În sfârșit știm cine e în Grupul de ”Comunicare” Strategică

În urmă cu o lună și jumătate întrebam apăsat care este componența nominală a Grupului de Înmormântare Strategică – instituția care terorizează cetățenii români cu date mai mereu incomplete, ocazional false de-a dreptul și mereu preluate manipulator de presa cumpărată de Guvernul PNL.

Pentru început aflăm că Grupul de Comunicare Strategică nu este format la 24 februarie 2020 prin Hotărârea nr. 2/2020 a Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență (CNSSU) așa cum a fost comunicat de către Statul Român oricui a întrebat în ultimele 3 luni.

De fapt, GCS este creat prin dispoziție în baza Hotărârii 2/2020 pe data de 3 martie.

De aici se desprind două concluzii:

  1. Statul a mințit acum două luni când a comunicat că fondarea GCS s-a întâmplat pe 24 februarie. S-au ținut de data asta atât în răspunsul către parlamentarul Dîrzu cât și în răspunsurile MAI către presă.
  2. Informația publicată de noi acum 6 săptămâni prin care afirmam că GCS e constituit prin ordin personal al lui Raed Arafat se confirmă.
  3. Indiferent că a fost 24 februarie sau 3 martie – panicarea intenționată a populației era pregătită când Klaus Iohannis încă ne spunea că virusul Wuhan e o simplă răceală (afirmație repetată și de Raed Arafat în luna mai).

Componența nominală

Grupul de Comunicare Strategică are oficial doi oameni: Andi Manciu, consilier de Stat în cadrul Cancelariei Primului Ministru al României și Sorina Coșbuc, consilier al ministrului Vela și fost reporter la Realitatea TV. Doamna Coșbuc a ajuns în cercurile înalte ale PNL odată cu Rareș Bogdan. Pe vremuri doamna Coșbuc era producător/realizator al emisiunii lui Rareș Bogdan, la acea vreme jurnalist ”independent” și ”neînfricat” – în prezent prim-vicepreședinte al PNL.

Acestor doi oameni li se adaugă doi comisari a căror calitate în Grup nu este clară dar a căror prezență nu a fost dezmințită nici de PNL și nici de GCS. Aceștia sunt comisarul Drăgoi Iulian, fost ziarist (din Teleorman) și comisarul Cuțurescu Adrian, fost jandarm.

Acești oameni au decis închiderea unor website-uri pe motiv de ”fake news” (asta deși însuși Statul Român a publicat zeci de știri false).

Răspunderea personală este absolut necesară

Componența GCS s-a „scurs” mai degrabă întâmplător – mulțumită unei gafe făcută de coordonatorul Andi Manciu precum și de operatorul politic al PNL care administrează pagina oficială a Partidului. Cu ocazia asta s-a aflat ceea ce orice om rezonabil suspecta oricum: în speță că nimic nu se „comunică strategic” fără acceptul PNL. Sau, altfel spus, comunicarea GCS n-are decât conjunctural o treabă cu datele reale, prioritatea fiind coordonarea narativă cu Partidul Național Liberal.

Chiar și-așa, este esențial ca împotriva acestor oameni, precum și a instituțiilor din care aceștia fac parte, să fie inițiate acțiuni în Justiție. Dar, despre asta, altă dată.

Din Göteborg, cu dragoste.

#AplatizămPNL

Sub Ciubota Neamțului

A trecut și starea de urgență. O dată cu terminarea acestei forme de dictatură au ieșit la iveală mai multe lucruri.
Și da, starea de urgență poate fii ușor considerată dictatură având în vedere următoarele:

Președintele și guvernul au gestionat toate măsurile acestea dictatoriale sub pretextul încetinirii a răspândirii de Hapciu-19. Cum?! Pentru o formă potențial mai gravă de gripă am ajuns să renunțăm la drepturi fundamentale?!
Și da, zic o formă potențial mai gravă de gripă pentru că nici măcar atât nu știm exact. Virusul trebuie studiat, simptomele, statisticile, astea durează chiar și ani de zile, în momentul de față nici nu știm să facem diferența între un pacient infectat cu COVID-19 simptomatic și un pacient care suferă de orice altă variantă de gripă. Noi, oamenii de rând nu știm asta, epidemiologii încă nu știu asta, medicii infecționiști nici atât. Lucrurile astea se studiază în timp, ai nevoie de statistici concrete, o parte din ele se bat cap în cap, trebuie să le organizezi, să știi exact după ce trebuie să te uiți, apar primele teorii, încep sa fie testate, unele rezultate arată ceva, altele altceva, te axezi pe elementele comune, apar alte teorii și tot așa. Noi încă suntem la început, abia apar primele teorii care cât de cât bat cu realitatea.

Cu toate astea ce mă întristează pe mine cel mai tare este faptul că o parte destul de consistentă din populație a luat Dictatura drept Dumnezeu. Iohannis și guvernul au devenit deodată omnipotenți, omniprezenți și omniscienți.
Deodată toți doctorii din spitalele de stat care până acum erau înjurați pentru că luau șpagă, că erau corupți și poate și incompetenți s-au transformat în îngeri, în Sfinții Apostoli Atotocrotitori de Sfânta Corona, aplaudați și venerați de lume.

Polițiștii care până acum erau înjurați și făcuți securiști sau milițieni, brute animalice care și-ar bate și mama și ar amenda-o pentru a-și împlini cota de amenzi s-au transformat in Mucenicii Sfântului Ministru Vela și protectorii Sfintei Dictaturi de către păgânii care nu cred în divinitatea guvernului.

Vorbesc de același guvern monstruos care a permis infectarea spitalului din Suceava din cauză că absolut toți angajații se temeau să se opună marelui director Vasile Rîmbu.
Același guvern care a băgat oameni sănătoși în carantină. Același guvern care a împuternicit polițiștii cu apucături de brute și bătăuși să își bată joc de oricine voiau ei sub pretextul că “nu au completat Declarația cum trebuie”.
Același guvern care pe de o parte ne zice că doamne ferește să deschidem restaurante, hoteluri, săli de sport, etc. că o sa ne infectăm toți dacă nu stăm la 2 metri distanță unii de alții, trimite sclavi pe plantații de sparanghel în Germania, îngrămădiți ca sardinele pe autocar/autobuz/aeroport.

Acesta este un risc pe care guvernul și l-a permis, dar să ne ferească crucea să ne decidem noi să mergem până la magazin după pâine fără mască și mănuși că ne mănâncă virusul de vii.

Același guvern care a ajuns la performanța de a aduce numărul de șomeri la aproximativ 1 milion are nesimțirea de a se lauda că România a avut creștere economică în perioada asta sub guvernarea PNL.

Criza provocată de această așa zisă pandemie nu a făcut decât un singur lucru: mi-a întărit concepțiile privind statul maximal, centralizat, care ajunge să creadă că știe mai bine decât restul populației că așa îi arată măsurătorile lui luate după o stradă dintr-un cartier, dintr-un sector din București. Mi-a mai întărit și concepțiile față de faptul că oamenii în ansamblu, sau cel puțin o parte din ei, au descoperit un nou Dumnezeu în Stat.

Sunt aceeași oameni care râd de popii și de babele care se închină la moaște și “nu vor să înțeleagă că tre’ să stea în casă și să nu meargă la înviere” că vezi tu ei pun viețile noastre în pericol, dar pe de altă parte te toarnă la poliție că ai îndrăznit să ieși din casă fără mănuși și mască de minim 3 straturi. Aceeași oameni care sunt în stare să te linșeze dacă doamne ferește îndrăznești să spui ceva de rău de marele Profet Arafat și discipolii săi.

Poate dacă guvernul lua exemplu din SUA și aloca mai multa putere de decizie autorităților locale am fi putut evita o parte din abuzurile acestea prin simplul fapt ca e mai ușor să mă înțeleg cu cineva care măcar știe ce are la el în curte și mai e și vecin cu mine.

Poate dacă Iohannis, în loc să-și piardă vremea dând vina pe PSD că au vrut să dea Ardealul ungurilor din cauza unei legi (ce a trecut tacit, care apropo se putea evita și dacă orice parlamentar din PNL ar fi zis ceva) și în schimb încerca să pună cap la cap, să coordoneze, mai multe firme private să ajute cu gestionarea crizei prin aprovizionare de măști, aparatură, loc de carantinare, etc. am fi putut evita cazurile în care oameni veniți din afară au fost băgați în carantină în condiții mizerabile.
Poate dacă se rezuma doar la impunerea unor restricții la frontiere și în orașele mai mari, cei din unele zonele rurale în care oricum nu a mai plecat sau venit nimeni de luni poate ar fi avut mai puțin de suferit din cauza restricțiilor economice impuse.
Chiar și poate dacă nu făceam nimic totuși un muream cu milioanele cum s-a prezis și corectat de nenumărate ori pe parcursul stării de urgență.

Oricum ar fi, idei sunt și au fost, dar când este lăsată o mână de oameni să le ia, la asta se ajunge. La ceartă ca chiorii între tabere. Unii o să spună că dacă nu se luau măsurile astea era și mai rău, alții zic că dacă nu se luau era la fel, alții că dacă nu se luau era mai bine.

Nu o să putem ști niciodată care este adevărul pentru că nu avem cu ce compara concret când aproape toate țările din lume au luat aceleași măsuri.
Am fi avut o șansă să vedem ce a mers și ce nu, dacă autoritățile locale ar fi avut mai multă autonomie să implementeze ce cred ele de cuviință că ar funcționa după caz sau chiar să lași omul să decidă pentru sine însuși. Că până la urmă statul cică are încredere că cetățenii săi sunt destul de înștiințați și responsabili să-și aleagă conducătorii, dar să-și conducă propriile vieți se pare că nu…

Acum sigur, o parte din măsurile luate care au limitat libertățile fundamentale poate au fost luate conform Constituției, o parte nu.
Dar chiar și așa întrebarea este, se merită să avem scris în constituție faptul ca statul ar avea dreptul la atâta putere în orice situație asemănătoare?

Se merită ca statul să poată limita libertățile oamenilor când i se scoală, sub pretexte ca “dar așa au făcut și celelalte țări”, “dar e pentru binele vostru”, și multe alte platitudini și scuze pe lângă acestea?
Pentru cei ce vor doar să supraviețuiască e mai ușor să asculte de autoritățile ce cred că știu mai bine decât ei… stați în casă… faceți ce vă spune guvernul… dacă vă dă și de mâncare bine, dacă nu, nu aste e… o sa vă trăiască statul viața pentru voi, dar cei ce vor să își trăiască viața nu-l pot lăsa pe altul să le-o trăiască pentru că doar ei și numai ei știu care le sunt preferințele, limitele, atuurile, cât de departe vor merge pentru a-și atinge un țel, etc.

Un lucru e cert, cred că a venit timpul să vă întrebați și voi pe care din variantele acestea 2 le doriți… eu știu ce am ales.

Coronavirus, panică și societatea britanică

Stay at home -> Protect the NHS -> Save Lives.

Mantra pe care o auzi și o citești peste tot în Anglia: la televizor, la radio, pe internet, pe stradă, în tren și gări, sub pupitrul lui Boris Johnson în timpul conferinței zilnice de presă. Răspunsul societății britanice la cererea lui Boris Johnson de a sta acasă a fost pozitiv și instantaneu. Ca român (și om normal), încrederea în guvern (atât ca partid la putere cât și în instituție în sine) începe de la minus 5 și crește sau scade pe parcurs, în funcție de acțiunile și declarațiile acestuia. Englezii pe de cealaltă parte, au trecut direct la +100 din momentul în care a fost ordonată starea de urgență (sau cerută, nu este un ordin de sine pe modelul ordonanței militare mioritice). Am trecut de la tren plin la vagon personal literalmente de la o zi la alta. Englezii au în general mai multă încredere în guvern decât românii, dar asemenea răspuns întrece orice așteptări (după cum a confirmat și guvernul însuși). De ce? După 2 ani de trăit aici și o lună jumătate de lucrat ca operator pentru helpline-ul de coronavirus, voi încerca să răspund mai jos. Răspunsul este mult mai complex decât pare la prima vedere.

Stay At Home

Pe 23 Martie, Boris Johnson a apărut pe toate canalele de televiziune și s-a adresat publicului britanic cu următoarele: “Din această seară trebuie să dau poporului britanic o instrucțiune foarte simplă: trebuie să stați acasă. Pentru că lucrul critic pe care trebuie să îl facem este să oprim răspândirea bolii între locuințe. De aceea oamenii vor avea voie să iasă din casă doar pentru următoarele motive: cumpărături de strictă necesitate, cât mai rar posibil; o formă de exercițiu pe zi – de exemplu alergat, plimbare sau ciclism – singur sau cu membrii ai locuinței voastre; orice nevoie medicală; pentru a îngriji sau ajuta o persoană vulnerabilă; și pentru a călători spre și dinspre locul de muncă, dar doar dacă este absolut necesar și nu se poate lucra de acasă. Atât, acestea sunt singurele motive pentru care ar trebui să plecați de acasă. Nu ar trebui să vă întâlniți prietenii. Dacă prietenii vă roagă să vă întâlniți, ar trebui să spuneți NU (“BoJo you should say no” a devenit o memă între timp). Pentru a asigura conformarea cu instrucțiunile guvernului de a sta acasă, vom lua următoarele acțiuni cu efect imediat: închiderea tuturor magazinelor care vând bunuri neesențiale, inclusiv magazinele de haine și electronice, alte locații incluzând biblioteci, locuri de joacă și săli de forță în aer liber și lăcașuri de cult; vom opri toate adunările de peste 2 oameni în public excluzând oamenii cu care locuiți; și vom opri toate evenimentele sociale, inclusiv nunțile, botezurile și alte ceremonii, dar excluzând înmormântările. Parcurile vor rămâne deschise pentru exerciții, dar adunările vor fi dispersate. Niciun prim-ministru nu vrea să aplice astfel de măsuri.”

Faptul că am citat o parte atât de mare din discurs contează, deoarece britanicii au înghițit fiecare cuvânt pe care l-a rostit Boris. Mult mai mult decât am crezut posibil.

Ca și în București, străzile s-au golit a doua zi cum n-am văzut niciodată. Autobuze goale, gări goale, trenuri goale. Văzând ce se întâmplă în București, m-am înarmat cu loicense-ul de la muncă (nu există declarație pe propria răspundere aici), așteptându-mă să mă oprească poliția ca să mă întrebe de sănătate. Nada, defapt până acum am fost oprit o singură dată, în gară, și interacțiunea cu tanti polițista a durat 10 secunde: “Reason for travel? Work. Okay”. Nu-i armata pe stradă, nu cântă God Save the Queen din mașinile de poliție, nu-s amenzi de 148% din salariul minim net pe economie. Nu a fost nevoie de așa ceva pentru a impune arestul la domiciliu. Liderul a vorbit, poporul a ascultat. Și nu din frică de amenzi și nici măcar de presiune socială (care, ca și în Romania, există totuși), ci fiindcă așa a zis guvernul.

De ce? De ce ai accepta fără să scrântești arestul la domiciliu? Din mai multe motive. Primul este că există în principiu două tipuri de oameni în societatea britanică: cei care respectă regulile și cei care nu. Spre deosebire de România, unde majoritatea oamenilor respectă doar regulile și legile care li se par de bun simț sau care au pedepse prea mari pentru încălcare, majoritatea englezilor respectă toate regulile, oricât de stupide ar fi. Genul de oameni care plătesc taxele cu zâmbetul pe buze (“se construiesc drumuri și se îngrijesc oameni cu ele, nu?”), chiar și cele practic voluntare cum ar fi licența pentru TV. Ei erau deja obișnuiți cu restricționarea drepturilor, deci nu e așa surprinzător că au acceptat imediat “recomandările guvernamentale” (ca să folosesc termenul exact) ca pe poruncile lui Moise.

Pentru cealaltă parte a populației, guvernul a început o campanie de instituire a fricii care aduce aminte de 1984 doar că în loc de Eurasia avem coronavirusul. “Trebuie să fiu sincer cu voi, publicul britanic, mulți dintre cei iubiți vor muri” a spus Boris Johnson în preambulul declarării carantinei generale. Panourile publicitare s-au umplut de imagini de-a dreptul macabre cu doctori sub care scrie mare “dacă ieși afara, o poți răspândi, oameni vor muri”. Anunțurile din gară sunt pline de “sunteți sfătuiți să nu călătoriți decât dacă este absolut necesar”. Și toate acestea sunt până să vorbim de poliție, a cărei inepție și beție de putere a atins cote atât de mari încât guvernul a trebuit să intervină pentru a-i potoli. Rezultatul a fost convingerea multor oameni normali că regulile de “social distancing” sunt bune și trebuiesc respectate, chiar oameni care se declară susținători ai drepturilor liberale individuale.

Diferențele dintre cele două categorii sociale au evidențiat, însă, și mai mult diferențele etno-culturale dintre englezii albi și restul populației. Englezii albi stau acasă, desenează curcubee și aplaudă, plantează flori în curte și se uita la una dintre zecile de emisiuni de la televizor dedicate carantinei. Populația BAME (ca să folosesc termenul politically correct de Black, Asian and Minority Ethnic) însă este preponderent cea care nu respectă restricțiile: se duc la moschei (chiar dacă sunt închise, stau în afara lor pentru rugăciuni), ies pe străzi, fac petreceri acasă, merg la fast-food, fac aproape tot ce făceau și înainte. Și de ce nu ar face asta, având în vedere că au străzile pentru ei și sunt evident nederanjați de poliția anti-rasistă. Diferențele acestea culturale se accentuează însă, și cu cât vă ține mai mult carantina, cu atât se vor manifesta mai activ în viitor.

Protect The NHS

Idolatrizarea NHS-ului (Serviciul de Sănătate Național) din UK este de-a dreptul jenantă. Medicii și personalul medical sunt niște eroi deificați care nu pot greși cu nimic niciodată, orice greșeală este imputată lipsei de bani din partea guvernului, este perfect normal să aștepți 8 ore la urgențe într-unul dintre cele mai mari spitale din țară cu infecție la inimă (a pățit-o un cunoscut). Toate acestea erau prezente și înainte în societatea britanică. Acum însă au ajuns la niveluri absolut șocante.

Apărarea acestui mitic NHS este atât de importantă pentru englezi încât toate măsurile sunt în numele acestuia. Atât de mult, încât ordinea inițială era Stay at home -> Save Lives -> Protect the NHS. Scopul final nu era salvarea de vieți, ci protejarea NHS-ului, pe principiul în Mama Rusie, tu protejezi NHS-ul. Trebuie menționat însă că guvernul a schimbat ordinea mantrei după ce probabil și-a dat seama de absurditate, dar încă au rămas suficiente afișe și anunțuri cu vechea ordine pentru a reaminti prioritățile.

Dacă România a aplaudat medicii o dată, în UK în fiecare joi la 20:00 se aplaudă pe stradă (dar în fața casei, să nu care cumva să încalci regulile). Clap for Carers încă există, la o lună după apariție. Geamurile (de la case, de la mașini, de la autobuze, de la trenuri) sunt pline cu curcubee sub care scrie Thank you NHS, la un nivel atât de mare încât curcubeul a devenit, de facto, simbol al NHS și a pierdut toate înțelesurile LGBT.

Dar de ce toate acestea? O parte din vină este simbolistica și branding-ul. NHS este o umbrelă asupra tuturor nevoilor medicale ale cetățeanului. Plătești pentru el prin taxe și primești servicii “gratuite”. Te programezi la doctorul de familie, te consultă (la 3 luni după ce ai sunat să te programezi), îți scrie rețetă gratuită (aproape gratuită, ai coplată de £8 oricât de mult ar costa medicamentele) sau îți scrie trimitere către spital pentru proceduri mai complicate (cu altă așteptare dacă mai ești în viață până atunci). Nu există input din partea pacientului. Toate acestea, cumulate cu faptul că numărul medicamentelor pe care le poți lua fără rețetă este de tot râsul, au făcut publicul britanic să nu aibă pic de cunoștințe medicale de bază (cel puțin spre deosebire de români). Totul aici se tratează cu ibuprofen, paracetamol sau medicamente de alergie și poate sirop de tuse pe baza de plante. Ca persoană care suferă din când în când de dureri dentare atroce, am nevoie de medicamente mai puternice de atât.

Dacă nu făceam stoc de analgezice din țară și stăteam doar în ce pot cumpără aici fără rețetă, pereții mei ar fi avut mult mai multe găuri. Dar eu sunt o persoană normală care știe ce medicament trebuie pentru ce afecțiune. Englezii însă funcționează doar pe paracetamol și ibuprofen, la un nivel la care doctorii prescriu aceste două panacee pentru orice:de la dureri de cap la lipsă de poftă de mâncare, la diaree sau constipație.

Pentru englezi NHS este o cutie neagră unde te prezinți, intri în cutie și ieși pe partea cealaltă vindecat. Viața reală nu funcționează așa, evident, dar asta cred englezii. De aceea, protejarea NHS-ului este raison-ul tuturor măsurilor de limitare a drepturilor. Cetățenii însă au mers mult mai departe decât ceea ce le cere guvernul: au încetat să se ducă la spital chiar și pentru urgențe (cineva m-a întrebat cu toată seriozitatea azi dacă se poate duce la urgențe pentru că și-a rupt piciorul). Și nu au încetat să se ducă la spital din frică de a lua virusul (ceea ce ar fi de înțeles), ci pur și simplu nu vor să ocupe timpul prețios al NHS cu problemele lor atâta vreme cât nu are legătură cu coronavirus.

Între timp, operațiile au fost anulate, pacienții au fost externați, spitale noi au fost deschise în centre expoziționale din orașele mari, totul în așteptarea valului de pacienți. După 187 de mii de cazuri și 28 de mii de morți, spitalele încă stau goale, iar pacienții care trebuiau operați de oricare dintre celelalte zeci de mii de afecțiuni care nu au izbucnit din Wuhan încă stau în casă.

Save Lives

Mai mult sau mai puțin, toate statele lumii au adoptat măsurile de limitare a libertăților personale în numele “salvării vieților”, cel puțin pe hârtie. Gradul de legitimitate a impunerii acestora diferă însă de la stat la stat, iar în UK intervine un aspect cultural mult diferit față de România. Pe scurt, în Anglia, statul are grijă de tine dacă pățești ceva din punct de vedere medical. Sistemul de suport familial pe care noi ne bazăm în caz că ni se întâmplă ceva există la un nivel mult mai mic decât la noi. Conceptul de “nanny state” (stat dădacă) este prevalent în extrem de multe situații în UK, dar în special în cazul celor cu probleme medicale și a bătrânilor.

Dacă în România contractul social inter-generațional spune că părinții (sau familia în general) au grijă de tine când nu poți avea singur, iar tu la rândul tău ai grijă de părinți când la rândul lor nu pot avea grijă de ei înșiși, în UK lucrurile nu stau deloc așa. În general, după 18 ani, copiii pleacă la facultate cu împrumut de la stat, de obicei în alt oraș la cămin sau într-o casa studențească, iar dacă se întorc să locuiască cu părinții după absolvire, le plătesc acestora chirie. Părinții nu se mai simt responsabili pentru copiii, iar la rândul lor, copiii nu se mai simt responsabili pentru părinți. De bunici nici nu se mai pune problema, evident.

Această caracteristică a societății britanice (care, ce-i drept, nu se aplică minorităților, este ceva specific albilor) este una dintre cauzele principale pentru numărul mare de morți atribuiți Covid-19. Legătura este cauzată de un lanț al consecințelor. Copiii, în general, nu primesc suport parental după ce împlinesc 18 ani. Din această cauză, ei nu se simt responsabili pentru părinți atunci când aceștia ajung la bătrânețe. De aici rezultă un număr extrem de mare de bătrâni în cămine de bătrâni, locuri unde virusul a făcut ravagii.

Aceeași situație se aplică și celor ce suferă vreo problemă medicală gravă în viața lor adultă. În loc să fie îngrijiți de familie, aceștia sunt îngrijiți de către stat. De aceea, când vine vorba de save lives, oamenii respectă ce zice statul deoarece, bineînțeles, statul este cel care trebuie să aibă grijă de cei vulnerabili. Statul știe mai bine, statul este dădaca care le da împrumuturi copiilor să meargă la facultate, are grijă de cei care nu mai pot avea grijă de ei, te convinge să nu mai bei atâta zahăr, te protejează de bigoți pe twitter și tot așa. O foarte mare diferență față de principiul liberalismului englez de altădată.

În concluzie

Coronavirusul a adus la suprafață, ca în multe alte țări, cele mai pronunțate trăsături ale popoarelor, cele mai mari defecte ale acestora, precum și diferențele dintre diversele grupuri din societate. În cazul României, a evidențiat și mai mult diferența dintre hipsterimea din marile orașe și ceilalți. În cazul Angliei însă, a evidențiat incapacitatea englezilor de a gândi pentru ei înșiși, inaptitudinea lor de a înțelege medicină de bază (datorită dependenței lor față de NHS), precum și lacunele contractului social inter-generațional și consecințele acestuia. Pe de altă parte însă, a scos la suprafață și mai mult diferențele culturale dintre populația albă și minorități, iar resentimentele dintre acestea se vor aduna la un moment dat, iar dacă rămân neadresate, consecințele vor fi extrem de grave.

Câteva grafice de la testele PISA

Presa v-a dat un singur grafic. Ăsta:Și cu ăsta vă spală creierii (sau mă rog, vor încerca).

Însă unii dintre noi am mers la sursă, la baza de date și ne-am apucat de compilat și alte grafice. Nu de alta dar dacă tot vreți să fie luat în serios acest raport, zic să-l luăm în totalitatea sa, nu doar spicuieli fugitive de pe urma cărora unele partide extremiste din România să declare ”urgențe”.

Recomandăm și altora să meargă la sursă și să se joace cu datele.

Presa e puțin probabil s-o facă. Partidele politice cu atât mai puțin. Pentru că a studia înainte de-a-ți da cu părerea nu mai e la modă de ani buni.

Așadar, un test dat în martie (într-o perioadă în care cheful elevilor de clasa a IX-a este minim) și aplicat pe 0,73% dintre tinerii de 15 ani, într-o mostră auto-numită (deci din start nereprezentativă sociologic).

Pentru așa ceva vă isterizați.

Păi la 0,73% putem oricând 10 sau 15 dintre noi să începem să ne sunăm cunoștințele și să organizăm un test „național” din ăsta (cu coverage similar) la cele mai bune școli și ieșim pe primul loc (cum de altfel fac chinezii – care nu permit acest test decât la cele mai bune școli dintre cele mai bune, cu aprobarea Partidului – de-aia e China pe primul loc).

Ministrul actual al educației are dreptate. Îngrijorarea pentru rezultatele acestui test este neavenită.

Ah, și USR-ul întâi să învețe cum se acordă adverbul înainte să-și dea cu părerea. Pluralul pentru analfabet funcțional nu este ”analfabeți funcționali”. Vedeți-vă bârna din ochiul vostru înainte să înjurați copiii!

Gata, atât. Restul în week-end la podcast!

Superioritatea sănătății private este evidentă

“A trebuit să merg în România pentru că ultima laparoscopie făcută în iulie 2018 mi-a înrăutățit situația și nici măcar nu mi s-a făcut programarea de după, 8 luni mai târziu”, spune Aimee Brown, o femeie de 27 de ani din Tipperary, Irlanda într-un articol horror despre sistemul de sănătate irlandez.

Sănătatea publică “gratuită”, care e în realitate la suprapreț față de echivalentul în privat, e o gaură neagră în care se tot aruncă bani fix degeaba, și banii vin din buzunarul nostru, al tuturor.

Eu aveam cea mai scumpă asigurare de sănătate de la Groupama pentru rețeaua Regina Maria, pentru care dădeam numai 150 RON pe lună. Uitându-mă pe fișa de prezentare, acolo erau tot felul de boli și situații de care numai unii oameni de specialitate au auzit de ele, și nu mai vorbim de faptul că era bună și dacă vroiai să te tratezi peste hotare. Simultan, statul îmi lua în 2018, din salariu, 400 RON pe lună; observați marele furtișag al atotștiutorului Stat, care te jupoaie de bani bazat pe salariul tău brut – 10% – indiferent că faci 1000, 2000 sau 5000 de lei. Între timp, poți face și 10.000 lei pe lună, dar asigurarea privată nu ți se scumpește direct proporțional cu salariul.

Cu toții știm ce bine o duce sistemul public la noi; poți să umpli de 10 ori capacitatea Bibliotecii Congresului American cu povești horror din sistem: atât ca pacient, cât și ca birocrat sau medic. D-aia am și ales recent să folosesc sectorul privat de sănătate în loc de cel de la stat, pur și simplu pentru că îmi prețuiesc viața mult prea mult să joc ruleta rusească cu sistemul public, nu pentru că aș avea ceva cu medicii.

Dar când mă gândesc la cât m-a jupuit statul pe parcursul anilor când n-am mers pentru absolut nimic, și stau în condiții discutabile în spital, cu tot cu nevoia de dat șpagă la specialiști, mă lasă rece și aș dori să existe o opțiune să pot renunța la cotizat pentru sistemul de sănătate de Stat.

Cum am și eu pe cineva aproape care încă suferă de această boală, experiența și poveștile împărtășite mi-au pus în perspectivă faptul că nu e Dracul așa de negru când vine vorba de România.

Copii, e frumos s-o arzi naiv cu lozinca “vrem o țară ca afară”, până când afli că “în afară” sunt destule lucruri care stau mult mai rău decât în România. Irlanda este în top 5 pe Europa la alocat bani pentru sistemul de sănătate, pe lângă țările familiare cum sunt Franța, Germania, Olanda, și Marea Britanie, dar uite cum a băga mai mulți bani nu e neapărat egal cu rezolvat problemele populației.

Deși conform articolului sunt 155000 de femei afectate de endometrioză numai în Irlanda, țara duce și lipsă de expertiză (există numai un singur specialist pe plan național), și lipsă de spațiu de tratament (există numai un singur spital în toată țara, cu câteva zeci de locuri), și asta se traduce în liste de așteptare de 2 ani numai pentru o consultare, și liste de așteptare de 3 ani pentru o operație care te lasă de multe ori mai rău decât ai venit. În perioada aia, atenție, te umflă cu tot felul de medicamente opiacee pentru a ameliora durerea de nedescris indusă de această boală, dar, pe cealaltă parte, pornește un cerc vicios unde opiaceele te transformă în legumă: nu mai poți lucra, nu mai poți nici să ieși din casă cât timp poți să stai treaz maxim 6 ore pe zi. Restul lucrurilor din jurul tău se duc pe apa sâmbetei și asta te bagă în colaps mental mai devreme sau mai târziu, dacă nu te duc chiar și spre sinucidere.

Adramyth salută inițiativele private cum este clinica Wellborn a Doctorului Gabriel Mitroi, care nu numai că aduc dovezii vii și clare zi de zi că sectorul privat funcționează, dar el funcționează și pentru cei care nu au posibilitatea unde sunt ei să se trateze de bolile cu care s-au pricopsit fără vina lor, precum endometrioza – o boală cu care te naști.

De ce nu îl voi vota pe Iohannis și în 2019

Am publicat mai devreme un articol care dispăruse de pe internet (odată cu blogul care-l găzduia). Un articol scris în 2014, la finalul numărătorii voturilor pentru Turul al doilea, în care explicam nu doar de ce l-am votat pe Iohannis în 2014, dar și de ce m-am implicat activ în campania electorală precum și în procesul de supraveghere a alegerilor dar și în alte lucruri care țin de political operative 101.

Am fost și eu surprins să văd cât de bine mi-au ieșit predicțiile din 2014 privind mandatul lui Klaus. Și când mă gândesc câte înjurături am luat atunci când l-am publicat… în fine.

Nu despre unde am avut dreptate vreau să discut – ci despre unde am greșit. Spuneam în 2014 așa:

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli – și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.

Ei bine… am avut parțial dreptate. A sfeclit-o chiar foarte curând după ce a fost ales și a sfeclit-o mai puțin decât ar fi sfeclit-o Ponta. Unde am greșit a fost la partea cu mai rar. Klaus a sfeclit-o mult mai des cu chestii mărunte dar pe care când le aduni ies un morman mare de mehlem.

Peste asta aș fi fost dispus să trec (din nou) dacă Klaus ar fi înfruntat în finală un candidat mai nasol decât el. Dar, de data asta, nu sunt în stare să afirm fără să mă bufnească râsul că Viorica Dăncilă este mai nasoală decât Klaus.

La fel de drept este că nu pot nici să susțin că Viorica Dăncilă e de preferat. Pur și simplu n-aș putea s-o votez pe ea. O dată pentru că am un trackrecord impecabil de zero voturi pentru PSD. Și, hai să zicem că mi-aș strica recordul ăsta dar… ffs… Veorica? Hai mă, ce dracu’? Dacă era un Năstase sau chiar un Geoană… mai că aș fi luat în serios opțiunea să-mi stric recordul. Nu știu dacă aș fi ajuns să decid în favoarea încălcării recordului, dar în mod cert luam în serios opțiunea. Da’ pentru Veve sub nicio formă.

Nu regret nici că l-am votat pe Klaus Iohannis în 2014, nici că am muncit vreo săptămână fără pauză atunci. Și astăzi, ca și-atunci, cred că Ponta era alegerea clar mai proastă. Însă astăzi nu pot fi convins că Veorica este alegerea mai proastă. Cei doi finaliști mi se par absolut echivalenți și, drept urmare, îmi este la modul onest indiferent care dintre ei vor câștiga.

Pentru cei (maximum) 3 oameni cărora e posibil să le pese ce votez eu și ce nu, o să și explic.

Mehlemul lui Iohannis

N-am să le descriu cu lux de amănunt că iese prea lungă scrijelitura asta. Așa că le dăm pe scurt, nu neapărat în ordinea numerelor de pe tricou.

  • A numit trei premieri PSD – Grindeanu, Tudose, Dăncilă
  • Nu și-a asumat niciun risc. Putea, după Tudose, să riște suspendarea (așa cum a făcut-o Băsescu de două ori) și să se comporte ca un președinte și nu ca un arhivar/notar.
  • A fost consecvent cel mai de nădejde aliat al futengrijiștilor totalitari – de la militante feminizde până la futengrijiști anti-fumat. În 2017 ne promitea că până în 2020, 70% din instituțiile din România vor avea experți în egalitatea de gen. (din astea a făcut și Veorica și PSD-ul, să ne înțelegem)
  • În 5 ani de zile a dat mai puține interviuri decât un primar de sat. Și apoi a și refuzat să se prezinte la dezbaterile din prima rundă de vot. (idem și pentru Veorica)
  • Nu și-a îmbunătățit deloc înțelegerea asupra economiei. Nu există o diferență notabilă între el și orice PSD-ist pe subiectul ăsta.
  • Cu o singură excepție (e drept, notabilă, în 2015) n-a ieșit din cuvântul tovarășei Merkel – adică a prietenilor Rusiei. La Summit-ul 3SI de anul acesta de la Ljubljana nici nu s-a prezentat de la început, lăsând prietenii Rusiei, adică Germania, să ceară nici mai mult nici mai puțin decât abolirea sancțiunilor împotriva lui Putin. Și asta la forumul de business creat chiar de el cu un an înainte.
  • A ales să jignească peste 3,5 milioane de români pentru că au îndrăznit să nu fie la fel de woke ca el. Fanatic religios e mă-ta!
  • S-a opus mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim de frica tovarășei Merkel precum și a obscurelor interese arăbești de pe la noi
  • A refuzat în mod intenționat o apropiere a României de vecinii noștri – în special Ucraina și Polonia, preferând o apropiere de filo-rusul Macron.
  • A prezidat peste cea mai abruptă scădere a puterii efective a președintelui și nu a protestat mai deloc…

Și-ar mai fi și altele, dar acestea sunt arhisuficiente pentru mine.

Partidul care îl susține pe Klaus Iohannis are sloganul ”România pe primul loc”. Foarte frumos. Îmi place. Dar Klaus Iohannis, în calitate de prim-reprezentant al partidului – cum se ridică la înălțimea sloganului? În 5 ani am văzut mai mult ”Germania pe primul loc” decât România pe primul loc.

Imigrația (mai ales ilegală) în România a crescut din zone non-europene iar sub Iohannis au apărut și tabere de reeducare germane pe teritoriul țării. Cum sunt astea în interesul României? România pe primul loc? Unde? La fotbal U21 poate (deși și-acolo am terminat pe 3) – dar sigur nu în politică și discutabil dacă pentru domnia sa.

L-am votat în 2014 pentru că nu era Ponta. Și-a îndeplinit cu succes funcția asta, e drept. Cu Ponta ne-am fi trezit apropiați prea mult de Erdoğan (remember Ponta Turcitul?) și cu mega-moschee în centrul Capitalei. Însă spectrul unei președinții Victor Ponta nu există în 2019, astfel că rațiunea președinției Iohannis se duce și ea. Politicienii, la urma urmei, îs ca șosetele: Utili, chiar buni uneori, dar trebuie schimbați des.

Mă voi prezenta la vot și-mi voi anula votul. Dacă în votat PSD am experiență zero, în anulat votul am o experiență chiar vastă.

Hai noroc! Restul campaniei o s-o privesc de pe margine și, cel mult, mai bag bățul prin gard. Memăria o să fie amuzantă.

Flashback 2014: De ce l-am votat pe Iohannis

Acest articol a fost publicat cu titlul ”Reflecții post-electorale” pe 18 noiembrie 2014 pe un blog astăzi defunct.

Nu cred că mai e niciun secret pentru nimeni că m-am implicat activ în scrutinul pentru alegerea noului președinte al României – în special în turul al doilea.

Pentru unii constat însă că a fost o surpriză și nu-mi dau seama de ce.

Lucian și politica, cine ar fi crezut?

Zicea cineva printr-un colț de Internet. Bănuiesc (și sper) că se referea la politică partizană dâmbovițeană – nu la politică în general. Căci politică în general tot fac de ceva ani. În fine.

Au fost exact două motive pentru care m-am implicat:

  1. Lansarea candidaturii lui Victor Ponta în stil Kim Ir Sen
  2. Nivelul de fraudă muult prea mare în turul I

Nu are rost s-o dau pe ocolite. M-am speriat când am văzut lansarea candidaturii lui Victor Ponta. M-am speriat într-așa hal încât mi-am spus că de data asta chiar trebuie să fac mult mai mult decât să votez în stilul „orice mai puțin PSD iar dacă alternativa suge, anulăm votul” – și asta pentru că au ieșit la suprafață cele mai crâncene elemente din modul de gândire al PSD. În plus, se întâmplă ca eu să știu ceva mai multe despre domnul Ponta decât apare la televizor.

Spre exemplu știu despre domnul Ponta că are o tendință aproape nativă spre cult al personalității în jurul domniei sale. Știu asta de pe vremea când încă mai făcea dezbateri academice. Or… modul ăla de lansare a candidaturii m-a făcut să-mi dau seama că respectiva tendință nu doar că n-a fost cizelată în timp ci dimpotrivă, a fost amplificată foarte mult.
Legat de al doilea motiv, știam sate întregi în care nimeni, dar chiar nimeni din respectivele localități, nu intenționa să voteze cu Ponta și totuși, privind harta detaliată pe localități după primul tur, în acele localități candidatul PSD obținuse peste 40% din sufragii. Așa ceva e imposibil altcumva decât prin fraudă. Și să dea dracu’ dac-aveam de gând să nu mă mișc deloc când știam nu doar proporțiile pericolului, dar și nivelul fraudei la care se putea ajunge.

Surprinderi

Pe scurt, aparatul PSD-ist a fost de-a dreptul surprins (în teritoriu vorbesc) de nivelul la care oameni obișnuiți, cărora li se rupea de politică până acum o lună, au fost dispuși să se mobilizeze cu camere de luat vederi, cu gura mare și cu telefonul pregătit pentru apeluri la DNA și Poliție.
Nimeni, dar chiar nimeni, nici măcar puținii suporteri ai lui Iohannis, nu se aștepta la așa ceva.
Ca rezultat, nivelul total de fraudă a fost, cel mai probabil, cel mai mic din istoria post-decembristă a României. Și nu glumesc cu asta. Au fost lejer 1000 de secții de votare la nivel național (aproape toate în mediul rural în sate izolate) unde aparatul PSD era pregătit pentru „adunat voturi” – și unde pur și simplu nu s-a putut pentru că cetățeni încăpățânați au decis să meargă acolo și să supravegheze ei înșiși procesul și să reclame cea mai mică neregulă.
Iar efectul s-a văzut. Printre altele, pentru prima dată în istorie, PSD a pierdut alegerile în județul Iași. Ăsta e în sine un șoc chiar și pentru cei mai anti-PSD-iști dintre anti-PSD-iști.
Așa cum am mai spus, lista completă a celor care au ajutat ca procesul electoral să fie unul corect și cât mai lipsit de fraudări probabil nu va fi publicată niciodată. Știu oameni care de capul lor au traversat România și au mers în jud. Teleorman ca să facă poze și să transmită în timp real pe Internet cum merge procesul de vot. Știu oameni care au preferat să stea în ploaie duminică seara numai ca să urmărească literalmente peste tot președinți de secție știuți ca fiind corupți până la momentul în care voturile erau sigilate și procesele verbale transmise exact așa cum au fost – astfel evitând cea mai comună formă de fraudă – „editarea” ulterioară cu pixul a proceselor verbale.
Toți acești oameni, unii dintre ei (încă) membri PSD(!!), merită toate felicitările. Și dacă ieșea Ponta, aceste ultime 10 rânduri tot le-aș fi scris – pentru că mie unul mi se pare fabulos faptul că în sfârșit societatea civilă chiar a existat pe bune și chiar a fost dispusă să-și miște târtița. Mare lucru, vă spun!

Și acum?

Să ne-nțelegem, orice-ar spune unii sau alții, singurul motiv de bucurie este că n-a ieșit Ponta. Sunt prea puțini cei care se bucură că viitorul președinte va fi Klaus Iohannis. Sincer, mie nici nu-mi pasă. Dacă era un ficus în locul lui Ponta, tot la fel m-aș exprima. Scopul meu în acest scrutin a fost ca PSD-ul să ia bătaie.

Nu mă bucur prea tare că „Santa Klaus” o să fie prezident, însă mă bucur că un număr atât de mare de oameni n-au mai pus botul la eterna marotă că toți oamenii care nu ling în cur PSD-ul sunt niște băsiști împuțiți și că orice merge prost pentru PSD este, cumva, vina lui Băsescu.
Mă ce să vezi a dracu treabă – unii, printre care și subsemnatul, chiar pot exista în calitate de non-băsiști și pot funcționa mental independent de Băs. Știu că-i greu de crezut, dar încercați să vă imaginați măcar această minune, stimați „anti-băsiști”.
Oricât de ciudat ar părea, chiar există oameni pe planetă care doar detestă PSD-ul și tot ce reprezintă acesta, fără însă a avea o dragoste pentru Băzeus sau în genere o apreciere pentru vreun curent politic autohton nelegat de PSD.

Să ne-nțelegem: Nu a câștigat Dreapta – ci a pierdut PSD-ul.

Să ne-nțelegem: Klaus Iohannis NU este de dreapta. Repet: Klaus Iohannis nu este de dreapta! Ba dimpotrivă – a demonstrat de câteva ori că e mai aproape de leftiști (sau de statiști în general) în ceea ce privește înțelegerea domniei sale asupra economiei.
Faptul că Santa Klaus e mai de treabă, nu suge cur intens și nu e putinist nu e suficient pentru a-l face de dreapta și nici pe departe suficient ca să-mi placă mie. Dar, având în vedere alternativa și, având în vedere cât de puțini oameni din clasa politică românească apreciază idei de bun simț precum libertatea de exprimare, absența pe cât posibil a minciunii sau faptul că votul nu e doar o „lozincă” – deja parcă Klaus nu mai sună atât de rău.

În momentul în care PSD își permite să mintă într-așa un hal, parcă neajunsul lui Klaus că nu vorbește prea mult devine brusc o calitate.
Știți voi… pe modelul că mai bine taci și să creadă unii că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice îndoială.
Toate neajunsurile lui Klaus i-au fost trecute cu vederea tocmai pentru că alternativa a supt cur într-așa un hal încât a scos din sărite mult-mult-mult prea multă lume. Și Băsescu a scos multă lume din sărite – dar PSD-ul l-a bătut fără drept de apel în campania asta la acest capitol.

Și împotriva lui Băsescu s-a ieșit în stradă, dar împotriva lui Ponta s-a ieșit în stradă când nici măcar nu se știa dacă va fi președinte sau nu! Genul ăsta de „performanță” chiar că-i greu de atins!

În fine, cert este că ar fi o greșeală să ne așteptăm să curgă lapte și miere, că va dispărea corupția sau că în 5 ani o să gustăm din „lucrul bine făcut”. Sigur, ar fi frumos să fie așa, dar punem pariu pe cât vreți voi că n-o să fie așa. Pe de altă parte, putem să ne așteptăm să nu trecem „full Venezuela” sau „full Ungaria” că-i mai aproape. E realist chiar să ne așteptăm și la o creștere modică a investițiilor străine, acum că investitorii neputiniști pot conta pe-un factor de stabilitate neputinist.

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli – și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.

Discutam chiar în seara alegerilor cu un cetățean al Sibiului care-l cunoaște pe Santa Klaus ceva mai bine și-mi spunea că, de bine de rău, Klaus are tendința de-a-și forma bine echipa în jurul lui atunci când este lăsat. Noh… sper să fie așa, mai ales că acum, în această campanie, știm că nu și-a făcut el echipa ci i-a fost făcută de partid. Un partid care-i orice numai liberal nu,…. dar mă rog, asta-i deja altă poveste pentru altă dată.

Ah… și încă ceva: Comparațiile cu Obama sunt cretine – indiferent cine le face.
Am auzit leftiști zicând că „România a progresat” pentru c-a ales un minoritar ca prezident precum și dreptaci zicând că există riscul ca Santa Klaus să fie următorul Obama – căci și pentru el s-a ieșit în stradă și a fost văzut ca o rază de speranță pentru ca ulterior să ajungă maximul de supt cur posibil pe care-l putea atinge o administrație americană.

Hai, pe bune?! Să fim un pic serioși. Klaus e prea ardelean ca să fie ideolog (cum e Obama) iar atribuțiile lui oricum vor fi mult mai limitate decât ale lui Obama. Cât despre „progresat” – asta chiar e o glumă proastă. Faptul că n-am votat un admirator al Partidului Comunist Chinez înseamnă doar că în sfârșit putem să semănăm a țară – dar până la „progresat” mai e mult. Iar dacă „progresat” e înțeles cu sensul marxist cultural, eu unul sunt dispus să fac tot ce-mi stă în putință să nu „progresăm” niciodată în sensul ăla.

Mie-mi place România cum e acum – fără politică identitară și cu leftiști care se plâng că „noile linii de tensiune” nu prind la publicul românesc. Foarte bine! Nici să nu prindă vreodată! Și câtă vreme lucrurile stau așa, chiar îmi place România.

Acestea fiind spuse,

Vă salut cu respect.

P.S.: N-ar fi drăguț să codificăm și noi cumva tradiția președinților cu „-escu”? De pildă, ar fi chiar simpatic un sistem ca cel Papal în care președintele să-și schimbe numele în ceva cu „-escu” atunci când ajunge la Cotroceni. Claudiu Iohănescu sună chiar așa de rău? 🙂

Și s-a terminat campania (impresii și date)

Week-end-ul trecut am fost la țară. De unde-agăți harta-n cui, mai precis – în județele Maramureș și Satu Mare. Cu cât mai aproape de graniță, cu-atât mai probabil să vă fi întâlnit cu mine. În timp ce mergeam cu marșrutka pe undeva între Vișeu de Jos și Sighetu Marmației, șoferul a decis să ne încânte cu Radio România Actualități care sărbătorea 91 de ani de existență.

De ce vă spun asta? Pentru că Radio România Actualități – cât mă dădeam eu cu marșrutka m-a omorât lent cu aprecieri pozitive legate de această campanie electorală (în acel moment încă în desfășurare) apreciind-o ca fiind una „civilizată” și drept „un mare pas înainte pentru România”. Probabil pentru prima dată în viață m-am văzut nevoit să fiu de acord cu Ion Cristoiu (din ceva motiv invitat la emisiunea cu pricina) care nu se mai oprea din turuit împotriva acestei narative, insistând că această campanie electorală e o glumă sinistră în cel mai rău caz sau o glumă proastă în cel mai bun caz – dar o glumă în orice caz.

Și pare-se că nu-s singurul nebun care a apreciat această campanie drept una anostă, plicticoasă și în esență slabă.

Dacă în anii trecuți singurii oameni peste care dădeam care nu știau că sunt alegeri sau pentru ce sunt ele aveau un profil destul de stereotipic (analfabeți sau cu puțină carte, trecuți de-o anumită vârstă, preponderent din locuri pe care doar un geograf profi le poate localiza pe hartă, etc.) – anul ăsta lucrurile s-au schimbat. S-a putut da foarte ușor peste oameni care stau mult pe internet care nu știau că sunt alegeri sau știau că ”tre’ să fie ceva votare în perioada asta” dar nu știau nici când, nici pentru ce.

Săptămâna trecută am fost întrebat pe internet când începe campania electorală și când am răspuns că mai avea vreo 10 zile până se termina,… mi-a fost cerută sursă la această afirmație. Grav. Sau poate nu?!

Cert este că nici măcar informare minimă nu s-a deranjat mai nimeni să facă anul ăsta iar campania propriu-zisă s-a desfășurat mai mult în câteva colțuri ale internetului între susținători – și mai puțin spre deloc între pretendenții la fotoliul prezidențial. Cei mai probabili finaliști – Președintele în exercițiu și candidatul PSD – nici măcar nu s-au prezentat de formă la vreo discuție. Marea ”dezbatere finală” organizată de Europa FM a strâns 20.000 de telespectatori pe internet. Să zicem că a mai strâns încă 150.000 adunat pe radio și pe televiziuni. Hai să zicem c-a strâns 500.000 de toți – să fim generoși. Păi… cam puțin, nu?

În alte dăți dezbaterea finală era în sine un eveniment de media – nu un podcast pe Youtube/Faceberg. E drept, în alte dăți candidații se și prezentau la dezbateri.

Scuza oferită de Radio România Actualități era că presa e astăzi mult mai nișată decât în 2014 sau 2009 – iar cine vrea oricum e informat și implicat dar dezbaterile ca pe vremuri sunt istorie pentru că televiziunile generaliste nu mai preiau astfel de lucruri la fel cum meciurile de fotbal astăzi nu mai au emoția și vizibilitatea pe care o aveau în 1994 sau 1998 deși fotbal se joacă în continuare și e un domeniu chiar mai mare decât era acum 25 de ani. Cu tot respectul pentru retina cititorului, Radio România Actualități mănâncă câcat cu vidanja!

Băsescu s-a ”confruntat” cu Geoană la Realitatea TV (televiziune de nișă) iar marile meciuri făcute de echipa U21 a României vara asta s-au transmis la TVR1 (ca întotdeauna) – deci soborul mediatic și practicile nu s-au schimbat cam deloc. Altceva s-a schimbat. Și nu neapărat în bine. E evident că nu neapărat în bine din moment ce campania electorală a generat cel mai mare număr de nehotărâți din istoria recentă precum și o diversificare a profilului celor care nu sunt informați nici măcar despre data alegerilor.

Sigur, partidele și politicienii se vor scuza că dom’le ăsta e electoratul, ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm. Și pe undeva pe bună dreptate. Politica e în aval față de cultură. Dar în amonte față de politică (dar tot în aval față de cultură) se află presa. Și undeva în amonte față de cultură se află clasa clevetitoare. Toți aceștia poate ar fi cazul să-și pună niște întrebări. Și dup-aia să le pună și politicienilor – inclusiv prin sancțiuni. Spre exemplu la vot. Sau în tratament mediatic. Pe lângă PSD și USR, eu o să adaug și PNL pe lista partidelor pe care nu le voi vota în 2020. De ce? Deoarece candidatul PNL Klaus Iohannis m-a luat de prost neprezentându-se la nicio dezbatere. D’aia. Și nu m-a luat doar pe mine de prost – ci și pe restul de 12-13 milioane de români care nu fac parte din bazinul electroal tradițional al PNL. Lasă chiuveta aia să intre!

Cine sunt votanții?

Am promis și niște date în titlu.

Prin bunăvoința lui Ionuț Apahideanu (un om căruia e obligatoriu să-i dați Follow pe Faceberg) am și niște date – urmare a unui sondaj făcut de Ionuț. Sondajul a fost făcut în perioada 6-7 noiembrie pe internet (deci are un minus asumat la reprezentativitate) pe un eșantion de 6700-ish de persoane. Deci luați-l cu o linguriță de sare.

Cu astea spuse, datele conțin câțiva sâmburi de adevăr pe care noi ăștia de ne mai jucăm de-a politica (fie comentând, fie analizând) va trebui să-i mai molfăim o vreme – fie că ne place, fie că nu. Unele lucruri stau așa de rău întocmai pentru că subiectele au fost ignorate prea multă vreme.

Votanții lui Cumpănașu sunt ceaușiști și cei ai lui Paleologu băsiști

Okay, poate că nu vă surprinde să aflați că aproape două treimi dintre cei care intenționează să voteze cu Alexandru Cumpănașu consideră că Nicolae Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României.

E drept, că dacă vreau să fiu nașpa, pot să spun că sunt de acord cu ei întrucât Nicolae Ceaușescu este, la ora actuală, singurul comunist bun întrucât Ion Iliescu încă refuză să se îmbuneze.

Lăsând gluma la o parte, procentele de ceaușiști îs mari și pe la case mai mari. Aproape jumătate (49%) dintre votanții Vioricăi Dăncilă au o părere similară și nu foarte departe sunt votanții lui Mircea Diaconu – 41% dintre votanții candidatului susținut de PRO-România considerând că Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României. Dureros.

Și mai dureros este că nu există candidat care să nu aibă ceaușiști printre votanți. Cel mai ”bine” stau candidații PLUSR și PMP-AD în a căror electorat se regăsesc ”doar” 9% și respectiv 11% ceaușiști.

Poate deloc surprinzător, aproape două treimi (61%) dintre votanții lui Theodor Paleologu consideră că Traian Băsescu a fost cel mai bun președinte al României. Surprinde însă faptul că doar 57% dintre votanții lui Iohannis din primul tur consideră că actualul președinte a fost cel mai benefic pentru România. Te-ai fi așteptat ca cei care se mobilizează să voteze pentru favorit să fie convinși într-o proporție mai mare. Mă rog, te-ai fi așteptat dacă nu cunoști Talpa Țării deloc și ai senzația că lumea reală funcționează la fel ca pe Faceberg.

Votanții PSD-iști au bulele mai echilibrate

Recunosc că la vederea acestui grafic m-am gândit direct la comentariul lui Radu M Oleniuc care întreba, cu toată seriozitatea,

„Cum ar fi să câștige blonda? Nu doar intrarea în turul doi, ci alegerile!! Care blondă? Cum care – Veorica, normal! Aveți impresia că e imposibil?? Exact așa ziceau și democrații de Trump, fix pe vremea asta, mai demult.”

Uitându-mă la grafic și apoi uitându-mă pe restul internetului românesc, e o întrebare bună. Votanții Vioricăi Dăncilă au cea mai echilibrată „dietă” de surse de informare. Timp aproape egal acordat mijloacelor tradiționale (TV și radio) și internetului, plus cea mai mare doză de presă scrisă. Râdem, glumim, dar PSD-iștii îs în mai multe bule decât sunt majoritatea celor care vor citi aceste rânduri.

Ieri am publicat o analiză a clipurilor electorale ale tuturor candidaților cu peste 3% în sondaje și remarcam că PSD-ul are cea mai bună propagandă. Atent selectată, atent țintit, cel mai puțin conflictuală și cel mai bine executat tehnic. Vom afla duminică și cât de eficientă a fost – dar e de suspectat că n-a fost chiar degeaba. Campania Vioricăi a fost foarte stealth. Chiar azi noapte mă clănțăneam cu cineva care încerca să mă convingă că nu există votanți ai Vioricăi și că totul e o manipulare. Argumentul său? EL n-a întâlnit pe nimeni. Ei aș… parafrazându-l pe Radu,… în 2016 cu 3 zile înainte de alegeri erau minimum 20 milioane de americani ferm convinși că nu există votanți de-ai lui Trump. Sau dacă există, aceștia îs câteva mii, hai poate câteva zeci de mii căci nimeni ”n-are cum” să voteze cu Trump, nu?

În plus gândiți-vă și-așa: De ce ați da peste votanți de-ai Vioricăi pe Internet? Internetul e literalmente toxic pentru astfel de votanți. Dacă vrei să-ți iei bullying pe bune, pune-ți cover la Faceberg cu ”Votez Viorica Dăncilă”. Și votanții Vioricăi nu sunt proști. Sau mă rog, nu sunt atât de proști încât să nu remarce atâta lucru și să facă ce face orice om în situația lor – zice ca tine, face ca el. Căci votul e încă secret până una alta.

La polul opus, cei mai dezechilibrați candidați sunt Barna și Paleologu – a căror fani rareori deschid televizorul și, în cazul fanilor lui Barna, nu cumpără aproape niciodată ziarul, conform sondajului pe care ne bazăm.

Traducere: Dan Barna și Theodor Paleologu există predominant pe Internet. Ăsta nu e neapărat un lucru rău – dar nu e nici foarte bine. A mai fost un candidat în 2014 care exista doar pe Internet: Monica Macovei. N-a făcut nici 5%.

Sigur, o să-mi spuneți că Dan Barna totuși a făcut joc de teren dar și eu o să vă spun că și Monica Macovei a făcut. Și chiar mult. Dar nu e suficient să faci joc de teren. Trebuie să fii și bun la „sportul” ăsta. Or… judecând după ce-mi spun surse din USR sau după ce vedem în documentarul celor de la Recorder… n-aș spune că Dan Barna sau Paleologu au strălucit la „sportul” ăsta cu jocul de teren. Ambii au strălucit decent în jocul online dar va fi suficient să-i propulseze pe vreunul dintre ei în Turul al doilea? Greu de crezut. Mai vedem mai jos.

Peste un sfert dintre tineri au porniri dictatoriale

Unul din motivele pentru care am vrut neapărat să includ date din sondajul lui Ionuț e tocmai faptul că include date mai puțin obișnuite. Întrebarea a opta din chestionar suna așa: ”Dvs. personal ați fi de acord cu existența unui singur partid în România?” iar printre opțiuni se afla și ”depinde de partid”. Sigur, puteți argumenta că nu e chiar ortodoxă metodologic includerea unei astfel de opțiuni dar eu mă bucur că a existat pentru că a forțat respondentul să se gândească și la scenariul ”ce-ar fi dacă partidul meu ar fi partidul unic”?

Nu cred că surprinde pe nimeni că cele mai multe porniri dictatoriale le găsim în rândul votanților lui Ninel Peia și a lui Alexandru Cumpănașu – însă surprinde că cele mai puține porniri dictatoriale le găsim în rândul votanților lui Mircea Diaconu.

Graficul din dreapta, însă, defalcat pe grupe de vârstă, spune o poveste pe care și subsemnatul se chinuie să o spună de vreun an încoace. Cei aflați chiar acolo, în grupa aia de vârstă, pricep la ce mă refer – dar restul se fac că nu există. E probabil mai ușor să decretezi că Vâlsan e nebun (pro-tip: Vâlsan chiar e nebun) – decât să iei argumentul în serios.

Și totuși… peste un sfert dintre respondenții tineri (cu vârsta între 18 și 29 de ani) nu ar fi deranjați de un sistem de guvernământ cu partid unic. Atenție, 100% din acești oameni sunt născuți în post-comunism.

Contrar narativei foarte populare în rândul USR-ului în mod special, nu de la nostalgicii babalâci vine curentul unei gândiri totalitare – ci taman de la tinerii care n-au după ce să fie nostalgici! Ne cunoaștem toți cei 6-7, hai poate 10 oameni din România care măcar ne-am pus întrebarea ”de ce?” și am încercat să găsim răspunsuri într-un mod onest. Nimeni nu încearcă să afle în mod onest de ce atât de mulți tineri au instincte totalitare. Iar această nepăsare o să ne coste mai târziu. Să nu zâceț că nu v-am zâs.

Aproape jumătate din ”Barniști” sunt atei sau nereligioși

Era de așteptat ca păcătoșii necredincioșii să graviteze spre candidatul PLUSR dar cifra de 47% e totuși cam mare. Suficient de mare încât să fie o problemă. Orice candidat care vrea să câștige alegerile în România are o mare problemă dacă oamenii religioși fug de el. Și de Barna fug cel mai tare. Doar 4% din votanții săi se autodescriu ca ”foarte religioși”. De aproape 4 ori mai mulți se descriu astfel în rândul votanților lui Klaus Iohannis. Între noi fie vorba, și Klaus Iohannis s-ar putea să aibă probleme în turul al doilea pe subiectul ăsta. Dar mai vedem – mai e până atunci.

Încă o dată vedem că votanții Vioricăi Dăncilă sunt cei mai echilibrați – cu o diversitate decentă între necredincioși, agnostici și credincioși practicanți. Un echilibru care, de obicei, ajută candidatul.

Surprinde poate pe unii prezența în rândul votanților lui Theodor Paleologu a 15% necredincioși. În realitate nu e deloc surprinzător, necredincioșii fiind mai mereu în nota populației generale când vine vorba de opțiuni politice. Și dacă acest lucru va fi valabil și duminică, atunci Dan Barna chiar are o mare problemă. Pentru că singurul mod în care îi pot fi jumătate din votanți necredincioși e doar în jos.

Dacă aș fi operative la USR mi-aș băga partidul în ședință să ne întrebăm împreună ce-am făcut noi ca partid de-am ajuns în situația în care publicul religios fuge de noi mai ceva ca Dracu’ de tămâie – și asta într-una dintre cele mai religioase țări din Europa. Bine că nu sunt operative la USR. Căci situația asta nu-i coafează deloc bine – indiferent dacă Dan Barna va ajunge în turul al doilea sau nu.

Că veni vorba…

Barna e în continuare pe locul 3

Înțelepciunea maselor ne zice că Dan Barna e în continuare pe poziția a treia. Ceea ce confirmă inclusiv datele din sondajele interne ale USR.

Acum, la drept vorbind, s-a mai întâmplat ca toate sondajele să se înșele. Ultima dată chiar la ultimele prezidențiale când Klaus Iohannis a câștigat deși statistic nu prea avea acum.

Dar, în același timp, nu trebuie uitat faptul că nu întotdeauna e duminică. Sigur, întotdeauna e duminică atunci când se votează dar nu e duminică întotdeauna în sensul celălalt.

Mai apoi, în 2014 casele de pariuri au fost mai aproape de rezultat decât sondajele. De data asta, nici casele de pariuri nu-s prea convinse de posibilitatea unei finale între Klaus Iohannis și Dan Barna, creditând-o și ele pe Viorica Dăncilă cu prima șansă la a „juca” finala.

Și apoi mai e argumentul cu prezența. Ca și în alte scrutinuri, prezența la vot poate schimba și da peste cap toate calculele și toate predicțiile. Însă, de data aceasta, prezența la vot nu e obligatoriu să-l ajute pe candidatul USR pentru că, așa cum am stabilit deja, campania asta a produs mai mulți nehotărâți ca niciodată. Tsunami-ul ăla de nehotărâți s-ar putea să bată mai altfel.

Dacă e să-i credem datele lui Ionuț (și n-am motive să mă îndoiesc – se pricepe mai bine ca mine la lucrurile astea) – la o prezență de 9,7 milioane de alegători cu 320 de mii de alegători în Diaspora, Candidatul USR tot nu prinde poziția secundă.

În 2014, în primul tur, aceasta a fost prezența la vot: 9,7 milioane cu circa 230.000 de voturi nule.

Altfel spus, USR trebuie să facă istorie. Îi trebuie o prezență la vot mai mare decât în 2014 și o diasporă mobilizată aproape exclusiv pentru Dan Barna la un nivel mai mare decât în 2014 sau europarlamentarele din 2019. Sigur, acest lucru este posibil dar este și probabil? Probabil… vom afla duminică 😀

Dar,… mai e o veste proastă…

Nici Iohannis și nici Dan Barna nu conving

Atât președintele în exercițiu cât și Dan Barna se bazează în principal pe votanți deja convinși și avansează greu în lupta pentru a convinge alegători noi – departament unde conduce… Viorica Dăncilă.

Altfel spus, Viorica Dăncilă convinge mai mulți oameni din afara fanilor de bază să voteze pentru ea decât reușește Klaus Iohannis și Dan Barna la un loc.

Sigur, puteți să spuneți că sondajul lui Ionuț nu e suficient de bun. Dar al naibii că totuși se corelează cu mai toate celelalte (inclusiv cele interne ale partidelor – și da, am văzut și din alea câteva).

Sigur, toate calculele astea nu vor avea nicio relevanță în turul al doilea în cazul unei finale Klaus-Dan însă, ajunsul în acea finală nu pare atât de simplu pentru candidatul PLUSR.

Nu-i mai puțin adevărat faptul că Viorica a început de mai jos – porțiuni semnificative din PSD nefiind prea convinși de ea – ceea ce înseamnă că a trebuit să convingă mai mulți oameni din bazinul tradițional decât a trebuit s-o facă Dan Barna sau Klaus Iohnnis care sunt, cel puțin teoretic, mai puțin contestați de propriile partide. Sau… nu?

Din nou, dacă e să-i credem datele lui Ionuț (și eu aleg să i le cred pentru că seamănă cu ce-am văzut și pe la alții și seamănă și cu observațiile mele proprii) – Dan Barna poate miza pe sprijinul a 78% dintre votanții tradiționali USR în vreme ce Iohannis pe 79% dintre votanții tradiționali PNL, în vreme ce fostul premier poate conta doar pe 74% dintre votanții tradiționali PSD.

V-am spus că știu membri USR care nu doar că vor vota cu Paleologu dar au făcut și low-key shilling pentru acesta? Eh,… cam așa pățesc și alte partide. Pentru că oamenii sunt complecși și idiosincratici – nu NPC-uri. Mă rog, unii chiar sunt NPC-uri, dar totuși nu toți.

Iar la USR problema e complicată suplimentar de faptul că partidul e prea eterogen. Astfel că ai oameni care i-au votat în 2016 pentru un anumit parlamentar din județul lor, nu i-au votat în mai 2019 pentru că Ghelmez, nu-i vor vota nici acum pentru că Barna nu-i coafează, dar îi vor vota în 2020 iarăși pentru același parlamentar.

În fine, vom vedea duminică dacă Theodor Paleologu a avut dreptate în privința lui Dan Barna și chiar a fost o eroare de casting sau nu.

Un fel de încheiere

Cam ăstea sunt datele. Dacă ele se vor confirma sau nu ține de noi toți.

Însă faptele rămân: Campania electorală a fost foarte slabă și foarte anemică. Atât de anemică încât porțiuni semnificative din populație încă nu știu că duminică sunt alegeri. De-aia nu știu eu pe unde o să iasă prezența aia record.

Sincer, e rușinos modul în care s-a desfășurat campania. Poate și de-aia avem atâția tineri atrași de o guvernare prin partid unic. Când vezi că populimii i s-a urât cu binele și i s-a urât cu democrația, una din concluziile posibile e că poate nu mai e nevoie de ea.

Ceva trebuie să se schimbe. Ce? Nu știu încă da’ vă promit că atunci când voi avea o idee, vă zic.

Ah stai, era să uit – am pus thumbnail de la dezbatere și n-am zis mai nimic de ea. Păi vă zic acum: A fost plictisitor cu spume. Iar în puținele momente animate, Kelemen Hunor s-a descurcat cel mai bine. Și Dan Barna cel mai prost. Paleologu a ieșit cum a intrat – not great, not terrible. Gata, se pune c-am zis și ”dezbatere”.

No, cam atât. Mereți la vot și ne vedem marți-miercuri la Podcast.

Shalom!

USR a inventat oculta din presă

Până la urmă lucrul care mi se pare că îi deranjează în mod real (deși probabil fără să realizeze asta) pe unii din USR care au declanșat cruciada împotriva Rise Project și a minusculei prese libere rămase, așa anemică precum e ea, e că au început și ei să fie tratați cu același etalon cu care sunt măsurate partidele tradiționale.

A investigat Rise afacerile lui Barna? Păi nu de mult timp au făcut-o și cu casele lui Iohannis, am uitat deja ce mult ne-a convenit atunci? Doar fiindcă un articol nu ne place nu înseamnă că e tendențios sau că s-au vândut jurnaliștii nu știu cui. Btw, nu același lucru îl acuzau cadrele de partid ale PNL-ului când a apărut materialul despre Oha – că Rise Project face jocurile USR, să fie avantajat Dan Barna în cursa prezidențială?

Ceea ce mi se pare că le scapă useriștilor e că au beneficiat de enorm de multă presă pozitivă, și asta pe bună dreptate: au fost în linia întâi a luptei împotriva ticăloșiilor din justiție pe care și-a dorit PSD-ul să le implementeze. Însă între timp Liviu Dragnea a ajuns la răcoare, jihadul pesedist contra justiției s-a mai temperat (în mare parte datorat și faptului că au reușit să o pună în genunchi) iar USR nu pare să își găsească o voce convingătoare, acum că le-a dispărut principala sursă de simpatie.

Doar că lumea a devenit mai atentă și la neajunsurile sau problemele din ograda voastră. Foarte mult timp mulți au închis ochii la aberațiile legislative pe care le-ați promovat, pe motiv că măcar muriți cu PSD de gât sau lasă-i dom’le, că de vină e naivitatea sau lipsa de experiență (lucru care nu mai poate fi invocat după 3 ani în Parlament), nu neapărat ideile proaste, că oricum n-o să treacă ele.

Doar că multe dintre ele au trecut: legea antidecibeli a lui Dobrovie, legea antihărțuirea stradală a doamnei Bîzgan (în forma propusă cu amenzile alea halucinante), legea aia care te obligă să îți scoți certificat că nu ești violator și altele; sau faptul că domnul Dohotaru s-a făcut că plouă la moțiunea de cenzură și a avut lucruri mai bune de făcut. Ah, vă supără că sunt menționați oamenii respectivi ca fiind ai voștri, deși nu mai fac parte din partid? Păi voi i-ați trimis în Parlament și voi ați votat proiectele respective.

Sunt presa și online-ul nedrepte cu voi? Zău? Nu e ca și cum PNL-ului nu i se impută că i-a trimis în Parlamentul European pe Norica, Weber sau Mănescu. Sau că nu s-ar aminti de mizeria numită USL chiar și la 5 ani după destrămarea sa, ultimul exemplu fiind cel al linșării lui Vlad Nistor, despre care s-a speculat că ar fi propunerea PNL pentru Ministerul Culturii.

E lumea rea cu Dan Barna? Păi cine l-a pus să spună că România ar trebui să dezvolte relații economice cu Rusia și China? Sau să propună tâmpenia aia cu scutirea de impozite a românilor care s-ar întoarce în țară? Dacă PNL coordonează presupusa campanie media împotriva sa, cât de aerian trebuie să fie ca el să nu atace la Iohannis? Dar lasă că l-au linșat lătrăii partidului pe Paleologu și ați pus voi acum tunurile pe presă.

În plină campanie electorală vă certați ca tâmpiții între voi acuzându-vă reciproc de fraudarea alegerilor interne și jucați alba-neagra cu candidatura lui Nicușor Dan la PMB. Când a ieșit la iveală în urmă cu câteva luni situația dubioasă referitoare la unele cheltuieli din Filiala Giurgiu toată lumea a trecut lucrurile sub preș, nimeni n-a mâncat usturoi și nici nu i-a mirosit gura.

PSD a inventat statul paralel, voi ați inventat oculta din presă. Vă plângeți că A3/RTV/Realitatea etc. e presa PSD, dar când cea liberă scrie lucruri care nu vă convin, o puneți pe același palier. Oameni noi, metehne vechi.

Chestia cu fascismul e că toți vrem să fim eroi

Bere? Check.

Black metal? Check.

Cel mai greu de-nceput articol scris de mine vreodată? Here goes.

Chestia cu fascismul e că toți vrem să fim eroi. Să fim semnificativi într-un mod care, la sfârșitul vieților noastre, să-ndeplinească morala de la sfârșitul Cântului lui Ghilgameș: poți fi nemuritor, doar nu fizic, nu trupește, ci doar prin ecourile faptelor tale de după ce tu ai dispărut definitiv din lumea viilor. Ceea ce e o dorință perfect normală, nobilă chiar, dacă o conștientizezi.

Pentru ideologia tuturor mișcărilor naționalist-socialiste, reacționare la ascensiunea URSS, născute după Primul Război Mondial, o să folosesc ca termen-umbrelă termenul „fascism”. Da, ele sunt diferite, și voi elabora diferența asta unde o să fie cazul. Bătaia asta teoretică de câmpii de la-nceput e mai mult pentru oamenii din generația mea (eu fiind născut în ’92), unde cred că e nevoie de o explicitare a termenilor și a concepțiilor din spate.

Ei, chestia cu fascismul, la fel ca și cu orice altă formă de totalitarism, e că el deturnează dorința asta de eroism, simplificând până la anihilare fundamentele existențiale din spatele ei. Adică: dorința asta de supraviețuire prin moștenire, prin legacy, presupune în mod necesar că faptele care constituie moștenirea pe care-o lași în urmă după ce mierlești trebuie musai să aibă un sens. Să însemne ceva demn de a fi păstrat în amintirea celor de după. Teoretic, ceva bun, fiindcă nimeni, nici chiar sociopații, nu fac rău fără motiv. Și ăia încearcă să îndeplinească niște nevoi.

Faptul că ai creat un legacy înseamnă că ai găsit un sens în absurd, că existența ta a însemnat ceva, cel puțin la nivelul imediat al celor din jur. Ura! A winner is you! Dar, ca să ajungi acolo, în punctul în care însemni ceva pentru cel puțin încă o viață, trebuie să fii liber să alegi. Să exiști ca individ. Cum ar spune Sartre, ești condamnat la libertate. Fă ceva cu ea.

Chestia cu fascismul (cel puțin în interpretarea asta libertariană sau anarho-capitalistă, cum preferați), la fel ca și cu orice altă formă de colectivism, e că el trebuie să deturneze acest proces; fascismul nu poate susține în mod autentic dorința individului de a supraviețui eroic fiindcă resorturile lui colectiviste sunt atât de coercitive și intruzive, încât autenticitatea oricărui demers eroic e pusă sub semnul întrebării înainte chiar de a avea loc.

E greu să cred în noblețea actelor tale când, la fiecare pas, dau tot mai puțin de tine și tot mai mult de Stat, pe românește.

Așa că fasciștii cei mari și răi mizează pe o cacealma a istoriei, aceeași cacealma a istoriei pe care a mizat fiecare tiran al istoriei, începând cu Peisistratos: dacă reușești să înlocuiești în concepția oamenilor propriul sine cu un bine comun imposibil de definit, poți, cel puțin treptat, să îi convingi să facă aproape orice. Să omoare niște milioane de evrei, de exemplu. Sau zeci de milioane de oameni care au avut părerea greșită despre Marx. Fasciștii, deci, mizează pe colectivism.

Chestia cu fascismul e că, deși nu poate fi autentic în lupta eroică, e foarte bun la a crea o estetică, un simulacru al ei. Trebuie să fie, ca mecanismele lui cooptative, de soft power, sau cum ar spune lumea la nivel de stradă, de vrăjeală, să funcționeze. Fascismul n-are nevoie de eroi, ci de oameni care sunt absolut convinși că vor fi eroi imediat după ce termină și atrocitatea asta. Și următoarea. Și tot așa. Ca paranteză, taman batjocura asta cinică e ceea ce face colectivismele să fie infame, antitetice procesului nașterii unui erou așa cum l-am descris mai sus.

Pe scurt, fascismul pervertește cauza, schimbând principiul și individul pentru lege coercitivă și colectiv.

Deci, cu toții vrem să fim eroi și colectivismele, dintre care face parte și fascismul, ne vrăjesc că ne poate oferi o cauză mai bună. Ceea ce ne aduce la problema reală: cum, de fapt?

Bun, acum că e toată lumea pe aceeași pagină, înapoi în lumea reală. Case in point, copil de 17-18 ani, mare ascultător de black metal, care a avut noroc să mai citească una-alta și să beneficieze de niște cursuri de filosofie gratis ținute de un minunat profesor din Brașov. Primul meu an acolo a fost fix filosofie politică. Am și ținut conferință la final. A fost mișto. Cursurile alea s-au dovedit, în cele din urmă, salvatoare. Dar vom ajunge acolo.

Ei, creierul meu a fost mai mereu legat de politică, într-un fel sau altul. După cum spuneam, m-am născut în ’92. Printre primele lucruri pe care le-am învățat despre adulți se numără faptul că trebuie să muncești, că totul costă, și că ceva numit „gigacalorie” e al dracului de important iarna. Dup-aia am început să citesc. Multă mitologie, multe legende, multă istorie. Timpul trece, informația se acumulează, modelele valorice se formează, întrebările se adună.

Treptat, aflu de ce e importantă gigacaloria și de ce adulții vorbesc așa mult despre ce se-ntâmplă la muncă, chiar dacă au la dispoziție atâtea povești mișto. De ce stăteam 5 oameni într-un apartament de 2 camere din Steagu Roșu, de ce cartierul ăla se cheamă Steagu Roșu și de ce bunicii mei spuneau „strada Armatei Roșii” în loc de „strada Michael Weiss”.

Din cauza comunismului. Același comunism care ne-a jefuit de pământ, de demnitate și de umanitate în virtutea unei solidarități prefăcute. Așa că citesc mai departe, adun atrocități și gropi comune într-o minte care re-editează perpetuu tratate despre de ce comunismul e nașpa. Ani de zile. O fac și acum, dar pe alte coordonate.

Înapoi la 17-18 ani. Eram un pic nervos pe comunism (no duh), și pe faptul că, pe măsură ce începi să te orientezi ca om în raport cu lumea, vedeam tot mai clar aceleași mecanisme de control și represiune.

Chestia cu fascismul e că vârsta de 16-18 ani e vârsta la care dorința asta de o luptă eroică (preferabil, una la finalul căreia rămâi cu fata și se întâmplă sex) e cea mai intensă. Și într-o lume-n care compasiunea coercitivă, futengrijismul, cum s-ar spune pe-aici pe la Freedom Alternative, își ițește capul urât de după fiecare colț de internet, într-o lume-n care tu de abia ai devenit major, faci ce pare, la o primă vedere impulsivă, soluția reală: aceleași mecanisme, în sens opus. Doar că ai dreptate doar pe jumătate: sunt, într-adevăr, aceleași mecanisme.

Chestia cu fascismul e că el câștigă din compasiunea coercitivă. Cu fiecare act de cenzură, un fascist deștept spune: „dacă nu am avea dreptate, de ce nu ne-ar lăsa să vorbim? Noi suntem victimele corectitudinii politice, care încearcă să ascundă adevărul despre…”. Și chestia asta merge. Știu că merge, fiindcă am folosit-o.

Fascismul mai câștigă și din faptul că e extrem de simplu, axiologic. Tu trebuie să lupți pentru «introdu colectiv aici» și să mori. Dacă nu reușești treaba asta mișto, trebuie să ai o familie, așa cum îți spunem noi. Nuanțele depind, mai departe, de versiunea de fascism în discuție. Eu o să vorbesc despre legionarism.

Imediat ce am făcut 18 ani, am semnat adeziunea la ce era pe atunci Partidul Pentru Patrie, continuatorul fostului Totul Pentru Țară, partidul politic legionar din interbelic. Adeziunea există pe undeva, sunt sigur. Partidul a fost desființat în 2015. Am mai fost la câteva întâlniri neoficiale și la câteva evenimente organizate sub egida unei asociații a acelorași oameni.

La 18-23 de ani, e mișto să fii ilegalist.

Am făcut ceva de facto rău? Nu. Am avut niște păreri obiectiv tâmpite și am scris despre asta? Da. Dar, dacă nu e nimic în neregulă cu a ține niște parastase, nu am făcut nimic rău. Da, ideologia era acolo, și era la fel de groaznică. Reducerea oricărui rău la o conspirație evreiască generatoare atât a capitalismului, cât și a socialismului ulterior, ca metodă divide et impera de a stăpâni lumea civilizată. Chestii din Evul Mediu la propriu, mi s-a relatat la un moment dat că sărbatorile evreiești sunt un prilej de a masacra și canibaliza copii creștini. Ăsta-i nivelul, scuza pentru blood libel. Și multe, multe altele.

Dacă regret ceva, e faptul că, la un moment dat, datorită studiului meu doctrinar și înțelegerii ideologiei, am fost pus în fruntea aripii de tineret a organizației din Brașov. Am un gust amar în gură legat de asta, fiindcă nu-mi pot înăbuși senzația că am fraierit niște puști. Presupun că va trebui să fac pace cu asta într-un fel sau altul. Dar nu cred c-ați venit aici pentru remușcările mele legate de asta.

Articolul ăsta nu-i o scuză, fiindcă nu am pentru ce să mă scuz. Dacă părerile mele de la 21 de ani sunt atât de importante pentru cineva, acele persoane se vor bucura să afle că dezavuez ce am scris atunci. Celelalte puncte de vedere sunt irelevante.

Puteți găsi articolele pe Buciumul, periodicul organizației. E cumva eliberator să aflu că mai există. Și poate niște filmări de pe YouTube. Nu am ascuns niciodată ce am făcut. E un fel pervers de a îngropa în văzul tuturor o chestie urâtă, cred.

Chestia cu fascismul e că, dacă ești sincer, în principal cu tine, vraja se rupe la un moment dat. Un prieten de-al meu mi-a spus la un moment dat că „băi, am văzut ce scriai pe site-ul ăla, și tu dădeai mai mult în ai tăi”, ceea ce e adevărat. Într-o-ncercare de a corecta derapajele, de altfel logice, de la ideologia perfectă a Omului Nou,  instinctul meu atunci a fost unul corectiv: „bă, rasismul pe care voi îl susțineți nu e ideologic al nostru, noi ne separăm pe criterii de supremație religioasă”, de exemplu. Și asta a mers o vreme.

Pelicula de celuloid s-a rupt de tot, însă, când am scris o refutație la niște bălmăjeli antivacciniste preluate cu sârg din Familia Ortodoxă. Articolul meu nu a fost dat jos atunci, dar a fost rapid îngropat sub încă două preluări de pe bloguri antivacciniste. După o ceartă la telefon cu redactorul șef, care nu putea să înțeleagă de ce e un pic penibil să ai pe site articole diametral opuse pe aceeași problematică, m-am hotărât să nu mai scriu. Ceea ce am și făcut.

Cred că aici m-a salvat ce-am învățat din seminariile de filosofie: instinctul de a-mi pune-ntrebări s-a reactivat și m-a făcut să mă distanțez un pic de camera cu ecouri. Și a mers. Cu cât am luat elemente din alte sisteme filosofice ca să-mi argumentez pozițiile noi, generate de tensiunile ideologice, cu atât am renunțat la legionarism ca ideologie.

În general, când scriu un articol, îmi place să ofer și o soluție la problematica pe care-o discut. În cazul ăsta, deși e dificil și laborios, soluția e extragerea individului de acolo, profitând de tensiuni ideologice, și deprogramarea. Iei puștiul de acolo când vezi că are un conflict ideologic, și adâncești cât de mult poți falia. La un moment dat, îndoiala va face restul. Mă tem că nu am o metodă mai bună decât asta, care durează, e laborioasă și da, are nevoie de autenticitate. Știți voi, cu eroismul, cu alea de mai sus.

Pe scurt, deci, chestia cu fascismul e că fascismul trăiește bine sub cenzură, deturnând dorința noastră firească de eroism, pe care-o pervertește pentru propriile scopuri tiranice. Puștii vor fi mereu vulnerabili la asta, dar prevenția și leacul sunt ceea ce au fost mereu: autenticitatea. Dați-le o palmă după ceafă, explicați-le că nu există destin, cu atât mai puțin ununl triumfal, ziceți-le că dacă se luptă cu monștri, pot să ajungă la fel de monstruoși dacă se uită-n vid, și, mai presus de toate, ascultați-i dracului, că de acolo apar school shooter-ii, extremiștii, fundamentaliștii, și toate relicvele astea ale istoriei noastre.

Cât despre mine, o să continui să scriu. Am un volum de poezie publicat, încă unul gata, și chestia la care lucrez acum o să vorbească puțin și despre radicalizare și extremism, că trebuie s-o facă și cineva care chiar a fost acolo.

Chestia cu fascismul e că trebuie să scapi de-acolo și să-ți găsești propriul sens.

Cu mulțumiri celor de la FA pentru curajul de a publica asta, și vouă pentru curajul de a o citi,

Horia Marchean