Vin restricțiile pe mașini. Întrebarea e cum?

Contează foarte puțin spre deloc dacă tu, acela de citești rândurile astea, ești de acord sau nu. Contează exact deloc dacă-s eu de acord sau nu.

Ce contează e faptul că opinia publică este deja „coaptă” (sau ripe cum ar zice americanul) pentru agitațiune în sensul reglementării mult mai stricte a mașinilor. O să se întâmple în România, cu siguranță, mult mai curând decât oricare dintre șoferi îndrăznește să-și imagineze acum, la sfârșit de ianuarie 2020. Și o să se întâmple pentru că trebuie. Întrebarea nu mai este dacă trebuie sau nu – majoritatea nemotoristă deja mârâie și are dreptate să mârâie. Întrebarea se pune cum se va face asta. Și, ca de obicei, în mare, există două răspunsuri: răspunsul socialist și răspunsul de piață (sau ”capitalist” dacă vreți neapărat).

Dacă nu vrei să vezi răspunsul socialist, ai face bine să citești rândurile astea. Dacă îți convine (fie că ești de acord cu el fie că nu-ți pasă dacă este implementat) răspunsul socialist, atunci nu mai pierde vremea – căci ai deja prima șansă. Deocamdată. Rămâne de văzut.

Cum stăm?

Chestia e în felul următor: Oricum ai da-o sunt fucking prea multe mașini în orașele mari ale patriei. Și da, mașina ta, cotețul tău, hârbul tău încurcă și e parte din problemă. Nu, nu doar BMW-ul cocalarului de peste drum încurcă – ci și Loganul tău. Știu, știu, tu nu faci probleme – alții sunt nesimțiți. No, ce să zic, ghinion – nu-mi pasă. Și, poate chiar mai important, nu-i mai pasă nimănui din majoritatea nemotoristă.

Majoritatea nemotoristă nu mai poate respira în unele orașe. În toate orașele mari nu se poate merge pe trotuar pe majoritatea străzilor pentru că toate sunt deja transformate în parcări perpetue. De mașini, de dube, de orice. Nu poți merge pe jos decât pe carosabil – unde alte mașini te vor călca pe cap și va fi tot vina ta, a omului din majoritatea nemotoristă, pentru că, nu-i așa, carosabilul aparține Măriei Sale Motoristul – o minoritate etern nemulțumită, etern agasantă și etern misecuvinistă.

Nu zice nimeni, câteodată motoriștii au și dreptate (faptul că nu-s suficiente parcări în multe zone din București e o realitate – și una pentru care motoriștii au dreptate să se plângă și să înjure). Însă de foarte multe ori nu e cazul.

Spre exemplu, în București, singura parcare multinodală este aproape mereu complet goală – și trotuarele din jurul ei pline ochi cu mașini. Motivul? Tariful este ”prea mare” – la fabuloasa sumă de un leu pe oră. Primăria a ascultat și a redus tariful la 50 de bani pe oră. Tot degeaba. Motoriștii vor moca, dacă se poate! Cumva motoriștii au de dat sute de lei lunar dar încă 80-ish de lei pe lună ca să le stea hârbul bine păzit și să mai și economisească la combustibil e prea scump.

Același lucru și aici în Centrul Universului Cluj Napoca. Spre deosebire de Capitală, aici chiar s-au construit parcări. Deloc puține. Însă stau goale. Și trotuarele dimprejur pline ochi de nu poți merge deloc. Nu de puține ori am dat nas în nas cu persoane în scaun cu rotile care, cu frica în sân, totuși se încumetă pe carosabil pentru că printre mașini parcate nu încap nici eu, pe propriile-mi picioare, darămite un cărucior cu rotile.

La asta se adaugă faptul că orice măsură de bun simț propusă de primării este, cu puține excepții, criticată aspru de minoritatea motoristă și, cel mai șocant, primarii ascultă în loc să facă ceea ce trebuie: respectiv să aibă grijă de nevoile majorității, nu de pretențiile mereu exagerate ale minorității motoriste. Cu excepția Clujului (și și-aici foarte rar) – noțiunea de bandă separată pentru transportul în comun e complet extraterestră. Să nu care cumva să fie marginal inconvenient pentru Măria Sa Motoristul dar spre avantajul net al majorității nemotoriste (care folosește transportul în comun)!

Vocea majorității este suprimată

În foarte rarele momente când totuși se mai aduce în discuție reglementarea mașinilor înspre avantajul majorității nemotoriste, singura voce care se aude este tot aia a minorității motoriste și singurele ”soluții” propuse sunt tot alea care prezervă sau extind privilegiile interminabile ale minorității motoriste în dauna majorității: mai multe șosele, mai multe șantiere, mai multe parcări (pe bani publici, desigur), mai multe… de toate. Pentru că, nu-i așa?, a avea mașină e un drept inalienabil. A merge pe jos e pentru săraki sau sub-oameni în genere.

Prezumția, deocamdată – din nou, se va schimba curând – și discuția este acum în ce fel se va schimba – dar prezumția deocamdată este că nu se poate face nimic care să creeze inconveniențe pentru Măria Sa Motoristul și orice măsură menită să îmbunătățească statutul majorității nemotoriste trebuie mai întâi aprobată de minoritatea motoristă. Dar de ce? În ce Constituție, în ce tratat al drepturilor omului – și în genere unde scrie că mașina este un drept inalienabil? Și, mai ales, unde scrie că mersul cu mașina în public trebuie să fie complet la latitudinea motoristului fără niciun fel de mediere cu restul oamenilor?

Sigur, visătorii libertarieni ar spune că răspunsul stă în privatizarea drumurilor. Și, desigur, ar avea dreptate. O rețea privată de drumuri ar fi scutită de smiorcuri de tipul ăsta pentru că acolo negocierea este pe banii celor care o folosesc. Adică ar negocia motoriștii între ei. Nimic în neregulă cu asta!

Problema e că nu suntem într-o lume ideală – ci în asta. Iar în lumea asta șoselele sunt construite și întreținute pe banii întregii populații – adică inclusiv pe banii majorității nemotoriste. Or, dacă în cazul transportului de marfă se poate argumenta (corect, în opinia mea) – că e în avantajul întregii populații, nu la fel stau lucrurile și în cazul mașinilor personale. Faptul că tu ai mașină incomodează pe restul oamenilor!

N-aveți decât să nu fiți de acord. Dar opinia publică e deja pregătită pentru acest argument. Pentru că motoriștii au pierdut vremea și în loc să negocieze cu majoritatea nemotoristă au preferat să-și negocieze privilegii pe spinarea acestora. Vă spun îndată ce privilegii. Răbdare.

Odată ce argumentul va exploda, publicul va vota cu cine urlă mai tare. Și, deocamdată, socialiștii urlă cel mai tare. Iar dacă vreți ca mașina voastră să nu fie interzisă de tot, e în interesul vostru să susțineți formularea unui argument de piață – unul care nu termină motoriștii de tot, dar care mulțumește mai mulți oameni, nu doar cealaltă minoritate agasantă și nesimțită (adică socialiștii).

Răspunsul de piață

Numărul de mașini trebuie să scadă. Și va scădea! Întrebarea este cum faci asta fără să ajungi la absurdități ceaușiste (cum face Franța cu al său sistem cu numere pare și impare), la absurdități nemțești (vezi interdicțiile totale aplicate în unele orașe din Nemția) sau la absurdități scandinave (vezi Suedia unde taxele pe mașini sunt naționale și împovărâtoare și de banii ăia nu se vede nimic – Stockholm fiind singura capitală europeană care n-are șosea de centură deși o ”construiește” încă din anii ’60). Păi să le luăm pe rând.

1. Măsuri locale. În primul rând, guvernul central trebuie ținut cât mai departe cu putință de toată discuția asta. Nu, nu ne trebuie o nouă lege prin Parlament care să seteze standardele pentru toată țara! Nevoile din București nu sunt tot alea cu cele din Cluj. Și cele din Cluj nu-s tot alea cu cele din Suceava. Și cele din Suceava nu-s tot alea cu cele din Sighetu Marmației. Și cele din Sighet nu-s tot alea cu cele din comuna Cuca, județul Galați.

Orice măsură va trebui decisă la nivel local. Să descoperim legea la nivel cât mai apropiat de comunitate – și nu prin niște burtoși lacomi de la Casa Poporului care, în multe cazuri, nici nu ne-ar putea nimeri comunitatea pe hartă, darămite să ne-o reglementeze într-un mod non-absurd!

Unele comunități s-ar putea să aibă nevoie de măsuri chiar radicale (amenzi uriașe, ridicări de mașini mai dese, etc. etc.), altele de măsuri mai degrabă moderate (câteva sensuri unice, poate un sens giratoriu, o taxă în plus pentru anumite zone, chestii din astea simple) iar altele poate ar beneficia chiar de o liberalizare a măsurilor deja existente. De-aia  e important ca decizia să rămână local, cât mai aproape de cetățean!

2. Abolirea subvențiilor. Aici sunt privilegiile de care vă vorbeam mai sus. În prezent impozitul pe mașini este ridicol de mic. Și modul de calculare este unul absurd – unul prin care este încurajată cumpărarea de mașini ieftine. Ideal ar fi ca impozitul să fie fix – și cât mai mare. Indiferent dacă ai Dacia Logan sau BMW X5.

Dar nu doar impozitele trebuie să se schimbe. Ci și prețurile parcărilor. Un metru pătrat de teren în București costă minimum €1000. Și totuși, un loc de parcare al Primăriei care ocupă 15 metri pătrați minimum se închiriază cu sume ridicole. 80 de lei pe an? Serios?! Ăla nu e preț de piață sub nicio formă!

Un pas înainte va fi întocmai stabilirea acestor prețuri în funcție de piață. În zonele unde metrul pătrat costă €3000 locul de parcare ar trebui să se închirieze cu minimum 1200 de lei pe an. De preferință mai mult.

De asemenea, unele locuri de parcare ar putea fi scoase la licitație. În alte părți un loc de parcare pe viață se duce spre un milion de dolari. În prezent, majoritatea nemotoristă în esență subvenționează motoriștii cu locuri de parcare mult prea ieftine. Da’ de ce mă rog?!

În Ljubljana, de pildă, unde veniturile sunt comparabile oricând cu Bucureștiul, nu există parcare mai ieftină de €8. Pe oră! Și sunt pline în majoritatea timpului! Și asta în condițiile în care Ljubljana are o densitate mică a populației (chiar dacă aproape toată Slovenia lucrează acolo) – deci ar avea loc de parcări mai ieftine. De ce n-ar putea fi și în Cluj măcar 20 de lei ora de parcare? Răspunsul de piață înseamnă în mod special transferarea întregului cost pe umerii posesorului de mașină și nu ca acum când costul este împărțit între posesorul de mașină și restul societății.

3. Liberalizare și mai multă. În prezent, dacă vreau să construiesc o parcare, s-ar putea să ajungă costurile birocratice mai mari decât cele ale construcției în sine. Sau comparabile în orice caz. Aici este loc de îmbunătățire – mai ales pentru orașele cu probleme serioase în trafic.

Ar trebui să poată oricine să-și deschidă parcare cu plată. În orașele mai vechi din SUA (adică cele construite înainte de adoptarea în masă a automobilelor) subsolul multor clădiri a fost convertit în parcare publică cu plată. Sigur, nu e tocmai ieftin – dar ai parcare aproape din metru în metru și nicio scuză să nu parchezi regulamentar.

Tot în zona liberalizării se încadrează și liberalizarea transportului în comun. În unele orașe mai mici ale țării transportul în comun e asigurat de două sau mai multe firme private. La Galați de pildă până acum vreo 2 ani transportul în comun era asigurat de zeci de firme private – până când primarul a decis să le interzică pe toate. Rezultatul? Transport în comun mai prost ca niciodată!

Primăriile rareori reușesc să facă un sistem de transport în comun care să mulțumească. Liberalizarea – chiar și una parțială – ar accelera lucrurile în feluri în care primarii și consiliile locale nici nu se pot gândi în prezent.

Același lucru și cu taxiurile. Legea națională care reglementează taxiurile ar trebui abolită cu totul. Lucrurile astea ar trebui decise la nivel de oraș/comunitate. Unele comunități s-ar putea să fie mulțumite cu modelul actual (unul restrictiv, birocratic și clientelar) – dar altele s-ar putea să fie mai încântate de ideea de-a avea atât taxiuri ieftine care nu arată grozav cât și firme de taxi unde prețul pornește de la 8 lei/km și urcă și mai sus în funcție de intervalul orar. Mai ales dacă deținerea unei mașini începe să coste mai mult și mai renunță câte unii la ele!

4. Legi mai puține, mai scurte, dar ferme. Orașele patriei nu duc lipsă de legi sau de HCL-uri. Ci duc lipsă de aplicare a lor. Iar unele legi sau HCL-uri sunt incredibil de lungi și de complicate – cu jdemii de excepții și alte complicații.

Toate acestea trebuiesc scurtate, împuținate aduse aproape de cetățean (doar HCL-uri – nu legi naționale!) – iar apoi și puse ferm în aplicare! Dacă legea/HCL-ul prevede ridicări de mașini, păi să se ridice! Toate, dacă e nevoie! Nu ca acum când se ridică sub 1% și apoi și alea sunt contestate și răs-contestate de 27892798 de ori prin ineficientul sistem judiciar. Mașinile au ajuns să aibă mai multe drepturi decât oamenii. Un proces de contestare a unei amenzi durează mai puțin decât unul pentru ridicări de mașini. Absurd!

5. Costuri transparente. În prezent orașele nu pot implementa opțiuni mai creative care să transparentizeze costurile și care să și ducă la o discuție mult mai onestă între administrația locală și motoriști.

Spre exemplu, o parte din taxele pe benzină ar trebui să poată fi decise local. Vreți centură nouă sau mai mare? Excelent – atunci trebuie să fiți de acord cu o taxă de 20 de bani pe litrul de benzină cumpărat în orașul nostru și din taxa aia finanțăm noua construcție! Că doar banii nu cresc în copaci!

În prezent primarii fie stau la mâna guvernelor centrale (care se schimbă des) fie bagă localitatea în datorii pentru astfel de lucrări. Asta și pentru că paradigma încă este că dorințele șoferilor sunt mai importante decât orice altceva. Iar asta va trebui să se schimbe!

6. Orașul e pentru rezidenții săi, nu pentru toată țara. România e printre puținele țări din lume în care orașele nu aplică politici diferențiate pentru non-rezidenți. A înjurat-o toată țara pe madam’ Firea pentru taxa Oxigen – dar au înjurat-o predominant pentru motivele greșite. Sigur că Firea e coruptă și că n-are nimeni niciun motiv să creadă că va administra corect fondurile. Dar, fundamental, ideea taxei Oxigen nu e greșită! Deloc!

În mai toate orașele alea ”din afară” care vă plac vouă la nebunie există taxe suplimentare pentru non-rezidenții care vor neapărat să se plimbe cu mașina prin oraș pentru că transportul public le pute. Aceasta trebuie să fie o opțiune și pentru orașele din România. Nici măcar nu trebuie schimbat ceva la modul fundamental în legi. Deja există în orașele patriei străzi cu acces interzis cu excepția riveranilor. Sau cu excepția ambulanței. Sau mai-știu-eu-ce. De ce n-ar putea exista și străzi/zone cu acces doar cu plată cu excepția riveranilor sau plătitorilor de taxe și impozite din orașul respectiv?!

Sau puteți lăsa socialiștii să conducă narativa

Desigur, scris-am toate astea sub prezumția că nu vreți socialism. Puteți alege să nu vă pese, caz în care socialiștii vor conduce narativa și vor câștiga lejer.

Unii dintre voi pur și simplu nu vă dați seama cât de mare e problema deja și câtă frustrare este deja acumulată – frustrare care abia așteaptă să fie folosită de cineva care urlă suficient de tare. Socialiștii deja își dreg vocea și se pregătesc. Și mi se pare normal. E un subiect pe care socialiștii îl pot câștiga foarte ușor având în vedere că deocamdată singura opoziție este ”dRePtuL mEu lA mAșInĂ” și alte replici boomer-tier și profund low-energy. Slam dunk! Gol cu poarta goală în esență pentru socialiști.

Partea cea mai proastă e că socialiștii nu se vor opri doar la a vă taxa mașinile până la Pluto și ‘napoi sau la a interzice din ce în ce mai multe chestii. Socialiștii vor strecura (firește) și mult marxism – nu doar eco, ci și de celelalte tipuri – cu ocazia oferită. De-aia ar fi tare frumos ca ocazia să nu le fie servită pe tavă socialiștilor și să se prefere, în schimb, compromisuri mai rezonabile, bazate pe piață și pe onestitate de ambele părți – adică, da, și motoriștii vor trebui, probabil pentru prima dată după 1990, să mai lase și de la ei.

Actuala situație în care motoriștii primesc peste 80% din ce cer și tot îs nemulțumiți în vreme ce nemotoriștii primesc 0% din ce cer nu mai poate continua la nesfârșit.

Să nu ziceți că nu v-am zis.

Și-acum să curgă înjurăturile!

Oamenii fără trib

Dintotdeauna au existat oameni care nu aveau trib. Oameni care erau mereu pe drumuri și care nu aveau timp sau chef de trib. Sau poate chiar detestau însăși ideea de trib. Acest stil de viață nu este deloc o noutate. Ce este însă nou e prevalența.

Vedeți voi, în urmă cu 200, 500, 1000 sau 5000 de ani astfel de oameni erau puțini și alegeau în perfectă cunoștință de cauză acest stil de viață, asumându-și în mod conștient atât avantajele cât și dezavantajele care decurg din această alegere. Astăzi? Mai rar.

Astăzi avem un număr mare (cu zecile de mii doar în România) de oameni care, mai în glumă mai în serios, nu au pe nimeni. Și nu mă refer la bătrâni, căci aceia nu aleg să rămână singuri – life happens – ci la indivizi mai mult sau mai puțin în floarea vârstei care aleg un astfel de stil de viață și, mai rău, îl propovăduiesc și altora fără ca ei înșiși să fi realizat măcar că există dezavantaje, nu mai vorbim să le și conștientizeze care sunt acelea. Și devin foarte iritați dacă le vorbești despre dezavantaje.

Și pe lângă aceștia, mai există o altă categorie de oameni: Ăia care pur și simplu n-au noroc. Îi găsiți pe ăia români pe Plebbit încercând să-și raționalizeze colecția de tulburări de personalitate pe care o dezvoltă după ce nici măcar nu mai încearcă. Mulți dintre ei sunt demni de milă și au nevoie (unii dintre ei chiar urgent) de ajutor. Pe vremuri exista astfel de ajutor. Astăzi nu mai există pentru că ajutorul a fost aruncat de mult la gunoi în numele progresului.

Și apoi mai există categoria de oameni care nu știu că se află în situația asta. Ajunși acolo mai mult sau mai puțin din întâmplare sau ca rezultat al unui concurs de greșeli individuale pe care poate nici nu le conștientizează. Aici se găsesc o mulțime de vedete (vezi Robin Williams), o mulțime de corporatiști și o mulțime de activiști. Oameni care în esență nu au pe nimeni și nu au nimic în viața lor. Aceștia sunt oameni a căror povești de multe ori nu doar că nu sunt spuse, dar nu poți găsi nici măcar o schiță generală a poveștii lor. Pentru că n-ai cum. Pentru că nici ei nu vor s-o spună – ascunzâdu-se cu succes în spatele unei popularități mediocre și mințindu-se pe sine că ei de fapt sunt plini de prieteni și apropiați. Totul e însă o iluzie.

Vă hotărâți voi din ce categorie făcea parte Cristina Țopescu.

Ce știm însă e că o doamnă de 59 de ani în principiu sănătoasă fizic a murit în propria casă înainte de Crăciun – nu există urme de violență – și n-a aflat nimeni până aseară. Și doamna nu era chiar Nimeni în drum. Și tot a durat săptămâni până să-i observe cineva lipsa. Și nu i-a observat lipsa vreunul din prietenii ei care acum se dau cu curu’ de pământ pe la televizor, ci o vecină de care Cristina nici măcar nu era apropiată. Pentru că, nu-i așa, în anul curent e perfect la modă nici să nu știm bine numele vecinilor noștri. ”Comunitatea” e prin ecrane electrice, nu la o cafea ca pe vremuri că doar nu suntem retrograzi, nu?

Dacă am fi fost retrograzi, mai rămânea tradiția colindului. Cineva ar fi bătut insistent la ușa Cristinei pe 24 decembrie. Cine știe? Poate o prindea în viață. Dar n-a fost să fie pentru că în modernitate și în progres, colindul e pentru proști.

Dacă am fi fost retrograzi, Cristina ar fi avut câțiva apropiați cărora să le fi spus ceva și care să-și fi întors cu susul în jos planurile de Crăciun/Revelion pentru a fi cu Cristina când ea n-a vrut/putut/avut chef să iasă la petreceri de sărbători. Nu s-a putut nici asta pentru că, în modernitate, prietenii sunt de la evenimente la care mergi – nu oameni care să vină la tine din proprie inițiativă atunci când nu poți sau nu vrei să mergi.

Și da, dacă eram retrograzi șansele erau foarte mici ca așa ceva să se întâmple. Cristina în mod cert n-ar fi murit în apartament înconjurată de câini de Crăciun și nu s-ar fi aflat de moartea ei mai degrabă din întâmplare din cauza unei vecine curioase (poate chiar futengrijiste?) fără de care poate aflam când începea să pută.

Harsh? Prea devreme? O fi! Dar cei care-s cu modernitatea în sânge și care n-o contestă niciodată, nu manifestă niciun fel de scepticism atunci când piloni ai comunității sunt dărâmați și nu sunt înlocuiți cu nimic, toți aceștia poartă o responsabilitate. Nu în mod direct pentru moartea Cristinei, evident. Ci în mod indirect pentru zecile de mii de drame personale care încă nu s-au terminat cu deces în obscuritate.

Măcar de Cristina Țopescu auziți acum. Cu tot cu ipocritele lacrimi de crocodil ale celor care teoretic îi erau apropiați. De restul de zeci de mii din România și de milioane din toată Europa nu veți auzi. Și vor tot fi în următorii ani. Sănătatea mintală e o bombă cu ceas care așteaptă să explodeze pe măsură ce prima generație complet „modernă” se pregătește să împlinească 50-60 de ani. Ideile au consecințe. Și e valabil în mod special pentru ideile proaste. Dar și pentru ideile față de care nu s-a manifestat nici cea mai mică dâră de scepticism.

Păi bun, și? Ce-i de făcut?

Luați-vă sănătatea mintală în serios. Și construiți-vă tribul. Tribul nu e obligatoriu să fie familia (înțeleg, unele familii sunt oribile). Dar existența lui e aproape obligatorie pentru aproape toți. Și tribul reprezintă în sine muncă – pentru că el trebuie întreținut.

Nu prea există însă că n-aveți nevoie de trib. Aia e una din ideile proaste la care trebuie să renunțați. Ieri, de preferință. Aproape toată lumea are nevoie de trib. Și nu, tu ăla de crezi că ești tu foarte special și n-ai nevoie, șansele sunt foarte mici să ai dreptate.

Știu, e greu. Știu, oamenii cu idei înfiorător de proaste au făcut viața dificilă pentru cei care nu vor să subscrie la ele. Știu, e greu să diferențiezi dintre prieteni și apropiați. Și da, e perfect posibil să încerci, să faci tot ce-ți stă în putință, și tot să eșuezi în final. Dar tot merită încercat. Pentru că alternativele sunt fie să nu încerci deloc, fie să internalizezi ideile greșite. În ambele cazuri rezultatul e garantat prost.

Și procesul începe prin a respinge ideile fundamental greșite. Problema multora nu mai e demult ignoranța – ci faptul că ”știu” prea multe lucruri care pur și simplu nu sunt adevărate.

5 melodii românești care s-au dovedit a fi vizionare

„Ce dom’le, azi se mai face muzică? Pe vremea mea era muzică dom’le, nu căcaturile de azi.” – Old man yelling at clouds

Fraza de mai sus o rosteau ăia prea bătrâni (sau tineri dar îmbătrâniți prea devreme) și în anii ’80, și în anii ’90 dar mai ales în anii 2000 când libertatea de expresie începuse să devină o obișnuință și pe la noi și în sfârșit nu mai sunau chiar toate melodiile românești exact la fel (așa cum fusese cazul în precedentele două spre trei decenii).

Nu încape îndoială că în perioada postcomunistă s-au produs foarte multe melodii care pe o scară a calității de la 1 la 10 ar putea lua -3 cu indulgență. Însă în primii 15 ani de după Revoluție – și mai ales după 2000 – s-au produs și piese care nu au părut neapărat la momentul acela ca fiind game-changers în sine și nici neapărat conținătoare de mesaj cu adevărat vizionar.

Privind însă acum, peste alți 15-20 de ani de la lansarea lor, merită să menționăm măcar că totuși au nimerit-o. Hai gata, suficient cu vorbăraia. Să vedem piesele.

1. Ca$$a Loco – Eterna și fascinanta Românie (2001)

Când menționezi această piesă, cei care-și aduc aminte de ea își amintesc fie cursul valutar ridicol de la începutul piesei, fie refrenul. Ăia mai atenți poate-și amintesc și de șocâtele cu seplapoloidală care capătă un bibistrocel crocobazdugat.

Puțini își mai amintesc însă versurile cu-adevărat vizionare:

Păsările zboară, merii au înflorit
Primăvara-ncepe, octombrie a venit!
Ies în curtea-mi largă și privesc în jur
Cerul e senin de-un albastru pur-
cel mai frumos moment, e să pornesc la muncă
La pauza de masă, să beau 50 de șuncă.
Aștept de-atâția ani să văd o groapă-n drum
Dar visul meu de-o viață s-a prefăcut în scrum!
Statuia lui Băsescu veghează-n continuare
Țăranii au acum miliarde de tractoare!

Cu excepția țăranilor care n-au nici acum (și nici nu vor avea prea curând) miliarde de tractoare, mai toate previziunile s-au întâmplat sau sunt pe cale de-a se întâmpla. Partea tristă e că băieții de la Ca$$a Loco glumeau.

Octombrie acum e mai cald decât era în 2001 (dar și martie mai friguros decât în 2001-02) și tentative de a doua primăvară în octombrie au fost de câteva ori în ultimii 18 ani. Deținerea și sacrificarea porcului la tine acasă a devenit un coșmar birocratic – astfel că nu e departe momentul când vei putea (contra cost, desigur) la propriu să bei 50 de șuncă de la un cârciumar autorizat drept singura metodă prin care să mai poți simți gustul unei slane ca pe vremuri. De asemenea, drumurile – inclusiv drumurile la țară, ba chiar și multe ulițe din sate arată astăzi impecabil. Tot înguste și, desigur, niciodată suficient de late pentru gustul țugurlanului motorist din anul curent pe care mă-sa l-a fătat în mașină – dar, în mod cert, fără gropi. Acum, chiar e greu să găsești gropi adevărate ca-n 2001. Sigur, nu e încă la nivelul perfect dar Ca$$a Loco discută despre o Românie în care un leu e €998 – deci… mai e de lucru.

Însă cel mai bine au nimerit-o cu statuia lui Băsescu care, și acum, veghează în continuare. Și probabil va veghea și în 2030.

Rețineți că piesa e scoasă în 2001 cu 3 ani înainte ca Băsescu să devină președinte. În 2001 Băsescu era o figură ștearsă în politica românească națională fiind reținut drept un ministru al transporturilor nu foarte reușit dar care înfipsese plăci albastre cu ”Aici sunt banii dumneavoastră”. Însă Ca$$a Loco și-a imaginat o Românie a viitorului în care statuia lui Băsescu veghează în continuare. Deocamdată au avut dreptate. Din păcate. Sau din fericire. Depinde de ce parte a Băsescului te afli 🤪

2. Paraziții – Jos cenzura! (2004)

Jos cenzura! este o piesă de referință pentru modul în care s-a dezvoltat ulterior cultura românească și raportarea acesteia la libertatea de exprimare.

Piesa venea la finalul a 7 ani în care nu doar trupa Paraziții – ci mai tot ce însemna artist incorect politic pentru vremea aceea încercase să discute civilizat cu comuniștii de la putere. Și nu reușiseră mai nimic. Era cumva firesc ca o piesă semnată Paraziții cu un clip în care apare și regretatul Andrei Gheorghe să fie totuși elementul de agitprop care să rămână peste timp, având în vedere că Paraziții și Gheorghe au fost cei care s-au luat în clanță cel mai abitir cu Statul Maximal într-o vreme când internetul era monopol de Stat (și deci deloc dezvoltat), cu acces limitat și la prețuri exorbitante. În acel context Paraziții cerea Jos Cenzura!

Au obținut, parțial, ce vroiau trei ani mai târziu o dată cu moartea lui Ralu Filip – un personaj extraordinar de sinistru căruia Paraziții i-au dedicat numeroase piese în care îi doreau moartea prematură și, în 2007, s-a și întâmplat, președintele CNA dând ortul popii la 47 de ani. Cam tot de-atunci CNA a devenit mult mai puțin importantă ca instituție ușor-ușor iar explozia internetului a marginalizat și mai mult puterea unei birocrații care, în mod normal, nici n-ar fi trebuit să existe.

Cu astea spuse, rămân versurile vizionare din strofa lui Ombladon care, spre rușinea noastră ca popor, se aplică și astăzi, 15 ani mai târziu de la scrierea lor:

Cei care gândesc altfel decat sistemul sunt puși la perete
Reduși la tăcere prin cenzură fără regrete
Multe sancțiuni, toate decizii luate, incorecte
Toți care au ceva de spus sunt puși la perete
În ’98 ați confiscat casete cu hip-hop de pe tarabe
Trupele încă există, aha, asta vă roade?
Emisiuni interzise din diverse interese
Ziariști cu mâinile legate sau rupte
De niște minți corupte
Oamenii de radio vizați au simtit efectul
În câțiva ani au ajuns să-și numere banii cu magnetu’
V-ați dat dreptul să amendați după bunul plac
Care sunt adevaratele criterii de care țineți cont, de fapt?
Comunismul a murit dar spiritul a rămas în țară
Ne îndreptăm cu pași mari spre o parodie națională
Cu piciorul în gât pus nu ne lăsăm luați de val
O să susținem concertele pe scene amplasate ilegal

Deși fără dubiu lucrurile s-au mai îmbunătățit față de 2004, și astăzi ziariștii sunt agresați fizic din cauza lucrurilor pe care aceștia le descoperă și le publică. Și astăzi oamenii sunt amendați și puși la zidul infamiei pentru că îndrăznesc să aibă o părere incorectă politic – mai rar de CNA, mai des de CNCD, cealaltă instituție care și-a arogat dreptul de-a amenda după bunul plac.

Cu toate că poate n-au vrut, Paraziții au fost vizionari când au decretat că comunismul a murit dar spiritul a rămas în țară și când au prezis că ne îndreptam spre o parodie națională. Scrutinul prezidențial recent încheiat e doar a cine-mai-știe a câta oară când traseul decretat în strofa lui Ombladon se confirmă.

Drept, astăzi nu se mai confiscă casetele de pe tarabe – pentru că nu mai există casete iar tarabele în mare parte au fost trecute în afara legii în numele civilizației și progresului. Însă se practică turnătoria din greu și cenzura pe internet organizată în grupuri de raportaci care mai sunt și mândri de munca lor după aia. Măcar ăia din ’98 de făceau confiscările erau plătiți, riscau ei înșiși închisoarea dacă refuzau (poliția încă era militarizată) și erau constrânși de circumstanțe economice mult mai nasoale. Față de ’98, cenzorii de astăzi reprezintă un regres – pentru că o fac voluntar și cu bucurie.

Pași mari spre o parodie națională! FIX!

3. Plus 2 – Dau la Pompă (2002)

Nu numai în chestii foarte serioase au fost unele piese românești de-a dreptul vizionare – ci și în lucruri mai puțin serioase. Sau mă rog, aparent mai puțin serioase.

Piesa Dau la Pompă a trupei Plus 2 (trupă care de altfel n-a existat mult pe piață) este în esență un imn pentru inceli 😂 fiind descrisă experiența unor angajați de la vulcanizare care-și întrețin păpușile sexuale de cauciuc.

În 2002 totul era o glumă. Nici ei nu se luau în serios, nici ascultătorii nu luau în serios și nici casa de discuri nu lua în serios. Și nici n-avea de ce – în 2002 noțiunea de-a avea probleme cu accesul la activitate sexuală era pur și simplu inexistentă. Iar ideea unei industrii specializate pe așa ceva era absurdă în sine. De-aici și gluma că dacă se strică, aia e,… mai dai la pompă.

15 ani mai târziu industria valora peste 30 de miliarde de dolari iar de dat la pompă nu se mai pune problema. Acum ingineri de top sunt căutați în industrie care pune la bătaie încă vreo 30 de miliarde de dolari în cursa contracronometru pentru cine face primul o păpușă sexuală cu ”inteligență artificială”. Și mai toți care lucrează la asta,… dau și ei la pompă. 😅

Piața livrează pentru toți. Există produse și pentru ălea care nu dau la pompă care, dacă-s și de stânga pe lângă că-s femei, nu se numesc incels ci self-partnered, hehe. Mă rog, tot la pompă dau și ele la sfârșitul zilei.

Plus 2 are meritul de-a fi compus imnul!

4. Zdob&Zdub – Țiganii și OZN (2001)

Piesa asta în mod cert n-ar mai fi posibilă astăzi. Sau mă rog, ar fi posibilă dar ar fi supusă persecuției Statului Maximal la fel cum este supusă piesa Antimiliție în prezent.

Dacă piesa asta ar fi apărut astăzi, feminizdele și alte ligihioane i-ar reclama pe băieții de la Zdob&Zdub la CNCD așa cum l-au reclamat pe manelarul ăla roșupastilat pe subiectul femei 😂

Și totuși, Țiganii și OZN a fost o piesă vizionară în felul ei. În 2001 trupa din fosta RSS Moldovenești cânta despre țiganul care a văzut tot universul și totuși tot la el în șatră se simțea mai bine și tot acolo vroia. Orice asemănare cu prezentul este, desigur, o pură întâmplare, domnule Csaba Ferenc Asztalos, okay? 😇

5. B.U.G. Mafia – Românește (2003)


Piesa, per ansamblu, este în nota generală a hip-hop-ului românesc din acea vreme însă se distinge prin faptul că, pe lângă pesimismul generalizat, vine și cu o doză de cinism care astăzi este mai ostracizat față de acum 15-16 ani.

În 2003 noțiunea de eroare judiciară era și mai puțin cunoscută decât este astăzi (nu că nu se întâmplau – se întâmplau chiar mai multe decât astăzi – dar se vorbea mai rar despre ele). Tot în 2003 o excursie la închisoare venea cu o stigmă mai mare decât astăzi. Astfel că în contextul de atunci, a sugera în public că un pușcăriaș ales la întâmplare este moralmente superior unui politician era în sine controversat. Mă rog, și acum e controversat chiar dacă este cel puțin la fel de corect ca atunci.

Porțiunea vizionară a versurilor, în opinia mea, este asta:

Nu cumva tu mi-ai furat o vilă, o mașină
O urmă de speranță să mai ies la lumină
Nu mai spune tu ce e bine și ce nu
Nu vorbi tu de dreptate că nu știi ce înseamnă, frate!
Nu e nici o vrăjeală, nu e nici o caterincă
Fur de la tine, înțelegi de ce, fiindcă
Un copil fură dintr-un magazin, ia 4 ani
Un minstru corupt, ce face el… doarme pe bani?!
Îl fut în gat, îi iau tot și trăiesc ca el
Și să trăiască el ca mine fără bani în cartier
La același nivel cu toată lumea din stradă
Să se gândească la ce căcat să pună pe masă
Că dacă eu sunt criminal, tu ce ești, unul legal?
A, da, tu ești doar un criminal legal.
Românește iți spun, dacă este să compar
Ar trebui eliberați toți cei din penitenciar.

Piesa este scoasă cu un an și ceva înainte de apariția PNA (Parchetul Național Anticorupție) și într-o perioadă în care politicienii erau fără dubiu intangibili, legea neaplicându-se lor în principiu niciodată.

Pe 7 decembrie piesa Românește împlinește 16 ani de la lansare și, în acești 16 ani, fiecare dintre narativele din piesă au ajuns măcar o dată câștigătoare politic sau măcar dominante în societate.

Piesa încurajează la justiție populară (inclusiv prin violență dacă e necesar) – foarte similar cu ce vroia deunăzi un deputat USR. Tot piesa deplânge faptul că un ”simplu” furt calificat e pedepsit prea aspru – foarte similar cu narativa PSD până nu demult. Tot piesa deplânge luxul în care trăiesc politicienii – foarte similar cu narativa soborului mediatic din prezent care nu mai încape ba de fesul scump al lui Cioloș, ba de ceasul scump al Veoricăi,…

O să spuneți că narativele din piesă se contrazic reciproc. Și așa este. Dar tocmai ăsta e și farmecul piesei – că pune o oglindă în fața populimii care are viziuni contradictorii și idiosincratice. Nu împușcați mesagerul 😀

Un fel de încheiere

Sigur că astea nu sunt singurele piese românești care au nimerit-o dar sunt cele mai populare pe care mi le amintesc și, foarte important, sunt populare și astăzi adunând în continuare milioane de accesări pe internet. Piesa Românește de pildă se apropie de 20 de milioane de ascultări pe Youtube deși e publicată în 2010. Adică aproape două milioane de ascultări pe an. Nu-i chiar rău având în vedere că o piesă devine repede ”veche” și vorbim totuși de o piesă de nișă.

Evident, glumesc măcar pe jumătate când spun că aceste 5 piese au fost ”vizionare” însă merită revenit asupra narativelor din piesele cu mesaj o dată la câțiva ani pentru că, așa cum bine știm… politica este în aval față de cultură (Politics is downstream from culture).

Gata, suficient.

La mulți ani România! Să fim sănătoși și, foarte important, Liberi!