Decanul de vârstă al Parlamentului României, deputatul AUR Lucian Fedorov a făcut infarct și după o suferință de mai bine de o lună, a decedat. Fie-i țărâna ușoară dar, odată cu știrea asta, am avut ocazia să văd niște reacții și una anume mi-a atras atenția.
În secțiunea de comentarii de pe G4Media, pe lângă apelurile la compasiune și apelurile la ură pentru că domnul Fedorov e din partidul greșit (ambele apeluri de înțeles, fiind vorba totuși de o publicație de extremă-Stânga), găsim și o reacție mai degrabă principială (lucru rar pentru o troacă de porci cum e secțiunea de comentarii de la G4Media):
Atât reacția utilizatorului Dima cât și răspunsul ridică fiecare câte o problemă serioasă. ”Dima” sugerează că poate e totuși un pic abuz ca oameni în vârstă să adopte roluri relativ-solicitante iar utilizatorul Alecu relativizează problema răspunzând în stilul ”mainstream” că e totul normal și occidental și civilizat așa.
Problema e că ăsta e un non-răspuns. Doar pentru că Occidentul face așa, nu înseamnă neapărat că e bine. Occidentul a făcut și sterilizări în masă (și asta în 1980, nu în preistorie), magazine cu pornografie infantilă la geam și o mulțime de nebunii extremiste și asta doar în ultimii 50 de ani, fără să intrăm în ororile războaielor.
Spun asta nu pentru a compara suprareprezentarea bătrânilor în politică cu sterilizări în masă sau alte nebunii, ci pentru a evidenția cât de absurd este argumentul ”și-n Occident se face așa” – el fiind în esență un non sequitur.
Câteva cifre
Membrii actualului Congres al SUA (cel de-al 117-lea, ce urmează a fi reînnoit în noiembrie 2022) au vârsta mediană de 60 de ani. Vârsta mediană a populației SUA este de 38 de ani.
Față de cel de-al 116-lea Congres, alegerile din 2020 au adus și mai mulți bătrâni. Cât de bătrâni? Sunt trei congresmeni (doi senatori și un deputat) care au 88 de ani, doi senatori de 87 de ani, și încă nouă deputați care au între 80 și 85 de ani împliniți la ora scrierii acestui articol. Alți 21 de senatori și alți 65 de deputați au între 70 și 79 de ani împliniți. Diane Feinstein e născută în 1933. Când se năștea ea alcoolul era încă ilegal în SUA și când a mers la școală FDR era încă președinte, pentru numele lui Dumnezeu!
Chuck Grassley are 88 de ani. Va împlini 89 de ani în septembrie și este senator în SUA. La vârsta de 89 de ani și două luni va candida pentru un nou mandat de șase ani. Dacă va fi reales, teoretic ar trebui să fie senator până la vârsta de 95 de ani!
În urmă cu puțin peste o săptămână Sergio Mattarela a fost reales pentru încă un mandat de 7 ani ca președinte al Italiei. Dacă va supraviețui, va avea 88 de ani când îți va încheia mandatul! Premierul Draghi are și el 74 de ani.
E drept, Italia e una dintre cele mai ”bătrâne” țări din lume. Dar, chiar și-așa, vârsta mediană a Italiei e 47,3 ani. Altfel spus, președintele Republicii – care acolo e și președintele CSM și face și desface în Justiție cum are chef – e invariabil cam nereprezentativ. Spre deosebire de SUA, însă, parlamentul Italiei e mai degrabă ”tânăr” – aproape 60% dintre parlamentari au vârsta sub 45 de ani. Iar media de vârstă a Senatului (unde vârsta minimă pentru candidatură este de 40 de ani) se situează la 52, cel mai mic nivel din istoria Republicii.
Vârsta mediană în România este 43,2 ani. În Parlamentul României în legislatura curentă vârstele medii la senator sunt 48 și 50, pentru femei, respectiv bărbați, iar la deputați 44 și 46 pentru femei, respectiv bărbați. Altfel spus, Parlamentul României per ansamblu este ușor mai în vârstă decât populația. Dar nu cu mult, și nu atât de disproporționat ca-n SUA.
Franța e un pic mai ”tânără” decât România – vârsta medie 42,3 ani. Dar politica franceză e mult mai bătrână decât cea românească. Doar 37% dintre parlamentari au sub 45 de ani. Cei mai apropiați de mediana țării sunt deputații din partidul lui Macron și extrema-Stângă. Socialiștii, regionaliștii și ”dreapta căldicel” sunt cei mai departe la aspectul ăsta de norma țării. Decanul de vârstă este Bernard Brochand care în iunie va împlini 84 de ani. Când Brochand dobândea drept de vot, Charles de Gaulle candida pentru prima oară!
Și mai interesant este că acum 7 ani chiar Franța a luat în calcul introducerea unei vârste maxime pentru candidaturi atât la nivel central (președinție, Adunarea Națională) cât și la nivel local. Regula nu a mai fost adoptată dar dezbaterea în sine a produs un efect: alegerile din 2017 au ”livrat” o Adunare Națională mult mai tânără!
Vârsta mediană a Marii Britanii este 40,5 ani. Vârsta mediană a Camerei Comunelor? 51 de ani. Decanul de vârstă este conservatorul Bill Cash care în luna mai va împlini 82 de ani. La ultimele alegeri generale, în 2019, laburistul Dennis Skinner a pierdut cursa pentru a fi reales, după ce a fost deputat în circumscripția Bolsover vreme de 39 de ani consecutivi. Cu o lună în urmă Dennis Skinner a împlinit 90 de ani. Îi dorim multă sănătate da’ parcă era prea de tot dacă era reales, nu găsiți?
Vârsta mediană în Japonia este de 48,4 ani. Vârsta mediană a Parlamentului? 55,53 ani. Însă în Japonia tinerii au efectiv zero reprezentare în Parlament. Un singur deputat (0,22%) cu vârsta sub 30 de ani (comparativ cu 15 în România) și doar 17% mai tineri de 45 de ani.
Republica Sud-Africană are vârsta mediană de 27,6 ani. Vârsta mediană a Parlamentului? 54 ani. Niciun parlamentar sud african nu e în intervalul de vârstă 70-80 de ani dar decanul de vârstă este Mangosuthu Gatsha Buthelezi care în august va împlini… 94 de ani.
Este asta o problemă? Unde e echilibrul?
Vedem așadar că în afară de SUA – unde, clar, Congresul este profund dezechilibrat față de demografia țării – totuși nici în Occident lucrurile nu stau chiar atât de dezechilibrat pe cât ar vrea unii sau alții să credem.
Chiar și-așa, observăm că indiferent cât de ”bătrână” sau ”tânără” este o societate, cum, necum, parlamentele tot au vârsta mediană între 50 și 58 de ani. Într-un fel, România e chiar o excepție cu un Parlament cu o medie de vârstă sub 50 de ani.
De asemenea, nu am reușit să găsesc nici măcar un exemplu de democrație (indiferent de cât de funcțională sau nu ar fi ea) în care parlamentul să fie mai tânăr decât mediana societății. Ceea ce ne spune că o parte din ”problemă” vine chiar din rândul votanților. Din ceva motiv, ca normă absolută, votanții tind să prefere candidați ușor mai în vârstă.
Și nu sunt sarcastic când zic ”din ceva motiv” – pentru că motivul clar nu e identic de la o societate la alta. Dacă în România se poate justifica pe motive demografice (pur și simplu nu sunt prea mulți tineri în România nici pentru candidaturi și nici ca votanți) plus faptul că tinerii la noi nu prea îți mișcă târtița la vot (presupunând că dacă ar face-o ar vota cu tineri – ceea ce nu-i garantat!) – în Africa de Sud clar nu merge explicația. Africa de Sud e o societate majoritar tânără votează constant parlamente mai degrabă în linie cu norma europeană decât cu trendurile demografice din societate.
În SUA sunt clar alte resorturi. Sistemul de selecție a candidaților (cu alegeri primare) și așa-numitul gerrymandering (în cazul Camerei) sunt particularități care favorizează realegerea aproape ad infinitum ale acelorași candidați. În plus, sezoanele electorale sunt mai dese în SUA (în unele state sunt alegeri importante pentru ceva cam o dată la 6 luni) ceea ce duce la o prezență la urne cu variațiuni uriașe – mai multă lume înghesuindu-se la urne în ani cu alegeri prezidențiale, asta deși anii cu Midterms sunt cel puțin la fel de importanți dacă nu chiar mai importanți întrucât Congresul poate bloca președintele cam pe orice, oricând.
Isteria Covid19 însă a revelat că sunt și pericole asociate unei structuri de conducere cu prea mulți bătrâni la care nu ne-am gândit prea mult în trecut. Și chiar s-a văzut în practică!
Parlamentul Suediei are vârsta mediană 43 de ani. Ceea ce l-a făcut mai probabil să refuze măsuri pandemice extremiste solicitate de premierul în vârstă de 64 de ani Stefan Löfven. La vot, membrii mai în vârstă au votat cu dileala. Din fericire, erau puțini 🙂
În Italia, țară oricum foarte bătrână, stabilimentul politic și mai bătrân decât mediana țării e dispus să calce pe cadavre la propriu și să te QRcodizeze cu forța numai să nu căhăie bunica. Isteria Covid a arătat cât de nasol e să te nimerești tânăr într-o societate de babalâci isterizați.
Ron DeSantis, guvernatorul Floridei, stat care are zero restricții ”pandemice” încă din iunie 2020 are 43 de ani. Încă nu împlinise 42 în iunie 2020 când a decis că arafatianismul nu este o cale sănătoasă la cap pentru a gestiona răceala chinezească. Prin comparație, Gavin Newsom, militant arafatian și guvernator al Californiei are 54 de ani și e înconjurat de sfătuitori și mai în vârstă de-atât!
Sigur, și aici există excepții. Kim Reynolds, guvernatoarea din Iowa care a terminat pandemia prin decret în urmă cu 13 luni și despre care am scris la vremea respectivă, are 63 de ani. Jair Bolsonaro are 67 de ani și poziție similară cu a noastră pe subiect.
Altfel spus: și ideile contează și chiar foarte mult. Insist pe acest aspect pentru că nu vreau să se înțeleagă că aș vrea să se umple parlamentele cu tineret doar pentru că-s tineri. Pe de altă parte, nu putem evita faptul că un număr disproporționat de bătrâni în poziții de decizie politică vine și cu destul de multe consecințe negative.
Lăsând la o parte dileala pandemică, numărul mare de bătrâni vine și cu menținerea pe tapet a multor idei desuete sau direct greșite.
Spre exemplu, singurul motiv pentru care o instituție anticonstituțională precum ATF continuă să existe în SUA e pentru că hodorogii din Congres consideră ”anarhism” însăși ideea de-a desființa o instituție care face în mod obiectiv predominant Rău atât societății cât și eșafodajului constituțional al țării.
În Italia n-ai să vezi o reformă constituțională deceniul ăsta pentru că președintele Republicii (fără de care nu se poate face) e mai bătrân decât Constituția și nu poate concepe un alt eșafodaj decât socialismul împovărâtor cu spoială occidentală (căci ăsta e regimul adevărat din Italia).
România, pe de altă parte, își permite niște luxuri pe care de obicei națiunile mai tinere (demografic vorbind) și le pot permite. Și asta pentru că actuala republică e ea însăși tânără. Astfel că nu e deloc haram să pui în discuție nici reforme constituționale, nici desființări de instituții, nici privatizări. În Marea Britanie, unde NHS-ul e literalmente religie, orice discuție despre privatizare te duce repede în oprobiul tuturor partidelor. În România, pe de altă parte, privatizarea ca una din soluțiile la problemele din sănătate e o discuție mainstream.
Așadar, pe cifre, România stă destul de echilibrat pe subiectul ăsta față de o bună parte dintre partenerii NATO și UE – astfel că remarcile din secțiunea de comentarii a G4Media sunt cam neavenite.
Cât de mult contează?
În urmă cu 40-50 de ani se spunea în multe cercuri că-i nasol să fie prea mulți bătrâni la vârf căci aceștia vor declara război mai ușor că doar nu-l lupă ei înșiși. Însă avem război lângă noi – declarat, e drept, de un bătrân (Vladimir Putin are 70 de ani) dar în care liderul mai tânăr nu pare deloc dispus să facă orice pentru a tăia din suferințe (Volodîmîr Zelenski are 44 de ani).
Nu spun că Zelenski ar trebui să facă ce-i cer rușii – dar spun că vârsta liderilor nu pare să fie în sine un argument. Zelenski în mod cert încalcă ”regula” (că liderii tineri îs mai pacifiști és szar) – o ”regulă” de altfel izvorâtă mai degrabă din imaginația hipioților întrucât majoritatea războaielor au fost pornite de lideri tineri.
Desigur, un argument în favoarea prezenței bătrânilor în politică este cel al prezumtivei inteligențe și mai ales înțelepciuni – asta deși avem de-a face cu președintele Joe Biden care, oricum ai da-o, nu se potrivește cu așteptările.
Împotriva prezenței prea mari a tinerilor iarăși e foarte ușor de argumentat. De la AOC, la Iulian Bulai, la tinerii liberali suedezi care voiau legalizarea incestului și necrofiliei, la prostia consecventă în public a lui Silviu Vexler (33 de ani) sau extremisme cu iz psihiatric precum Pavel Popescu – toate aceste exemple (dar și muuulte altele) sunt numai bune de arătat de ce e chiar o idee proastă să aduci tineri otova în politică. Nu doar că le va lipsi înțelepciunea (ca medie statistică, desigur) dar vor fi și de un radicalism atât de feroce încât pot destabiliza și chiar dăuna societății înseși.
Pe de altă parte, dacă n-ai deloc tineri prin politica mare (cum e cazul Japoniei) ajungi la prostie în public de zile mari precum organizarea pe bani publici de speed-dating ca ”soluție” la rata totală a fertilității (care în Japonia e în budă). Dacă tinerii reprezentau mai mult de 0,22% din Parlament se găsea cineva să insiste că e o idee groaznic de proastă.
Exemplul Japoniei ne ajută însă să identificăm un alt argument și împotriva gerontocrației generalizate – o clasă politică prea bătrână tinde să devină în totalitate alienată. Or… asta e chiar periculos!
În Europa, pe lângă prea mulți lideri cam în vârstă, avem și prea mulți lideri fără copii. Klaus Iohannis de pildă are 63 de ani și n-are copii. Angela Merkel are 67 de ani și n-are copii (okay, nu mai e cancelar, dar consecințele mandatelor ei le vede Ucraina din prima linie și le vedem și noi și polonezii din linia a doua). Olaf Scholz are 63 de ani și de asemenea nu are copii. Mark Rutte e mai tânăr (55 de ani) dar tot fără copii. Înțelegeți unde bat?
Când vedem ”liderii europeni” dându-și cu părerea despre ce și cum ar trebui să facă tinerii, reacția firească din partea oricărui om rezonabil (nu neapărat tânăr) este de-a le râde în față. Nu ai cum să mă convingi că Scholz, Rutte sau Iohannis înțeleg ceva, orice, despre tineri. N-au cum.
În vremuri bune, asta nu e neapărat o problemă. Însă în vremuri tulburi, iacă-tă e o mare problemă!
Nu-l urma nimeni pe Zelenski, cu toată propaganda din lume. Sigur, propaganda lu’ Zelenski e de foarte bună calitate, dar efectul ar fi fost mult redus dacă era un boșorog ce-abia se târâie precum Sergio Mattarella. Sau o babă acră fără copii și nepoți precum Angela Merkel. Știu, știu, sună nasol în cuvintele astea – dar o știți și voi că e adevărat!
Și la noi vedem asta: deciziile strategice luate cvasi-exclusiv de oameni care nu prea au mare lucru în comun cu societatea.
Asta nu se va termina bine!
În loc de concluzii
Nu am pretenția că știu ce trebuie făcut pentru a ”rezolva problema” (presupunând că chiar există o rezolvare completă – lucru de care mă îndoiesc sincer).
Dar am pretenția că știu ce nu trebuie făcut:
- în mod cert nu ne trebuie o ”vârstă maximă” pentru a candida
- și invers – în mod cert nu trebuie să ne aruncăm în măsuri care să favorizeze tinerii
- în mod cert ne-ar trebui un plan – sau nu neapărat un plan cât măcar o idee vagă – despre cum să creștem gradual participarea la vot. Nu cred că vă dați seama cât de ilegitimă este conducerea României din acest moment.
- în mod cert ar trebui să penalizăm la vot candidații fără copii. Nu la grămadă, neapărat, dar ar trebui să fie un factor negativ când cântărim cui dăm votul. Liderii care n-au stake in the future sunt pur și simplu mai periculoși (ca medie statistică)
- în mod cert ar trebui să începem să cerem de la candidați și o listă cu nominalizări
Ce nominalizări? Păi multe decizii în România se iau la nivel de structuri în care șefii sunt numiți politic.
De pildă în 2024 ar trebui să fie criteriu de departajare: Cine îl concediază pe Arafat merită votul. Cine nu, muie și sacâz!
De asemenea, e vina noastră, a votanților, că rareori întrebăm politicienii despre nominalizări și lăsăm umplerea deconcentratelor excluisv pe seama lor. Am putea avea (dacă vrem) un pic de control și asupra viitorilor prefecți, viitorilor șefi de diferite servicii (spre exemplu DGASPC-uri) iar pe candidații la președinție în mod cert ar trebui să-i batem la cap să prezinte o listă din care vor alege nominalizările la Curtea Constituțională a României!
În prezent astfel de detalii sunt cunoscute doar de cei interesați. Nu sunt secrete, doar că aproape nimeni nu discută despre ele. Mai mulți români știu numele judecătorilor SCOTUS decât numele judecătorilor din CCR!
Spre exemplu anul acesta va fi înlocuit președintele CCR (în vârstă de 78 de ani) dar nici mulți dintre cei care sunt interesați de politică nu știu asta. Și e important pentru că mulți dintre noi sperăm să mai fim în viață și prin 2040 măcar. Or… următoarele două Curți Constituționale vor avea de luat decizii grele.
Nu știu cum se rezolvă asta – dar știu că nu există o singură măsură care să fie glonțul de argint. Ci mai degrabă un ansamblu de măsuri (și când zic ”măsuri” mă refer inclusiv la ce facem noi, pulimea). Și mai știu că e un subiect la care trebuie să ne gândim mult mai serios.
Atât.
