Contrar intelectualilor de carton de pe Internetul de limbă română, extremismul nu are o definiție fixă, ci una aflată mereu în flux, în funcție de opinia publică.
Pe vremuri, liberalii pricepeau lucrul ăsta – ei înșiși fiind la un moment dat ”extremiști” până au câștigat dezbaterea.
În democrație, extremismul și ne-extremismul se negociază periodic la urne, dar și în societate. Însă în prea multe democrații din prezent mecanismul de negociere din societate a devenit disfuncțional.
Conversația publică din România, atât la tembelizor cât și în online este monopolizată aproape total de o perspectivă îngustă a unui pseudo-upper-middle-class foarte îngust (și numeric și la minte!) și concentrat geografic în detrimentul explicit al Țării ca întreg.
De aceea și vedem segmente din ce în ce mai largi din societate fiind dispuse să voteze cu candidați de tipul ”plăcuță suedeză tuturor” – iar acest lucru nu se va schimba. Dimpotrivă! Situația se va acutiza. De unde știu? Păi pentru că cei ce monopolizează discuția nici măcar nu vor să ia în considerare ideea că s-ar putea să fie parte din problemă.
Cum arată în practică
Zilele astea, pe un grup de WhatsApp, au apărut noile punctaje.
Contrar bullshitărelii din public, toate grupurile de interes politic își coordonează agitatori și, da, boți care să le răspândească punctajele.
Existența acestora nu e în sine o problemă (sunt absolut normale în orice democrație și în orice body politic generalmente vorbind). Însă punctajele în sine oferă indicii despre mentalitatea celor care le scriu.
Zilele acestea, punctajul în bula monopolizatoare este nu doar unul toxic și fals, dar și un bun indicator al faptului că fenomenul din spate este unul real.
Pe fapte, lucrurile sunt clare: Sunt 5,13 milioane de angajați de toți în România. Din care cel puțin 2,5 milioane lucrează în IMM-uri (99% dintre ele românești) și cel puțin 1,3 milioane lucrează la Stat. Nu ne mai complicăm cu deconcentratele (numărate la ”întreprinderi mari” de multe ori deși-s de fapt tot bugetari) sau alte nuanțe. E suficientă doar această poză de sus ca să putem afirma că e o nebunie să afirmi că sunt două, sau, mai rău, 5 milioane de angajați la multinaționale în România și, apoi, și mai ticălos, să conchizi de-aici că restul Țării trebuie să se închine la opiniile extremiste ale acestei bule pentru că, dragă Doamne, ei plătesc impozitele. E evident fals și e evident că realitatea e semnificativ mai complicată și complexă de-atât.
Însă acest punctaj, repetat peste tot în social media zilele astea, nu a apărut la întâmplare. Ci este rezultatul a 15-20 de ani de propagandă deșănțată de genul ăsta și lobby-ului deșănțat și unilateral de genul ăsta.
20 de ani în care ți se spune că ești special, și mai ești și tratat special nu doar în cultură, dar și în Codul Fiscal… nu-i de mirare că mulți au și ajuns să-și creadă propria propagandă. Mai ales că IT-iștii nu sunt chiar cei mai deștepți oameni din univers, ca normă statistică.
Desigur, astăzi nu mai ține minte (prea) multă lume, dar în 2002 IT-iștii români (și corporatiștii în genere) erau principalii fani ai conspirațiilor cu David Icke, apoi ulterior cu Zeitgeist pentru ca mai apoi să îmbrățișeze wokăismele și științismul, în linie cu Partidul Democrat din SUA. Trebuie să muncești serios să găsești un corporatist român căruia să nu-i fi plăcut Obama, de exemplu. Și mai greu e să găsești un corporatist român pro-Trump (asta deși șefii firmelor-mamă pentru care ei lucrează nu doar c-au votat masiv cu Trump, dar au și finanțat campania republicană – dar nu le spuneți asta că nu vă vor crede oricum).
Reacție justificată
Argumentul acestei minorități tupeiste și supra-reprezentate în conversația publică este unul foarte mercantilist (și fundamentalmente anti-democratic): noi producem PIB deci noi trebuie să contăm.
Eh, populimea nu știe să răspundă intelectual(izat) la asta, dar știe în mod intuitiv că argumentul e o prostie.
Răspunsul intelectual sună cam așa: Păi dacă IT-iștii trebuie să fie speciali pentru că-s 7-8% din PIB, atunci chelnerii, ospătarii, operatorii hotelieri și alții din domeniul larg cunoscut drept HoReCa trebuie să fie de trei ori mai speciali căci aportul lor în PIB este de peste 20%. Nu știați asta, este? Haideți, fiți sinceri!
Când pui problema așa, corporatiștii brusc se supără. Unii dintre ei, mai ales când nu e în public, chiar se ofuscă și o dau pe față: ”Haide dom’le, compari chelnerii cu IT-iștii?”
Această atitudine trădează ceea ce leftiștii (prietenii lor până recent) ar numi clasism. Corporatiștii români sunt într-o mare măsură convinși în mod sincer că ei, ca clasă, sunt ipso facto mai importanți pentru țară și superiori ca oameni celor care lucrează în HoReCa sau construcții (deși aceste două domenii contribuie mai mult la PIB decât IT-ul și domeniile asociate).
HoReCarii și constructorii n-au timp să le răspundă – că-s ocupați să muncească pe bune. Dar știu intuitiv sau chiar instinctiv că civilizațiile mereu au avut nevoie de hanuri și cârciumi plus oameni care să le construiască. Însă civlizația a funcționat foarte bine și când perspectiva dronelor din corporații era absentă total din conversația publică – în linie cu contribuția lor economică reală și cu numărul lor real raportat la populația votantă.
HoReCarii și constructorii nu stau să citească rapoarte de la INS, dar intuitiv își dau seama că, la sfârșitul zilei, ei sunt touși mai mulți decât bășinoșii de la televizor și de pe Internet care-și formează opiniile din PIB și Bursă.
Uitați-vă la poza asta.
Sonatul ăla de Georgescu (sau oricine îi va lua locul) trebuie doar să ia poza asta și să scrie versiunea românească a acestui clip electoral. Nimeni în afara bulei corporatiste nu-i cunoaște și nu-i place pe oamenii din jurul Elenei Lasconi.
Și nu pentru că românii ar avea ceva cu oamenii de afaceri. Există bogați români care au priză la public. Însă nu ăștia din poză. Unde mai pui că poza arată a înmormântare mai degrabă decât a susținere entuziastă – și asta pentru că chiar așa stăteau lucrurile.
Or… voi nu vreți să pricepeți o chestie: 20 de ani de injurii, insulte și, da, dezumanizări în discursul public din partea clasei corporatiste înspre Majoritate chiar au avut un efect. Efectul fiind ăsta: Majoritatea caută să voteze pe ăla/aia care vă enervează cel mai tare. De preferință un candidat care vă face să vă fie frică. Cu cât vă câcați pe voi de frică mai tare, cu-atât le place mai mult acel candidat.
Toate plăcuțele alea suedeze au un cost. Aruncatul cu bancnote de-un leu în oameni pentru că nu votează ca tine, are un cost. Un cost politic.
Toate aceste aroganțe, comise în cvasitotalitatea lor de această minoritate tupeistă, au un cost. Și nu doar un cost politic. Ci și unul social.
Bucurați-vă că românii sunt de treabă și dau numai cu ștampila. Să ziceți mersi că n-au aflat încă românii de cheltuitul banului în scop politic. Dar, fiți pe pace, că vor afla până la urmă.
Să nu vă mire dacă peste 2-3-4 ani acel afiș standard pe care scrie ”În această unitate ne rezervăm dreptul de-a ne selecta clientela” începe să se și aplice explicit politic.
Ăla care te duce pe tine cu Uberul, ăla care-ți servește cocktail-ul de mango, ăla care-ți pune coletul la Ship&Go, aia care-ți face coafura șpețki cu care mergi în club, patronul și angajații clubului în care mergi, cei care-ți răspund când suni la call center că nu-ți merge aplicația… toți ăia sunt din bula ailaltă. Aia mult mai mare cu accente de Majoritate. Și ăia încep ușor ușor să considere că tu ești dușmanul.
Probabil (sigur) n-au dreptate. Sau măcar nu în totalitate. Dar dacă răspunsul tău e să-i faci analfabeți și să-i dezumanizezi, nu faci decât să-i convingi că au dreptate. Dacă nu l-ai citit pe Ellul încă, poate ar fi cazul s-o faci. Dacă tot te dai așa intelectual și le știi tu mai bine.
Există și ieșire din asta
Vestea bună e că toată nebunia asta nu e nici inevitabilă și nici ireversibilă.
Însă sunt pesimist că ieșirea va fi una pozitivă și rapidă. Și sunt pesimist deoarece corporatiștii, ca tagmă, nici măcar nu vor să întrețină ca exercițiu intelectual ideea că poate, dar doar poate, ei se înșeală măcar parțial. Și că poate, dar doar poate, cine nu-i de acord cu ei nu-i obligatoriu să fie dement, analfabet, bolnav psihic sau creștinopat sau alte insulte la modă în bula aia.
Altfel, nici nu trebuie făcute prea multe lucruri (și absolut nimic radical) pentru a coborî temperatura în societate. E de fapt chiar simplu:
- Aruncați LGBT-iștii sub autobuz (legislativ rămâne legea fix ca acum, Legea 61/1991 se aplică mai serios la ”parade” și presa mută subiectul unde merită: adică la ”și altele” sau la ”curiozități” la pagina 38 – nu pe prima pagină!)
- Puneți un premier care să dea cu pumnul în masă vizibil la UE. De preferință să se și exprime cu ”fă, știi ceva?” înspre Ursula von der Leyen. E ridicol să continuați să negați că relația României cu UE e disfuncțională și în mod frecvent în dezavantajul cetățenilor români. Hai să zicem că parțial asta s-a mai întâmplat în ultimul an. Dar e nevoie de mult mai mult și semnificativ mai vizibil
- O lege FARA. E ridicol să continuăm să pretindem că nu există ingerențe străine în conversația noastră publică. Și, da, o lege FARA cinstită se va aplica și celor de pe statul de plată al BND, nu doar celor aflați pe statul de plată al GRU, FSB sau Partidul Comunist Chinez.
- Mai țineți și cu ai noștri. Sigur, legile sunt ”egale” și ”neutre” – dar practica nu-i așa. Și e ridicol să tot continuăm să ne facem că nu vedem. Magazinul mic sătesc este sufocat de birocrație și controale însă, ca prin miracol, aceleași controale nu calcă și la franciza ”La doi pași” (deținută într-un final de nemți) și nici la PROFI-ul din sat. Oamenii văd lucrurile astea. Și niciun grafic și niciun articol pompos și intelectual în Contributors n-o să-i convingă că se înșeală.
- Mai schimbați fețele. Valabil nu doar în politică, ci și în presă. Plecarea lui Vlad Petreanu de la Europa FM este un lucru foarte bun. Dar ar mai trebui astfel de plecări. Vă mirați că lumea nu mai are încredere în presă? Da, o fi de vină și TikTok-ul, și enshitificarea algoritmică – dar de vină sunt și fețele. E o vorbă: când nu mai merge bordelul, e timpul să schimbi curvele. Cine să-l mai creadă pe Striblea după ce s-a câcat în capul publicului atâția ani? Și care tot ce mai are de oferit este propagandă eurofanatică deșănțată și de foarte proastă calitate? Nu mai zic de CTP. Sau pe Prelipceanu care-și dorește ca familia ta să fie destrămată intenționat de către Stat dacă îndrăznești să nu fii de acord cu politica de partid. Refuz să cred că nu există în România și oameni care nu sunt sonați extremiști care ar putea să apară pe sticlă fără să enerveze 60%+ din populație!
Atât. Faceți-le pe astea și o să vedeți cum coboară temperatura în societate.
Se va întâmpla asta? Da. Doar că nu mâine (cum ar trebui!) ci peste alți câțiva ani când temperatura va urca la cote insuportabile și singura opțiune rămasă va fi fix asta: constatarea faptului că opiniile acestei bule marginale nu mai captează imaginația publicului și sunt de fapt chiar ele extremiste.
Dar până atunci, vom continua să admirăm clovnerie din ce în ce mai periculoasă dar și amuzantă simultan. Căci de-aia e Caragiale actual și astăzi. Apropo, scrierile lui Caragiale de acum mai bine de 130 de ani despre presa liberă nu necesită decât mici retușuri pentru a fi un text scris în decembrie 2024.
La sfârșitul zilei, corporatiștii de azi sunt niște bonjuriști mai proști, mai egoiști și finalmente mai rău-intenționați.
Bonjuriștii din secolul al XIX-lea, de bine de rău, întâi au construit o țară înainte să-și facă o camarilă cu care griftuiau Banca Națională. Bonjuriștii de astăzi au pretenția să fie venerați și tratați special în Lege pentru că știu un framework și au link-uri către Stack Overflow. Bonjuriștii de astăzi, murdari la gură de engleză, au tupeul, nesimțirea chiar, de-a insulta milioane de concetățeni pentru că nu vor să adopte politici și idei care n-au trecut testul referendumului în principiu nicăieri. De bine de rău, bonjuriștii din secolul al XIX-lea măcar au câștigat dezbaterea. Ăștia de azi vor prestigiu pentru simplul fapt că respiră.
Ei bine,… nu se mai poate așa.
