No bun, și totuși cu cine votăm?

Ocupat fiind cu cei peste 1TB de date pe care le-am adus din Almanya, să zicem că nu prea e timp până duminică să zic(em) prea multe lucruri serioase despre scrutinul din 26 mai.

În plus, următorul podcast cel mai probabil se va filma luni. Așa că între timp o să zic(em) ceva numai parțial serios.

Partea serioasă

Nu există nicio opțiune rezonabilă pentru cei care votează din România și se întâmplă să fie măcar cât de cât conservatori.

Partidul Niciodată Liberal e o glumă, alianța PLUSSR e o glumă periculoasă (dar tot o glumă), PSD-ALDE e din grupul ăla cu progresisme pe pâine iar PMP este cucked eurofederalist – sau not woke on the German question. Cum vreți.

Progres în Berlin (20 mai 2019)
Se poate și mai rău: PSD-ul german are zero candidați nemți

Cu astea spuse, măcar vârful de la PMP este ceva mai treaz pe problema unei anumite religii a păcii, ceea ce, oricum e un pas în față prin comparație cu celelalte partide ce ne vor sta în față pe buletinul de vot duminică.

Așa cum de altfel am anticipat, mai nimeni nu ia în serios oricum scrutinul ăsta. Și pe bună dreptate de multe ori. M-aș fi așteptat la nemți să fie luat marginal mai în serios având în vedere că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) este o continuare a Germaniei prin alte mijloace. Dar nu fu cu noroc. Nici la ei nu e luat foarte în serios scrutinul de duminică. Și nici nemții n-au ce alege. Am văzut AfD-ul din interior. Și am râs bine.

Partea mai puțin serioasă

Între noi fie vorba, cine câștigă alegerile astea contează foarte puțin spre deloc pentru plebul obișnuit căruia i se cere votul dar nu i se dă nici măcar muie în schimb.

Pentru partide (și candidați independenți) ar trebui însă să conteze un pic întrucât coaliția care va da următorul președinte al Sovietului Suprem Comisiei Europene va avea de decontat următoarea recesiune. Și de data asta recesiunea începe cu Alemania – nu va mai merge figura să dai vina pe puturoșenia grecilor, spaniolilor sau italienilor (puturoșenie care este, să ne înțelegem, cât se poate de reală).

Pâine și circ

Dacă în România partidele promit rețele pedo-velo la sate (în campania pentru europarlamentare, să ne înțelegem), nici pe alte meleaguri nu-s mai breji promițându-se tot felul de matrapazlâcuri – de la locuri de joacă pentru copii până la revoluții marxist-leniniste – adică orice numai lucruri care chiar țin de competența m.U.E. nu.

Partidele nu-s interesate nici de viitoarea recesiune, nici de serioasa problemă civilizațională (parțial datorată întocmai Uniunii Europene) și nici de faptul că țări odinioară din sectorul ”pielea pulii în parohie” precum Georgia, Columbia sau chiar Etiopia au ajuns în mod obiectiv mai atractive decât majoritatea țărilor europene inclusiv pentru oamenii obișnuiți, nu doar pentru investitori și poligloți.

De-aia nu merită luat foarte în serios scrutinul ăsta. Cât am fost în Almanya am avut oportunitatea să evit în totalitate campania din România și tare bine mi-a prins. Așa am putut compara și ajunge la concluzia că mai nimeni nu ia în serios nimic. De-aia și merg lucrurile așa cum merg. Vă sperie Trump? Staț să vedeț când vă vinde clasa politică nemțească la ruși – exact cum au mai făcut de câteva ori de-a lungul istoriei.

Una peste alta, rata șomajului va rămâne în continuare uriașă în majoritatea Europei, structura civilizațională va continua să se clatine și să se macine încet iar o anumită religie a păcii va continua să avanseze.

Bine, bine – și totuși cu cine votăm?

Nu știu. Eu cred că o să votez cu Băzeus din simplul motiv că e Dracul pe care-l cunosc. Nu l-am susținut nici în 2004 și nici în 2009 – dar am votat totuși împotriva demiterii lui în 2012.

Noh… așé de rău am ajuns. Să iau în serios varianta să-l votez pe Băzeus că măcar știu sigur ce primesc la schimb. Dar na, poate până duminică mă mai răzgândesc și-mi anulez votul.

Cam atât. Am lucruri mai importante de făcut – precum editarea conținutului din Almanya și pregătirea pentru summit-ul Intermarium. Ăla chiar contează, spre deosebire de alegerile europarlamentare.

Tschüss!

Am fost la mitingul PLUSR din Cluj

Am promis vineri în podcast că merem la mitingul electoral al PLUSR din Piața Unirii. Între timp, condițiile medicale nu i-au permis colegului Alin să mă însoțească însă, optimist din fire, am zis că vom compensa cu alți doi oameni de la noi că poate iese ceva simpatic.

Nici nu vroiam mult de la viață – doar să dăm și peste oameni pe care nu scrie ”PLUS/USR” și să-i întrebăm câteva lucruri. Vremea fiind absolut atroce, nu eram nici în toane pentru trollat. Chiar vroiam să ne simtem bine. Dar n-a fost să fie.

Mitingul trebuia să înceapă la ora 16:00. Pozele sunt dintr-o filmare de la ora 16:03.

Literalmente nimeni n-a venit la mitingu’ lu’ Pește Prăjit. Nimănui nu i-a păsat.

Colac peste pupăză, deși ploaia s-a oprit în jurul orei 15:45 și pe la 16:15 deja ieșea un pic și soarele… tot n-a fost cu noroc.

Pe Faceberg lumea pretinde că au fost circa 1000 de participanți. Bă mă leși?! Eu i-am numărat. La 16:03 erau 197 de oameni. Cu tot cu mine, cu polițiști, cu cei doi băieți pe care-i adusesem să mă ajute la filmare și cu tot cu gură-cască ce doar încetiniseră mersul. Ne putem certa dacă erau 197 sau 203. Sau 210. Sau 183. Dar las-o-n mizda pă-sii cum să fie 1000?!?!

Uite ce, dacă mitingul PLUSR a avut 1000 de participanți, în mod cert Patriarhul Daniel mâine dimineață va demisiona și va cere convocarea de urgență a Sfântului Sinod spre urgenta înscăunare a mea drept noul Patriarh al României. Okay? Cam atât de sigur sunt de faptul că cifra aia de 1000 e scoasă dintr-un loc întunecos și cald – dar nicidecum din analele [sic!] concretului.

Adică noh, înțeleg că rolul propagandistului e să cosmetizeze și să încerce pe cât posibil să transforme orice eșec măcar într-o remiză dacă nu chiar într-o victorie în percepția publicului. E firesc. La urma urmei, în politică, percepția e motorul victoriei, nu cum stau lucrurile de fapt. Și totuși, există limite chiar și în acest dicton studiat printre primele la orice curs de propagandă. Una din acele limite e tocmai cea a proporției.

Să ne înțelegem, și 1000 dacă ar fi fost, mitingul tot ar fi fost un eșec de proporții epice. Dar când sunt nu doar sub 1000 – dar și foarte mult sub 1000, eșecul e atât de mare încât mai degrabă te ungi cu mehlem pe față încercând să-l cosmetizezi venind cu oboseli de genul ”noi am fost cinstiți și n-am adus oamenii cu autocarele” – ca și cum n-am văzut autocarele cu număr de Bihor care opreau în P-ța Avram Iancu și de-acolo veneau pe jos pe Bulevardul Eroilor grupuri exact de câte 40. Haida dè!

Jur însă că nu înțeleg de ce insistă PLUSR-iștii să se ungă cu mehlem pe față chiar și atunci când nu e absolut deloc nevoie. Puteau la fel de bine să spună (citat fictiv, cum aș face eu):

Dom’le, asta e, vremea n-a ținut cu noi și, în plus, multe corporații din Cluj (acolo unde e baza electoratului nostru) au oferit concedii prelungite și pur și simplu atâta s-a putut. Am greșit și noi la comunicare dar data viitoare va ieși mai bine. Mulțumim foarte mult tuturor celor care au înfruntat ploaia și vremea deprimantă pentru a fi alături de noi, așa cum noi înfruntăm furtunile politice pentru a ne reprezenta cât mai bine electoratul.

Sau mă rog… ceva de genul ăsta. Eventual cu mai multe cuvinte din alea șpețky corporatiste ca să înțeleagă și baza lor electorală. Nu era nicio tragedie, pe bune. Toate partidele mai au câte un eșec într-un miting electoral.

Ați râs de PSD și de mitingul lor în fața Palatului Cotroceni dar cantitatea de cringe din mitingul de la Cluj a concurat fără absolut nicio problemă cu cea de la mitingurile PSD. Anost. Și NPC-uri peste tot. Horror.

Arafat, RO-Alert și oamenii noi

Citesc ce declara Arafat despre sistemul Ro-Alert. De când a apărut acest sistem Arafat ne tot spune ce NU este sistemul. Nu e nici aia, nu e nici cealaltă, e NIMIC.

Și stăteam așa și mă gândeam la involuția acestui individ. Am mai scris despre asta dar acum completez cu câteva gânduri.

In 1996, SMURD reprezenta un serviciu de urgență exclusiv privat, la Târgu Mureș. Sistemul se baza strict pe munca voluntară a medicilor și asistentelor care din diverse motive nu puteau lucra în sistemul de urgență public și pe finanțările companiilor și persoanelor fizice din județul Mureș (plus anumite ONG-uri străine).

Arafat era la vremea respectivă eroul absolut: era tânăr, avea un discurs plăcut, un marketing okay și, mai ales, era omul anti-sistem. În plus, fiind străin, se bucura și de legenda omului sărman, plecat dintr-o țară mai puțin fericită, pentru a realiza ceva în viață. Arafat se lupta cu balaurul reprezentat de sistemul sanitar public, sistem corupt, osificat și populat de dinozauri care-și țineau scaunele. Nu exista săptămână în care să nu curgă cu acuzații la adresa amatorismului oamenilor din serviciul SMURD deși, la vremea respectivă, era evident că acesta era mult mai eficient și mai rapid decât Salvarea. Toata lumea, de la cetățeni până la presa locală și autorități erau însă de partea lui Arafat.

Ulterior a apărut Fundația SMURD și sistemul a fost dezvoltat și-n alte județe.

Bineînteles că hoitarii de la București au intuit corect că e o pâine bună de mâncat din povestea asta și au integrat SMURD în serviciile publice de urgență, sistemul ajungând să fie implementat la nivel național.

Din erou antisistem Arafat a ajuns un antierou. Înscăunat într-o funcție de secretar de stat la Ministerul Sănătății, eroul de ieri a devenit cel mai mare apărător al unui sistem falimentar. Se pare că originile sale orientale i-au fost de mare ajutor într-un sistem birocratic bizantin cum este cel românesc. În scurt timp, SMURD a început să deconteze erori majore iar Arafat chiar a fost la baza unei căderi de guvern. Cine ar fi crezut în ’94-’96 că tânărul strain aproape strivit de sistem va avea o carieră atat de strălucită în mijlocul sistemului?

Astăzi Arafat este în continuare privit de o mulțime de români ca un erou și supraviețuiește pe baza propriei legende.

Această scurtă istorie a serviciului SMURD și a lui Raed Arafat ar trebui însă să fie revelatoare pentru tot românul care urmează să-și dea votul de vreo 4 ori în următorul an și jumătate.
Pentru că această poveste demonstrează că dacă vrei să schimbi ceva în România, nu este suficient să fii animat de bune intenții. Sistemul cu care se lupta Arafat acum 25 de ani nu funcționa nu pentru că n-avea “oameni noi”, ci pentru că era un sistem centralizat și birocratic. Un sistem socialist.

Același lucru este perfect valabil și pentru România ca întreg. România este disfuncțională, nu din lipsa de “oameni noi”, ci din lipsa de libertate și de politici economice liberale.

Cei care cred că venirea unor oameni noi într-un sistem socialist putred va produce schimbări structurale, pot să se pregătească să fie din nou dezamăgiți.

România are nevoie de libertate, nu de oameni noi într-un sistem vechi!