Mai deunăzi povesteam cu Silvian despre subiecte de pierdut vremea. Zilele astea subiectul nr. 1 de pierdut vremea e Călin Georgescu. Subiectul nr. 2 e toată discuția despre CCR.
În două zile sunt parlamentarele. ĂLA e subiectul.
Așa că dădui o raită, în ultima zi de campanie, prin grupurile și blogurile/publicațiile zice-se dă dreapta, patrioate, suveraniste sau cum-și-or-mai-zice. Dar și pe la alea care se dau independente dă dreapta dar care-s ale Regimului. Bă nene toate, fără excepție, evită parlamentarele.
Unele și-au asumat o poziție pentru prezidențiale. Foarte frumos, dar alea-s mai târziu. Dar duminică, ce votăm? Nu zic să facă toți ca noi, că nu toată lumea are nervii și echipa necesară pentru așa ceva. Dar ceva, acolo, 400 de cuvinte, măcar? Nu? Nimic?!?!?!
Acum ceva timp, în preistorie (cu mult înainte de Colectiv) aveam un profesor genial dar cu ceva probleme. Se enerva relativ ușor și-i trecea în 20-30 de minute. În acel interval era bine doar să admiri show-ul, că n-aveai cu cine discuta oricum.
Și, înainte s-o ia razna, deseori spunea, cu referire la evenimentul ce-i declanșa furia (care invariabil era altcineva făcând/spunând o prostie): ”Și uite-așa-ți piere tot cheful…”
Eh, la domnia sa mă gândesc azi, în ultima zi de campanie, văzând cum o mulțime de cetățeni pierd vremea. Doar că nu pe ei sunt supărat – ci pe cei care se erijează în furnizori de informație.
Canale mai mici sau mai mari de Telegram, site-uri/bloguri, conturi de X și chiar canale de TikTok care au păreri non stop despre Călin Georgescu, dar nicio părere despre parlamentare.
Cum identifici o operațiune de pierdut vremea? Uite așa o identifici!
Dacă azi un canal de politică nu-ți spune cu cine recomandă ei să votezi la parlamentare dar în același timp te toacă cu CCR sau Călin Georgescu – acel canal este în cel mai bun caz inutil și în cel mai rău caz un serviciu de containment al Regimului menit să-ți piardă vremea – nu să încerce să-ți zică ceva (fie și ceva prost!) despre cum să contribui la schimbare.
Dacă azi un canal de politică îți pierde vremea, nu zic să nu-l mai urmărești – dar insist să-l reevaluezi critic. Timpul tău e valoros. Tu alegi cui să-l dai. Și, acum că știi, vezi cine ți-l irosește și decide în consecință de cauză.
Și dup-aia dă click aici, caută-ți județul și ia în considerare recomandarea noastră. Dacă nu-ți place, e okay. Dar dacă te-am făcut măcar să te gândești la parlamentare în loc să pierzi vremea, tot am făcut ceva bine azi.
Așa s-o primit că săptămâna asta filmăm podcastul în timp ce peste Prut se votează. Astfel că vom putea spune lucrurile mai puțin plăcute fără să influențăm nici măcar un singur vot din cele două pe an pe care ne propunem să le influențăm.
Chiar și-așa, e bine să rămână pe hârtie și un gând înainte de deschiderea urnelor.
Dacă guvernarea AIE (Alianța pentru Integrare Europeană) îmi dădea pașaport în 2014, acum nu scriam articolul ăsta ci eram în tren spre secția de votare ca s-o votez pe Maia Sandu (maMaia, cum o alintăm pe-aici). Dar guvernarea AIE (cu maMaia printre miniștri) considera rezonabile cerințele de cetățenie din era sovietică, așa că n-am cum s-o votez. Dar poate totuși o votează moldovenii.
Abordarea propusă de Nicolae Federiuc îmi pare cea mai bună: las-o pe maMaia acolo unde stă, că o să fie vreme să ia și șuturi în dinți. Ar fi bine dacă 50%+1 din cei ce se vor prezenta la vot astăzi ar urma abordarea asta. Însă…
Isteria tot va costa
De pe Canapea noi credem că maMaia va fi realeasă. Mai la limită, mai cu multe emoții (mult mai multe decât ar fi trebuit), mai târâș, dar până la urmă iese.
Stoianoglo e competitiv tot din vina maMaiei. Știți povestea, nu are rost astăzi.
Pariul este că suficienți cetățeni moldoveni vor avea răbdare până la parlamentare să o pedepsească și pe maMaia și pe toți siniștrii din /pas/ – în loc să-și verse năduful (predominant justificat) astăzi. Aflăm în 48 de ore (sau pe-acolo) dacă și iese pariul.
Însă problema de fond rămâne: Isteria că vine războiul în Moldova dacă nu câștigă maMaia va trebui decontată. Isteria cu iz profund xenofob că nu-ș-ce face fantoma lui Ștefan cel Mare dacă iese Stoianoglo preș va trebui și ea decontată. La fel și toate vadimismele din campania asta.
Stoianoglo are o față de bidon turtit, e un pro-rus nesincer (spre deosebire de Dodon, de exemplu) și carisma unei vopsele neuscate. Ai atâtea lucruri nasoale (și adevărate) pe care le poți spune despre el – și totuși deștepții ”pro-occidentali” s-au gândit că cel mai bine ar fi să se lege fix de ce nu-i vina lui: că-i găgăuz.
Serios acuma, voi vă auziți când vorbiți? Sau vă citiți textele înainte să efectuați clic pe butonul pe care scrie ”Publish”? Observați că nu mă iau de dilelile postate de orice exaltat (deseori anonim) pe Internet. Ci de cei care ar trebui să știe mai bine și, poate mai important, au datoria să știe mai bine.
Optică și ton
Chiar dacă pot înțelege, poate pe alocuri chiar simpatiza, cu abordarea asta de ”totul pentru victorie” – rezultatul din primul tur și de la referendum ar fi trebuit să dea de gândit celor care pretind că se pricep și înțeleg. În mod evident, asta nu s-a-ntâmplat. Și dacă Maia Sandu nu este realeasă, ăsta va fi unul din principalele motive.
Da, da, rusia cumpără voturi. Bine, bine, dar nu a cumpărat și în 2020? Și în 2016? Și în 2021? Categoric, da!
Ce s-a schimbat însă e că partida zice-se pro-occidentală (”ai noștri” cum ar veni) nu mai izbutește să se prezinte drept alegerea evident bună. Iar asta nu e doar vina rușilor.
Parafrazându-l iarăși pe Federiuc, riscăm să pierdem războiul hibrid nu pentru că rușii ar fi prea șmecheri, că nu-s – metodele lor sunt rudimentare și previzibile în vasta majoritate a cazurlor – ci pentru că noi suntem prea proști. Iar pro-occidentalii excesiv de deconectați.
La sfârșitul zilei, ca să câștigi alegerile, este imperativ necesar să nu iei oamenii de proști. Cu cât îi insulți mai tare, cu atât ai mai multe șanse să iei bătaie datorită (sau din cauza – depinde de ce parte a ușii de la baie te afli) celor care se sictiresc și zic așa: ”Bă știi ceva? Cu tine NU! Că m-ai enervat.”
Strategia insultării electoratului l-a costat alegerile pe Mitt Romney (discursul celor 47% – s-a întâmplat în preistorie, hăt în 2012). A costat-o pe Hillary Clinton. Foarte probabil o va costa și pe Kamala Harris. L-a costat pe Adrian Năstase. L-a costat pe Victor Ponta. Este ridicol să credem că pe Maia Sandu și pe /PAS/ nu-i costă nimic, electoral vorbind, să insulte inteligența electoratului în mod sistematic.
Fiecare din exemplele de mai sus au fost contracarate la un moment dat cu ”da, dar cam avea dreptate” – și de fiecare dată când cineva îmi răspunde așa, eu devin convins că nu stau de vorbă cu cineva care vrea să câștige.
Percepția e realitatea
Da, cam 47% din americani frecau mâțul. Cu siguranță facem de-un basket of deplorables dintre zecile de milioane care au votat cu Donald Trump în 2016. Și tot așa. Bă da’ nu zici asta cu glas tare când tu le vrei votul!
Și aici e buba și pentru maMaia astăzi și la primăvară pentru /PAS/. Că percepția nu arată bine deloc. A dat-o drept la țintă nen’to Usatîi când a zis sindromul Gorbaciov. Care, apropo, nu-i ideea originală a lui Usatîi. A dat-o ca risc sistemic Dungaciu la începutul guvernării /pas/.
Pe hârtie în exterior, maMaia arată excelent. E acolo cu Macron, cu lumea bună. Pentru noi ăștia care mai știm ce înseamnă rusia, maMaia arată măcar ca atâta s-a putut.
Dar în interior, adică acolo unde contează când e pe vot universal, maMaia nu arată neapărat bine. Excelent nici atâta! Și în ultima săptămână eforturile de-a mai înmuia această percepție au fost totuși slabe. Nu inexistente, dar prea puține. De bine de rău maMaia s-a disociat de cei mai agresivi fani, a mers la redacțiile de limbă muscălească, a făcut și ea ce-a crezut de cuviință să mai dreagă busuiocul. Sperăm noi că va fi fost suficient.
Dar, indiferent de cum va arăta comunicatul CEC, în viitorul foarte apropiat va trebui luat aminte de toate lucrurile astea. Și dres busuiocul mai abitir.
Nu ne numărăm printre cei care credem că se prăbușește cerul dacă Maia Sandu pierde. Ar fi foarte nasol, dar nu un capăt de țară (și la propriu și la figurat în cazul de față). La final ar fi tot un președinte cetățean român, cu un parlament ostil. Dar, despre asta, la podcast.
Deocamdată, sunt niște alegeri de câștigat.
Pe bune acuma, Stoianoglo (who?) n-ar da bine. Lăsați-o pe maMaia acolo unde este, frați moldoveni. Dar țineți parul aproape pentru parlamentare. Următoarea guvernare o puteți face altfel.
Presa scrie liber despre violuri și crime Și sărută-n bot partidu’ care Cotizează mai bine
Cheloo
Cu regularitate presa din România face mișto pe bună dreptate de presa rusească pentru cât de hilară este aceasta când vine vorba de discutat un subiect sensibil pentru Kremlin. Ocazional îi mai poți auzi menționând că în presa locală, mai degrabă decât cea națională, mai găsești câte ceva adevărat.
Dar situația din rusia diferă de cea din România doar în privința subiectelor. La noi distincția nu o face Regimul pe față ci o face banul – deseori împins de companii/organizații agreate de Regim. Așa stau lucrurile și când vine vorba de compania RetuRO Sistem Garanție Returnare S.A.
Din start e dificil să afli cum se numește entitatea juridică. Nu de alta dar așa afli că societatea pe acțiuni cu CIF 45721171 are sediul juridic în Pipera și este o societate comercială ca oricare alta. Atâta doar că e obligatoriu să-i fii client. Nu-i mișto? Voi n-ați vrea ca Statul să oblige toți cetățenii să vă dea bani?
Dacă vrei să sapi mai mult, trebuie întâi să te ferești ca-n jocurile video de mormanele de site-uri centrale care doar preiau cu copy/Ciucă toate comunicatele acestei companii ca și cum ar fi știri reale. Și, cam ca-n rusia, dacă vrei să afli ceva real despre acest grift, ai trei opțiuni:
Însă vasta majoritate a concetățenilor noștri nu citesc presa economică și în mod cert nu stă să aplice filtre în motoarele de căutare ca să afle ceva. Astfel de activități sunt pentru scrântiți ca mine.
Ce face însă vasta majoritate a concetățenilor e să înjure pe la colțuri. La propriu. În timp ce stă la cozi imense ca să îndese sticle și cutii în niște aparate fabricate în China și vândute în RSR de către un distribuitor agreat de Regim.
Mai nou, am început să vedem și la noi obiceiuri proaste ca la americani – în care prețul afișat la raft nu e cel de la casă. În vremurile preistorice, adică acum vreo 9 luni, așa ceva era ilegal. Ei bine, încă este ilegal cu excepția SGR. Nu-i mișto? Nu doar că toți cetățenii sunt obligați să fie clienții RetuRo S.A. dar această societate are și exceptare de la jurisprudența privind drepturile consumatorului.
Ba, mai mișto, HG 165/2022 la articolul 6 litera b) impune obligația comerciantului de a nu afișa prețul complet. Textul legal sună în halul felul ăsta:
Comercianții sunt obligați[…]:
b) să indice valoarea garanției distinct de prețul produsului, atât la raft, cât și în documentele fiscale aferente produsului în ambalaj SGR;
Interesant că n-ai voie să faci asta cu TVA (alt grift de stat, mult mai suculent) dar ești obligat să faci asta cu SGR. Stoica are dreptate când zice că ăsta e un grift explicit împotriva IMM-urilor.
Dar nu cu autism legalez voiam să vă enervez azi, ci cu o chestie mult mai practică: Bă nene, da’ nervii și timpul meu cine le plătește?
Aici la Canapea consumăm băuturi acoperite de acest grift. Costurile pentru fiecare podcast au crescut cu 4-5 lei de când și băuturile energizante au fost adăugate la grift. Se adună repede un morman. În ce univers e rezonabil să-mi ceri să stau o oră sau mai mult la coadă afară în soare (sau în ger peste câteva luni)?
Și hai că eu ca eu – că am privilegiul de-a avea o flexibilitate pe care mulți nici n-o pot visa. Dar în ce univers e rezonabil ca bătrânii cu pensii fixe (și deseori mici) să treacă prin acest chin? Ca să ce?
Cum ești griftuit
În practică, cei mai mulți dintre concetățenii noștri își bagă picioarele și aia e. Mai ales după ce află din Hotnews că lucrurile se vor înrăutăți. Ceea ce nu e o surpriză. Acest ”sistem” a fost făcut prost de la bun început și intenționat prost. De unde știu că majoritatea își bagă picioarele? Ne zice oficina Comisiei, Euronews: Doar 10% din ambalajele SGR au fost ”reciclate”. Dar banii au fost luați pentru toate.
Pentru început tu, consumator, dai banul indiferent dacă magazinul de la care cumperi are contract cu SGR sau nu. Nu-mi zi că stai să citești bonul de fiecare dată să vezi dacă e trecut separat cum scrie în HG, că nu te cred.
Mai apoi, ca să-ți recuperezi banul, nu doar că stai la cozi, dar dacă nu locuiești într-un oraș mare, mai dai și bani pe benzină (și aia accizată – deci încă un grift pentru Stat) ca să le transporți tot tu. Și după ce ești bun cetățean mai constați și că o parte din ele nu sunt ”eligibile” pentru că cartof.
Și, ca să fie griftul complet, întrucât aparatele lu’ Pește Prăjit sunt doar în curtea marilor retaileri, aceștia profită de situație și îți bagă pe gât un voucher de-al lor. Și, apropo, nu se ”pupă” nici măcar în interiorul aceluiași lanț. Am prin casă vreo 4 ”vouchere” de la un Carrefour din Cluj care nu sunt acceptate la alt Carrefour din Cluj. Singura soluție pentru mine ar fi să-mi amintesc de unde sunt fiecare și să merg acolo și să solicit preschimbarea voucher-ului în peșin. O să fac asta pentru 3 RON? Nu, căci autobuzul până acolo costă mai mult.
Ah și nicăieri nu îi este explicat cetățeanului în clar că are dreptul să primească bani cash pentru ambalaje. Mă rog, îți este explicat pe avocat.net adică într-un loc unde nu citește nimeni.
Așadar, SGR se prezintă ca un program de Stat (deși e societate comercială) și înlesnește consolidarea pe piață a marilor retaileri care fac pe Dracu’ în patru să nu-ți dea cash niciodată. Și din profitul ăla sunt destui bani să cumperi presa care să ia cu copy/Ponta comunicatele RetuRo S.A. și să inunde spațiul informațional suficient cât să nu găsești ușor știrile reale despre subiect. Digi24 ocazional marchează cu (P) ”știrile” despre SGR dar cam atât.
Cum se face la alții?
În România e de obicei la modă să discuți despre cum se face în țările kivilizate. Mai puțin când vine vorba de SGR. În afară de placa ”așa e civilizat și se face la alții de zeci de ani” nu primești niciun răspuns.
Bine, trecem peste faptul că nu se face la mulți alții de zeci de ani, și acolo unde se face nu e ca-n România. De fapt, mai peste tot poți lăsa ambalajele cam la orice prăvălie. Iar unde sunt aparate, ele sunt ceva mai prietenoase cu nervii și timpul plătitorilor de taxe. Ia uite în Suedia, că tot le plake românilor cu exemple din Scandinavia:
Pentru context, în Suedia sunt două praguri: de o coroană (aprox. 45 de bani) și două coroane (aprox. 87 de bani) pentru ambalaje mai mari. La prețurile din Suedia nu merită să-ți miști hoitul decât dacă ai peste 50 sau chiar peste 100 de ambalaje.
În România e considerat haram însăși ideea de a avea praguri.
În Nemția n-au praguri, dar e €0.25 pe ambalaj. Mult peste dublu față de RSR și există și posibilitatea de-a da ambalaj la schimb – practică chiar încurajată pentru a evita unde este posibil încărcarea bonurilor fiscale și a gestiunii. La noi e explicit descurajat asta pentru că strică griftul.
În Italia nu există așa ceva și nu-și pune nimeni problema să existe prea curând.
În Franța s-a pus problema și s-a rezolvat, nu se poate. A ajutat foarte mult că în Franța autoritățile locale au recunoscut problema: întreaga idee este un lobby al marelui retail și a producătorilor multinaționali de băuturi, zice echivalentul francez al asociației orașelor. Și firește că au dreptate. Fix așa stau lucrurile.
În Olanda și Danemarca sistemul e mai similar cu cel din RSR (cu mențiunea că cel din Olanda are extra retardare și QR-codizare în anumite locuri) însă în aceste două țări numărul de puncte de colectare e mai mare. În Danemarca sunt de vreo 4 ori mai multe decât în România la o populație de (cel puțin) trei ori mai mică.
Mă aștept ca ”evoluția” SGR la noi să ia ce-i mai rău din modelul olandez. Nu există niciun motiv rațional să crezi că vor sta lucrurile altfel. Griftul e prea bun și le e foame și IT-iștilor. Deci numai bun de încă o aplicație – chiar dacă o va folosi aproximativ nimeni (așa cum este cazul și în Olanda).
Ce poți face?
Nimic, în principiu.
Cu ocazia inflației, scumpirea cu 50 de bani nu e chiar o imensă tragedie. Dacă ai nepoți/copii, dă-le de treabă să stea la coadă cu sacii. Deși nici asta nu ar merge. Ce copil mai e mulțumit în 2024 cu 10 lei?
Mai rămâne să lași sacul lângă ghenă (cum fac din ce în ce mai mulți concetățeni) ca să fie preluat de moderatorii care mai fac și ei un bănuț.
De altfel, cam ăsta e singurul lucru pozitiv din tot griftul ăsta: un potențial de venit pentru cei mai săraci membri ai societății care ar vrea totuși să nu se dedea la (prea multă) activitate infracțională.
Eu zic să facem ”garanția” 60 sau 70 de bani și să-i zicem pe față program de asistență socială și să încurajăm cetățenii mai avuți să-și bage picioarele în SGR și să lase sacul de sticle la vedere pentru a fi colectate de moderatori. Ar fi un câștig pentru nervii și timpul majorității și un câștig mai substanțial decât este deja pentru cei mai săraci concetățeni.
Da, știu, sunt un clasist. Dar, serios, e chiar așa rea ideea mea? Nu de alta dar alternativa e să continuăm să pretindem că nu-i nimic în neregulă cu acest grift și prezumția de facto din spatele său că toți suntem fie pensionari fie elevi și avem timp să stăm la cozi zeci de minute (și ocazional ore).
Pro tip: 7 dimineața e singurul moment din zi când nu stai la coadă și nici nu-s blocate/pline aparatele. Moderatorii vin după 8:00 și se duce pe cocar toată șmenozeala pentru tot restul zilei.
În urmă cu mai puțin de două săptămâni a apărut o nouă piesă de propagandă naționalistă: o colaborare între Zdob&Zdub și Voltaj.
Nu-mi place piesa pentru că n-are cum să-mi placă Goia nicicum. Însă e complet irelevant cât/dacă îmi place mie.
Ce este relevant e că piesa asta reprezintă un nou pas înainte în ceea ce deplângeam prin podcasturi în urmă cu 2-3 ani când puneam piese de la Thompson și spuneam că tare mult ne trebuie un Marko Perković român precum și o Danica Crnogorčević româncă. Tot pe-atunci spuneam că muzica patriotică de la noi e cringe și, atâta vreme cât lucrurile stau așa, e ridicol să te plângi că patriotismul la români stă rău.
Poate a fost coincidență, sau poate a auzit cine trebuie, dar de-atunci s-au făcut câțiva pași înainte (drept îi, mărunți, dar s-au făcut). Trenulețul chiar a fost un pas mare înainte. 19 milioane de vizualizări într-un an e o performanță incredibilă! Bate toate piesele patriotice adunate la un loc.
Am curaj să pun ”Trenulețul” la 1 noaptea când ”scap” la pupitrul de DJ printr-un club de noapte fără să arunce zoomării cu roșii în mine că le pun muzică plictisitoare de boomeri. Asta lipsea.
Piesa ”Fratz” citată mai sus nu e chiar la același nivel, dar e totuși încă un pas în direcția corectă. Două formații populare (indeferent ce credeți despre muzica lor – cifrele nu mint) cântând despre cât de mișto e să fii român. Aproape 500,000 de vizualizări în 11 zile în condițiile în care încă nu a avut loc primul concert live cu piesa asta nu e deloc rău. Lansarea sa oficială e pe 14 decembrie, cum se cuvine, la Sala Palatului.
Că vă place sau nu, și patriotismul se cultivă. Și se cultivă prin propagandă atractivă.
Știți ce nu-i atractiv? Furdui Iancu cântând Așa-i românul. Cu tot respectul pentru domnia sa (că mie chiar îmi place cum cântă, în contextul corect), dar la 70 de ani nu mai inspiră pe nimeni cu vârsta sub 50.
Nu spun să nu-ți placă Furdui Iancu (din nou – mie neironic îmi place) – dar spun că la 1 decembrie poate ar trebui să auzim Trenulețul mai des și Noi suntem români în interpretarea lui Furdui Iancu mai rar spre deloc.
Și mai spun că cu două flori nu se face primăvară și aceste două piese de le-am menționat sunt totuși pași minori. Vestea bună este că nu trebuie să reinventăm roata. Avem modele lângă noi (Bulgaria, Serbia, Croația, Polonia, mai nou chiar și Ucraina) de trupe foarte populare care fac și muzică cu caracter patriotic sau doar asta. De putut se poate. Și nu cere nimeni muncă patriotică – ci tot pe bani. Căci piesa Trenulețul a ajuns hit european și a făcut bani buni (și va tot continua să facă din licențieri).
Politica este în aval față de cultură. Dacă vreți politică mai patriotică, trebuie să ai o cultură patriotică – iar parte din cultură (și, da, din propagandă) o reprezintă muzica mainstream care trebuie să sune bine, să fie în ton cu vremurile, și să fie cântată de cine trebuie (adică de artiști deja populari sau care pot deveni foarte ușor populari).
Când rostește Perković pe scenă za dom braćo, za slobodu, borimo se mi (pentru casa noastră, fraților, pentru libertate luptăm), până și eu vreau să fâlfâi un steag al Croației.
Live-ul de mai sus are aproape 4,5 milioane de vizualizări. Adică cu vreo 15% mai mult decât populația Croației. Și comentariile sunt pline de non-croați încântați de ce văd și ce aud. La fel e și cazul secțiunii de comentarii la Trenulețul.
Însă Croația, o țară cu aproape 4 milioane de locuitori, are zeci de astfel de piese care servesc nu doar la alimentarea patriotismului intern – dar și la popularizarea țării. Milioane de kindări din întreaga lume au fredonat sau fredoneză la un moment dat Nećete u Čavoglave, niste ni prije fără să știe ce înseamnă. O parte dintre aceia au luat ulterior (sau vor lua) decizia de-a vizita Croația. O parte vor și investi acolo.
Propaganda patriotică bine făcută are și beneficii economice, nu doar beneficii politice și socio-culturale. Propaganda patriotică prost făcută sau depășită de timp și care nu ține pasul cu lumea,… are efectul opus.
Cu toate astea, există mai multe vești bune. În ultimii 3 ani s-a produs mai multă muzică patriotică decât în precedenții 10. Sigur, nu toată e grozavă, multe piese au eșuat lamentabil iar unele sunt remake-uri după piese mai vechi dar, ăsta e și un joc al cantității. Nu poți avea piese virale patriotice dacă faci 10 de toate. Dar dacă faci 10 mii, ai toate șansele ca 50 dintre ele să ajungă populare – și dintre alea 50, două sau trei să ajungă cunoscute internațional.
Să dau și exemple care sigur vor jigni sensibilitățile lumii bune™ dar știți deja prea bine ce mult îmi pasă.
Piesa Mare e lumea, o manea care nu sună grozav are totuși 58 de milioane (!!) de vizualizări. Băejnebun?
Versurile sunt cât se poate de NPC (că nu întâmplător Costi Ioniță a făcut milioane din muzică) și e o înșiruire de personalități ale României – nu foarte diferită ca idee de piesa Patria a lui Kazi Ploae de acum peste 10 ani. Diferența? Poate 100,000 de oameni au ascultat Imperiul Lianelor. Și mă îndoiesc sincer că 100,000 de oameni au auzit de Kazi Ploae sau de Specii.
Ca să rămân în același registru, tot Costi Ioniță a relansat în 2021 o piesă a sa din 2004 și a creat intenționat și scandal în jurul ei. Piesa România mea a mai înhățat astfel încă vreo 20-ș-ceva de milioane de ascultări.
Hai s-o pun altfel: Două piese cu iz patriotic produse de Costi Ioniță în 2021 au strâns mai multe ascultări decât toate piesele lui Furdui Iancu în ultimii 20 de ani adunate la un loc.
Încă o dată: Ăsta nu e un hate la adresa lui Furdui Iancu – ci o constatare. Dacă vreți ca boborul să asculte muzică patriotică și să fie inspirat spre patriotism, trebuie să-l întâlnești acolo unde este el astăzi și nu unde era în 1985 sau 1998.
Mai apoi, nișa asta nu e cu sumă zero. E loc pentru toată lumea. Și în ultimii 3 ani, mai în glumă, mai în serios, pare că s-a priceput și asta.
Pe scena rap e cea mai mare efervescență. S-au produs mai multe piese rap cu mesaj patriotic sau naționalist în ultimii 3 ani însă cadența nu s-a schimbat prea mult întrucât rap-ul patriotic și/sau naționalist e relativ constant de vreo 15 ani. Din păcate niciuna n-a ajuns încă mare, dar nu e timpul pierdut. E drept că nu ajută nici faptul că pe rap s-au radicalizat prea mulți. Dar și aia e o nișă ce trebuie servită la urma urmei. Chiar e loc pentru toți. Exemplu din ultimii 3 ani: F. Charm – Lucifer și Gabriel – not great, not terrible.
Ca s-o scurtăm: Piesa ”Fratz” reprezintă un alt pas în direcția corectă. Dar mai e foarte mult până departe. Însă ca să ajungem departe, mai trebuiesc produse încă vreo câteva mii de astfel de piese pentru ca dintre ele să iasă într-un final și un Bojna Čavoglave românesc, și încă un Trenulețul, și încă vreo 10 astfel de capodopere românești.
În esență, nu trebuie să-mi placă mie sau ție, cititorule – ci trebuie să placă la bobor, să dea click zecile de milioane, și kindării din (introdu ce țară vrei tu aici) în 2030 să fredoneze ceva românesc și să apară subcultură în alte țări în jurul admirației față de o piesă patriotică românească. ĂLA trebuie să fie obiectivul. Căci printr-o piesă bună atingi emoțional un om care mai apoi va rămâne cu o slăbiciune față de subiectul acelei piese, deseori inconștient și deseori zeci de ani.
În ritmul actual, o să ajungem acolo în vreo 10 ani. Dar există premisele ca ritmul actual să se accelereze. Una din premise fiind faptul că parada de 1 decembrie din 2023 a înregistrat record absolut de asistență prezentă fizic, și nu doar în București. Și toate sondajele indică o creștere vertiginoasă a cererii pentru mesaj patriotic.
Nu vă place cum sună azi mesajul patriotic încarnat politic? Ei bine, el e în aval față de ce s-a produs cultural în 2012-2019. Luați la ascultat mesajele culturale (și mai ales subculturale) patriotice de după 2010 și până la așa-zisa pandemie. Cei crescuți cu aia sunt acum la maturitatea politică. Ce se face acum o să-i vedem rezultatele după 2030.
Aia e. Atât s-a putut. Dar trebuie să admit(em) că azi e clar mult mai bine decât în 2013 pe subiectul ăsta.
Aseară România a scos un punct la Lucerna, în fața unei naționale elvețiene fabuloase și într-o formă de zile mari. Nu știu câți își dau seama, dar rezultatul de aseară rivalizează cu rezultate surprinzătoare din istorie precum CFR Cluj – Athletic Bilbao 1-0 (2005, Cupa Intetoto), Steaua – Valencia 2-0 (2005, Cupa UEFA), Steaua – Ajax Amsterdam 2-0 (2013, Europa League), Dinamo – ȚSKA Moscova (2005, cu rușii deținătorii cupei UEFA) sau România – Irlanda de Nord 0-1 (1985, cu irlandezii în rolul României de-aseară).
Diferența de valoare între noi și adversar a fost evidentă pentru oricine. Nu trebuie să te pricepi la fotbal. E suficient și dacă te uiți la rezumatul partidei să-ți dai seama de asta. Însă tocmai de aia am dat exemplul rezultatelor de mai sus – ca să ilustrez că astfel de rezultate sunt mult mai dese în fotbal decât crede lumea și sunt parte din farmecul fotbalului.
Valencia era campioana Spaniei și deținătoarea cupei UEFA când avea să fie măcinată pe Ghencea de o formație de anonimi la vremea aia. Nici în România nu auzise nimeni de Petre Marin sau de Florin Lovin. Iar de antrenorul românilor de atunci, Walter Zenga, auziseră doar fanii lui Inter Milano. Echipa Valenciei era formată însă din vedete. Și, tot așa, în prima manșă (”repriză” dacă vreți) îi pulverizaseră pe români cu 2-0 într-un meci care dacă se termina 5-0 nu supăra pe nimeni.
Dar cel mai bun exemplu este meciul din 1985 cu Irlanda de Nord. România avea nevoie de victorie pentru a fi prezentă la campionatul mondial din 1986. Juca acasă și avea o echipă fenomenală (din care făceau parte jucători de talie mondială care-și duceau echipele de club constant în finale sau semifinale europene). Și… a bătut Irlanda de Nord cu 1-0 într-un meci care dacă se termina 12-1 pentru România nu s-ar fi supărat nimeni. Dar nu s-a terminat 12-1, ci 0-1. Irlanda de Nord apoi a făcut un blat de zile mari cu Anglia și uite-așa ei au mers la Mondial în Mexic și noi nu. Chit că noi jucam mai bine și-i mai și bătuserăm pe englezi.
Dar fotbalul se joacă pe goluri. În toate meciurile. Nu, nu pe impresie artistică, pe cornere, pe ”ocazii” sau pe număr de pase precise. În istorie nu rămâne că Irlanda de Nord în 1986 a jucat infect și a avut noroc cu carul. Ci rămâne că Irlanda de Nord a fost în elita fotbalului mondial participând la Cupa Mondială în 1986 – aceea fiind de altfel și ultima dată când acea națională a mai prins un turneu final. Ulterior, România avea să prindă trei turnee (1990, 1994 și 1998) și de Hagi (prima dată căpitan la acel 0-1 cu Irlanda de Nord) a tot continuat să audă lumea până în prezent. Echipa Irlandei de Nord din 1985 n-o mai ține minte nimeni, cu excepția împătimiților istoriei fotbalului și a bătrâneilor din Irlanda de Nord.
Am pățit și noi din astea de care a „pățit” Elveția aseară. Și nu doar cu Irlanda de Nord. În 2003, deplasările cu Norvegia și Danemarca (1-1 și respectiv 2-2) ne-au costat campionatul european din 2004. În Norvegia s-a ”dat” penalty împotriva României pe un henț comis în careu de un jucător negru norvegian (am voie să zic asta?) pe care arbitrul l-a văzut românesc. Iar de Danemarca-România 2-2 poate nici n-ar mai trebui să vorbesc. Sau poate ar trebui – că tot Emil Grădinescu a fost comentator și atunci:
Atunci Danemarca era România de aseară și România era Elveția de aseară.
Sunt zeci, dacă nu sute, de cazuri în care echipa națională a României sau o echipă românească în cupele europene, are meciul în mână și domină, deseori cu autoritate, și totuși adversarul izbutește un rezultat mare. Da, cu noroc, cu ajutorul de la arbitru, cu ce vreți voi. Dar rezultatul a rămas. Noi pe din afara Cupei Mondiale din 1986 sau europeanul din 2004. Nu mai zic de povestea ratării prezenței la mondialul din 2002, când ne-a eliminat FC Nimeni (Slovenia) cu golul unui jucător care nu marcase niciodată în 15 ani de carieră.
Am pățit-o de-atâtea ori. Și o dată, în sfârșit, o „pățim” și invers – în care noi smulgem un rezultat mare după ce am jucat infect (sau, mă rog, n-am jucat mai corect spus) și, în loc să ne bucurăm, dăm cu pietre în echipa națională. De ce?
Danezii și-au elogiat echipa națională după 2-2 cu România. Credeți că le-a păsat că nu-l meritau? Drept în supapă i-a durut. Performanța era ce conta. Pentru că se joacă pe goluri!
Retrospectivele fotbalistice din Irlanda și astăzi elogiază performanța din 1985. Nici astăzi nu menționează nimeni nici blaturile și nici bulanul excesiv – deși aceia au fost factorii care au dus la calificarea Irlandei de Nord, nicidecum jocul strălucit al echipei. Îi pasă cuiva că nu meritau? Normal că nu. S-a jucat pe goluri și Irlanda de Nord a marcat câte a trebuit, end of story.
Numai noi ne punem cenușă în cap ca proștii. Da, echipa a jucat prost, așa, și? Ba, mai rău, am văzut pe câte unii spunând că era de preferat să pierdem cu 3-0 dar să jucăm bine – bă voi sunteți normali la cap? Nu tati, eu preferam să jucăm și mai prost și să câștigăm cu 3-2. De preferință cu un gol marcat din ofsaid și unul dintr-un penalty care n-a fost. Ei, drăcie!
La câte coșmaruri am trăit noi cu Elveția, era chiar cazul să le băgăm mortul în casă o dată. În 1967 am ratat europeanul după 4-2 acasă și 1-7 (!!) în deplasare cu Florea Dumitrache și Dobrin în teren. Iar în 1994 era să nu ajungem să batem Argentina după ce Elveția ne-a băgat mortul în casă, cu Hagi și Gică Popescu în teren… 1-4 (!!!) – alt meci despre care nu vrem să ne amintim.
Fotbalul se joacă pe goluri. Și e de preferat să batem cu 1-0 pe Israel fără să jucăm nimic și, dacă se poate, Elveția să se împiedice de Andorra. De ce nu? Orice e posibil. Dacă Iordănescu ajunge să califice echipa jucând prost, e chiar foarte bine.
Nimeni nu-și mai amintește că am bătut Olanda cu gol din offside și am mers la Euro 2008. Toată lumea își amintește că am mers la Euro unde am avut ocazia să eliminăm Italia – și n-am făcut-o pentru că Mutu nu l-a putut învinge pe colegul său de la Juventus 🤷🏻♂️. Credeți că olandezii au smiorcăit prea mult după ce au fost bătuți pe nedrept? Nicidecum. Au zis ”atâta s-a putut” și și-au văzut de drum. Cum de altfel și elvețienii au zis la fel.
„Când mă uit în spate, îmi dau seama că trebuia să fim mai deștepți, pentru a conserva rezultatul. Dar nu îmi pot învinovăți echipa pentru că a continuat să atace. Dezamăgirea e uriașă, după acest rezultat în fața propriilor fani, pe un stadion arhiplin. Dar, avem suficientă calitate ca să nu fim foarte neliniștiți după acest rezultat.” – selecționerul Elveției (sursa)
Așadar, sper ca pe 9 septembrie Kosovo să învingă Elveția iar pe 21 noiembrie România să joace mai prost decât aseară și să învingă cu 3-2 din două goluri din offside și un autogol și să lase Elveția acasă și să meargă România și Israel la campionatul european. Na!
Astăzi e cea de-a 200-a vineri în care, cu răbdare, citesc vreo 150 de știri din care extrag vreo 20-și-ceva pentru a forma baza unui episod nou (vezi aici cum se face un podcast). Mă rog, vorba vine a 200-a vineri – căci uneori fac asta joia (că vinerea filmăm), alteori sâmbăta și de vreo două sau trei ori chiar duminica. De data asta, însă, filmăm duminică (dacă nu se întâmplă nimic nasol până atunci) însă rezolvai tot de azi. Că mâine avem amândoi altă treabă.
Promiseserăm segment retrospectiv pentru episodul aniversar. Are să fie și, de fapt, este deja disponibil de câteva zile în Donors’ Circle. Tot acolo e deja disponibil și desfășurătorul.
6 noiembrie 2016
Sunt aproape 7 ani de la acea după-amiază de sfârșit de octombrie când stăteam la o cafea cu Alin în bucătăria unui apartament muncitoresc din Mănăștur și bârfeam politică, printre altele. Și, dintr-una-ntr-alta a venit ideea: Ce-ar fi să punem o cameră în fața canapelei din dormitor și să bârfim știrile cu public?
Obiectivele erau mărunte și egoiste. Trebuia ceva activitate din motive de sănătate și abia deschisesem canalul în limba română. Erau alte vremuri.
Fidel Castro era încă președintele Cubei. Barack Obama era încă președintele SUA. Îl mai țineți minte? E ăla care-l ruga pe Medvedev să aibă un pic de răbdare cu invadarea Crimeei că o să aibă mai multă flexibilitate după alegeri. I-a urmat „omul rușilor” Trump – ăla care a băgat Muntenegru în NATO și l-a trimis pe Lindsay Graham la Kiev să înceapă procesul de modernizare a armatei ucrainene.
ISIS încă exista. Se dădea bătălia pentru Mosul în noiembrie 2016. Park Geun-hye era încă președinte al Coreei de Sud. Tare mândri erau leftiștii de ea – prima femeie președinte într-o țară profund patriarhală. Sigur, la finalul lunii avea să fie demisă și arestată. Rumen Radev abia câștigase primul mandat de președinte, iar Boyko Borisov era încă foarte stabil la putere (și avea să rămână până în 2020 când îl răsturna poporul fizic în timp ce românii stăteau ca proștii în casă cu mască pe rât).
La noi Cioloș era premier și guvernul său era tare ocupat cu obligativitatea brățărilor la morți și numai cu țăfărticat de la Stat. Obsesia USR cu certificarea și înserierea oamenilor avea să se repete de mai multe ori în următorii ani – dar semnele erau acolo încă de pe atunci. Și avertizasem de atunci și în privința certificării și în privința cenzurii.
Din multe puncte de vedere, o eră se termina în noiembrie 2016, așa cum și astăzi se termină din altele. În 2016 încă se pretindea neironic în public că oamenii noi în politică sunt o idee bună și nu râdea nimeni,… în afară de canapea. În 2023 doar cei finanțați de BND se mai abțin de la râs. În 2016 încă se pretindea că e teoria conspirației că guvernele practică supravegherea în masă ca rutină, nu ca excepție. Erai cu folia de staniol dacă aminteai de așa ceva în public. În 2023 mai are cineva curaj să râdă?
În noiembrie 2016 nivelul de cenzură pe internet era mult mai redus. Nici prin creanga minții nu mi-ar fi trecut în 2016 să fac site-ul ăsta. Sau să distribui podcasturile prin fișiere torrent (așa cum va fi și episodul 200). Nu era nevoie. Acum e. Mai ales că soborul mediatic beneficiază astăzi, pe bună dreptate, de un nivel de credibilitate mult mai mic decât în 2016. Disperarea e mare.
Apa trece, canapelele rămân
De-a lungul ultimilor 7 ani s-au întâmplat multe. Și cu lumea, și cu noi. Au tot fost proiecte personale, schimbări de direcție, de mod de lucru, de „cariere” dacă vreți (deși îmi displace profund termenul) dar cumva, cum necum, și, credeți-mă când vă spun, neplanificat, Podcast de Week-end a rămas constant.
Emisiuni mult mai bine finanțate nu izbuteau nici măcar să se apropie de audiența noastră și publicații mult mai bine finanțate, cu angajați full time și redacție cel puțin pe hârtie mai serioasă… au dispărut sau sunt o umbră a ceea ce erau în 2016. Dar podcastul nu doar c-a supraviețuit, dar s-a extins. Când editam segmentul retrospectiv nu-mi venea să cred cât de prost era sunetul… și cât de multe s-au îmbunătățit datorită vouă, celor care ați susținut efortul până acum și, sper eu, o veți mai face în continuare.
Nu știu să spun nici câte episoade vom mai face și nici foarte precis de ce fix formatul ăsta a supraviețuit dintre toate cele încercate. Întâmplarea are mult de-a face, aia-i clar.
De-a lungul anilor am enervat mulți oameni. Sute cel puțin. Dacă nu mii. Fie am înjurat prea mult, fie prea puțin, fie am vorbit despre ceva nepopular sau, invers, nu am vorbit despre vreo dramă sau subiect popular în colțurile congruente sau măcar asemenea de Internet. Am mai enervat oameni și pentru că am explicat rece și cinic niște vaci sacre. Sau pentru că am îndrăznit (oroare!) să cerem un pachet de țigări. La propriu.
Desigur, fix aceleași lucruri aduceau aprecieri din altă parte. În timp ce PNL-iștii nu mai știau cum să ne raporteze pentru că învățam oamenii cum să navigheze propaganda extremistă și măsurile covidopate iliberale, ilegale și ilegitime – oameni obișnuiți din categorii de la care nu mă așteptam în veci să aprecieze un astfel de podcast ne scriau să ne mulțumească pentru că i-am ajutat să-și păstreze sănătatea mintală între toate grupurile de dilii – de la cei care preziceau munți de cadavre, la milițienii care amenințau cu pușcăria dacă-ți exerciți dreptul constituțional la liberă circulație și, da, până la diliii mai mult sau mai puțin civili responsabili cu exagerările în direcția ailaltă – mai puțin periculoși, dar tot dilii.
La sfârșitul zilei, am refuzat să fim captivii audienței. Am făcut și multe greșeli (unele încă necorectate) și probabil vom mai face, căci doar cine nu muncește nu greșește. Dar, una peste alta, cred eu (și nu exclud să mă înșel) că motivul pentru care aproape 7 ani și 6 canapele mai târziu încă mai ies episoade e dat tocmai de faptul că nu ne-am luat foarte în serios. La sfârșitul zilei Podcast de Weekend e cu doi puleți pe-o canapea. Și atât. Take it or leave it, vorba partenerului strategic.
Episodul 200… pe luni
Pentru că e aniversare, episodul 200 va fi la liber pentru toată lumea și va apărea aici, pe site, în format video și audio, descărcabil de pe tracker-ul nostru de torrente. Nu doar pentru consecvență, dar și pentru că va conține segmente deja cenzurate de Youtube.
Readucem un generic mai vechi, vor fi trei pauze muzicale cu niște surprize și, în rest, va fi în mare un episod ca oricare altul.
În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.
De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.
E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.
Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.
1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)
Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.
De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.
Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.
Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.
Așa a arăta browser-ul meu vineri dimineață
Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.
Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.
Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).
2. Scrierea desfășurătorului (două ore)
Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.
Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.
Extras din desfășurătorul pentru episodul 197 din Podcast de Week-end.
Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.
Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.
Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.
La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.
3. Logistica (o oră)
Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.
Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.
Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.
De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.
Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.
4. Filmarea efectivă
Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.
Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).
În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.
5. Descărcarea fișierelor (două ore)
Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).
Cu roșu: Folderele cu fișierele brute pentru episodul 196
Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.
Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.
6. Editarea (minimum două ore)
De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.
Timeline-ul final pentru episodul 197
Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.
După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.
Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.
Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.
7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)
Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.
Renderizarea versiunii scurte a episodului (cea care ajunge pe Youtube)
Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.
Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.
Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.
Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.
Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.
8. Publicarea (maximum două ore)
Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.
Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:
Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)
Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).
9. Post-publicare
Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).
În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.
Epilog
Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.
Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.
N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.
De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.
La sfârșitul săptămânii trecute a explodat un nou caz de medic „erou” care, pentru un euro în plus (căci acestei profesii niciodată nu-i mai ajung banii) mutila sau direct ucidea oameni. Asta la nici 5 zile după ce a devenit oficial faptul că un alt „erou”, care ca profesie mutila copii, nu va păți absolut nimic. Căci în Republica Iohanistă Arahatistan această profesie are imunitate la orice.
„Presa” a tratat cazul doar din perspectiva procedurală. Dacă e voie să prelevezi sau nu, dacă e reglementat unitar în UE sau nu, sau dacă acest criminal sinistru dimpreună cu complicii săi avea țâdulă de la DSP sau nu. De parcă asta ar conta.
Puțini din „presă” au menționat și absolut nimeni din „presă” nu a tratat subiectul din singurul punct de vedere care chiar contează: Al cetățeanului.
Bă nene, băiatul ăsta (din nou, nu singur – ci cu mulți complici, la fel de șpăgari criminali ca și el) dădea în mod intenționat oamenilor tratamente greșite cu scopul de-a le distruge inima și a le crește șansele să vină tot la el pentru operații pe cord deschis. Lucrul ăsta nu e în dubiu. Inculpatul a recunoscut faptele și se află în arest. Dacă va și păți ceva sau nu, e o altă discuție.
Însă „presa” nu e deloc îngrijorată de acest aspect. Cum n-a fost deloc îngrijorată sau curioasă prea mult nici despre multiplele cazuri similare de îmbolnăvire sau ucidere intenționată și sistematică a cetățenilor de către „eroii în halate albe”.
De ce e presa interesată? De faptul că din ce în ce mai mulți dintre concetățenii noștri încep să conștientizeze pericolul. Și pericolul este însăși profesia medicală. Așa că „presa” e grăbită să ne dea pe prima pagină poziția șefei de la Colegiul Medicilor – o instituție care nu găsește niciodată niciun doctor vinovat denimic. Evăr! Așadar, o voce foarte credibilă, conform „presei”. Iar poziția Cătălinei Poiană este una cât se poate de anti-umană:
Nu cunosc cazul decât ca informaţie din presă, dar am văzut cum şi acest caz loveşte şi zdruncină în temelia încrederii unei părţi a populaţiei în noi ca şi corp medical. Poziţia mea este tranşantă în această situaţie: dacă, bineînţeles, justiţia va confirma existenţa faptelor prezentate în spaţiul public.[…]
[Solicit opiniei publice] să privească corect acest caz foarte grav din perspectiva încrederii în medici la nivel general şi să se aştepte decizia justiţiei.
Dacă a greşit trebuie să răspundă şi va răspunde în faţa legii. Nu trebuie însă să generalizăm, acest caz, dacă va fi confirmat de justiţie, reprezintă o pată, dar reprezintă acţiunile unei persoane, nu reprezintă modul de lucru al zecilor de mii de medici din sistemul medical românesc, indiferent de specialitatea medicală în care profesează.
Întreaga sa declarație este un exercițiu de PR în cel mai bun caz și o minciună sfruntată în restul timpului. La momentul declarației duduia cunoștea deja detaliile și știa că criminalul deja recunoscuse faptele, astfel că a veni cu calificative de tipul „dacă se confirmă” e un exercițiu de politician nicidecum de organ de reglementare a unei profesii.
Și aici e buba: Că așa-zisa profesie medicală nu (mai) este o profesie. Ci un grup politic de interese la fel de hrăpăreț și deloc diferit de alte grupuri de interese precum mafia imobiliară, mafia pariurilor ș.a. Toate acestea se ocupă cu uciderea lentă a cetățenilor – însă doar tagma doftorimii mai beneficiază încă de o aură de băieți buni deși mai degrabă ai încredere într-un patron de cazino decât în orice doctor. Măcar în cazinouri sunt reguli care se mai și respectă.
Pe Cătălina Poiană o doare că vede și populimea cât de criminală este tagma doftorimii, nu de faptul că un membru reprezentativ și decorat al profesiei pe care și ea o reprezintă îmbolnăvea sau ucidea oameni în mod intenționat pentru câțiva euro în plus.
Doamna Poiană minte cu bună știință când spune că dr. Tesloianu nu este reprezentativ pentru sistemul medical. Ba firește că este. Vasta majoritate a doctorilor sunt direct ilegitimi. Fie sunt șpăgari, fie sunt criminali, fie sunt incompetenți. Ocazional toate trei la un loc. Da, da, știu, știu, nu toți doctorii sunt așa. Doar aproape toți. Și la un moment dat trebuie să vină și vremea în care nu mai pretindem că un butoi cu 99,998% câcat și restul zahăr este un butoi cu zahăr.
Singura veste proastă aici e că nici acest caz nu zdruncină încrederea întregii populații în întreg corpul medical.
A avea încredere în doctori este, din capul locului, o imensă greșeală. Deseori o greșeală fatală. Doctorii te vor ucide fără să clipească, deseori cu bună știință, dacă asta le va aduce câțiva euro în plus. Da, aproape toți.
Și răspunsul la asemenea acțiuni criminale sistemice trebuie să fie unul mult mai serios decât trei arestări. Desființarea Colegiului Medicilor (prin simplul fapt că e inutil din perspectiva utilității publice) ar fi un prim pas. Al doilea ar fi o lege a malpraxisului scrisă exclusiv de cetățeni și politicieni. Într-o lege a malpraxisului nu ar trebui să aibă niciun cuvânt de spus niciun doctor. Când reglementăm violul sau crima nu cerem punctul de vedere al violatorilor, nu? De ce mă rog atâta deferență în fața unei profesii care ne ucide sistematic concetățenii?!
Doctorii îți vor binele. Și e datoria ta, ca cetățean, să faci tot posibilul să nu ți-l ia. Dacă ai încredere în doctori este vina ta și doar a ta.
Așa, pe scurt: USR pierde membri cu zecile și uneori chiar sutele pe zi. Nu mai e nimeni în USR. Filiale județene cu totul se desființează sau intră și de jure în componența PNL. Proiectul REPER se duce fix nicăieri din motivele cunoscute.
Altfel spus, indiferent ce arată sondajele, USR are toate șansele să nu poată candida singur din lipsă de oameni.
Brandul USR încă mai strânge 8%-ish dar asta pentru că populația generală încă nu știe că brandul USR este precum era Bancorex în 1996. Bancorex încă exista, tehnic vorbind în 1996. Avea clădiri, sedii și teoretic încă îți puteai face cont acolo. Populația generală încă nu știa că Bancorex de fapt a dispărut. Avea să afle în anii următori.
Eh, așa e și USR. Încă are sedii, aleși locali (chiar dacă mai puțini decât avea în noiembrie 2020), primește subvenții, încă derulează campanii pe Facebook, etc. Dar de fapt USR nu mai există decât tehnic vorbind. Dacă mâine s-ar declanșa alegeri anticipate n-ar avea fizic oamenii cu care să adune semnăturile. Dacă li s-ar cere 200.000 de semnături la nivel național (cum e cerința pentru europarlamentare) USR nu le-ar aduna. N-ar avea cum.
Celelalte două organizații – FD și PMP – au problema opusă: Pot aduna semnături, au aparat de partid cvasi-funcțional dar nu are nimeni încredere în ei. Brand-ul lor fie este necunoscut (cazul FD), fie pătat (cazul PMP). Bașca mai sunt și conduse de politicieni absolut atroce și direct dușmani ai României (despre asta imediat).
În aceste condiții, alianța la disperare are sens. USR vine cu marca, ăilalți doi vin cu aparatul de partid. Împreună (presupunând că USR reușește să facă cumva să nu afle populația generală că ei de fapt nu mai există) ar putea strânge 8% – ceea ce reprezintă pragul electoral pentru alianțe de 3 partide.
Această alianță trebuie sabotată și faultată cu orice preț.
Alianța dușmanilor românilor
Aproape toți cei care ne-au făcut, nouă, pulimii, Rău în intervalul 2020-2022 sunt parte din acest proiect.
Să începem cum To(lo)mac. Băiatul ăsta l-a criticat pe Iohannis pentru că nu voia QR-codizare. Bine, știm că ulterior Wuhannis a schimbat placa, dar este important de notat că To(lo)mac a fost vârf de lance la promovarea călcării în picioare a drepturilor fundamentale ale românilor chiar înaintea lui Iohannis. Un vot pentru orice proiect din care face parte Tomac reprezintă un vot pentru totalitarism, iliberalism și lipsă de prosperitate.
Și n-a fost doar o dată. Tomac a fost consecvent în a apăra fascismul sanitar – fie ascunzându-se în spatele Științei™ fie chiar apelând la josnicii precum „să fim în rând cu lumea”.
Desigur, faptul că s-a înșelat în totalitate nu-l împiedică pe acest vierme să pozeze acum în mare om de dreapta și apărător al libertăților. Mizează pe voi să uitați sau, mai rău, să fiți atât de proști încât să iertați. De frica Bau-bau-PSD, de frica rușilor (rusofonului Tomac îi place asta cu rușii) sau de frica răcelii chinezești. Mă rog, nici ei nu știu exact de cine vă vor spune să vă fie frică ca mesajul nr. 2 după clasicul ”votați cu noi pentru că nu suntem PSD”.
Și apoi e Drulă, individul al cărui nume apare în cele mai atroce, iliberale, imorale, inutile și ilegale acte normative emise de Guvernul României din 1991 încoace. Nu trebuie să mă credeți pe mine – se găsesc toate la liber pe legislatie.just.ro. Drulă a girat politic QR-codizarea obligatorie, călcarea în picioare a Constituției și multiplele tentative ale Regimului de a ocoli decizii ale CCR.
Vestea bună e că a eșuat. Vestea proastă e că viermele vrea din nou la ciolan. Distrugerea carierei politice a tuturor celor care au girat QR-codizarea obligatorie este minimumumul necesar să se întâmple în postpandemic. Ideal ar fi și niște pușcărie – dar aia e posibilă numai dacă viermii ăștia nu au imunitate.
Nu mai intru în distrugerile comise de Drulă la CFR. Din ceva motiv (de nimeni elucidat până acum) sub Drulă s-au anulat o mulțime de trenuri de călători (dar și unele rute de marfă!) fără ca nimeni din domeniul feroviar să poată explica, altcumva decât ”așa a ordonat ministrul”. După plecarea lui Drulă de la Ministerul Transporturilor, cumva, cum-necum, au putut să reapară inclusiv trenuri care dispăruseră în anii ’90. Și asta pe lângă trenurile care revin în mers acum în decembrie după ce fuseseră anulate cu titlu de ”definitiv” prin ordinele lui Drulă.
Și apoi vine cel mai vierme dintre toți: Orbán Ludovic
Din postura de prim ministru, Ludovic Orban este responsabil pentru cele mai atroce abuzuri ale Statului împotriva cetățeanului de la Mineriade încoace.
Asta pe lângă faptul că în timp ce ne vâna pe noi, pulimea, cu Miliția pentru că n-aveam țâdulă, Orban dădea chiolhane la guvern. Asta întâmplându-se în timp ce lacheul lui Orban – Nelu Tătaru – ne ordona nouă să ne abținem de la grătar în aer liber că luăm Hapciu 19 (și amenzi de zeci de mii de lei).
Ah, și să nu uităm, Ludovic Orban este singurul care a închis bisericile. Nici Gheorghiu-Dej n-a îndrăznit așa ceva. Nici Ceaușescu. Dar a îndrăznit Ludovic Orban – cel mai brutal asalt asupra libertății religioase din 1989 încoace. De departe.
Nimeni nu și-a trimis Miliția să bruscheze credincioșii în biserică, sau chiar să bruscheze preotul aflat singur în biserică. Nimeni, cu excepția lui Ludovic Orban.
Distrugerea definitivă a carierei politice a lui Ludovic Orban este o necesitate absolută. Pentru binele societății, bunului simț, libertății, prosperității și, da, sănătății românilor. Și trebuie să se întâmple cu (aproape) orice preț.
Ludovic Orban este un lider bolnav care aduce boală, dezordine, dezonoare și dezumanizare în România. Ținerea acestui individ cât mai departe de putere este un lucru în sine bun. Nu există nimeni în politica românească mai Rău decât Ludovic Orban. Toți ceilalți – Lucian Bode, Marcel Vela, Iohannis, Vlad Voiculescu, Drulă, Andreea Moldovan/Căpîlna, Nelu Tătaru, Cîțu, Arafat, Alexandru Rafila, Streinu Cercel și mulți alții se află de la locul 2 în jos în topul aducătorilor de Rău în România.
Marea spălare pe mâini
Toți aceștia (și viermii mai mici care se ascund sau se vor ascunde în spatele lor) vor căuta cu insistență să se spele pe mâini de Răul pe care l-au adus Țării.
Depinde de noi toți ca proiectul lor să eșueze din nou.
Vă vor spune orice va fi nevoie. Vor spune că ei sunt singura „opoziție la USL” (deși aleșii PMP și USR n-au nicio problemă în votat cot la cot cu USL prin mai toate consiliile locale); vă vor spune că dacă-i atacați sunteți PSD-iști; vă vor spune că fără ei nu-ș-ce-va-face USL-ul… orice numai să nu discutați despre Răul de care ei și doar ei sunt responsabili. Misiunea voastră nu este doar să nu-i credeți (mă aștept să fiți suficient de inteligenți prin definiție să nu-i credeți) – ci să luptați în mod activ, prin orice mijloc permis de lege ca aceste trei partide să nu se mai afle în viitorul Parlament.
Oamenii ăștia v-au vrut morți. Și au făcut totul ca să vă ucidă prin înfometare (căci asta însemna de fapt ”certificatul verde la locul de muncă”) și să vă dezumanizeze dacă totuși îndrăzneați să supraviețuiți fără să vă îmbarcați la experimentul înțepării.
Repet: Oamenii ăștia v-au vrut morți. Pe față. Fără nicio exagerare.
Fiecare dintre noi avem obligația morală să luptăm cât de aprig putem ca niciunul dintre ăștia să nu mai vadă interiorul Palatului Parlamentului după decembrie 2024.
Trebuie luptat pentru păstrarea memoriei a ceea ce ăștia trei au făcut. Răul făcut de ei trebuie pedepsit. Cu orice preț politic.
România va supraviețui și cu un deficit bugetar mai mare sau cu încă 100 sau 150 de miliarde de euro adăugate datoriei externe. Însă Țara va fi aruncată într-un hazard moral de care nu vom scăpa în timpul vieții noastre dacă cei care sunt de vină pentru vasta majoritate a problemelor României de astăzi nu sunt pedepsiți măcar politic. Și cât mai aspru cu putință.
Scăderile sau creșterile de impozite vin și pleacă. Dar hazardul moral de-a permite acestor agenți ai Răului să continue să ne conducă este ceva de nepermis.
„Măsurile pandemice” ale lui Orban și Drulă (și tot partidul USR și, da, și Cîțu, Bode, Rafila, Arafat, Cercel și alții) precum și ideile lui Eugen Tomac sunt de vină măcar parțial pentru inflație, peste 100.000 de firme închise definitiv (firme românești, IMM-uri, care hrăneau 500.000 de români!), pentru creșterea abruptă a numărului de copii cu probleme psihiatrice, pentru zecile de mii de familii de români care nu i-au putut îngropa pe cei dragi și pentru multe alte grozăvii ale căror repercusiuni le resimte aproape toată populația României.
Așa ceva nu trebuie uitat și sub nicio formă nu trebuie iertat atâta vreme cât nu există penitență. Oamenii ăștia trebuie pedepsiți.
Privind retrospectiv, cea mai mare greșeală în materie de politică externă, pe care a făcut-o România, a fost că n-a rămas neutră. Zici formula magică “nu mă bag, man!” și asta te apără de toate relele.
E ca atunci când zici restaurant la Fazan sau când pui avariile și oprești unde e interzis. I-ai năucit: poliție, participanți la trafic cărora le-ai blocat trecerea, toți n-au ce să-ți mai zică, pentru că ai zis piua.
Ce NATO, ce scut la Deveselu? scrii în Constituție că ești neutru și Putin intră într-o degringoladă totală. N-are răspuns la așa ceva.
Asta trebuia să facă și Zelenski, dar n-a avut know-how-ul, n-a avut echipele de specialiști care să-i pună Ucraina pe avarii. Și de-aici au plecat toate problemele. Pentru că în fond nici rușii ăștia nu sunt băieți răi, trebuie ințeleși, ăsta e specificul lor cultural. Putere mare, țară largă, zdrăgăneli, interese regionale, e normal ca din când în când să mai intre cu tancul peste niște necăjiți.
Am înțeles mai greu, dar mi-au explicat și mie niște specialiști în taine mondiale date pe sub mână că așa se face. Rusul nu are nimic cu tine, dacă ești cuminte și ascultător. Bun, se întâmplă să mai intre peste om să-i dărâme casa cu tunul și să-i violeze nevasta și fiica, dar așa se face. Nu trebuie luate lucrurile personal, pentru că soldatul rus violează și omoară ca sarcină de serviciu. Că doar nu l-a cunoscut pe om dinainte, să aibă ceva cu el. În plus, dacă scrie pe Telegram că de fapt nu te-a violat și nici nu ți-a distrus orașul, că e o minciună, e ca și cum nu s-a întâmplat. Telegramul e făcător de minuni.
Pare că nebunia e completă, pare că orice ai mai adăuga la carnavalul ăsta e fără sens. Avem și specialiști în taine la vedere, adică oficiale, care ne explică cum inflația e din cauza războiului, ne explică cum vine foametea tot din cauza războiului, pentru că nu mai poate exporta Ucraina cereale, care înseamnă vreo 4% din producția mondială. Mâncați mai puțin, faceți duș mai rar, stați în frig, faceți avort recreațional, ascundeți-vă să nu luați variolă când vă pune taximetristul maimuța.
Și strigați: ia de-aici, Putin!- că așa ne învăța nu știu ce birocrată europeană și pătrată.
Am făcut un fel de glumă că Ucraina va intra în UE odată cu Rusia. Și nu cred c-a râs nimeni, pentru că dacă te uiți la Franța și Germania s-ar putea ca Rusia să încheie mai repede negocierile pe capitole. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, pe ruși nu-i mai scoate nimeni de unde s-au înfipt. Probabil că singura miză ar fi să mai rămână Ucraina cu un pic de ieșire la Marea Neagră.
În rest, ar trebui să urmeze niște pupături în stil sovietic, între lumea bună din UE și Putin, ca să se mai elibereze din tensiunea acumulată. Bine să se elibereze și gaze, că s-au cam balonat.
