De ce nu îl voi vota pe Iohannis și în 2019

Am publicat mai devreme un articol care dispăruse de pe internet (odată cu blogul care-l găzduia). Un articol scris în 2014, la finalul numărătorii voturilor pentru Turul al doilea, în care explicam nu doar de ce l-am votat pe Iohannis în 2014, dar și de ce m-am implicat activ în campania electorală precum și în procesul de supraveghere a alegerilor dar și în alte lucruri care țin de political operative 101.

Am fost și eu surprins să văd cât de bine mi-au ieșit predicțiile din 2014 privind mandatul lui Klaus. Și când mă gândesc câte înjurături am luat atunci când l-am publicat… în fine.

Nu despre unde am avut dreptate vreau să discut – ci despre unde am greșit. Spuneam în 2014 așa:

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli – și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.

Ei bine… am avut parțial dreptate. A sfeclit-o chiar foarte curând după ce a fost ales și a sfeclit-o mai puțin decât ar fi sfeclit-o Ponta. Unde am greșit a fost la partea cu mai rar. Klaus a sfeclit-o mult mai des cu chestii mărunte dar pe care când le aduni ies un morman mare de mehlem.

Peste asta aș fi fost dispus să trec (din nou) dacă Klaus ar fi înfruntat în finală un candidat mai nasol decât el. Dar, de data asta, nu sunt în stare să afirm fără să mă bufnească râsul că Viorica Dăncilă este mai nasoală decât Klaus.

La fel de drept este că nu pot nici să susțin că Viorica Dăncilă e de preferat. Pur și simplu n-aș putea s-o votez pe ea. O dată pentru că am un trackrecord impecabil de zero voturi pentru PSD. Și, hai să zicem că mi-aș strica recordul ăsta dar… ffs… Veorica? Hai mă, ce dracu’? Dacă era un Năstase sau chiar un Geoană… mai că aș fi luat în serios opțiunea să-mi stric recordul. Nu știu dacă aș fi ajuns să decid în favoarea încălcării recordului, dar în mod cert luam în serios opțiunea. Da’ pentru Veve sub nicio formă.

Nu regret nici că l-am votat pe Klaus Iohannis în 2014, nici că am muncit vreo săptămână fără pauză atunci. Și astăzi, ca și-atunci, cred că Ponta era alegerea clar mai proastă. Însă astăzi nu pot fi convins că Veorica este alegerea mai proastă. Cei doi finaliști mi se par absolut echivalenți și, drept urmare, îmi este la modul onest indiferent care dintre ei vor câștiga.

Pentru cei (maximum) 3 oameni cărora e posibil să le pese ce votez eu și ce nu, o să și explic.

Mehlemul lui Iohannis

N-am să le descriu cu lux de amănunt că iese prea lungă scrijelitura asta. Așa că le dăm pe scurt, nu neapărat în ordinea numerelor de pe tricou.

  • A numit trei premieri PSD – Grindeanu, Tudose, Dăncilă
  • Nu și-a asumat niciun risc. Putea, după Tudose, să riște suspendarea (așa cum a făcut-o Băsescu de două ori) și să se comporte ca un președinte și nu ca un arhivar/notar.
  • A fost consecvent cel mai de nădejde aliat al futengrijiștilor totalitari – de la militante feminizde până la futengrijiști anti-fumat. În 2017 ne promitea că până în 2020, 70% din instituțiile din România vor avea experți în egalitatea de gen. (din astea a făcut și Veorica și PSD-ul, să ne înțelegem)
  • În 5 ani de zile a dat mai puține interviuri decât un primar de sat. Și apoi a și refuzat să se prezinte la dezbaterile din prima rundă de vot. (idem și pentru Veorica)
  • Nu și-a îmbunătățit deloc înțelegerea asupra economiei. Nu există o diferență notabilă între el și orice PSD-ist pe subiectul ăsta.
  • Cu o singură excepție (e drept, notabilă, în 2015) n-a ieșit din cuvântul tovarășei Merkel – adică a prietenilor Rusiei. La Summit-ul 3SI de anul acesta de la Ljubljana nici nu s-a prezentat de la început, lăsând prietenii Rusiei, adică Germania, să ceară nici mai mult nici mai puțin decât abolirea sancțiunilor împotriva lui Putin. Și asta la forumul de business creat chiar de el cu un an înainte.
  • A ales să jignească peste 3,5 milioane de români pentru că au îndrăznit să nu fie la fel de woke ca el. Fanatic religios e mă-ta!
  • S-a opus mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim de frica tovarășei Merkel precum și a obscurelor interese arăbești de pe la noi
  • A refuzat în mod intenționat o apropiere a României de vecinii noștri – în special Ucraina și Polonia, preferând o apropiere de filo-rusul Macron.
  • A prezidat peste cea mai abruptă scădere a puterii efective a președintelui și nu a protestat mai deloc…

Și-ar mai fi și altele, dar acestea sunt arhisuficiente pentru mine.

Partidul care îl susține pe Klaus Iohannis are sloganul ”România pe primul loc”. Foarte frumos. Îmi place. Dar Klaus Iohannis, în calitate de prim-reprezentant al partidului – cum se ridică la înălțimea sloganului? În 5 ani am văzut mai mult ”Germania pe primul loc” decât România pe primul loc.

Imigrația (mai ales ilegală) în România a crescut din zone non-europene iar sub Iohannis au apărut și tabere de reeducare germane pe teritoriul țării. Cum sunt astea în interesul României? România pe primul loc? Unde? La fotbal U21 poate (deși și-acolo am terminat pe 3) – dar sigur nu în politică și discutabil dacă pentru domnia sa.

L-am votat în 2014 pentru că nu era Ponta. Și-a îndeplinit cu succes funcția asta, e drept. Cu Ponta ne-am fi trezit apropiați prea mult de Erdoğan (remember Ponta Turcitul?) și cu mega-moschee în centrul Capitalei. Însă spectrul unei președinții Victor Ponta nu există în 2019, astfel că rațiunea președinției Iohannis se duce și ea. Politicienii, la urma urmei, îs ca șosetele: Utili, chiar buni uneori, dar trebuie schimbați des.

Mă voi prezenta la vot și-mi voi anula votul. Dacă în votat PSD am experiență zero, în anulat votul am o experiență chiar vastă.

Hai noroc! Restul campaniei o s-o privesc de pe margine și, cel mult, mai bag bățul prin gard. Memăria o să fie amuzantă.

Flashback 2014: De ce l-am votat pe Iohannis

Acest articol a fost publicat cu titlul ”Reflecții post-electorale” pe 18 noiembrie 2014 pe un blog astăzi defunct.

Nu cred că mai e niciun secret pentru nimeni că m-am implicat activ în scrutinul pentru alegerea noului președinte al României – în special în turul al doilea.

Pentru unii constat însă că a fost o surpriză și nu-mi dau seama de ce.

Lucian și politica, cine ar fi crezut?

Zicea cineva printr-un colț de Internet. Bănuiesc (și sper) că se referea la politică partizană dâmbovițeană – nu la politică în general. Căci politică în general tot fac de ceva ani. În fine.

Au fost exact două motive pentru care m-am implicat:

  1. Lansarea candidaturii lui Victor Ponta în stil Kim Ir Sen
  2. Nivelul de fraudă muult prea mare în turul I

Nu are rost s-o dau pe ocolite. M-am speriat când am văzut lansarea candidaturii lui Victor Ponta. M-am speriat într-așa hal încât mi-am spus că de data asta chiar trebuie să fac mult mai mult decât să votez în stilul „orice mai puțin PSD iar dacă alternativa suge, anulăm votul” – și asta pentru că au ieșit la suprafață cele mai crâncene elemente din modul de gândire al PSD. În plus, se întâmplă ca eu să știu ceva mai multe despre domnul Ponta decât apare la televizor.

Spre exemplu știu despre domnul Ponta că are o tendință aproape nativă spre cult al personalității în jurul domniei sale. Știu asta de pe vremea când încă mai făcea dezbateri academice. Or… modul ăla de lansare a candidaturii m-a făcut să-mi dau seama că respectiva tendință nu doar că n-a fost cizelată în timp ci dimpotrivă, a fost amplificată foarte mult.
Legat de al doilea motiv, știam sate întregi în care nimeni, dar chiar nimeni din respectivele localități, nu intenționa să voteze cu Ponta și totuși, privind harta detaliată pe localități după primul tur, în acele localități candidatul PSD obținuse peste 40% din sufragii. Așa ceva e imposibil altcumva decât prin fraudă. Și să dea dracu’ dac-aveam de gând să nu mă mișc deloc când știam nu doar proporțiile pericolului, dar și nivelul fraudei la care se putea ajunge.

Surprinderi

Pe scurt, aparatul PSD-ist a fost de-a dreptul surprins (în teritoriu vorbesc) de nivelul la care oameni obișnuiți, cărora li se rupea de politică până acum o lună, au fost dispuși să se mobilizeze cu camere de luat vederi, cu gura mare și cu telefonul pregătit pentru apeluri la DNA și Poliție.
Nimeni, dar chiar nimeni, nici măcar puținii suporteri ai lui Iohannis, nu se aștepta la așa ceva.
Ca rezultat, nivelul total de fraudă a fost, cel mai probabil, cel mai mic din istoria post-decembristă a României. Și nu glumesc cu asta. Au fost lejer 1000 de secții de votare la nivel național (aproape toate în mediul rural în sate izolate) unde aparatul PSD era pregătit pentru „adunat voturi” – și unde pur și simplu nu s-a putut pentru că cetățeni încăpățânați au decis să meargă acolo și să supravegheze ei înșiși procesul și să reclame cea mai mică neregulă.
Iar efectul s-a văzut. Printre altele, pentru prima dată în istorie, PSD a pierdut alegerile în județul Iași. Ăsta e în sine un șoc chiar și pentru cei mai anti-PSD-iști dintre anti-PSD-iști.
Așa cum am mai spus, lista completă a celor care au ajutat ca procesul electoral să fie unul corect și cât mai lipsit de fraudări probabil nu va fi publicată niciodată. Știu oameni care de capul lor au traversat România și au mers în jud. Teleorman ca să facă poze și să transmită în timp real pe Internet cum merge procesul de vot. Știu oameni care au preferat să stea în ploaie duminică seara numai ca să urmărească literalmente peste tot președinți de secție știuți ca fiind corupți până la momentul în care voturile erau sigilate și procesele verbale transmise exact așa cum au fost – astfel evitând cea mai comună formă de fraudă – „editarea” ulterioară cu pixul a proceselor verbale.
Toți acești oameni, unii dintre ei (încă) membri PSD(!!), merită toate felicitările. Și dacă ieșea Ponta, aceste ultime 10 rânduri tot le-aș fi scris – pentru că mie unul mi se pare fabulos faptul că în sfârșit societatea civilă chiar a existat pe bune și chiar a fost dispusă să-și miște târtița. Mare lucru, vă spun!

Și acum?

Să ne-nțelegem, orice-ar spune unii sau alții, singurul motiv de bucurie este că n-a ieșit Ponta. Sunt prea puțini cei care se bucură că viitorul președinte va fi Klaus Iohannis. Sincer, mie nici nu-mi pasă. Dacă era un ficus în locul lui Ponta, tot la fel m-aș exprima. Scopul meu în acest scrutin a fost ca PSD-ul să ia bătaie.

Nu mă bucur prea tare că „Santa Klaus” o să fie prezident, însă mă bucur că un număr atât de mare de oameni n-au mai pus botul la eterna marotă că toți oamenii care nu ling în cur PSD-ul sunt niște băsiști împuțiți și că orice merge prost pentru PSD este, cumva, vina lui Băsescu.
Mă ce să vezi a dracu treabă – unii, printre care și subsemnatul, chiar pot exista în calitate de non-băsiști și pot funcționa mental independent de Băs. Știu că-i greu de crezut, dar încercați să vă imaginați măcar această minune, stimați „anti-băsiști”.
Oricât de ciudat ar părea, chiar există oameni pe planetă care doar detestă PSD-ul și tot ce reprezintă acesta, fără însă a avea o dragoste pentru Băzeus sau în genere o apreciere pentru vreun curent politic autohton nelegat de PSD.

Să ne-nțelegem: Nu a câștigat Dreapta – ci a pierdut PSD-ul.

Să ne-nțelegem: Klaus Iohannis NU este de dreapta. Repet: Klaus Iohannis nu este de dreapta! Ba dimpotrivă – a demonstrat de câteva ori că e mai aproape de leftiști (sau de statiști în general) în ceea ce privește înțelegerea domniei sale asupra economiei.
Faptul că Santa Klaus e mai de treabă, nu suge cur intens și nu e putinist nu e suficient pentru a-l face de dreapta și nici pe departe suficient ca să-mi placă mie. Dar, având în vedere alternativa și, având în vedere cât de puțini oameni din clasa politică românească apreciază idei de bun simț precum libertatea de exprimare, absența pe cât posibil a minciunii sau faptul că votul nu e doar o „lozincă” – deja parcă Klaus nu mai sună atât de rău.

În momentul în care PSD își permite să mintă într-așa un hal, parcă neajunsul lui Klaus că nu vorbește prea mult devine brusc o calitate.
Știți voi… pe modelul că mai bine taci și să creadă unii că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice îndoială.
Toate neajunsurile lui Klaus i-au fost trecute cu vederea tocmai pentru că alternativa a supt cur într-așa un hal încât a scos din sărite mult-mult-mult prea multă lume. Și Băsescu a scos multă lume din sărite – dar PSD-ul l-a bătut fără drept de apel în campania asta la acest capitol.

Și împotriva lui Băsescu s-a ieșit în stradă, dar împotriva lui Ponta s-a ieșit în stradă când nici măcar nu se știa dacă va fi președinte sau nu! Genul ăsta de „performanță” chiar că-i greu de atins!

În fine, cert este că ar fi o greșeală să ne așteptăm să curgă lapte și miere, că va dispărea corupția sau că în 5 ani o să gustăm din „lucrul bine făcut”. Sigur, ar fi frumos să fie așa, dar punem pariu pe cât vreți voi că n-o să fie așa. Pe de altă parte, putem să ne așteptăm să nu trecem „full Venezuela” sau „full Ungaria” că-i mai aproape. E realist chiar să ne așteptăm și la o creștere modică a investițiilor străine, acum că investitorii neputiniști pot conta pe-un factor de stabilitate neputinist.

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli – și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.

Discutam chiar în seara alegerilor cu un cetățean al Sibiului care-l cunoaște pe Santa Klaus ceva mai bine și-mi spunea că, de bine de rău, Klaus are tendința de-a-și forma bine echipa în jurul lui atunci când este lăsat. Noh… sper să fie așa, mai ales că acum, în această campanie, știm că nu și-a făcut el echipa ci i-a fost făcută de partid. Un partid care-i orice numai liberal nu,…. dar mă rog, asta-i deja altă poveste pentru altă dată.

Ah… și încă ceva: Comparațiile cu Obama sunt cretine – indiferent cine le face.
Am auzit leftiști zicând că „România a progresat” pentru c-a ales un minoritar ca prezident precum și dreptaci zicând că există riscul ca Santa Klaus să fie următorul Obama – căci și pentru el s-a ieșit în stradă și a fost văzut ca o rază de speranță pentru ca ulterior să ajungă maximul de supt cur posibil pe care-l putea atinge o administrație americană.

Hai, pe bune?! Să fim un pic serioși. Klaus e prea ardelean ca să fie ideolog (cum e Obama) iar atribuțiile lui oricum vor fi mult mai limitate decât ale lui Obama. Cât despre „progresat” – asta chiar e o glumă proastă. Faptul că n-am votat un admirator al Partidului Comunist Chinez înseamnă doar că în sfârșit putem să semănăm a țară – dar până la „progresat” mai e mult. Iar dacă „progresat” e înțeles cu sensul marxist cultural, eu unul sunt dispus să fac tot ce-mi stă în putință să nu „progresăm” niciodată în sensul ăla.

Mie-mi place România cum e acum – fără politică identitară și cu leftiști care se plâng că „noile linii de tensiune” nu prind la publicul românesc. Foarte bine! Nici să nu prindă vreodată! Și câtă vreme lucrurile stau așa, chiar îmi place România.

Acestea fiind spuse,

Vă salut cu respect.

P.S.: N-ar fi drăguț să codificăm și noi cumva tradiția președinților cu „-escu”? De pildă, ar fi chiar simpatic un sistem ca cel Papal în care președintele să-și schimbe numele în ceva cu „-escu” atunci când ajunge la Cotroceni. Claudiu Iohănescu sună chiar așa de rău? 🙂

Și s-a terminat campania (impresii și date)

Week-end-ul trecut am fost la țară. De unde-agăți harta-n cui, mai precis – în județele Maramureș și Satu Mare. Cu cât mai aproape de graniță, cu-atât mai probabil să vă fi întâlnit cu mine. În timp ce mergeam cu marșrutka pe undeva între Vișeu de Jos și Sighetu Marmației, șoferul a decis să ne încânte cu Radio România Actualități care sărbătorea 91 de ani de existență.

De ce vă spun asta? Pentru că Radio România Actualități – cât mă dădeam eu cu marșrutka m-a omorât lent cu aprecieri pozitive legate de această campanie electorală (în acel moment încă în desfășurare) apreciind-o ca fiind una „civilizată” și drept „un mare pas înainte pentru România”. Probabil pentru prima dată în viață m-am văzut nevoit să fiu de acord cu Ion Cristoiu (din ceva motiv invitat la emisiunea cu pricina) care nu se mai oprea din turuit împotriva acestei narative, insistând că această campanie electorală e o glumă sinistră în cel mai rău caz sau o glumă proastă în cel mai bun caz – dar o glumă în orice caz.

Și pare-se că nu-s singurul nebun care a apreciat această campanie drept una anostă, plicticoasă și în esență slabă.

Dacă în anii trecuți singurii oameni peste care dădeam care nu știau că sunt alegeri sau pentru ce sunt ele aveau un profil destul de stereotipic (analfabeți sau cu puțină carte, trecuți de-o anumită vârstă, preponderent din locuri pe care doar un geograf profi le poate localiza pe hartă, etc.) – anul ăsta lucrurile s-au schimbat. S-a putut da foarte ușor peste oameni care stau mult pe internet care nu știau că sunt alegeri sau știau că ”tre’ să fie ceva votare în perioada asta” dar nu știau nici când, nici pentru ce.

Săptămâna trecută am fost întrebat pe internet când începe campania electorală și când am răspuns că mai avea vreo 10 zile până se termina,… mi-a fost cerută sursă la această afirmație. Grav. Sau poate nu?!

Cert este că nici măcar informare minimă nu s-a deranjat mai nimeni să facă anul ăsta iar campania propriu-zisă s-a desfășurat mai mult în câteva colțuri ale internetului între susținători – și mai puțin spre deloc între pretendenții la fotoliul prezidențial. Cei mai probabili finaliști – Președintele în exercițiu și candidatul PSD – nici măcar nu s-au prezentat de formă la vreo discuție. Marea ”dezbatere finală” organizată de Europa FM a strâns 20.000 de telespectatori pe internet. Să zicem că a mai strâns încă 150.000 adunat pe radio și pe televiziuni. Hai să zicem c-a strâns 500.000 de toți – să fim generoși. Păi… cam puțin, nu?

În alte dăți dezbaterea finală era în sine un eveniment de media – nu un podcast pe Youtube/Faceberg. E drept, în alte dăți candidații se și prezentau la dezbateri.

Scuza oferită de Radio România Actualități era că presa e astăzi mult mai nișată decât în 2014 sau 2009 – iar cine vrea oricum e informat și implicat dar dezbaterile ca pe vremuri sunt istorie pentru că televiziunile generaliste nu mai preiau astfel de lucruri la fel cum meciurile de fotbal astăzi nu mai au emoția și vizibilitatea pe care o aveau în 1994 sau 1998 deși fotbal se joacă în continuare și e un domeniu chiar mai mare decât era acum 25 de ani. Cu tot respectul pentru retina cititorului, Radio România Actualități mănâncă câcat cu vidanja!

Băsescu s-a ”confruntat” cu Geoană la Realitatea TV (televiziune de nișă) iar marile meciuri făcute de echipa U21 a României vara asta s-au transmis la TVR1 (ca întotdeauna) – deci soborul mediatic și practicile nu s-au schimbat cam deloc. Altceva s-a schimbat. Și nu neapărat în bine. E evident că nu neapărat în bine din moment ce campania electorală a generat cel mai mare număr de nehotărâți din istoria recentă precum și o diversificare a profilului celor care nu sunt informați nici măcar despre data alegerilor.

Sigur, partidele și politicienii se vor scuza că dom’le ăsta e electoratul, ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm. Și pe undeva pe bună dreptate. Politica e în aval față de cultură. Dar în amonte față de politică (dar tot în aval față de cultură) se află presa. Și undeva în amonte față de cultură se află clasa clevetitoare. Toți aceștia poate ar fi cazul să-și pună niște întrebări. Și dup-aia să le pună și politicienilor – inclusiv prin sancțiuni. Spre exemplu la vot. Sau în tratament mediatic. Pe lângă PSD și USR, eu o să adaug și PNL pe lista partidelor pe care nu le voi vota în 2020. De ce? Deoarece candidatul PNL Klaus Iohannis m-a luat de prost neprezentându-se la nicio dezbatere. D’aia. Și nu m-a luat doar pe mine de prost – ci și pe restul de 12-13 milioane de români care nu fac parte din bazinul electroal tradițional al PNL. Lasă chiuveta aia să intre!

Cine sunt votanții?

Am promis și niște date în titlu.

Prin bunăvoința lui Ionuț Apahideanu (un om căruia e obligatoriu să-i dați Follow pe Faceberg) am și niște date – urmare a unui sondaj făcut de Ionuț. Sondajul a fost făcut în perioada 6-7 noiembrie pe internet (deci are un minus asumat la reprezentativitate) pe un eșantion de 6700-ish de persoane. Deci luați-l cu o linguriță de sare.

Cu astea spuse, datele conțin câțiva sâmburi de adevăr pe care noi ăștia de ne mai jucăm de-a politica (fie comentând, fie analizând) va trebui să-i mai molfăim o vreme – fie că ne place, fie că nu. Unele lucruri stau așa de rău întocmai pentru că subiectele au fost ignorate prea multă vreme.

Votanții lui Cumpănașu sunt ceaușiști și cei ai lui Paleologu băsiști

Okay, poate că nu vă surprinde să aflați că aproape două treimi dintre cei care intenționează să voteze cu Alexandru Cumpănașu consideră că Nicolae Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României.

E drept, că dacă vreau să fiu nașpa, pot să spun că sunt de acord cu ei întrucât Nicolae Ceaușescu este, la ora actuală, singurul comunist bun întrucât Ion Iliescu încă refuză să se îmbuneze.

Lăsând gluma la o parte, procentele de ceaușiști îs mari și pe la case mai mari. Aproape jumătate (49%) dintre votanții Vioricăi Dăncilă au o părere similară și nu foarte departe sunt votanții lui Mircea Diaconu – 41% dintre votanții candidatului susținut de PRO-România considerând că Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României. Dureros.

Și mai dureros este că nu există candidat care să nu aibă ceaușiști printre votanți. Cel mai ”bine” stau candidații PLUSR și PMP-AD în a căror electorat se regăsesc ”doar” 9% și respectiv 11% ceaușiști.

Poate deloc surprinzător, aproape două treimi (61%) dintre votanții lui Theodor Paleologu consideră că Traian Băsescu a fost cel mai bun președinte al României. Surprinde însă faptul că doar 57% dintre votanții lui Iohannis din primul tur consideră că actualul președinte a fost cel mai benefic pentru România. Te-ai fi așteptat ca cei care se mobilizează să voteze pentru favorit să fie convinși într-o proporție mai mare. Mă rog, te-ai fi așteptat dacă nu cunoști Talpa Țării deloc și ai senzația că lumea reală funcționează la fel ca pe Faceberg.

Votanții PSD-iști au bulele mai echilibrate

Recunosc că la vederea acestui grafic m-am gândit direct la comentariul lui Radu M Oleniuc care întreba, cu toată seriozitatea,

„Cum ar fi să câștige blonda? Nu doar intrarea în turul doi, ci alegerile!! Care blondă? Cum care – Veorica, normal! Aveți impresia că e imposibil?? Exact așa ziceau și democrații de Trump, fix pe vremea asta, mai demult.”

Uitându-mă la grafic și apoi uitându-mă pe restul internetului românesc, e o întrebare bună. Votanții Vioricăi Dăncilă au cea mai echilibrată „dietă” de surse de informare. Timp aproape egal acordat mijloacelor tradiționale (TV și radio) și internetului, plus cea mai mare doză de presă scrisă. Râdem, glumim, dar PSD-iștii îs în mai multe bule decât sunt majoritatea celor care vor citi aceste rânduri.

Ieri am publicat o analiză a clipurilor electorale ale tuturor candidaților cu peste 3% în sondaje și remarcam că PSD-ul are cea mai bună propagandă. Atent selectată, atent țintit, cel mai puțin conflictuală și cel mai bine executat tehnic. Vom afla duminică și cât de eficientă a fost – dar e de suspectat că n-a fost chiar degeaba. Campania Vioricăi a fost foarte stealth. Chiar azi noapte mă clănțăneam cu cineva care încerca să mă convingă că nu există votanți ai Vioricăi și că totul e o manipulare. Argumentul său? EL n-a întâlnit pe nimeni. Ei aș… parafrazându-l pe Radu,… în 2016 cu 3 zile înainte de alegeri erau minimum 20 milioane de americani ferm convinși că nu există votanți de-ai lui Trump. Sau dacă există, aceștia îs câteva mii, hai poate câteva zeci de mii căci nimeni ”n-are cum” să voteze cu Trump, nu?

În plus gândiți-vă și-așa: De ce ați da peste votanți de-ai Vioricăi pe Internet? Internetul e literalmente toxic pentru astfel de votanți. Dacă vrei să-ți iei bullying pe bune, pune-ți cover la Faceberg cu ”Votez Viorica Dăncilă”. Și votanții Vioricăi nu sunt proști. Sau mă rog, nu sunt atât de proști încât să nu remarce atâta lucru și să facă ce face orice om în situația lor – zice ca tine, face ca el. Căci votul e încă secret până una alta.

La polul opus, cei mai dezechilibrați candidați sunt Barna și Paleologu – a căror fani rareori deschid televizorul și, în cazul fanilor lui Barna, nu cumpără aproape niciodată ziarul, conform sondajului pe care ne bazăm.

Traducere: Dan Barna și Theodor Paleologu există predominant pe Internet. Ăsta nu e neapărat un lucru rău – dar nu e nici foarte bine. A mai fost un candidat în 2014 care exista doar pe Internet: Monica Macovei. N-a făcut nici 5%.

Sigur, o să-mi spuneți că Dan Barna totuși a făcut joc de teren dar și eu o să vă spun că și Monica Macovei a făcut. Și chiar mult. Dar nu e suficient să faci joc de teren. Trebuie să fii și bun la „sportul” ăsta. Or… judecând după ce-mi spun surse din USR sau după ce vedem în documentarul celor de la Recorder… n-aș spune că Dan Barna sau Paleologu au strălucit la „sportul” ăsta cu jocul de teren. Ambii au strălucit decent în jocul online dar va fi suficient să-i propulseze pe vreunul dintre ei în Turul al doilea? Greu de crezut. Mai vedem mai jos.

Peste un sfert dintre tineri au porniri dictatoriale

Unul din motivele pentru care am vrut neapărat să includ date din sondajul lui Ionuț e tocmai faptul că include date mai puțin obișnuite. Întrebarea a opta din chestionar suna așa: ”Dvs. personal ați fi de acord cu existența unui singur partid în România?” iar printre opțiuni se afla și ”depinde de partid”. Sigur, puteți argumenta că nu e chiar ortodoxă metodologic includerea unei astfel de opțiuni dar eu mă bucur că a existat pentru că a forțat respondentul să se gândească și la scenariul ”ce-ar fi dacă partidul meu ar fi partidul unic”?

Nu cred că surprinde pe nimeni că cele mai multe porniri dictatoriale le găsim în rândul votanților lui Ninel Peia și a lui Alexandru Cumpănașu – însă surprinde că cele mai puține porniri dictatoriale le găsim în rândul votanților lui Mircea Diaconu.

Graficul din dreapta, însă, defalcat pe grupe de vârstă, spune o poveste pe care și subsemnatul se chinuie să o spună de vreun an încoace. Cei aflați chiar acolo, în grupa aia de vârstă, pricep la ce mă refer – dar restul se fac că nu există. E probabil mai ușor să decretezi că Vâlsan e nebun (pro-tip: Vâlsan chiar e nebun) – decât să iei argumentul în serios.

Și totuși… peste un sfert dintre respondenții tineri (cu vârsta între 18 și 29 de ani) nu ar fi deranjați de un sistem de guvernământ cu partid unic. Atenție, 100% din acești oameni sunt născuți în post-comunism.

Contrar narativei foarte populare în rândul USR-ului în mod special, nu de la nostalgicii babalâci vine curentul unei gândiri totalitare – ci taman de la tinerii care n-au după ce să fie nostalgici! Ne cunoaștem toți cei 6-7, hai poate 10 oameni din România care măcar ne-am pus întrebarea ”de ce?” și am încercat să găsim răspunsuri într-un mod onest. Nimeni nu încearcă să afle în mod onest de ce atât de mulți tineri au instincte totalitare. Iar această nepăsare o să ne coste mai târziu. Să nu zâceț că nu v-am zâs.

Aproape jumătate din ”Barniști” sunt atei sau nereligioși

Era de așteptat ca păcătoșii necredincioșii să graviteze spre candidatul PLUSR dar cifra de 47% e totuși cam mare. Suficient de mare încât să fie o problemă. Orice candidat care vrea să câștige alegerile în România are o mare problemă dacă oamenii religioși fug de el. Și de Barna fug cel mai tare. Doar 4% din votanții săi se autodescriu ca ”foarte religioși”. De aproape 4 ori mai mulți se descriu astfel în rândul votanților lui Klaus Iohannis. Între noi fie vorba, și Klaus Iohannis s-ar putea să aibă probleme în turul al doilea pe subiectul ăsta. Dar mai vedem – mai e până atunci.

Încă o dată vedem că votanții Vioricăi Dăncilă sunt cei mai echilibrați – cu o diversitate decentă între necredincioși, agnostici și credincioși practicanți. Un echilibru care, de obicei, ajută candidatul.

Surprinde poate pe unii prezența în rândul votanților lui Theodor Paleologu a 15% necredincioși. În realitate nu e deloc surprinzător, necredincioșii fiind mai mereu în nota populației generale când vine vorba de opțiuni politice. Și dacă acest lucru va fi valabil și duminică, atunci Dan Barna chiar are o mare problemă. Pentru că singurul mod în care îi pot fi jumătate din votanți necredincioși e doar în jos.

Dacă aș fi operative la USR mi-aș băga partidul în ședință să ne întrebăm împreună ce-am făcut noi ca partid de-am ajuns în situația în care publicul religios fuge de noi mai ceva ca Dracu’ de tămâie – și asta într-una dintre cele mai religioase țări din Europa. Bine că nu sunt operative la USR. Căci situația asta nu-i coafează deloc bine – indiferent dacă Dan Barna va ajunge în turul al doilea sau nu.

Că veni vorba…

Barna e în continuare pe locul 3

Înțelepciunea maselor ne zice că Dan Barna e în continuare pe poziția a treia. Ceea ce confirmă inclusiv datele din sondajele interne ale USR.

Acum, la drept vorbind, s-a mai întâmplat ca toate sondajele să se înșele. Ultima dată chiar la ultimele prezidențiale când Klaus Iohannis a câștigat deși statistic nu prea avea acum.

Dar, în același timp, nu trebuie uitat faptul că nu întotdeauna e duminică. Sigur, întotdeauna e duminică atunci când se votează dar nu e duminică întotdeauna în sensul celălalt.

Mai apoi, în 2014 casele de pariuri au fost mai aproape de rezultat decât sondajele. De data asta, nici casele de pariuri nu-s prea convinse de posibilitatea unei finale între Klaus Iohannis și Dan Barna, creditând-o și ele pe Viorica Dăncilă cu prima șansă la a „juca” finala.

Și apoi mai e argumentul cu prezența. Ca și în alte scrutinuri, prezența la vot poate schimba și da peste cap toate calculele și toate predicțiile. Însă, de data aceasta, prezența la vot nu e obligatoriu să-l ajute pe candidatul USR pentru că, așa cum am stabilit deja, campania asta a produs mai mulți nehotărâți ca niciodată. Tsunami-ul ăla de nehotărâți s-ar putea să bată mai altfel.

Dacă e să-i credem datele lui Ionuț (și n-am motive să mă îndoiesc – se pricepe mai bine ca mine la lucrurile astea) – la o prezență de 9,7 milioane de alegători cu 320 de mii de alegători în Diaspora, Candidatul USR tot nu prinde poziția secundă.

În 2014, în primul tur, aceasta a fost prezența la vot: 9,7 milioane cu circa 230.000 de voturi nule.

Altfel spus, USR trebuie să facă istorie. Îi trebuie o prezență la vot mai mare decât în 2014 și o diasporă mobilizată aproape exclusiv pentru Dan Barna la un nivel mai mare decât în 2014 sau europarlamentarele din 2019. Sigur, acest lucru este posibil dar este și probabil? Probabil… vom afla duminică 😀

Dar,… mai e o veste proastă…

Nici Iohannis și nici Dan Barna nu conving

Atât președintele în exercițiu cât și Dan Barna se bazează în principal pe votanți deja convinși și avansează greu în lupta pentru a convinge alegători noi – departament unde conduce… Viorica Dăncilă.

Altfel spus, Viorica Dăncilă convinge mai mulți oameni din afara fanilor de bază să voteze pentru ea decât reușește Klaus Iohannis și Dan Barna la un loc.

Sigur, puteți să spuneți că sondajul lui Ionuț nu e suficient de bun. Dar al naibii că totuși se corelează cu mai toate celelalte (inclusiv cele interne ale partidelor – și da, am văzut și din alea câteva).

Sigur, toate calculele astea nu vor avea nicio relevanță în turul al doilea în cazul unei finale Klaus-Dan însă, ajunsul în acea finală nu pare atât de simplu pentru candidatul PLUSR.

Nu-i mai puțin adevărat faptul că Viorica a început de mai jos – porțiuni semnificative din PSD nefiind prea convinși de ea – ceea ce înseamnă că a trebuit să convingă mai mulți oameni din bazinul tradițional decât a trebuit s-o facă Dan Barna sau Klaus Iohnnis care sunt, cel puțin teoretic, mai puțin contestați de propriile partide. Sau… nu?

Din nou, dacă e să-i credem datele lui Ionuț (și eu aleg să i le cred pentru că seamănă cu ce-am văzut și pe la alții și seamănă și cu observațiile mele proprii) – Dan Barna poate miza pe sprijinul a 78% dintre votanții tradiționali USR în vreme ce Iohannis pe 79% dintre votanții tradiționali PNL, în vreme ce fostul premier poate conta doar pe 74% dintre votanții tradiționali PSD.

V-am spus că știu membri USR care nu doar că vor vota cu Paleologu dar au făcut și low-key shilling pentru acesta? Eh,… cam așa pățesc și alte partide. Pentru că oamenii sunt complecși și idiosincratici – nu NPC-uri. Mă rog, unii chiar sunt NPC-uri, dar totuși nu toți.

Iar la USR problema e complicată suplimentar de faptul că partidul e prea eterogen. Astfel că ai oameni care i-au votat în 2016 pentru un anumit parlamentar din județul lor, nu i-au votat în mai 2019 pentru că Ghelmez, nu-i vor vota nici acum pentru că Barna nu-i coafează, dar îi vor vota în 2020 iarăși pentru același parlamentar.

În fine, vom vedea duminică dacă Theodor Paleologu a avut dreptate în privința lui Dan Barna și chiar a fost o eroare de casting sau nu.

Un fel de încheiere

Cam ăstea sunt datele. Dacă ele se vor confirma sau nu ține de noi toți.

Însă faptele rămân: Campania electorală a fost foarte slabă și foarte anemică. Atât de anemică încât porțiuni semnificative din populație încă nu știu că duminică sunt alegeri. De-aia nu știu eu pe unde o să iasă prezența aia record.

Sincer, e rușinos modul în care s-a desfășurat campania. Poate și de-aia avem atâția tineri atrași de o guvernare prin partid unic. Când vezi că populimii i s-a urât cu binele și i s-a urât cu democrația, una din concluziile posibile e că poate nu mai e nevoie de ea.

Ceva trebuie să se schimbe. Ce? Nu știu încă da’ vă promit că atunci când voi avea o idee, vă zic.

Ah stai, era să uit – am pus thumbnail de la dezbatere și n-am zis mai nimic de ea. Păi vă zic acum: A fost plictisitor cu spume. Iar în puținele momente animate, Kelemen Hunor s-a descurcat cel mai bine. Și Dan Barna cel mai prost. Paleologu a ieșit cum a intrat – not great, not terrible. Gata, se pune c-am zis și ”dezbatere”.

No, cam atât. Mereți la vot și ne vedem marți-miercuri la Podcast.

Shalom!

USR a inventat oculta din presă

Până la urmă lucrul care mi se pare că îi deranjează în mod real (deși probabil fără să realizeze asta) pe unii din USR care au declanșat cruciada împotriva Rise Project și a minusculei prese libere rămase, așa anemică precum e ea, e că au început și ei să fie tratați cu același etalon cu care sunt măsurate partidele tradiționale.

A investigat Rise afacerile lui Barna? Păi nu de mult timp au făcut-o și cu casele lui Iohannis, am uitat deja ce mult ne-a convenit atunci? Doar fiindcă un articol nu ne place nu înseamnă că e tendențios sau că s-au vândut jurnaliștii nu știu cui. Btw, nu același lucru îl acuzau cadrele de partid ale PNL-ului când a apărut materialul despre Oha – că Rise Project face jocurile USR, să fie avantajat Dan Barna în cursa prezidențială?

Ceea ce mi se pare că le scapă useriștilor e că au beneficiat de enorm de multă presă pozitivă, și asta pe bună dreptate: au fost în linia întâi a luptei împotriva ticăloșiilor din justiție pe care și-a dorit PSD-ul să le implementeze. Însă între timp Liviu Dragnea a ajuns la răcoare, jihadul pesedist contra justiției s-a mai temperat (în mare parte datorat și faptului că au reușit să o pună în genunchi) iar USR nu pare să își găsească o voce convingătoare, acum că le-a dispărut principala sursă de simpatie.

Doar că lumea a devenit mai atentă și la neajunsurile sau problemele din ograda voastră. Foarte mult timp mulți au închis ochii la aberațiile legislative pe care le-ați promovat, pe motiv că măcar muriți cu PSD de gât sau lasă-i dom’le, că de vină e naivitatea sau lipsa de experiență (lucru care nu mai poate fi invocat după 3 ani în Parlament), nu neapărat ideile proaste, că oricum n-o să treacă ele.

Doar că multe dintre ele au trecut: legea antidecibeli a lui Dobrovie, legea antihărțuirea stradală a doamnei Bîzgan (în forma propusă cu amenzile alea halucinante), legea aia care te obligă să îți scoți certificat că nu ești violator și altele; sau faptul că domnul Dohotaru s-a făcut că plouă la moțiunea de cenzură și a avut lucruri mai bune de făcut. Ah, vă supără că sunt menționați oamenii respectivi ca fiind ai voștri, deși nu mai fac parte din partid? Păi voi i-ați trimis în Parlament și voi ați votat proiectele respective.

Sunt presa și online-ul nedrepte cu voi? Zău? Nu e ca și cum PNL-ului nu i se impută că i-a trimis în Parlamentul European pe Norica, Weber sau Mănescu. Sau că nu s-ar aminti de mizeria numită USL chiar și la 5 ani după destrămarea sa, ultimul exemplu fiind cel al linșării lui Vlad Nistor, despre care s-a speculat că ar fi propunerea PNL pentru Ministerul Culturii.

E lumea rea cu Dan Barna? Păi cine l-a pus să spună că România ar trebui să dezvolte relații economice cu Rusia și China? Sau să propună tâmpenia aia cu scutirea de impozite a românilor care s-ar întoarce în țară? Dacă PNL coordonează presupusa campanie media împotriva sa, cât de aerian trebuie să fie ca el să nu atace la Iohannis? Dar lasă că l-au linșat lătrăii partidului pe Paleologu și ați pus voi acum tunurile pe presă.

În plină campanie electorală vă certați ca tâmpiții între voi acuzându-vă reciproc de fraudarea alegerilor interne și jucați alba-neagra cu candidatura lui Nicușor Dan la PMB. Când a ieșit la iveală în urmă cu câteva luni situația dubioasă referitoare la unele cheltuieli din Filiala Giurgiu toată lumea a trecut lucrurile sub preș, nimeni n-a mâncat usturoi și nici nu i-a mirosit gura.

PSD a inventat statul paralel, voi ați inventat oculta din presă. Vă plângeți că A3/RTV/Realitatea etc. e presa PSD, dar când cea liberă scrie lucruri care nu vă convin, o puneți pe același palier. Oameni noi, metehne vechi.

Chestia cu fascismul e că toți vrem să fim eroi

Bere? Check.

Black metal? Check.

Cel mai greu de-nceput articol scris de mine vreodată? Here goes.

Chestia cu fascismul e că toți vrem să fim eroi. Să fim semnificativi într-un mod care, la sfârșitul vieților noastre, să-ndeplinească morala de la sfârșitul Cântului lui Ghilgameș: poți fi nemuritor, doar nu fizic, nu trupește, ci doar prin ecourile faptelor tale de după ce tu ai dispărut definitiv din lumea viilor. Ceea ce e o dorință perfect normală, nobilă chiar, dacă o conștientizezi.

Pentru ideologia tuturor mișcărilor naționalist-socialiste, reacționare la ascensiunea URSS, născute după Primul Război Mondial, o să folosesc ca termen-umbrelă termenul „fascism”. Da, ele sunt diferite, și voi elabora diferența asta unde o să fie cazul. Bătaia asta teoretică de câmpii de la-nceput e mai mult pentru oamenii din generația mea (eu fiind născut în ’92), unde cred că e nevoie de o explicitare a termenilor și a concepțiilor din spate.

Ei, chestia cu fascismul, la fel ca și cu orice altă formă de totalitarism, e că el deturnează dorința asta de eroism, simplificând până la anihilare fundamentele existențiale din spatele ei. Adică: dorința asta de supraviețuire prin moștenire, prin legacy, presupune în mod necesar că faptele care constituie moștenirea pe care-o lași în urmă după ce mierlești trebuie musai să aibă un sens. Să însemne ceva demn de a fi păstrat în amintirea celor de după. Teoretic, ceva bun, fiindcă nimeni, nici chiar sociopații, nu fac rău fără motiv. Și ăia încearcă să îndeplinească niște nevoi.

Faptul că ai creat un legacy înseamnă că ai găsit un sens în absurd, că existența ta a însemnat ceva, cel puțin la nivelul imediat al celor din jur. Ura! A winner is you! Dar, ca să ajungi acolo, în punctul în care însemni ceva pentru cel puțin încă o viață, trebuie să fii liber să alegi. Să exiști ca individ. Cum ar spune Sartre, ești condamnat la libertate. Fă ceva cu ea.

Chestia cu fascismul (cel puțin în interpretarea asta libertariană sau anarho-capitalistă, cum preferați), la fel ca și cu orice altă formă de colectivism, e că el trebuie să deturneze acest proces; fascismul nu poate susține în mod autentic dorința individului de a supraviețui eroic fiindcă resorturile lui colectiviste sunt atât de coercitive și intruzive, încât autenticitatea oricărui demers eroic e pusă sub semnul întrebării înainte chiar de a avea loc.

E greu să cred în noblețea actelor tale când, la fiecare pas, dau tot mai puțin de tine și tot mai mult de Stat, pe românește.

Așa că fasciștii cei mari și răi mizează pe o cacealma a istoriei, aceeași cacealma a istoriei pe care a mizat fiecare tiran al istoriei, începând cu Peisistratos: dacă reușești să înlocuiești în concepția oamenilor propriul sine cu un bine comun imposibil de definit, poți, cel puțin treptat, să îi convingi să facă aproape orice. Să omoare niște milioane de evrei, de exemplu. Sau zeci de milioane de oameni care au avut părerea greșită despre Marx. Fasciștii, deci, mizează pe colectivism.

Chestia cu fascismul e că, deși nu poate fi autentic în lupta eroică, e foarte bun la a crea o estetică, un simulacru al ei. Trebuie să fie, ca mecanismele lui cooptative, de soft power, sau cum ar spune lumea la nivel de stradă, de vrăjeală, să funcționeze. Fascismul n-are nevoie de eroi, ci de oameni care sunt absolut convinși că vor fi eroi imediat după ce termină și atrocitatea asta. Și următoarea. Și tot așa. Ca paranteză, taman batjocura asta cinică e ceea ce face colectivismele să fie infame, antitetice procesului nașterii unui erou așa cum l-am descris mai sus.

Pe scurt, fascismul pervertește cauza, schimbând principiul și individul pentru lege coercitivă și colectiv.

Deci, cu toții vrem să fim eroi și colectivismele, dintre care face parte și fascismul, ne vrăjesc că ne poate oferi o cauză mai bună. Ceea ce ne aduce la problema reală: cum, de fapt?

Bun, acum că e toată lumea pe aceeași pagină, înapoi în lumea reală. Case in point, copil de 17-18 ani, mare ascultător de black metal, care a avut noroc să mai citească una-alta și să beneficieze de niște cursuri de filosofie gratis ținute de un minunat profesor din Brașov. Primul meu an acolo a fost fix filosofie politică. Am și ținut conferință la final. A fost mișto. Cursurile alea s-au dovedit, în cele din urmă, salvatoare. Dar vom ajunge acolo.

Ei, creierul meu a fost mai mereu legat de politică, într-un fel sau altul. După cum spuneam, m-am născut în ’92. Printre primele lucruri pe care le-am învățat despre adulți se numără faptul că trebuie să muncești, că totul costă, și că ceva numit „gigacalorie” e al dracului de important iarna. Dup-aia am început să citesc. Multă mitologie, multe legende, multă istorie. Timpul trece, informația se acumulează, modelele valorice se formează, întrebările se adună.

Treptat, aflu de ce e importantă gigacaloria și de ce adulții vorbesc așa mult despre ce se-ntâmplă la muncă, chiar dacă au la dispoziție atâtea povești mișto. De ce stăteam 5 oameni într-un apartament de 2 camere din Steagu Roșu, de ce cartierul ăla se cheamă Steagu Roșu și de ce bunicii mei spuneau „strada Armatei Roșii” în loc de „strada Michael Weiss”.

Din cauza comunismului. Același comunism care ne-a jefuit de pământ, de demnitate și de umanitate în virtutea unei solidarități prefăcute. Așa că citesc mai departe, adun atrocități și gropi comune într-o minte care re-editează perpetuu tratate despre de ce comunismul e nașpa. Ani de zile. O fac și acum, dar pe alte coordonate.

Înapoi la 17-18 ani. Eram un pic nervos pe comunism (no duh), și pe faptul că, pe măsură ce începi să te orientezi ca om în raport cu lumea, vedeam tot mai clar aceleași mecanisme de control și represiune.

Chestia cu fascismul e că vârsta de 16-18 ani e vârsta la care dorința asta de o luptă eroică (preferabil, una la finalul căreia rămâi cu fata și se întâmplă sex) e cea mai intensă. Și într-o lume-n care compasiunea coercitivă, futengrijismul, cum s-ar spune pe-aici pe la Freedom Alternative, își ițește capul urât de după fiecare colț de internet, într-o lume-n care tu de abia ai devenit major, faci ce pare, la o primă vedere impulsivă, soluția reală: aceleași mecanisme, în sens opus. Doar că ai dreptate doar pe jumătate: sunt, într-adevăr, aceleași mecanisme.

Chestia cu fascismul e că el câștigă din compasiunea coercitivă. Cu fiecare act de cenzură, un fascist deștept spune: „dacă nu am avea dreptate, de ce nu ne-ar lăsa să vorbim? Noi suntem victimele corectitudinii politice, care încearcă să ascundă adevărul despre…”. Și chestia asta merge. Știu că merge, fiindcă am folosit-o.

Fascismul mai câștigă și din faptul că e extrem de simplu, axiologic. Tu trebuie să lupți pentru «introdu colectiv aici» și să mori. Dacă nu reușești treaba asta mișto, trebuie să ai o familie, așa cum îți spunem noi. Nuanțele depind, mai departe, de versiunea de fascism în discuție. Eu o să vorbesc despre legionarism.

Imediat ce am făcut 18 ani, am semnat adeziunea la ce era pe atunci Partidul Pentru Patrie, continuatorul fostului Totul Pentru Țară, partidul politic legionar din interbelic. Adeziunea există pe undeva, sunt sigur. Partidul a fost desființat în 2015. Am mai fost la câteva întâlniri neoficiale și la câteva evenimente organizate sub egida unei asociații a acelorași oameni.

La 18-23 de ani, e mișto să fii ilegalist.

Am făcut ceva de facto rău? Nu. Am avut niște păreri obiectiv tâmpite și am scris despre asta? Da. Dar, dacă nu e nimic în neregulă cu a ține niște parastase, nu am făcut nimic rău. Da, ideologia era acolo, și era la fel de groaznică. Reducerea oricărui rău la o conspirație evreiască generatoare atât a capitalismului, cât și a socialismului ulterior, ca metodă divide et impera de a stăpâni lumea civilizată. Chestii din Evul Mediu la propriu, mi s-a relatat la un moment dat că sărbatorile evreiești sunt un prilej de a masacra și canibaliza copii creștini. Ăsta-i nivelul, scuza pentru blood libel. Și multe, multe altele.

Dacă regret ceva, e faptul că, la un moment dat, datorită studiului meu doctrinar și înțelegerii ideologiei, am fost pus în fruntea aripii de tineret a organizației din Brașov. Am un gust amar în gură legat de asta, fiindcă nu-mi pot înăbuși senzația că am fraierit niște puști. Presupun că va trebui să fac pace cu asta într-un fel sau altul. Dar nu cred c-ați venit aici pentru remușcările mele legate de asta.

Articolul ăsta nu-i o scuză, fiindcă nu am pentru ce să mă scuz. Dacă părerile mele de la 21 de ani sunt atât de importante pentru cineva, acele persoane se vor bucura să afle că dezavuez ce am scris atunci. Celelalte puncte de vedere sunt irelevante.

Puteți găsi articolele pe Buciumul, periodicul organizației. E cumva eliberator să aflu că mai există. Și poate niște filmări de pe YouTube. Nu am ascuns niciodată ce am făcut. E un fel pervers de a îngropa în văzul tuturor o chestie urâtă, cred.

Chestia cu fascismul e că, dacă ești sincer, în principal cu tine, vraja se rupe la un moment dat. Un prieten de-al meu mi-a spus la un moment dat că „băi, am văzut ce scriai pe site-ul ăla, și tu dădeai mai mult în ai tăi”, ceea ce e adevărat. Într-o-ncercare de a corecta derapajele, de altfel logice, de la ideologia perfectă a Omului Nou,  instinctul meu atunci a fost unul corectiv: „bă, rasismul pe care voi îl susțineți nu e ideologic al nostru, noi ne separăm pe criterii de supremație religioasă”, de exemplu. Și asta a mers o vreme.

Pelicula de celuloid s-a rupt de tot, însă, când am scris o refutație la niște bălmăjeli antivacciniste preluate cu sârg din Familia Ortodoxă. Articolul meu nu a fost dat jos atunci, dar a fost rapid îngropat sub încă două preluări de pe bloguri antivacciniste. După o ceartă la telefon cu redactorul șef, care nu putea să înțeleagă de ce e un pic penibil să ai pe site articole diametral opuse pe aceeași problematică, m-am hotărât să nu mai scriu. Ceea ce am și făcut.

Cred că aici m-a salvat ce-am învățat din seminariile de filosofie: instinctul de a-mi pune-ntrebări s-a reactivat și m-a făcut să mă distanțez un pic de camera cu ecouri. Și a mers. Cu cât am luat elemente din alte sisteme filosofice ca să-mi argumentez pozițiile noi, generate de tensiunile ideologice, cu atât am renunțat la legionarism ca ideologie.

În general, când scriu un articol, îmi place să ofer și o soluție la problematica pe care-o discut. În cazul ăsta, deși e dificil și laborios, soluția e extragerea individului de acolo, profitând de tensiuni ideologice, și deprogramarea. Iei puștiul de acolo când vezi că are un conflict ideologic, și adâncești cât de mult poți falia. La un moment dat, îndoiala va face restul. Mă tem că nu am o metodă mai bună decât asta, care durează, e laborioasă și da, are nevoie de autenticitate. Știți voi, cu eroismul, cu alea de mai sus.

Pe scurt, deci, chestia cu fascismul e că fascismul trăiește bine sub cenzură, deturnând dorința noastră firească de eroism, pe care-o pervertește pentru propriile scopuri tiranice. Puștii vor fi mereu vulnerabili la asta, dar prevenția și leacul sunt ceea ce au fost mereu: autenticitatea. Dați-le o palmă după ceafă, explicați-le că nu există destin, cu atât mai puțin ununl triumfal, ziceți-le că dacă se luptă cu monștri, pot să ajungă la fel de monstruoși dacă se uită-n vid, și, mai presus de toate, ascultați-i dracului, că de acolo apar school shooter-ii, extremiștii, fundamentaliștii, și toate relicvele astea ale istoriei noastre.

Cât despre mine, o să continui să scriu. Am un volum de poezie publicat, încă unul gata, și chestia la care lucrez acum o să vorbească puțin și despre radicalizare și extremism, că trebuie s-o facă și cineva care chiar a fost acolo.

Chestia cu fascismul e că trebuie să scapi de-acolo și să-ți găsești propriul sens.

Cu mulțumiri celor de la FA pentru curajul de a publica asta, și vouă pentru curajul de a o citi,

Horia Marchean

Hai la vot, să oprim iliberalismul!

Pe scena politică din Marea Britanie se confruntă două mari forțe politice: stânga “conservatoare” și stânga laburistă. Ce e în afara lor e iliberalism, populism, adică extrema dreaptă. Singura deosebire importantă între stânga “conservatoare” și stânga laburistă, este că prima vrea să construiască socialismul de sorginte neomarxistă singură, fără amestecul stângii continentale, în timp ce stânga laburistă vrea să o facă în colhozul bruxellez.

În Germania, de ani buni, conduc împreună două mari forțe politice: stânga creștin democrată și stânga socialistă. Sunt sprijinite în Bundestag de stânga ecologistă și cea comunistă. Ce e în afara lor, a celor 4 forțe de stânga, e considerat, taxat, etichetat drept iliberalism și populism, adică extrema dreaptă. În Germania, iliberalismul, adică extrema dreaptă, se internează în spital, dupa ce a mancat bătaie, își cumpără mașina nouă, dupa ce aia veche i-a fost incendiată, își repară casa, dupa ce i-a fost arsă sau taguita cu zvastici, își caută o slujbă nouă, dupa ce a fost dat afara din cea veche, și tot așa. Pentru că au patru alternative, germanii au renunțat bucuroși la alternanța la putere. Nu contează, sunt foarte mulțumiți că au unitate politică. Asta le aduce aminte de vremurile bune – alea de la Bismarck și pana la Hitler. Și în Germania e democrație. Iar democrație, cum e în Marea Britanie și Germania, e cam peste tot în Europa.

Singurele locuri unde nu există democrație, și asta e foarte vizibil – atât de vizibil încat media europeană se vede obligată să vorbească despre asta zilnic – sunt Polonia și Ungaria. Acolo, pe eșichierul politic sunt două forțe importante: dreapta și stânga. (Da, DREAPTA! Asta când ar fi trebuit să existe și acolo măcar două stangi, cum este normal. Ca în Marea Britanie, sau ca în orice altă democrație modernă, socială, liberală, europeană) și, de ceva timp, cetățenii celor două țări votează, în marea lor majoritate, cu dreapta. Adica, dupa cum consideră Comisia Europeană și e de acord și Parlamentul European, polonezii și ungurii acționează împotriva statului de drept. Din cauza asta, în Polonia și Ungaria, nu există democrație. Acolo există numai extrema dreaptă, adică iliberalism și populism. Sau, cum a spus-o, cu curaj, președintele Franței, lepră naționalistă.

În Romania nu există dreapta, așa că democrația nu poate fi pusă în pericol de nimeni, și, deși mai există încă tot felul de boli, lepra asta descoperită de Macron a fost eradicată complet. Prin urmare, românii sunt, în marea lor majoritate, patrioți europeni. S-a vazut asta la referendum – ăla cu familia tradițională -, s-a vazut la alegerile europene, și se va vedea și în noiembrie, cand românii se vor îmbulzi la urne să-l aleagă guvernator al Romaniei ori pe Johannis – candidatul Bruxelles nr. 1, ori pe Barna – candidatul Bruxelles nr. 2.

De ce vorbim (atât de des) despre propagandă?

Nu e un secret pentru nimeni (deși e în continuare surprinzător de complicat pentru mulți) că la Freedom Alternative ne uităm întâi la idei și apoi la propagandă, acordându-le pondere de 51% și respectiv 49%. Ăsta e modelul pe care l-am ales. Evident, nu are nimeni pretenția că e unicul sau cel mai bun model. Există destui care fac 90% idei și 10% propagandă, precum și invers. Fiecare pe felia lui și nu-i nimic în neregulă cu niciunul dintre modele. Asta-i frumusețea pluralismului și a pieței libere până la urmă.

Însă azi noapte am primit un mail cumva acuzator că nu e bine cum fac. Primim din astea cam 10-15 pe lună. Dar ăsta îmi era adresat mie personal și venea de la cineva care nu este nici political operative și nici om prost. Drept urmare se cade să răspund. Și răspunsul nu e deloc greu.

Pentru că propaganda mută opinia publică și câștigă alegerile

E atât de simplu. Nu, nu intelectul, nu numărul de facultăți absolvite (sau prestigiul lor), nu numărul de expresii pompoase (sau de injurii – sau lipsa lor), nu numărul de „atacuri frontale asupra adversarilor” (mamă, ce detest sintagma asta) și nici măcar ideile concrete de măsuri.

Desigur, toate astea contează într-o oarecare măsură, dar prea puțin totuși. În orice caz mult mai puțin decât se chinuie să vă convingă diferiți ideologi de pe Internet sau de aiurea. Dacă cele mai bune idei și cele mai bune măsuri câștigau alegerile, Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile în 1992 și Mugur Isărescu în 2000 (după ce ca premier a rezolvat în 3 luni ce nu reușiseră Dumnezeu-mai-știe câte cabinete în 9 ani). Dar nu a fost așa. Întocmai pentru că ideile contează mai puțin decât și-ar dori segmentul naiv și/sau ideologic din clasa clevetitoare.

Înainte de fiecare alegeri legislative și prezidențiale îmi rezerv două zile pentru studiu și actualizare a cunoștințelor de istorie recentă (inclusiv sau, mai bine spus, mai ales, istoria propagandei). De ce fac asta? Pentru că a privi cu picioarele pe pământ și nu de la înălțimea euforiei tinde să ajute foarte mult la sănătatea mintală pe termen lung.

Tocmai am terminat de (re)văzut un documentar făcut de Adevărul în 2014, cu puțin timp înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale la capătul cărora Marele Mut avea să devină președintele țării. Vă recomand ferm să-l vedeți și voi.

În el veți găsi analize foarte similare cu ce facem noi azi. Îl puteți auzi pe Cristian Tudor Popescu (adevăratul Ministru al Propagandei în epoca post-comunistă) explicând foarte sec de ce era perfect firesc ca Iliescu să câștige în 1990 și explicând foarte clar și ce ”greșeli politice” (a se citi: greșeli de propagandă) au comis Rațiu și Câmpeanu. Sau de ce Emil Constantinescu n-avea nicio șansă în 1992. Sau de ce Emil Constantinescu a câștigat în 1996 (hint: nu din cauza meritului său).

De ce sunt astea importante? Pentru că asta e țara. Și nu poți fi un bun analist politic fără să cunoști foarte bine țara și, mai ales, butoanele ei propagandistice. Sună oribil asta cu „butoanele propagandistice” dar e în esență un termen mai scurt pentru multitudinea de factori ce pot (sau nu) să apară în timpul unei campanii electorale care pot înclina decisiv balanța. În 1996 a fost moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte. În 2004 a fost „dragă Stolo” iar în 2009 a fost ineptitudinea nesperată (dar nu tocmai surprinzătoare) a lui Mircea Geoană.

De ce sunt importante lucrurile astea? Pentru că dacă nu cunoști istoria așa cum e ea (nu așa cum ai vrea tu să fie), nu poți analiza cât de cât onest nici prezentul și în mod cert nu poți propulsa candidatul tău preferat (și presupunem și ideile tale preferate) spre Putere. N-ai cum.

De-aia vorbim atât de des despre propagandă. Pentru că cu cât mai mulți oameni înțeleg lucrurile astea, cu-atât mai educat (în sensul real) devine electoratul.

Sigur, procesul este unul complicat și de lungă durată. Și în mod cert va supăra oamenii pe parcurs – fie prin deziluzie (în rândul celor încă naivi), fie prin oftică (a celor care investesc într-o parte și pierd pentru că se „dă din casă”). Dar astea-s lucruri firești.

Ce nu mi se pare însă deloc firesc este numărul de oameni chipurile de pe Dreapta care continuă să se încăpățâneze și să insiste că ei, și prin extensie Dreapta ca întreg, nu doar că trebuie să fie, dar deja este deasupra propagandei. A crede așa ceva după episoadele 1990, 1992, 1996 și, mai ales, 2004 și 2014, e inadmisibil.

Literalmente cursul istoriei țării noastre a fost schimbat (câteodată înspre binișor, câteodată înspre [foarte] rău – dar schimbat fără îndoială) de propaganda corectă la locul potrivit.

Va fi o luptă lungă – cel puțin 7 ani de-acum încolo, estimez eu – până când Dreapta (atâta cât e și cât o fi) va învăța și, mai important, va internaliza acest aspect vital. Și după ce se va fi întâmplat asta, abia dup-aia putem trece la pașii următori. Căci propaganda nu e totul. Propaganda este pentru politică ce era Ronaldinho la Barcelona sau Cristiano Ronaldo la Real Madrid: cea mai importantă piesă, care deseori decide meciul în momente cheie, dar nicidecum singura piesă.

Dar mai e până acolo. Și până ajungem acolo, vom continua să vorbim atât de des despre propagandă.

În sfârșit a murit Robert Mugabe

La vârsta de 95 de ani, Robert Mugabe era ultimul dictator încă în viață care prinsese vremurile de glorie și eternă prietenie cu Nicolae Ceaușescu și ceilalți dictatori marxiști leniniști din lumea întreagă.

Dictatorul a murit în Singapore astăzi dimineață la o clinică privată unde fusese internat în urmă cu un an.

Pe străzile capitalei Harare oamenii au sărbătorit în stradă vestea decesului celui care a condus Zimbabwe cu mână de fier vreme de aproape 40 de ani.

Ca și altor teroriști comuniști din Africa (spre exemplu Nelson Mandela) – imaginea acestui dictator este în continuare spălată în mod intenționat atât de naivi cât și de politicieni de Stânga care îl laudă pentru ”eliberarea” țării și pentru presupusa lui activitate în domeniul ”reconcilierii rasiale” – omițând atât masacrul Gukurahundi, comis la ordinul lui Mugabe de către Cea De-a Cincea Brigadă a Armatei (antrenată de specialiști din Corea de Nord) care a dus la moartea a peste 80.000 de oameni precum și politicile rasiste ale acestuia de la începutul acestui secol.

Robert Mugabe a fost înlăturat de la putere în noiembrie 2017 prin lovitură militară de stat condusă de actualul președinte Emmerson Mnangagwa. Au urmat negocieri în care dictatorul a fost de acord să demisioneze în schimbul acordării imunității pe viață și protecție a siguranței sale pe teritoriul Republicii Zimbabwe – insistând că își dorește să moară în Zimbabwe și nu concepe să trăiască în exil.

Negocierile au avut loc deoarece porțiuni largi din societate se temeau ca acesta să nu lase în urma sa la cârma țării pe soția sa, Grace (52 de ani la momentul negocierilor) – cunoscută pentru faptul că mergea la runde scumpe de cumpărături la Londra în timp ce țara murea de foame.

Ultima dorință a dictatorului nu a fost îndeplinită însă acesta nu a fost deranjat niciodată de vreun tribunal pentru actele sale comise în calitate de lider al națiunii. Actualul președinte – fost vicepreședinte în administrația Mugabe – s-a limitat la declarații mai degrabă neutre atât în ultimii doi ani cât și acum, după moartea dictatorului.

Cine a fost Mugabe

Mugabe a fost primul premier al țării la obținerea independenței în 1980 până în 1987 când guvernul a amendat constituția și a fost proclamat președinte și comandat suprem al forțelor armate – rol care îi permitea și să dizolve parlamentul, să declare lege marțială și să candideze pentru oricâte mandate dorea.

Mugabe a menținut relații cu fosta țară stăpânitoare – Marea Britanie – și după sfârșitul erei coloniale fiind primit de mai multe ori în vizite de Stat de către Regină precum și de către prim-miniștri.

Regina Elisabeta l-a decorat pe Mugabe cu ordinul onorific de Cavaler al Majestății Sale în 1994 însă ordinul i-a fost retras în 2008, la vârful crizei politice și economice din Zimbabwe.

Mugabe a menținut relații excelente cu Corea de Nord. Pe lângă acordul cu Kim Ir-Sen care permitea armatei nord-coreene să desfășoare antrenamente în Zimbabwe dar și să antreneze armata zimbabweană, Corea de Nord a beneficiat și de mai multe contracte de construcții în țara din sudul Africii. Cel mai elocvent exemplu este Monumentul Eroilor Națiunii din Harare, însoțit de un muzeu de propagandă menit să spele rolul lui Robert Mugabe în atrocitățile de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut.

Robert Mugabe – la fel ca și ceilalți comuniști din Africa – a fost susținut puternic de URSS și ulterior a avut parte de primire călduroasă în întreg spațiul comunist – inclusiv în România – cei doi dictatori comuniști vizitându-se de mai multe ori.

După căderea URSS, cetățenii sperau că promisiunea lui Robert Mugabe de a democratiza țara ar avea o șansă mai reală să se întâmple întrucât, sperau ei, acesta nu mai trebuie să mulțumească nici Moscova și nici vreun alt lider autoritar comunist.

În realitate, între 1990 și 2000 regimul Mugabe a dus o campanie de cheltuire a tuturor resurselor Statului pentru a-și mulțumi apropiații politici și pentru a-și consolida puterea.

În 2000, Mugabe a pornit campania agresivă de confiscare a tuturor fermelor deținute de europeni albi (descendenți ai foștilor coloniști dar și coloniști mai în vârstă care au ales să rămână în țară și după căderea regimului colonial) sub pretextul redării pământului „proprietarilor de drept negri și localnici”.

Trecând peste faptul că majoritatea fermierilor albi erau născuți în Zimbabwe și-și dețineau legal și legitim terenurile, măsura de confiscare nu a adus nici dreptate și nici prosperitate. Majoritatea fermelor confiscate (cu proprietarii hăituiți în exil) au fost lăsate în paragină iar cele care au fost date unor proprietari noi – au fost date unor apropiați ai regimului care nu aveau niciun fel de experiență sau cunoștințe în conducerea unei astfel de afaceri.

Rezultatul a fost unul catastrofal. Cel puțin 10.000 de oameni au murit de foame între 2000 și 2003 și alte câteva milioane au părăsit (cei mai mulți definitiv) țara pentru a evita aceeași soartă.

Confiscarea nu a fost nici ea una pașnică (legală nici atât) – miliții asociate cu regimul torturând sau ucigând sute de fermieri albi și jefuind mii.

Oponenții politici ai lui Mugabe au fost deseori bătuți, abuzați sexual sau cercetați penal fără temei pentru trădare.

Între 2004 și 2008 Zimbabwe a trăit Revoluția Industrială pe invers – țara prăbușindu-se în totalitate în feluri în care nu s-a mai întâmplat (încă) în epoca modernă nici măcar după un război.

În 2008 inflația în Zimbabwe atinsese pragul de 250.000.000% (două sute cincizeci de milioane la sută). Abia după 2009 rigida administrație Mugabe a început să accepte reforme. Despre economia recentă a Zimbabwe, Freedom Alternative a făcut un reportaj de la fața locului.

Ca și în România înainte de 1989, în timp ce țara murea de foame, familia dictatorului trăia foarte bine într-un palat prezidențial opulent.

Cu economia încă în pionieze, în 2015, la aniversarea a 91 de ani, Mugabe a dat cea mai mare petrecere din istoria țării la un complex de lux unde s-a servit carne de pui de elefant, s-au făcut partide tovărășești de vânătoare (similare cu cele pe care le făcea Ceaușescu) și la care au participat în jur de 21.000 de oaspeți.

Desigur, în tot acest timp, Mugabe era ”reales” în scrutinuri în care manipularea atingea cote ridicole, după cum ne-a fost explicat de un localnic care a fost observator în cele mai recente ”alegeri” ce au fost ”câștigate” de Robert Mugabe.

Una peste alta, lumea este începând de astăzi un loc marginal mai bun odată cu ascensiunea lui Robert Mugabe în rolul de bun comunist.

Ce am putea și ce nu am putea învăța de la polonezi

Există cel puțin trei narative despre Polonia care sunt servite românilor, două dintre ele complet absurde și cea de-a treia parțial conectată la realitate.

Pe de o parte există narativa crezută de mai toți progresiștii alături de aproape tot soborul mediatic, potrivit căreia Polonia e un stat fascist, corupt, oprimator și sărac. Apoi există narativa ceva mai moderată pe care o cred restul de progresiști precum și stângiștii care pretind că sunt ”de centru” – respectiv că Polonia e un stat autoritar, corupt, condus de un fel de PSD populist și plin de oameni în general proști (asta mi-a spus cu mândrie moderată un USR-ist care nici n-a putut să-mi arate Polonia pe hartă, dar știa el sigur c-așa e). Și apoi mai există narativa crezută de mulți conservatori potrivit căreia Polonia e un stat al domniei legii, al ordinii, al liniștii și condusă de un guvern patriot, pe bune de dreapta și care face revoluție culturală pentru a scăpa următoarea generație de tirania leftismului.

Toate trei narativele conțin minimum un element fals. Polonia nu e un stat fascist (și numai un idiot ar crede asta), nu e nicidecum un stat sărac (e singura țară din I3M cu economie avansată/occidentală) iar guvernul condus de Mateusz Morawiecki este el multe dar nicidecum unul autoritar sau revoluționar.

De fapt, dacă guvernul Poloniei n-ar fi în profund dezacord cu Uniunea Europeană în privința imigrației în masă, guvernul Morawiecki ar fi în genere lăudat de presa internațională. Gândiți-vă că actualul premier e în esență un bancher venit pe filieră FMI (cam ca Emmanuel Macron) care până în 2016 n-a fost membru în niciun partid dar care a fost unul din tehnocrații care a negociat aderarea Poloniei la UE. Dar asta e o poveste pentru altă dată.

În ultimele 12 luni mai mulți membri ai Freedom Alternative Network, inclusiv subsemantul, au mers în Polonia de mai multe ori cu ocazia unor evenimente sau pur și simplu pentru a vedea Talpa Țării așa cum e ea – în ideea nu doar de-a confirma sau refuta narative care circulă despre Polonia, dar și în ideea de-a vedea ce putem învăța din experiența post-comunistă a Poloniei și poate chiar aplica și la noi.

Țineți cont că istoria ultimului secol a Poloniei e foarte similară cu a noastră iar prezentul este de asemenea destul de similar; nu de puține ori având senzația că mă aflu în România și doar afișele în polonă îmi reaminteau că totuși nu-s în țară. Iar asta nu e deloc rău. Întocmai pentru că diferențele mici fac posibilă ideea că am putea învăța câte ceva și aplica și la noi.

Așadar…

Ce am putea învăța?

1. Conștiința istorică

În Polonia, a-ți studia cu mare atenție propria istorie este un obicei cultivat intens. La aproape toate evenimentele care comemorează diferite episoade din istoria Poloniei vezi copii – nu de puține ori aduși de profesorii lor de istorie ca parte din curriculă – precum și mult tineret.

Spre deosebire de România, în Polonia interesul pentru trecutul țării nu este nici apanajul unor ciudați siniștri și nici al unor boșorogi care mai au o bășină până se duc – ci apanajul predominant al tinerilor. Cumva, polonezii au reușit să-și convingă porțiuni semnificative din tineret să fie fascinat de istoria (altfel una foarte zbuciumată și rareori glorioasă a) Poloniei.

În România ne-am lăsat demoralizați atât de faptul că manualele noastre de istorie sunt pline cu mitologii și falsități introduse de regimul comunist dar și de retorica de tipul ”România n-a fost niciodată măreață”. Nu de puține ori ne lăsăm imnul național luat la mișto și rareori taxăm astfel de discurs pentru că, nu-i așa, imnul nostru este ”Deșteaptă-te române!” ceea ce înseamnă că încă dormim, nu?

În Polonia, imnul național începe așa: ”Polonia n-a murit încă!” și continuă într-un ton la fel de sobru ca al nostru, scoțând în evidență faptul că existența Poloniei mereu a fost inconvenientă pentru vecinii săi. V-am mai zis că seamănă foarte mult istoria Poloniei cu a României, da?

Ei… în Polonia nu se rușinează nimeni de imnul național deși și al lor, ca și al nostru, menționează luptele cu vecinii – în special cele cu nemții și cu moscoviții dar și cele cu suedezii.

Dar e mai mult decât imnul național. E în genere conștiința istorică ce este cultivată cu răbdare de o mulțime de organizații care nu de puține ori nu se suportă una pe cealaltă dar care toate trag în direcția îmbunătățirii conștiinței istorice a conaționalilor.

La noi de ce nu se poate? Păi nu se poate pentru că, pe de o parte, încă nu reușim să scăpăm de mitologiile introduse de regimul comunist în istoria noastră și, pe de altă parte, prea multora dintre noi ne „pute” să zicem ceva pozitiv despre România (mai revin asupra acestui aspect).

Ce am putea învăța de la polonezi e arta echilibrului. Da, trebuie ușor-ușor eliminate mitologiile introduse de regimul național-comunist dar, în același timp, trebuie să avem grijă ca în acest proces să nu cădem pradă gândirii revoluționare și să aruncăm copilul odată cu apa murdară, cum ar zice americanul.

Tot în acest subiect am mai putea învăța de la polonezi și arta de-a nu mai da prea mulți scuipați pe ce părere are presa străină despre noi. Acum 2 ani, presa străină (inclusiv BBC) scriau că polonezii au sărbătorit 99 de ani de independență printr-un marș al fasciștilor – referindu-se la Polska Walcząca, organizație care, întâmplător, este literalmente cea mai veche organizație antifascistă din lume. Polonezii au replicat calm, dar ferm, că soborul mediatic european mănâncă câcat și aia e.

Și anul următor au făcut un marș mai mare, de două ori mai mare. Atunci am mărșăluit și eu cu ei – din mijlocul celei mai ”radicale” porțiuni – și nici vorbă de heitări și fasciști. Mai entuziaști? Da, sigur. Dar nimic nerezonabil.

Au și ei nebunii lor, desigur. Au și ei oameni care cred că lumea începe și se termină cu Polonia (așa cum îi avem noi pe ăia care cred că Romania e grădina Maicii Domnului sau pe dacopați). Dar felul cum au manageriat ei problema este unul net superior felului cum a fost la noi.

În Polonia protocronismul a fost marginalizat prin cultivarea cu răbdare a unei mândrii naționale rezonabile și înțelegere a istoriei cât mai mult bazată pe fapte. Le-a ieșit mereu? Sigur că nu. Încă mai sunt idiosincrazii și derapaje. Dar tot e mai bine decât la noi unde în discursul public ori ești dacopat dement, ori ceaușist ori internaționalist de rit nou. Iar pentru a schimba asta, avem ce învăța de la polonezi.

2. Moderația diasporei

Ca și România, și Polonia a suferit enorm din cauza emigrației, milioane de polonezi părăsind țara fie pentru a studia, fie pentru a munci în Occident. Cel puțin două milioane de polonezi au părăsit țara între 1989 și 2004, anul aderării Poloniei la Uniunea Europeană. Încă pe-atâția au plecat între 2004 și 2007. În trei ani Polonia a pierdut mai mulți oameni decât pierduse în precedenții 15!

Conform unui sondaj din 2014, 15% dintre adulții din Polonia munciseră în afară minimum un an. 69% dintre polonezi au un membru al familiei care locuiește în străinătate. Ca și în România, cea mai mare parte a celor care au plecat sunt tineri – mulți dintre ei având primul loc de muncă din viața lor în afara Poloniei.

Costul pentru copii a fost cel puțin la fel de aspru în Polonia precum în România. Cel puțin 100 de mii de copii au ajuns ”euro-orfani” ca rezultat al plecării părinților la muncă în străinătate. În România numărul pare mai mic – 65 de mii conform Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie din care 17 mii rămași fără ambii părinți ca rezultat al emigrației. Însă ținând cont că Polonia are o populație mai mare… tot cam pe-acolo stăm și noi.

Ca și în România, în ultimii 4-5 ani, autoritățile încep să-și pună problema atragerii diasporei înapoi în țară – mai ales că veniturile și nivelul de trai per ansamblu au crescut mult față de 2004 și diferențele economice față de fostul bloc de Vest nu mai sunt deloc semnificative. Ba chiar Polonia este în multe aspecte peste țări precum Portugalia sau Irlanda.

Diferența este că diaspora poloneză revine cu o viziune mult mai moderată decât cea românească. Deși ”diasporenii” polonezi au plecat de la o situație identică (economic și civilizațional) cu cea a românilor și se întorc la o situație comparabilă cu cea a României de azi – ”diasporenii” polonezi nu revin cu avânt revoluționar și nici cu atitudine de sictir, batjocură sau scârbă pentru tot ce e polonez. Și, foarte important, nici nu-și întreabă conaționalii ”cum se zice la voi la coke?”.

Cum, necum, diaspora lor este una mult mai abordabilă decât diaspora noastră. Am petrecut mult timp printre ei, principalele mele contacte în Polonia fiind oameni care fie sunt născuți în alte țări, fie au locuit și muncit peste 5 ani într-o țară din fostul bloc de Vest. Și, cumva, au reușit să se întoarcă în Polonia cu o viziune semnificativ mai moderată asupra lumii, asupra Poloniei și în genere asupra lucrurilor.

Este foarte adevărat și faptul că ”diaspora” nu a fost niciodată luată la mișto așa cum a fost în România. Deși există echivalente poloneze pentru ”căpșunar” – acestea le auzi la crâșmă sau ocazional prin discuții informale. Nici într-un caz în buletinele de știri! Pe de altă parte, la fel de adevărat este că nici nu vezi osanale și pupări în cur organizate pentru diasporă.

Polonezul vede ”diasporeanul” ca un accident nefericit sau, în cel mai bun caz, ca un individ posibil interesant. Dar atât. Altfel spus… mai moderat.

La noi lucrurile sunt mult mai polarizate, din păcate. La noi ”diasporeanul” e fie țăran cu Maserati închiriat și muritor de foame ”pă anglea”, fie un zeu căruia trebuie să i se acorde drepturi electorale suplimentare căci, nu-i așa, e mai important să voteze cei care nici nu stau aici decât cei care stau aici. Ambele atitudini față de Diasporă sunt toxice. Din motive diferite – dar tot toxice.

În adresarea acestei dileme, am putea învăța câteva lucruri de la polonezi.

”Diasporenii” ar putea învăța de la colegii lor polonezi să compare România de astăzi cu țara în care ei locuiesc și s-o facă în mod rezonabil și în acord cu valorile societății de origine și nu în acord cu observațiile superficiale din societatea de rezidență temporară. Iar o comparațire rezonabilă nu se face doar în funcție de ce partid e la putere – ci și pe alte subiecte. Polonezii par să înțeleagă mai bine că politica nu este și nu trebuie să fie totul.

Altfel spus, polonezii se uită la sistemul economic britanic și vor și ei. Dar se uită la Suedia și decid că e nesănătos și chiar periculos pentru Polonia. Românii însă (ca regulă) iau totul pe nemestecate și doar pentru că au văzut ei undeva ”în afară” – decid automat, fără prea multă gândire, că este în sine ceva bun ce trebuie numaidecât implementat și în România.

”Așa face Norvegia/Suedia/Marea Britanie/[introdu țară preferată aici]” este un argument care stârnește râsete, sau măcar zâmbete de milă în Polonia – inclusiv în rândul celor mai de Stânga. În Polonia, cum necum, mai toate facțiunile au învățat că doar pentru că ceva se practică ”în afară” nu înseamnă neapărat că ar merge și în Polonia sau că ar trebui încercat în Polonia.

Nu doar ”diasporenii” au ceva de învățat de la colegii lor polonezi (căci unde lucrează români „în afară”, aproape sigur au și colegi polonezi, sau măcar vecini) – ci și noi restul în raportarea față de diaspora.

Pentru început am putea învăța să apreciem mai onest ce avem și ce nu avem în România și să și comparăm mai onest și fără jenă. Noi trebuie să învățăm să nu ne mai turnăm cenușă în cap pentru orice rahat și nici să nu mai luăm drept literă de Evanghelie orice prostie doar pentru că vine ”din Occident”. Bronisław Wildstein, unul din fondatorii mișcării Solidaritatea numește fenomenul prin care orice e ”din occident” e automat ”modern” și deci ”bun” și trebuie numaidecât implementat și la noi, Prostia modernizării la xerox.

În același timp, trebuie să evităm să cădem pradă narativelor (nu de puține ori de inspirație rusească) ce îndeamnă la respingerea Occidentului. Pe scurt: ne trebuie și nouă niște moderație de care au polonezii.

N-o să ne iasă mâine. Poate nici în 10 ani. Dar de undeva trebuie început – și am putea începe prin a nu mai fi așa de prăpăstioși.

În 2011 când Platforma Obywatelska (partidul lui Donald Tusk – liberali de stânga) au fost realeși în fruntea Poloniei, n-au plecat conservatorii din țară și n-a ieșit mare tam-tam. În 2015 când Prawo i Sprawiedliwość (Lege și Dreptate – conservatori) au fost aleși în Polonia și niciun partid socialist n-a intrat în Sejm, n-au fugit liberalii din țară. Cum, necum, polonezii au reușit să-și țină patimile la un nivel rezonabil.

Nu prea vezi în Polonia istericalele absurde pe care le vezi la noi. Nu există echivalentul lui Țăcămitru sau Dragnea în Polonia. Sau, hai s-o punem altfel: există, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Sub nicio formă nu-s nici președinți de partid și nici consilieri de președinți de partid.

Sigur, cârcotașii ar putea arăta existența Komitet Obrony Demokracji – un fel de De-Clic polonez cu finanțări chiar mai dubioase decât Akcija Demokracja (literalmente De-Clic polonez) pentru care Uniunea Europeană și presa finanțată de Germania face shilling intens. Și totuși, KOD n-a reușit să captureze atenția polonezilor mai mult de o lună. De doi ani încoace ”protestele” lor strâng mai puțini oameni decât o manifestație spontană a câte-unui militant catolic (și da, Polonia are destui din ăia).

3. Răbdarea

Un lucru pe care l-am remarcat în mod consecvent în Polonia, fie că-i vorba de orașul Varșovia (plin de hipstări și de ciudați – deși presa de Stânga ne spune că guvernul îi oprimă), fie că-i vorba de Małopolska (sau Polonia Mică) – zonă tradițional mult mai conservatoare – oamenii au mult mai multă răbdare în tot ceea ce fac.

Prin comparație, până și ardelenii îs cam grăbiți. La țară în centrul Transilvaniei și în Bucovina mai găsim un nivel de răbdare similar cu cel pe care-l găsești cam peste tot în Polonia.

Iar acest nivel de răbdare generalizată al populației este, foarte probabil, unul din motivele pentru care țara este ceva mai puțin polarizată decât România (deși n-ai zice dacă ai citi doar presa germană sau influențată de Germania – care are interesul de-a prezenta Polonia cât mai nasol cu putință).

Faptul că oamenii au răbdare contribuie la rezistența mult mai bine închegată față de tendințele revoluționare ale anului curent dar a contribuit și la faptul că Polonia, deși a plecat cam din aceeași poziție cu România în 1990, a evoluat ceva mai bine.

Chiar dacă în 1989-90 Polonia a „prins” niveluri de inflație mai mari decât am văzut în România în post-comunism, per ansamblu Polonia a reușit să nu mai aibă nicio recesiune de 26 de ani. Singura țară din Europa cu o asemenea performanță. O parte din performanță i se datorează lui Leszek Balcerowicz al cărui plan de terapie de șoc a supărat multă lume inițial dar istoria i-a dat dreptate fără drept de apel. Privind Polonia astăzi, putea fi mai degrabă Ucraina sau chiar Belarus fără planul Balcerowicz. O altă parte din performanță însă se datorează răbdării.

Puși în fața planului Balcerowicz, polonezii au fost ceva mai puțin preocupați să facă revolte și să se smiorcăie (deși au făcut și din alea) și ceva mai preocupați să se-apuce de muncă și să-și crească individual nivelul de prosperitate în capitalism (și românii au făcut de-astea, dar proporțional la un nivel mai mic – și se vede!).

Cel puțin în epoca post-comunistă, diferența de răbdare între polonezi și români e cât se poate de clară – chiar dacă există, evident, excepții de ambele părți.

Au și polonezii exaltații lor – mânați de mentalitate revoluționară – care-și doresc PARADISUL  ACUM!!! Au și ei nostalgicii lor. Am întâlnit și eu vreo câțiva care îmi spuneau senin că Varșovia de azi e semnificativ mai nașpa și mai săracă decât Varșovia anilor ’80. Evident, băteau câmpii fără grație. Însă genul ăsta de oameni sunt, ca regulă, irelevanți politic. Influența lor este limitată, mainstream-ul Poloniei fiind mai degrabă răbdător și înțelegător cu faptele vieții – inclusiv faptul că nu poți să crești economia cu 3000% în 4 ani și jumătate și că e absurd să compari Polonia cu SUA pe economie după doar 27-ish de ani de economie cât de cât funcțională în cea de-a Treia Republică Poloneză.

În România însă răbdarea e la cote alarmant de mici. ”Vreau o țară ca afară” e un slogan care reflectă foarte bine mentalitatea prea multora dintre conaționali care nu mai au răbdare (dacă or fi avut vreodată) și care vor paradisul acum. Ba mai rău, nu de puține ori România de astăzi este comparată nu cu SUA – ci cu un standard ideal(izat) care nu există și nu a existat niciodată nicăieri.

Aici am putea învăța de la polonezi. Un dram de răbdare ne-ar aduce o mulțime de beneficii, inclusiv în plan personal. A fi agitat toată ziua și niciodată mulțumit, nici măcar parțial, e o rețetă dezastruoasă pentru sănătatea mintală a individului pe termen mediu și lung.

Până una alta, și noi și polonezii trăim de departe cea mai bună perioadă din întreaga noastră istorie ca popoare pe meleagurile astea. Am putea învăța de la polonezi să apreciem un pic mai mult această realitate și să fim un pic mai răbdători.

Nota bene: A nu se înțelege că pledez pentru apatie. Nici vorbă. Dar nu ne-ar strica un pic de cumpătare. O frână sau măcar o încetinire a avântului revoluționar și, da, un pic de recunoștință pentru ce avem. Cu astea în minte am putea munci mai cu spor pentru a continua să creștem. Căci și noi și polonezii mai avem de crescut. Și nu trebuie să ne fie rușine cu asta. A vrea să fii mai bogat e un lucru normal și firesc.

Ce nu am putea învăța de la polonezi?

1. Alcoolismul

Am stabilit deja că Polonia nu e nici vreun stat totalitar (cu-atât mai puțin fascist) și nici vreo societate represivă așa cum de prea multe ori soborul mediatic încearcă să ne convingă.

În același timp trebuie însă să notăm că nu este nici vreo utopie pe care noi, românii, ar trebui să încercăm s-o emulăm în tot și-n toate. Există multe lucruri în neregulă și în Polonia. Iar probabil cel mai în neregulă e nivelul absolut imens al alcoolismului.

Teoretic, consumul de alcool per capita este mai mare în România decât în Polonia – românii consumând în medie 12,6 litri de alcool pe an iar polonezii cu un litru mai puțin (sursa datelor).

Diavolul sălășluiește însă în detalii. Românii beau mai mult – dar beau predominant bere și vin. Polonezii beau ceva mai puțin – dar beau mai mult votcă și alte spirtoase. Peste o treime (35,5%) din consumul de alcool din Polonia merge în spirtoase în vreme ce în România doar puțin peste o cincime (21,1%).

Sigur, se poate argumenta că statisticile nu sunt întocmai de nădejde în condițiile în care nu prea poți cuantifica consumul de băuturi produse în casă. Însă producția de alcool în curte pentru consum propriu nu e radical diferită în Polonia față de România astfel că o comparație între cele două țări e una de mere cu mere. Chiar dacă soiuri ușor diferite de mere.

Și dacă statisticile au nivelul lor de eroare, mai greu de respins este experiența din teren.

Pur și simplu nu este cazul în România să dai peste alcoolici cronici deja muți de beți la ora 9 dimineața în centrul(!) marilor orașe. Sigur că există și la noi. Sigur că se bea de se stinge și la noi. Dar diferența e totuși mare, în defavoarea polonezilor. Întocmai pentru că chiar contează dacă bei un litru de votcă sau un litru de bere. Cea dintâi bagă sub masă pe aproape oricine în vreme ce cea din urmă în cel mai rău caz amețește câte-un soyboy pe ici pe colo.

Alcoolismul este în creștere de aproape 10 ani în Polonia (în România e în scădere moderată) și deocamdată nu pare să se schimbe prea mult. În mod cert nu am putea învăța de la polonezi mai nimic pe subiectul ăsta.

2. Justiție

Dacă există un subiect în care România ar putea da lecții Poloniei – cu siguranță acel subiect este sistemul judiciar.

Dacă credeți că sistemul judiciar din România este nasol, rugați-vă să n-aveți de-a face cu cel polonez care este semnificativ mai nasol decât cel românesc.

Sigur că există corupție în justiția de la noi și în mod cert sistemul judiciar românesc nu este unul perfect iar exagerările cu ”DNA, să vină să vă ia” sunt doar atât – exagerări.

Cu astea spuse, sistemul judiciar polonez este exact același ca cel de pe vremea legii marțiale comuniste din anii ’80 – într-o mare măsură și cu aceiași oameni de atunci.

Circulă des mitul printre români că ”în Polonia s-a făcut lustrația la timp dom’le, nu ca la noi” – însă în realitate… nu-i chiar așa. Și în mod cert nu-i deloc așa în cazul sistemului judiciar.

Sistemul judiciar este condus de ceea ce presa numește ”corporația judecătorilor” – o camarilă de băieți și fete care sunt acolo dintotdeauna și care nu pot fi schimbați, pensionați sau concediați niciodată decât dacă colegii lor din corporația judecătorilor decid asta. Și ăia nu decid asta mai niciodată.

Ba mai mult, intervenția societății în corporația judecătorilor este totalmente haram și orice membru nou în sistem este atent selectat de membrii vechi pentru a fi siguri că nu intră reformatori. Iar societatea n-are absolut niciun cuvânt de spus în privința asta.

Această situație a dus la situația în care nu de puține ori țara a fost condusă de facto de o clică de judecători comuniști activiști imposibil de concediat și nevotați de nimeni.

Actualul partid de guvernământ a încercat și continuă să încerce să schimbe lucrul ăsta – însă misiunea sa îi este îngreunată taman de Uniunea Europeană care consideră că orice efort de-a sparge monopolul corporației judecătorilor reprezintă ”amestecul politicului în Justiție” – chit că literalmente toate țările din UE mai puțin Polonia permit input din partea societății (prin reprezentanți, desigur) în modul cum Justiția este condusă în țările lor. E okay când în Germania se face asta, dar nu e okay când Polonia vrea același lucru.

Există și pe la noi nătăfleți care compară eforturile Prawo i Sprawiedliwość de-a sparge corporația judecătorilor cu eforturile unor corupți români de-a scăpa de mititica. N-are-a face una cu cealaltă.

3. Politici economice

Dacă în 1989-90 polonezii l-au avut pe Leszek Balcerowicz, în prezent lipsește o figură mai tânără și cu încredere similară care să țină guvernele pe calea Dreaptă a economiei.

Atât partidul lui Donald Tusk cât și actualul partid de guvernământ sunt departe de-a fi conservatoare fiscal.

Leftismul economic domină scena politică poloneză și de prin 2013 încoace a început să se vadă în faptul că afacerile sunt din ce în ce mai împovărate cu birocrație și taxe parafiscale iar cetățeanul este mai împovărat fiscal astăzi decât în primii 20 de ani de post-comunism.

Deși ziua libertății fiscale în Polonia e cu 4 zile mai devreme decât în România (15 iunie față de 19 iunie la noi), trendul este unul crescător. Acum doi ani era pe 14 iunie. Acum 7 ani pe 10 iunie.

Nici la capitolul cheltuieli lucrurile nu stau prea grozav. Actualul partid de guvernământ a lansat o serie de programe care pot fi numite în multe feluri – dar în mod cert nu conservatoare fiscal. Cel mai recent e programul a 13-a pensie.

Și poate că ar fi mai puține obiecțiuni dacă măcar actualul guvern ar fi mers pe linia foarte comună a conservatorismului populist – de a tăia de la programe pe placul leftiștilor și a-i redirecționa către programe mai pe placul conservatorilor. Dar nici asta nu s-a întâmplat. Actualul partid de guvernământ a păstrat aproape toate programele pe bani publici care finanțează activisme leftiste și, peste ele, a adăugat unele noi precum programul a 13-a pensie, programul 500+ (prin care este încurajată natalitatea) precum și diferite programe educaționale destul de scumpe. Toate astea în timp ce Statul polonez continuă să plătească parțial și pentru proiecte ideologice stângiste care, pe lângă faptul că rănesc societatea polonă, sunt și foarte costisitoare pentru buget.

Dacă e să învățăm ceva în materie de economie din Polonia, trebuie să căutăm la începutul anilor ’90. De-acolo am avea și noi ce învăța. Însă în materie de politici economice din ultimii 7-8 ani? Nu prea avem ce învăța din Polonia – decât cel mult că așa nu!

În loc de concluzie

Polonia nu este nici vreun paradis conservator și nici un iad oprimator pentru oricine nu e bărbat alb conservator catolic și polonez. Ci e o societate post-comunistă (ca și a noastră) care însă își știe istoria mai bine decât ne-o știm noi pe-a noastră, este o țâră mai răbdătoare și ceva mai conștientă atât de propriile lipsuri cât, mai ales, de propriile puteri. Și în departamentele acestea, am avea și noi câte ceva de învățat.

Altfel, Polonia e mai puțin spectaculoasă decât și-o imaginează atât leftiștii cât și cei care idealizează modelul polonez. Nu, Polonia nu e chiar ”based af” iar poziția geografică n-o ajută așa de mult încât să fie un potențial sanctuar. Dimpotrivă – dacă lucrurile o iau razna, Polonia stă mai prost. De-aia se și agită elitele poloneze atât de mult să crească nivelul armatei – lucru pe care, de altfel, ar trebui să-l facem și noi.

Ce ar mai trebui remarcat este faptul că de 3 ani încoace elitele țării fac pe Dracu’ în patru să crească profilul și prezența poloneză în jurul administrației americane. Și, chiar dacă nu se vede acum, au făcut eforturi similare și în jurul Partidului Democrat, nu doar pe lângă administrația Trump.

Peste trei zile Donald Trump va vorbi din nou în Varșovia. A doua oară de când a fost inaugurat ca președinte. Prin comparație, diplomația românească nu a mai atras o vizită de Stat din partea unui POTUS de pe vremea lui Iliescu, în noiembrie 2002(!). Vizita lui Bush Jr. din 2008 în marja summit-ului NATO a fost una de lucru, nu de Stat. Chiar și-așa, un Președinte American n-a mai călcat pe la noi de 11 ani – și asta în condițiile în care ar avea motive. Și aici am avea ceva de învățat: în special elitele noastre. Se-aude și până la Cotroceni?!

Bariera lingvistică va rămâne o problemă constantă în absența unor elite românești care-și doresc extinderea colaborării româno-polone. Limba poloneză are cele mai grele elemente ale limbilor slave (pronunția e cumplit de grea chiar și pentru mine) și cele mai complicate elemente ale limbilor germanice (te ia Dracu’ odată ce intri în gramatică).

Iar până nu dezvoltăm astfel de elite, populația va rămâne să-și ia predominant informațiile despre Polonia de la surse de știri deținute predominant de nemți – astfel că știrile vor avea mereu o înclinație spre narativa ce convine Berlinului. Astfel că va mai trece apă și pe Vistula (Wisła) și pe Dâmbovița până când comentariatul și opinia publică se va vindeca de idei preconcepute (și predominant greșite factual) în ceea ce privește Polonia.

Asta e. Mergem înainte.

Dacă ați aflat lucruri noi sau v-a plăcut articolul, luați în considerare o donație. Pentru a crește calitatea va trebui să cumpărăm echipamente mai bune și mai multe iar toate acestea costă.

Ai aplicație să te caci? Nu? Descarcă acum!

În anul curent e cvasiobligatoriu să cari după tine un supercomputer cu GPS și pentru a fi furat a plăti taxele la Stat.

Chiar dacă taxarea e furt, nici furtul nu mai e cum era – ci e cu aplicație, după cum am aflat în cursul zilei de ieri când mi-au trebuit două ore de alergătură și într-un final serviciile celei mai anacronice instituții din România – Poșta Română – pentru a plăti o taxă de protecție un impozit pe un teren intravilan.

Deși legea spune că impozitele și taxele pot fi plătite în cash și în orice sumă la Trezorerie, în realitate constați relativ repede că… nu se poate. Pentru că… cartof. În fine, am depus o reclamație pe subiectul ăsta, o să mai revin.

Între timp, totuși, trebuia să plătesc taxa aia de protecție cumva. Și-mi aduc eu aminte că în vremurile imemoriale din 2018, puteai pur și simplu merge la orice bancă, dădeai IBAN-ul, plăteai un comision și puteai vira shekalim în orice cont din România – inclusiv conturi cu TREZ.

Intru în prima bancă și mi se spune politicos că dacă n-am cont la ei, nu pot face nimic. Asta e genul de regulă pe care n-o înțeleg. Adică băncii îi pute shekelul ocazional și comisionul de la non-clienți? În fine. Dau mărunt din buze și mai merg 500m și intru în a doua bancă – de data asta una la care aveam cont.

Intru și acolo era un veritabil concurs de stat la coadă. Eh, aia e. Stau da’ măcar rezolv fără să mă enervez suplimentar. Ei aș, ți-ai găsit. După 5 minute de participat în concursul de stat la coadă, mă pune Dracu’ să opresc din mers o salariată a băncii care se plimba p-acolo (nu-s convins că știa și ea de ce) și-o-ntreb dacă pot vira câteva sute de shekalim într-un cont cu TREZ. Și vine și răspunsul. Unul în multe cuvinte dar care se rezumă cam așa: ”Nu. Doar dacă aveți aplicație!”

Poftim?

Aparent, de vreo 4 luni încoace (conform duduii de la bancă, întrucât n-am reușit să găsesc și documentul pe subiect), nicio bancă nu mai face ordine de plată ”manuale” – adicătelea cum s-a făcut în orice bancă din secolul al XVII-lea și până în prezent: respectiv merge plebul la ghișeu, ăștia-s banii, ăsta mi-e actul de identitate, ăsta-i contu’, uite și extra pentru comision, ziua bună și aia e.

Ei bine… NU! Mai nou, dacă vrei să-i dai bani Statului, îți trebuie aplicație. Și începe duduia să-mi explice că nu pot face viramente Statului nici măcar cu ajutorul automatului din sediu. Pentru că nu mai e suficient să fii dispus să joci în jocul ăsta al instrumentelor supravegheate, pardon, al ”instrumentelor moderne de plată fără numerar” (ce-o fi ”modern” în numere-n servere controlate de-o parte terță nu știu, dar să trecem peste). Nu dom’le! În anul curent îți trebuie o aplicație – de fapt, două. Una a Fiscului și una a băncii. Și aștepți zile în șir ca să-ți fie confirmate. Și abia dup-aia poți plăti taxa de protecție.

În ce fel o fi ideea asta modernă jur că nu pricep. În 1998 puteai plăti impozitul local dintr-un capăt al țării pentru o proprietate din celălalt capăt al țării la orice bancă sau la orice sediu al Trezoreriei și confirmarea era în aceeași zi. Fără multe întrebări, fără aplicație, fără hârțoage GDPR și în genere cu mai puține bătăi de cap. Și comisioanele (procentual vorbind) erau tot alea.

În fine, răpus de coșmarul aplicațiilor mă gândesc că totuși Poșta Română încă mai are serviciul de mandat poștal și ar fi și culmea ca Statul să nu primească plăți prin intermediul propriei instituții. Zis și făcut, merg acolo și, după un nou concurs de stat la coadă, biruiesc la două ore și 15 minute după ce am plecat de-acasă pentru o operațiune ce anul trecut a durat 15 minute. Porgres! Modernitate! Civilizație!

Aplicație ca să te caci

Am pus titlul pe care l-am pus nu doar ca să dea boborul click, ci și pentru a profita de ocazie să vă povestesc precedenta dată când m-am lovit de situația de-a nu putea întreprinde lucruri simple fără să am aplicație.

Anul Domnului 2017, gara internațională din Göteborg, Suedia. Mai erau aproape două ore până la plecarea trenului iar eu îmi terminasem toate treburile în orășelul suedez de unde poți lua bărcuța până în Iutlanda.

Și, ca oricărui alt om, îmi vine și mie să mă cac. Și, ca oricare alt om normal, prezum că într-o gară internațională există o budă în care fie accesul este liber pentru cei cu bilet, fie contra cost pentru o sumă cuprinsă între 50 de cenți și un dolar jumate. La câte țări am vizitat, niciodată nu pățisem să coste mai mult sau să nu pot intra. Eh… nu fusesem în țara aplicației.

În gara internațională de la Göteborg – adică în locul din Göteborg cu cea mai mică concentrație de suedezi din toată provincia – accesul la budă se făcea doar cu plăți prin Swish.

Swish este un serviciu de plăți cu smartfonu’ dar legat de băncile suedeze.

Traducere: ca să mă cac în gara Göteborg trebuia să am smartfon, număr de telefon suedez, cont bancar într-o bancă suedeză și CNP suedez.

Și spre deosebire de impozite, câcarea e complet inevitabilă. Pedeapsa este imediată și dictată de biologie. În Suedia și câcarea o fi un construct social dar parcă totuși…

În fine, am sfârșit prin a comite o infracțiune. Nu, nu m-am căcat în public (aia ar fi fost doar contravenție) ci infracțiunea de favorizare a infractorului căci am mers literalmente la o budă de pe piața neagră. Un chinez mic undeva într-un colț încasa 5 coroane (la alea cu Swish tariful era 10kr) și nu elibera bon. Dar pentru 5kr, plătibili doar în cash, îți permitea să folosești buda lui.

Gândiți-vă așa: cineva, în nemărginita sa înțelepciune, a gândit că e de bun augur să pună bude în gara internațională pe care nu le pot folosi jumătate din suedezi și 100% dintre turiști. Ce? Credeați că numai la noi găsești capete pătrate în administrație?

Nu vă mai povestesc că domnul chinez avea literalmente un sac de bani – plin cu monede de 5kr – semn că nu eram nici pe departe singurul neanderthal necivilizat care în Anul Domnului 2017 încă nu avea aplicație pentru a se câca și prezuma că lucrurile încă funcționează așa cum au tot funcționat în Europa de la Nero încoace când vine vorba de urgențe fiziologice în public.

Pecunia non olet, sed per applicationem facit

Banii nu au miros. O înțelepciune veche de 2000 de ani în Europa (și Orientul Mijlociu, și Africa de Nord) care e la fel de adevărată astăzi pre cum era pe vremea lui Nero și Vespasian.

Însă maxima latină pecunia non olet trebuie însă completată cu fireasca sa continuare: dar aplicația da.

Spuneți-i cum vreți, dar trendul ăsta deloc dorit de piață de-a impune aplicații pentru orice pute. Da’ pute rău de tot. Și nu doar că pute a supraveghere excesivă – și aia ar fi suficient de rău în sine. Dar pute a mentalitate revoluționară ce pleacă de la premiza că noi, ăștia de trăim în anul curent, suntem fundamental mai deștepți decât toți oamenii care au trăit înaintea noastră. Și nu suntem. Și până nu pricepem asta, o să tot continuăm să înghițim ca proștii toate prostiile.

Apropo, că veni vorba: aplicație pentru șters la cur, cam pe când? Nu de alta dar e anacronic să te ștergi la cur cu hârtie nereglementată, neraționalizată și fără să fie niște numere-n servere care să monitorizeze ștersul la cur, nu credeț?