe ”Didi”.

Studioul 5 al Televiziunii, acum mai bine de un an, o cască și un monitor pe o măsuță la intrare, în mijloc un sicriu păzit de doi sodați din regimentul de gardă ”Mihai Viteazul”, pe ecranul uriaș din spate, rulau imagini cu reușitele generației lui Gațu la mondialele de handbal, 10-le Nadiei și imagini din meciurile ”Generației de Aur” de la Mondialul american. Tocmai ”plecase” cea mai importantă voce a sportului românesc, o voce care mereu exprima eleganta, bun simț și profesionalism. Cristian Țopescu își lua adio de la această lume și sute de oameni au venit să-și exprime omagiile, printre ei aceeași ”Generație de Aur” pe care Țopescu a iubit-o si apărat-o deși renunțase să mai comenteze fotbal dupa acel mondial nebun din ’94. La TVR s-au difuzat după mulți ani în prime time meciurile României de la cel mai nebun mondial din istoria naționalei de fotbal: ”bijuteriile” cu Columbia și Argentina și ”tragedia” cu Suedia care în ultimele secunde ne-a văduvit de o semifinală extraordinară cu Brazilia lui Dunga și Romario.

Acum 9 luni, la muncă, o libărie într-o zonă centrală a Bucureștiului, o perioadă mai liniștită, deschid site-ul Gazetei Sporturilor și pe un fundal negru văd un mesaj scris în toate culorile, genunchii mi se înmoaie și părca cerul stătea să cadă. A murit Balaci, a murit ”Minunea blondă”, legenda a devenit mit și încă un cui a fost bătut în sicriul fotbalului românesc. Imagini cu ”Craiova Maxima” rulau peste tot iar ”Oblemnco” stadionul numit dupa un alt coleg a lui Balaci, s-a trasnformat în loc de pelerinaj. Și eu încă odată nu întelegeam de ce era atât de personală pierderea și de ce avea să-mi lipsească atât de mult carisma lui, felul miștocar și o înțelegere a fotbalului cum numai el putea să aibă.

De ce povestesc amintirile triste și depresive pe care poate mulți dintre ni le amintim în diverse moduri și de ce mai ales acum când fotbalul ne-a făcut din nou fericiți din nou? Păi simplu, pentru că în ultimii ani asta a fost atmosfera din fotbalul românesc, una de înmormântare sau mai degrabă de parastas, pentru că te mai uitai ba la meciurile din 94 ale Naționalei, ba la finala Stelei de la Sevilla din ’86 și după aprindeai o lumânare în memoria celui care a fost fotbalul românesc. Imediat după ’90 fotbalul românesc a devenit a lunga și întunecata domnie a lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir, timp în care s-a transformat într-o afacere devorată de niște ticăloși care au ajuns în cele urmă să văd cu arată o celulă pe dinăuntru.

Ținem minte cu toții corupția din Divizia A, ticăloșia din arbitraj și valizele cu șpăgi. Iar performanța devenise un accesoriu și un titlu de glorie pentru ticăloșii aștia care-și arogau munca antrenorilor și jucătorilor pentru că nu-i așa băgau bani în echipe, deși destul de mulți din banii proveneau din alte afaceri care de obicei erau susținute de bani publici. Și totuși, paradoxal, după dispariția acestor căpușe, fotbalul românesc lucrurile nu s-au schimbat în bine, ci dimpotrivă fotbalul românesc s-a prăbușit și mai puternic. Sandu și cu Dragomir au fost obligați să abdice între timp și foarte probabil o să vadă și ei cum arată o celulă pe dinăuntru iar echipele noi nu mai au patroni de tipul Sechelariu, Tata Jean, Borcea, Marian Iancu și alții ca ei, doar nea Gigi e singurul care a mai supravețuit.

Și totuși băieții ăștia mai mult sau mai puțin tineri și deștepți au cam băgat fotbalul în faliment, dovadă că baronii fotbalului au avut ceva mai multă viziune decât ei. Asta ar fi aparența, adevărul însă e că pe vremea aia marea majoritate a fotbaliștilor din Divizia A intrau pe principala scenă a fotbalului românesc cu o dorință enormă de performanță, cu o dorință enormă de afirmare și mai ales cu o enormă foame de câștig și după toate astea, dacă se putea, să ajungă să prindă un contract la Real sau la Barça. Și rezultatele s-au văzut iar românii au ajuns să joace pe la mai toate cluburile mari. Spre deosebire de fotbaliștii din prezent, pentru care sportul rege e rampă de deschidere spre parașutele din Centrul Vechi, ceasuri și bolizi de lux și mai ales mulți, mulți bani pe care altfel nu i-ar câștiga nici în 200 de vieți. Uități-vă la Alibec că e dovada vie a ce spun. De asta Divizia A era mișto chiar și așa coruptă iar Liga 1 e o glumă tot mai proastă.

Acesta e contextul în care tristele evenimente relatate de mine la începutul acestei povestiri au fost resimțite ca niște tragedii naționale. Și asta deoarece fotbalul și miturile lui sunt o parte integrantă a istoriei contemporane românești. O parte care stârnește pasiuni multora, chiar și unora ca mine pentru care Dobrin și Balaci înseamnă niște clipulețe pe Youtube și articole în GSP sau Prosport. Țopescu e asociat cu Amânar, Răducan sau Ponor și restul performanțelor din gimnastică iar Didi și Generația de Aur înseamnă mondialul din 98 și victoria superbă în fața Angliei lui Beckham. Dar mai ales dispariția celor 4 personaje erau văzute ca tragedii pentru sportul românesc pentru că părea că nu avem ce să punem în loc.

În condițiile astea ”Regele” Hagi a hotărât, după nenumărate încercări de a convinge Federația să-și schimbe mentalitatea și să facă schimbări în sprijinul fotbaliștilor și implicit al sportului, că e timpul să invesească și să dea ceva înapoi sportului pe care-l iubește și care l-a făcut mare. Și s-a întors în Constanța natală acolo unde Farul e doar un ecou al trecutului care se zbătea în mediocritate, și a creat întâi o academie de fotbal care le-a dat o în primul rând o șansă tuturor copiilor talențați și pasionați și nu în ultimul rând le-a dat o șansă să joace fotbal talentelor fără resurse materiale. Și așa a construit o echipă căreia i-a spus ”Viitorul” , Viitorul Constanța, o echipă care în doar câțiva ani de la înființare a devenit campiona României.

Și nu doar atât, a devenit o punte de lansare, o pepinieră de talente fotbalistice. Și iată că după neumăratele momente de bucurie Hagi oferă țării sale un nou cadou, o nouă generație, o nouă națională, o nouă mentalitate de învingător în fotbalul românesc. Și asta în condițiile în care ”Regele”, de când s-a retras a fost constant înjurat și criticat la el în țară, ba că nu știe să vorbească, ba că e prost, ba că e arogant și cel mai recent pentru că nu i-a păsat prea mult de alegerile europarlamentare. Adevărul e că Turcia l-a respectat mai mult decât propria țară. Însă el și-a făcut treaba și zilele astea le-a închis din nou gura tuturor criticilor și cârcotașilor.

Generația crescută de Hagi e de mai bine de o săptămâmă principalul subiect al șitirilor și ziarelor din România și nu numai. Pușcaș, Coman, Ivan, Cicâldău, Radu, Băluță, Ianis(continuatorul dinastiei Hagi) și restul acestei echipe fantastice au reușit să ne readucă în suflete sentimente pe care acum 25 de ani ni le provocau Hagi, Răducioiu, Dumitrescu și Belodedici.

Conduși de Mirel Rădoi un fotbalist și antrenor care a avut și are aceeași mentalitate de învingător ca și Hagi, băieții ăștia au arătat un fotbal total și o dorință de victorie așa cum de mulți ani n-am mai văzut de mulți ani, și de aceea le-au dat din nou speranță românilor și i-au făcut să iasă în stradă ca-n vremurile bune. Aș vrea să spun mai multe despre băieții aștia minunați de naționala U-21, dar au spus tot ce trebuia alții care se pricep mult mai bine la cuvinte decât mine. Și oricum toată bucuria pe care mi-au provocat-o nu se poate descrie în cuvinte. Însă clar rămân cu golul cu capul a lui Pușcaș din meciul cu Germania, pasa lui Ivan, driblingurile lui Coman și pasele în echer a lui Ianis ca pe vremea Bătrânului, cu paradele lui Radu dar mai ales cu acel Hagi răsărit din nou deasupra numărului 10 și care a fost mereu inima acestei echipe. Și mai e și performanța, cea mai bună din ultimii 30 de ani ai unei echipe naționale și prezența echipei naționale de fotbal la Olimpiadă după 55 de ani.

Așadar nu exagerez cu nimic dacă spun că Gică Hagi e Johan Cruyff al României, un jucător de geniu care a iubit fotbalul total și care s-a transformat într-un antrenor cu viziune care a reușit să creeeze o nouă generație care să schimbe fața ștearsă a fotbalului românesc și să readucă speranța. Și pentru asta îi sunt recunoscător lui și acestei echipe minunatate, dar mai ales pentru că speranța e importantă într-o țara ca a noastră aflată mereu în tranziție și care mereu există impresia că lucrile stagnează și întunericul ne cuprinde și luminița pare tot mai greu de zărit. Noroc că eu nu-s așa pesimist, dar mulți români sunt și orice rază de speranță e importantă pentru ei. De fapt când am început să scriu povestea asta mă gândeam că singurele certudini ale poporului român sunt moartea și fotbalul, și dacă prin o zi bună ”cercetătorii britanici” mă gândesc că nici moartea n-o să mai fie așa certă.

Așa încat nea Burleanu, fiindcă tot stai mata degeaba la Federație, aș vrea să te rog să pui dracu mâna și să-i faci statuia aia lui Hagi, fiindcă a dovedit cu vârf și îndesat c-o merită. Și vreau să te mai rog s-o pui la intrarea pe Arena Națională și lângă sa ea să pui și statuile lui Balaci și Dobrin, ca să țină minte toți băieții ăstia care o să intre de-acum să joace pe acel gazon care a fost călcat și udat cu sudoarea atâtora legende, că fotbalul nu e despre gagicile din Centrul Vechi, nici depre ceasuri și bolizi de lux și nici despre bani, fotbalul e despre a fi cel mai bun, despre a câștiga, despre a ști să pierzi cu onoare și când totuși pierzi să știi că ai dat totul. Și poate că uneori, de fapt de cele mai multe ori, fotbalul este și despre a face milioane de oameni fericiți.

Cât despre suporteri, ei bine pentru noi fotbalul e o poveste, o poveste care, așa cum scrie pe porțile Anfield-ului, ne face să nu ne mai plimbăm singuri niciodată.

HAI ROMÂNIA!!!

RSS (Raiul Socialist Sovietic) Slovenia

Să vă mai aud eu că vă plângeți de România și că îi tot dați înainte cu politici socialiste 🙂 Vă recomand cu căldură… Slovenia. Cea mai egalitariană țară din Evropa. Raiul ioropean socialist. Așa spun statisticile și indicele Gini. De ce vi-l recomand? Hai să vă povestesc impresiile mele la două zile de la debarcare în Republica Slovenă.

Primele chestii pe care le-am aflat au fost prețul mâncării și al cazării. Vă plângeți de cei 1600€ cât e prețul mediu al metrului pătrat de apartament în Cluj sau București!? Cum v-ar face să vă simțiți dacă ați ști că trebuie să plătiți 3000€/mp?

Și asta pentru că, aparent, reglementările și conectarea la utilități costă atât de mult încât constructorii nu pot vinde sub prețul ăla. Așa că, dacă tot bagă bani, merg către dotări de lux. Că nu poți scoate și profit altfel.
Și… cu păturile sociale mai puțin bogate ce se întâmplă? Păi… credeți că le pasă Socialiștilor de pleșcăviță?

Să vă mai spun că mâncarea lor costă o căciulă de bani, indiferent dacă mănânci la periferie sau în centru? Sau cât costa electronicele prin zona asta? Când am văzut că in magazin o căruța Lenovo, pe care la noi n-ar plăti nici bunica mai mult de 500€ aici trebuie sa scoți din buzunar puțin peste 1000€ am rămas interzis…

După care am intrat in povesti cu un nene sloven… Ce mi-au auzit urechile in materie de corupție si bani aruncați pe apa sâmbetei… Poate oi povesti la Podcast… Crime cu acuzați aiurea, a căror achitare a atras după sine repercusiuni din partea deep state-ului. Trafic de substanțe din care ai scoate tone de amfetamine… la Institutul Național Sloven de Chimie… Legaturi istorice între lumea interlopa si partidele de guvernământ.. Hârdaie de bani, miliarde de euro, aruncate pe proiecte demente…

Si tot aseară am aflat de ce am avut noi ceva probleme înainte de acreditare si ce înțeleg funcționarii lor prin “registered media”. Well… aparent in țara asta, pe care dacă o mutam in județul sectorul agricol Ilfov nici nu se simte, dacă vrei sa îți publici părerile personale pe un blog trebuie musai sa ai “loicence” de la stat. Îl poți construi, că nu vine nime să te întrebe nimic, dar dacă ajunge popular riscul de a te trezi la ușă cu “organul” venit să te întrebe de “loicence” e de 100%.

Azi am râs amar când am aflat de ce merge greu internetul… E transmis de un router cu cartela sim… Si aparent asta e una din variantele decente prin țara asta…

Si pentru că azi am avut timp de plimbare, am ieșit și noi pe centru, sa văd și eu ce și cum…

Am rămas destul de dezamăgit. Mă așteptam ca în raiul socialist al Europei să văd o populație binevoitoare, zâmbitoare, care să te facă să te gândești că… poate rămâi… Draci! M-a izbit Tristețea care li se vede multora pe fețe chiar și atunci când zâmbesc. Până și copiilor li se vede în ochi o urmă de apatie.

Oamenii au în ei o acreală dospită, care nu răbufnește dar nici nu se disipează, deși ei se poarta frumos unii cu alții. Partea de servicii horeca pe aici e… Îmi amintesc anii ’90 si începutul anilor 2000 in Romania. Și nu prea găsesc diferențe între comportamentul personalului de atunci, de la noi, și cel de azi, din Slovenia.

Mda… Repede nu mai calc io pe aici de buna voie.

PS: Discuțiile despre idei comunistoide, cum ar fi “munca precară” sau anti-capitalismului nu sunt doar omniprezente, ci aproape un “must do” pentru oricine din aparatul statului.

*momentul ‘ceala in cari ești în țara cu DEMOS la putere*

No bun, și totuși cu cine votăm?

Ocupat fiind cu cei peste 1TB de date pe care le-am adus din Almanya, să zicem că nu prea e timp până duminică să zic(em) prea multe lucruri serioase despre scrutinul din 26 mai.

În plus, următorul podcast cel mai probabil se va filma luni. Așa că între timp o să zic(em) ceva numai parțial serios.

Partea serioasă

Nu există nicio opțiune rezonabilă pentru cei care votează din România și se întâmplă să fie măcar cât de cât conservatori.

Partidul Niciodată Liberal e o glumă, alianța PLUSSR e o glumă periculoasă (dar tot o glumă), PSD-ALDE e din grupul ăla cu progresisme pe pâine iar PMP este cucked eurofederalist – sau not woke on the German question. Cum vreți.

Progres în Berlin (20 mai 2019)
Se poate și mai rău: PSD-ul german are zero candidați nemți

Cu astea spuse, măcar vârful de la PMP este ceva mai treaz pe problema unei anumite religii a păcii, ceea ce, oricum e un pas în față prin comparație cu celelalte partide ce ne vor sta în față pe buletinul de vot duminică.

Așa cum de altfel am anticipat, mai nimeni nu ia în serios oricum scrutinul ăsta. Și pe bună dreptate de multe ori. M-aș fi așteptat la nemți să fie luat marginal mai în serios având în vedere că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) este o continuare a Germaniei prin alte mijloace. Dar nu fu cu noroc. Nici la ei nu e luat foarte în serios scrutinul de duminică. Și nici nemții n-au ce alege. Am văzut AfD-ul din interior. Și am râs bine.

Partea mai puțin serioasă

Între noi fie vorba, cine câștigă alegerile astea contează foarte puțin spre deloc pentru plebul obișnuit căruia i se cere votul dar nu i se dă nici măcar muie în schimb.

Pentru partide (și candidați independenți) ar trebui însă să conteze un pic întrucât coaliția care va da următorul președinte al Sovietului Suprem Comisiei Europene va avea de decontat următoarea recesiune. Și de data asta recesiunea începe cu Alemania – nu va mai merge figura să dai vina pe puturoșenia grecilor, spaniolilor sau italienilor (puturoșenie care este, să ne înțelegem, cât se poate de reală).

Pâine și circ

Dacă în România partidele promit rețele pedo-velo la sate (în campania pentru europarlamentare, să ne înțelegem), nici pe alte meleaguri nu-s mai breji promițându-se tot felul de matrapazlâcuri – de la locuri de joacă pentru copii până la revoluții marxist-leniniste – adică orice numai lucruri care chiar țin de competența m.U.E. nu.

Partidele nu-s interesate nici de viitoarea recesiune, nici de serioasa problemă civilizațională (parțial datorată întocmai Uniunii Europene) și nici de faptul că țări odinioară din sectorul ”pielea pulii în parohie” precum Georgia, Columbia sau chiar Etiopia au ajuns în mod obiectiv mai atractive decât majoritatea țărilor europene inclusiv pentru oamenii obișnuiți, nu doar pentru investitori și poligloți.

De-aia nu merită luat foarte în serios scrutinul ăsta. Cât am fost în Almanya am avut oportunitatea să evit în totalitate campania din România și tare bine mi-a prins. Așa am putut compara și ajunge la concluzia că mai nimeni nu ia în serios nimic. De-aia și merg lucrurile așa cum merg. Vă sperie Trump? Staț să vedeț când vă vinde clasa politică nemțească la ruși – exact cum au mai făcut de câteva ori de-a lungul istoriei.

Una peste alta, rata șomajului va rămâne în continuare uriașă în majoritatea Europei, structura civilizațională va continua să se clatine și să se macine încet iar o anumită religie a păcii va continua să avanseze.

Bine, bine – și totuși cu cine votăm?

Nu știu. Eu cred că o să votez cu Băzeus din simplul motiv că e Dracul pe care-l cunosc. Nu l-am susținut nici în 2004 și nici în 2009 – dar am votat totuși împotriva demiterii lui în 2012.

Noh… așé de rău am ajuns. Să iau în serios varianta să-l votez pe Băzeus că măcar știu sigur ce primesc la schimb. Dar na, poate până duminică mă mai răzgândesc și-mi anulez votul.

Cam atât. Am lucruri mai importante de făcut – precum editarea conținutului din Almanya și pregătirea pentru summit-ul Intermarium. Ăla chiar contează, spre deosebire de alegerile europarlamentare.

Tschüss!

Am fost la mitingul PLUSR din Cluj

Am promis vineri în podcast că merem la mitingul electoral al PLUSR din Piața Unirii. Între timp, condițiile medicale nu i-au permis colegului Alin să mă însoțească însă, optimist din fire, am zis că vom compensa cu alți doi oameni de la noi că poate iese ceva simpatic.

Nici nu vroiam mult de la viață – doar să dăm și peste oameni pe care nu scrie ”PLUS/USR” și să-i întrebăm câteva lucruri. Vremea fiind absolut atroce, nu eram nici în toane pentru trollat. Chiar vroiam să ne simtem bine. Dar n-a fost să fie.

Mitingul trebuia să înceapă la ora 16:00. Pozele sunt dintr-o filmare de la ora 16:03.

Literalmente nimeni n-a venit la mitingu’ lu’ Pește Prăjit. Nimănui nu i-a păsat.

Colac peste pupăză, deși ploaia s-a oprit în jurul orei 15:45 și pe la 16:15 deja ieșea un pic și soarele… tot n-a fost cu noroc.

Pe Faceberg lumea pretinde că au fost circa 1000 de participanți. Bă mă leși?! Eu i-am numărat. La 16:03 erau 197 de oameni. Cu tot cu mine, cu polițiști, cu cei doi băieți pe care-i adusesem să mă ajute la filmare și cu tot cu gură-cască ce doar încetiniseră mersul. Ne putem certa dacă erau 197 sau 203. Sau 210. Sau 183. Dar las-o-n mizda pă-sii cum să fie 1000?!?!

Uite ce, dacă mitingul PLUSR a avut 1000 de participanți, în mod cert Patriarhul Daniel mâine dimineață va demisiona și va cere convocarea de urgență a Sfântului Sinod spre urgenta înscăunare a mea drept noul Patriarh al României. Okay? Cam atât de sigur sunt de faptul că cifra aia de 1000 e scoasă dintr-un loc întunecos și cald – dar nicidecum din analele [sic!] concretului.

Adică noh, înțeleg că rolul propagandistului e să cosmetizeze și să încerce pe cât posibil să transforme orice eșec măcar într-o remiză dacă nu chiar într-o victorie în percepția publicului. E firesc. La urma urmei, în politică, percepția e motorul victoriei, nu cum stau lucrurile de fapt. Și totuși, există limite chiar și în acest dicton studiat printre primele la orice curs de propagandă. Una din acele limite e tocmai cea a proporției.

Să ne înțelegem, și 1000 dacă ar fi fost, mitingul tot ar fi fost un eșec de proporții epice. Dar când sunt nu doar sub 1000 – dar și foarte mult sub 1000, eșecul e atât de mare încât mai degrabă te ungi cu mehlem pe față încercând să-l cosmetizezi venind cu oboseli de genul ”noi am fost cinstiți și n-am adus oamenii cu autocarele” – ca și cum n-am văzut autocarele cu număr de Bihor care opreau în P-ța Avram Iancu și de-acolo veneau pe jos pe Bulevardul Eroilor grupuri exact de câte 40. Haida dè!

Jur însă că nu înțeleg de ce insistă PLUSR-iștii să se ungă cu mehlem pe față chiar și atunci când nu e absolut deloc nevoie. Puteau la fel de bine să spună (citat fictiv, cum aș face eu):

Dom’le, asta e, vremea n-a ținut cu noi și, în plus, multe corporații din Cluj (acolo unde e baza electoratului nostru) au oferit concedii prelungite și pur și simplu atâta s-a putut. Am greșit și noi la comunicare dar data viitoare va ieși mai bine. Mulțumim foarte mult tuturor celor care au înfruntat ploaia și vremea deprimantă pentru a fi alături de noi, așa cum noi înfruntăm furtunile politice pentru a ne reprezenta cât mai bine electoratul.

Sau mă rog… ceva de genul ăsta. Eventual cu mai multe cuvinte din alea șpețky corporatiste ca să înțeleagă și baza lor electorală. Nu era nicio tragedie, pe bune. Toate partidele mai au câte un eșec într-un miting electoral.

Ați râs de PSD și de mitingul lor în fața Palatului Cotroceni dar cantitatea de cringe din mitingul de la Cluj a concurat fără absolut nicio problemă cu cea de la mitingurile PSD. Anost. Și NPC-uri peste tot. Horror.

Arafat, RO-Alert și oamenii noi

Citesc ce declara Arafat despre sistemul Ro-Alert. De când a apărut acest sistem Arafat ne tot spune ce NU este sistemul. Nu e nici aia, nu e nici cealaltă, e NIMIC.

Și stăteam așa și mă gândeam la involuția acestui individ. Am mai scris despre asta dar acum completez cu câteva gânduri.

In 1996, SMURD reprezenta un serviciu de urgență exclusiv privat, la Târgu Mureș. Sistemul se baza strict pe munca voluntară a medicilor și asistentelor care din diverse motive nu puteau lucra în sistemul de urgență public și pe finanțările companiilor și persoanelor fizice din județul Mureș (plus anumite ONG-uri străine).

Arafat era la vremea respectivă eroul absolut: era tânăr, avea un discurs plăcut, un marketing okay și, mai ales, era omul anti-sistem. În plus, fiind străin, se bucura și de legenda omului sărman, plecat dintr-o țară mai puțin fericită, pentru a realiza ceva în viață. Arafat se lupta cu balaurul reprezentat de sistemul sanitar public, sistem corupt, osificat și populat de dinozauri care-și țineau scaunele. Nu exista săptămână în care să nu curgă cu acuzații la adresa amatorismului oamenilor din serviciul SMURD deși, la vremea respectivă, era evident că acesta era mult mai eficient și mai rapid decât Salvarea. Toata lumea, de la cetățeni până la presa locală și autorități erau însă de partea lui Arafat.

Ulterior a apărut Fundația SMURD și sistemul a fost dezvoltat și-n alte județe.

Bineînteles că hoitarii de la București au intuit corect că e o pâine bună de mâncat din povestea asta și au integrat SMURD în serviciile publice de urgență, sistemul ajungând să fie implementat la nivel național.

Din erou antisistem Arafat a ajuns un antierou. Înscăunat într-o funcție de secretar de stat la Ministerul Sănătății, eroul de ieri a devenit cel mai mare apărător al unui sistem falimentar. Se pare că originile sale orientale i-au fost de mare ajutor într-un sistem birocratic bizantin cum este cel românesc. În scurt timp, SMURD a început să deconteze erori majore iar Arafat chiar a fost la baza unei căderi de guvern. Cine ar fi crezut în ’94-’96 că tânărul strain aproape strivit de sistem va avea o carieră atat de strălucită în mijlocul sistemului?

Astăzi Arafat este în continuare privit de o mulțime de români ca un erou și supraviețuiește pe baza propriei legende.

Această scurtă istorie a serviciului SMURD și a lui Raed Arafat ar trebui însă să fie revelatoare pentru tot românul care urmează să-și dea votul de vreo 4 ori în următorul an și jumătate.
Pentru că această poveste demonstrează că dacă vrei să schimbi ceva în România, nu este suficient să fii animat de bune intenții. Sistemul cu care se lupta Arafat acum 25 de ani nu funcționa nu pentru că n-avea “oameni noi”, ci pentru că era un sistem centralizat și birocratic. Un sistem socialist.

Același lucru este perfect valabil și pentru România ca întreg. România este disfuncțională, nu din lipsa de “oameni noi”, ci din lipsa de libertate și de politici economice liberale.

Cei care cred că venirea unor oameni noi într-un sistem socialist putred va produce schimbări structurale, pot să se pregătească să fie din nou dezamăgiți.

România are nevoie de libertate, nu de oameni noi într-un sistem vechi!