În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.

De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.

E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.

Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.

1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)

Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.

De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.

Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.

Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.

Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.

Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.

Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).

2. Scrierea desfășurătorului (două ore)

Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.

Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.

Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.

Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.

Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.

La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.

3. Logistica (o oră)

Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.

Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.

Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.

De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.

Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.

4. Filmarea efectivă

Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.

Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).

În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.

5. Descărcarea fișierelor (două ore)

Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).

Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.

Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.

6. Editarea (minimum două ore)

De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.

Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.

După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.

Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.

Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.

7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)

Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.

Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.

Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.

Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.

Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.

Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.

8. Publicarea (maximum două ore)

Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.

Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:

• Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
• Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
• Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
• Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
• Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
• Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
• crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
• Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)

Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).

9. Post-publicare

Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).

În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.

Epilog

Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.

Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.

N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.

De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.

Atât. Ne vedem la podcast ✌🏻

La sfârșitul săptămânii trecute a explodat un nou caz de medic „erou” care, pentru un euro în plus (căci acestei profesii niciodată nu-i mai ajung banii) mutila sau direct ucidea oameni. Asta la nici 5 zile după ce a devenit oficial faptul că un alt „erou”, care ca profesie mutila copii, nu va păți absolut nimic. Căci în Republica Iohanistă Arahatistan această profesie are imunitate la orice.

Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că acuș se fac doi ani de când știm că în spitalele patriei s-au ucis oameni sistematic și cu bună știință. Asta ca să nu mai amintim de nenumăratele cazuri de medici șpăgari care fie n-au pățit nimic (și, nu, 2 ani cu suspendare nu se pune) fie chiar au fost decorați.

Pe acest fundal a apărut și cazul medicului Nicolae Dan Tesloianu care recupera dispozitive medicale de pe cadavre și le mai vindea o dată.

„Presa” a tratat cazul doar din perspectiva procedurală. Dacă e voie să prelevezi sau nu, dacă e reglementat unitar în UE sau nu, sau dacă acest criminal sinistru dimpreună cu complicii săi avea țâdulă de la DSP sau nu. De parcă asta ar conta.

Puțini din „presă” au menționat și absolut nimeni din „presă” nu a tratat subiectul din singurul punct de vedere care chiar contează: Al cetățeanului.

Bă nene, băiatul ăsta (din nou, nu singur – ci cu mulți complici, la fel de șpăgari criminali ca și el) dădea în mod intenționat oamenilor tratamente greșite cu scopul de-a le distruge inima și a le crește șansele să vină tot la el pentru operații pe cord deschis. Lucrul ăsta nu e în dubiu. Inculpatul a recunoscut faptele și se află în arest. Dacă va și păți ceva sau nu, e o altă discuție.

Însă „presa” nu e deloc îngrijorată de acest aspect. Cum n-a fost deloc îngrijorată sau curioasă prea mult nici despre multiplele cazuri similare de îmbolnăvire sau ucidere intenționată și sistematică a cetățenilor de către „eroii în halate albe”.

De ce e presa interesată? De faptul că din ce în ce mai mulți dintre concetățenii noștri încep să conștientizeze pericolul. Și pericolul este însăși profesia medicală. Așa că „presa” e grăbită să ne dea pe prima pagină poziția șefei de la Colegiul Medicilor – o instituție care nu găsește niciodată niciun doctor vinovat de nimic. Evăr! Așadar, o voce foarte credibilă, conform „presei”. Iar poziția Cătălinei Poiană este una cât se poate de anti-umană:

Nu cunosc cazul decât ca informaţie din presă, dar am văzut cum şi acest caz loveşte şi zdruncină în temelia încrederii unei părţi a populaţiei în noi ca şi corp medical. Poziţia mea este tranşantă în această situaţie: dacă, bineînţeles, justiţia va confirma existenţa faptelor prezentate în spaţiul public.[…]

[Solicit opiniei publice] să privească corect acest caz foarte grav din perspectiva încrederii în medici la nivel general şi să se aştepte decizia justiţiei.

Dacă a greşit trebuie să răspundă şi va răspunde în faţa legii. Nu trebuie însă să generalizăm, acest caz, dacă va fi confirmat de justiţie, reprezintă o pată, dar reprezintă acţiunile unei persoane, nu reprezintă modul de lucru al zecilor de mii de medici din sistemul medical românesc, indiferent de specialitatea medicală în care profesează.

Întreaga sa declarație este un exercițiu de PR în cel mai bun caz și o minciună sfruntată în restul timpului. La momentul declarației duduia cunoștea deja detaliile și știa că criminalul deja recunoscuse faptele, astfel că a veni cu calificative de tipul „dacă se confirmă” e un exercițiu de politician nicidecum de organ de reglementare a unei profesii.

Și aici e buba: Că așa-zisa profesie medicală nu (mai) este o profesie. Ci un grup politic de interese la fel de hrăpăreț și deloc diferit de alte grupuri de interese precum mafia imobiliară, mafia pariurilor ș.a. Toate acestea se ocupă cu uciderea lentă a cetățenilor – însă doar tagma doftorimii mai beneficiază încă de o aură de băieți buni deși mai degrabă ai încredere într-un patron de cazino decât în orice doctor. Măcar în cazinouri sunt reguli care se mai și respectă.

Pe Cătălina Poiană o doare că vede și populimea cât de criminală este tagma doftorimii, nu de faptul că un membru reprezentativ și decorat al profesiei pe care și ea o reprezintă îmbolnăvea sau ucidea oameni în mod intenționat pentru câțiva euro în plus.

Doamna Poiană minte cu bună știință când spune că dr. Tesloianu nu este reprezentativ pentru sistemul medical. Ba firește că este. Vasta majoritate a doctorilor sunt direct ilegitimi. Fie sunt șpăgari, fie sunt criminali, fie sunt incompetenți. Ocazional toate trei la un loc. Da, da, știu, știu, nu toți doctorii sunt așa. Doar aproape toți. Și la un moment dat trebuie să vină și vremea în care nu mai pretindem că un butoi cu 99,998% câcat și restul zahăr este un butoi cu zahăr.

Singura veste proastă aici e că nici acest caz nu zdruncină încrederea întregii populații în întreg corpul medical.

A avea încredere în doctori este, din capul locului, o imensă greșeală. Deseori o greșeală fatală. Doctorii te vor ucide fără să clipească, deseori cu bună știință, dacă asta le va aduce câțiva euro în plus. Da, aproape toți.

Și răspunsul la asemenea acțiuni criminale sistemice trebuie să fie unul mult mai serios decât trei arestări. Desființarea Colegiului Medicilor (prin simplul fapt că e inutil din perspectiva utilității publice) ar fi un prim pas. Al doilea ar fi o lege a malpraxisului scrisă exclusiv de cetățeni și politicieni. Într-o lege a malpraxisului nu ar trebui să aibă niciun cuvânt de spus niciun doctor. Când reglementăm violul sau crima nu cerem punctul de vedere al violatorilor, nu? De ce mă rog atâta deferență în fața unei profesii care ne ucide sistematic concetățenii?!

Doctorii îți vor binele. Și e datoria ta, ca cetățean, să faci tot posibilul să nu ți-l ia. Dacă ai încredere în doctori este vina ta și doar a ta.

Cum știi că un doctor minte? I se mișcă buzele.

Atât.

Probabil ați citit prin presă deja că se „nășește” o alianță la disperare între FD, PMP și USR.

Așa, pe scurt: USR pierde membri cu zecile și uneori chiar sutele pe zi. Nu mai e nimeni în USR. Filiale județene cu totul se desființează sau intră și de jure în componența PNL. Proiectul REPER se duce fix nicăieri din motivele cunoscute.

Altfel spus, indiferent ce arată sondajele, USR are toate șansele să nu poată candida singur din lipsă de oameni.

Brandul USR încă mai strânge 8%-ish dar asta pentru că populația generală încă nu știe că brandul USR este precum era Bancorex în 1996. Bancorex încă exista, tehnic vorbind în 1996. Avea clădiri, sedii și teoretic încă îți puteai face cont acolo. Populația generală încă nu știa că Bancorex de fapt a dispărut. Avea să afle în anii următori.

Eh, așa e și USR. Încă are sedii, aleși locali (chiar dacă mai puțini decât avea în noiembrie 2020), primește subvenții, încă derulează campanii pe Facebook, etc. Dar de fapt USR nu mai există decât tehnic vorbind. Dacă mâine s-ar declanșa alegeri anticipate n-ar avea fizic oamenii cu care să adune semnăturile. Dacă li s-ar cere 200.000 de semnături la nivel național (cum e cerința pentru europarlamentare) USR nu le-ar aduna. N-ar avea cum.

Celelalte două organizații – FD și PMP – au problema opusă: Pot aduna semnături, au aparat de partid cvasi-funcțional dar nu are nimeni încredere în ei. Brand-ul lor fie este necunoscut (cazul FD), fie pătat (cazul PMP). Bașca mai sunt și conduse de politicieni absolut atroce și direct dușmani ai României (despre asta imediat).

În aceste condiții, alianța la disperare are sens. USR vine cu marca, ăilalți doi vin cu aparatul de partid. Împreună (presupunând că USR reușește să facă cumva să nu afle populația generală că ei de fapt nu mai există) ar putea strânge 8% – ceea ce reprezintă pragul electoral pentru alianțe de 3 partide.

Această alianță trebuie sabotată și faultată cu orice preț.

Alianța dușmanilor românilor

Aproape toți cei care ne-au făcut, nouă, pulimii, Rău în intervalul 2020-2022 sunt parte din acest proiect.

Să începem cum To(lo)mac. Băiatul ăsta l-a criticat pe Iohannis pentru că nu voia QR-codizare. Bine, știm că ulterior Wuhannis a schimbat placa, dar este important de notat că To(lo)mac a fost vârf de lance la promovarea călcării în picioare a drepturilor fundamentale ale românilor chiar înaintea lui Iohannis. Un vot pentru orice proiect din care face parte Tomac reprezintă un vot pentru totalitarism, iliberalism și lipsă de prosperitate.

Și n-a fost doar o dată. Tomac a fost consecvent în a apăra fascismul sanitar – fie ascunzându-se în spatele Științei™ fie chiar apelând la josnicii precum „să fim în rând cu lumea”.

Desigur, faptul că s-a înșelat în totalitate nu-l împiedică pe acest vierme să pozeze acum în mare om de dreapta și apărător al libertăților. Mizează pe voi să uitați sau, mai rău, să fiți atât de proști încât să iertați. De frica Bau-bau-PSD, de frica rușilor (rusofonului Tomac îi place asta cu rușii) sau de frica răcelii chinezești. Mă rog, nici ei nu știu exact de cine vă vor spune să vă fie frică ca mesajul nr. 2 după clasicul ”votați cu noi pentru că nu suntem PSD”.

Și apoi e Drulă, individul al cărui nume apare în cele mai atroce, iliberale, imorale, inutile și ilegale acte normative emise de Guvernul României din 1991 încoace. Nu trebuie să mă credeți pe mine – se găsesc toate la liber pe legislatie.just.ro. Drulă a girat politic QR-codizarea obligatorie, călcarea în picioare a Constituției și multiplele tentative ale Regimului de a ocoli decizii ale CCR.

Vestea bună e că a eșuat. Vestea proastă e că viermele vrea din nou la ciolan. Distrugerea carierei politice a tuturor celor care au girat QR-codizarea obligatorie este minimumumul necesar să se întâmple în postpandemic. Ideal ar fi și niște pușcărie – dar aia e posibilă numai dacă viermii ăștia nu au imunitate.

Nu mai intru în distrugerile comise de Drulă la CFR. Din ceva motiv (de nimeni elucidat până acum) sub Drulă s-au anulat o mulțime de trenuri de călători (dar și unele rute de marfă!) fără ca nimeni din domeniul feroviar să poată explica, altcumva decât ”așa a ordonat ministrul”. După plecarea lui Drulă de la Ministerul Transporturilor, cumva, cum-necum, au putut să reapară inclusiv trenuri care dispăruseră în anii ’90. Și asta pe lângă trenurile care revin în mers acum în decembrie după ce fuseseră anulate cu titlu de ”definitiv” prin ordinele lui Drulă.

Și apoi vine cel mai vierme dintre toți: Orbán Ludovic

Din postura de prim ministru, Ludovic Orban este responsabil pentru cele mai atroce abuzuri ale Statului împotriva cetățeanului de la Mineriade încoace.

Sub Ludovic Orban copiii au fost bătuți de Miliție pentru infracțiunea de-a ieși la plimbare cu bicicleta, marile corporații străine au fost avantajate explicit în dauna companiilor românești, oameni obișnuiți au fost amendați cu €2500 și bătuți crunt de Miliție pentru „crima” de-a ieși la plimbare după 10 seara, cei mai săraci membri ai societății au fost amendați cu $1000 pentru că și-au cumpărat stixuri de la magazinul greșit, și cine mai știe câte alte nebunii prin rândul sutelor de mii de amenzi ilegale aplicate sub atenta oblăduire a lui Ludovic Orban.

Iar când Curtea Constituțională a oprit aceste abuz iliberal și totalitar patronat de Ludovic Orban distinsul politician a răspuns sec: Căutăm în continuare metode să dăm amenzi.

Asta pe lângă faptul că în timp ce ne vâna pe noi, pulimea, cu Miliția pentru că n-aveam țâdulă, Orban dădea chiolhane la guvern. Asta întâmplându-se în timp ce lacheul lui Orban – Nelu Tătaru – ne ordona nouă să ne abținem de la grătar în aer liber că luăm Hapciu 19 (și amenzi de zeci de mii de lei).

Ah, și să nu uităm, Ludovic Orban este singurul care a închis bisericile. Nici Gheorghiu-Dej n-a îndrăznit așa ceva. Nici Ceaușescu. Dar a îndrăznit Ludovic Orban – cel mai brutal asalt asupra libertății religioase din 1989 încoace. De departe.

Nimeni nu și-a trimis Miliția să bruscheze credincioșii în biserică, sau chiar să bruscheze preotul aflat singur în biserică. Nimeni, cu excepția lui Ludovic Orban.

Distrugerea definitivă a carierei politice a lui Ludovic Orban este o necesitate absolută. Pentru binele societății, bunului simț, libertății, prosperității și, da, sănătății românilor. Și trebuie să se întâmple cu (aproape) orice preț.

Ludovic Orban este un lider bolnav care aduce boală, dezordine, dezonoare și dezumanizare în România. Ținerea acestui individ cât mai departe de putere este un lucru în sine bun. Nu există nimeni în politica românească mai Rău decât Ludovic Orban. Toți ceilalți – Lucian Bode, Marcel Vela, Iohannis, Vlad Voiculescu, Drulă, Andreea Moldovan/Căpîlna, Nelu Tătaru, Cîțu, Arafat, Alexandru Rafila, Streinu Cercel și mulți alții se află de la locul 2 în jos în topul aducătorilor de Rău în România.

Marea spălare pe mâini

Toți aceștia (și viermii mai mici care se ascund sau se vor ascunde în spatele lor) vor căuta cu insistență să se spele pe mâini de Răul pe care l-au adus Țării.

Depinde de noi toți ca proiectul lor să eșueze din nou.

Vă vor spune orice va fi nevoie. Vor spune că ei sunt singura „opoziție la USL” (deși aleșii PMP și USR n-au nicio problemă în votat cot la cot cu USL prin mai toate consiliile locale); vă vor spune că dacă-i atacați sunteți PSD-iști; vă vor spune că fără ei nu-ș-ce-va-face USL-ul… orice numai să nu discutați despre Răul de care ei și doar ei sunt responsabili. Misiunea voastră nu este doar să nu-i credeți (mă aștept să fiți suficient de inteligenți prin definiție să nu-i credeți) – ci să luptați în mod activ, prin orice mijloc permis de lege ca aceste trei partide să nu se mai afle în viitorul Parlament.

Oamenii ăștia v-au vrut morți. Și au făcut totul ca să vă ucidă prin înfometare (căci asta însemna de fapt ”certificatul verde la locul de muncă”) și să vă dezumanizeze dacă totuși îndrăzneați să supraviețuiți fără să vă îmbarcați la experimentul înțepării.

Repet: Oamenii ăștia v-au vrut morți. Pe față. Fără nicio exagerare.

Fiecare dintre noi avem obligația morală să luptăm cât de aprig putem ca niciunul dintre ăștia să nu mai vadă interiorul Palatului Parlamentului după decembrie 2024.

Trebuie luptat pentru păstrarea memoriei a ceea ce ăștia trei au făcut. Răul făcut de ei trebuie pedepsit. Cu orice preț politic.

România va supraviețui și cu un deficit bugetar mai mare sau cu încă 100 sau 150 de miliarde de euro adăugate datoriei externe. Însă Țara va fi aruncată într-un hazard moral de care nu vom scăpa în timpul vieții noastre dacă cei care sunt de vină pentru vasta majoritate a problemelor României de astăzi nu sunt pedepsiți măcar politic. Și cât mai aspru cu putință.

Scăderile sau creșterile de impozite vin și pleacă. Dar hazardul moral de-a permite acestor agenți ai Răului să continue să ne conducă este ceva de nepermis.

„Măsurile pandemice” ale lui Orban și Drulă (și tot partidul USR și, da, și Cîțu, Bode, Rafila, Arafat, Cercel și alții) precum și ideile lui Eugen Tomac sunt de vină măcar parțial pentru inflație, peste 100.000 de firme închise definitiv (firme românești, IMM-uri, care hrăneau 500.000 de români!), pentru creșterea abruptă a numărului de copii cu probleme psihiatrice, pentru zecile de mii de familii de români care nu i-au putut îngropa pe cei dragi și pentru multe alte grozăvii ale căror repercusiuni le resimte aproape toată populația României.

Așa ceva nu trebuie uitat și sub nicio formă nu trebuie iertat atâta vreme cât nu există penitență. Oamenii ăștia trebuie pedepsiți.

Privind retrospectiv, cea mai mare greșeală în materie de politică externă, pe care a făcut-o România, a fost că n-a rămas neutră. Zici formula magică “nu mă bag, man!” și asta te apără de toate relele.

E ca atunci când zici restaurant la Fazan sau când pui avariile și oprești unde e interzis. I-ai năucit: poliție, participanți la trafic cărora le-ai blocat trecerea, toți n-au ce să-ți mai zică, pentru că ai zis piua.

Ce NATO, ce scut la Deveselu? scrii în Constituție că ești neutru și Putin intră într-o degringoladă totală. N-are răspuns la așa ceva.

Asta trebuia să facă și Zelenski, dar n-a avut know-how-ul, n-a avut echipele de specialiști care să-i pună Ucraina pe avarii. Și de-aici au plecat toate problemele. Pentru că în fond nici rușii ăștia nu sunt băieți răi, trebuie ințeleși, ăsta e specificul lor cultural. Putere mare, țară largă, zdrăgăneli, interese regionale, e normal ca din când în când să mai intre cu tancul peste niște necăjiți.

Am înțeles mai greu, dar mi-au explicat și mie niște specialiști în taine mondiale date pe sub mână că așa se face. Rusul nu are nimic cu tine, dacă ești cuminte și ascultător. Bun, se întâmplă să mai intre peste om să-i dărâme casa cu tunul și să-i violeze nevasta și fiica, dar așa se face. Nu trebuie luate lucrurile personal, pentru că soldatul rus violează și omoară ca sarcină de serviciu. Că doar nu l-a cunoscut pe om dinainte, să aibă ceva cu el. În plus, dacă scrie pe Telegram că de fapt nu te-a violat și nici nu ți-a distrus orașul, că e o minciună, e ca și cum nu s-a întâmplat. Telegramul e făcător de minuni.

Pare că nebunia e completă, pare că orice ai mai adăuga la carnavalul ăsta e fără sens. Avem și specialiști în taine la vedere, adică oficiale, care ne explică cum inflația e din cauza războiului, ne explică cum vine foametea tot din cauza războiului, pentru că nu mai poate exporta Ucraina cereale, care înseamnă vreo 4% din producția mondială. Mâncați mai puțin, faceți duș mai rar, stați în frig, faceți avort recreațional, ascundeți-vă să nu luați variolă când vă pune taximetristul maimuța.

Și strigați: ia de-aici, Putin!- că așa ne învăța nu știu ce birocrată europeană și pătrată.

Am făcut un fel de glumă că Ucraina va intra în UE odată cu Rusia. Și nu cred c-a râs nimeni, pentru că dacă te uiți la Franța și Germania s-ar putea ca Rusia să încheie mai repede negocierile pe capitole. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, pe ruși nu-i mai scoate nimeni de unde s-au înfipt. Probabil că singura miză ar fi să mai rămână Ucraina cu un pic de ieșire la Marea Neagră.

În rest, ar trebui să urmeze niște pupături în stil sovietic, între lumea bună din UE și Putin, ca să se mai elibereze din tensiunea acumulată. Bine să se elibereze și gaze, că s-au cam balonat.

Se înregistrează în urma măsurilor covidiene „decît” niște mici excese: de inflație, de antagonizare socială, de miocardită, de scădere a capacității sistemului imunitar, de jigniri și vituperări de joasă speță, de prostituție de presă, de încălcarea unor drepturi și libertăți fundamentale, de miliarde de euro pentru doze ne-imunizante cumpărate aiurea. Bagatele, zău așa!

Sînt curios cum o să arate peste vreo patru, cinci, zece ani micile excese de infracționalitate juvenilă, de tulburări psihice, de disfuncții ale sociabilității, de tineri furioși că au fost făcuți, online și obligatoriu empatic, generație de sacrificiu fără să îi anunțe nimeni, votînd cu picioarele sau cu molotoavele.

Dar o să fie ok; formatorii de opinie corecți politic o să ne explice pe ton de sfadă că e de la climă și de la educația care nu pune destul accent pe bătut apa în piuă, musai la liber, fără note și teze, despre diversități, flexibilitatea semantico-dialectică și revoluționar troțkistă a pronumelor și transversalitățile multi-axiale ale oprimărilor solilocvic internalizate, iar intelectualii publici conservatori de salon și graseiat bonton o să ne arate precis, onctuos și sfătos arogant cum toate astea se trag de la ceva derive axiologice și de la educația care nu pune destul accent pe clasici. Ceva cu educația o să fie neapărat cauză majoră.

Despre măsurile din vremea molimei prevăd că se vor strădui să tacă și unii și alții, la fel de adînc, egal competent.

Spre deosebire de 2011, când reclamele despre recensământ abundau iar subiectul recensământului era pe agenda politicului (primul ministru de atunci și dădea cu părerea măcar o dată pe săptămână) și reprezenta în sine o controversă – recensământul din 2021 prorogat în 2022 nu interesează pe nimeni.

De altfel ăsta e și motivul pentru care am tot amânat scrierea acestui hrisov. N-am izbutit să-mi pese. Nu stârnește nicio emoție. Nici cei mai îngrijorați oameni nu scriu prea mult despre asta. Și nu pentru că nu ar fi motive legitime de îngrijorare.

De fapt, în timp ce scriu aceste rânduri gândul îmi este la controversa Disney, la războiul din Ucraina, la detaliile din Gulag Tour și la ce vom discuta în podcast. Dar, cei (aproape) cinci oameni interesați de subiectul ăsta au tot insistat să scriu totuși ceva. Așa că iată scrisei.

Organizare

Spre deosebire de 1992, 2001 și 2011 (că pe astea mi le amintesc), anul acesta recensământul e organizat ca și cum ai încerca să te scarpini cu mâna dreaptă la urechea stângă ducând mâna după cap.

Numai această schimbare a dus la o mulțime de discuții (unele utile, altele mai puțin).

Nu a ajutat nici faptul că în majoritatea timpului nu a răspuns nimeni întrebărilor legitime. La fel cum nu a ajutat nici faptul că Statul în esență a mințit (știu, sunteți șocați).

Teoretic, până pe 15 mai este ”faza pe autorecenzare” – adică plebea este rugată să aibă internet, să știe să-l folosească, să intre pe site și să fie suficient de naivă încât să dea date foarte sensibile prin intermediul Internetului.

La ora scrierii acestui articol, exact 4.331.090 chestionare au fost încărcate pe platforma recensământului, conform acestui XLS. Asta nu înseamnă că 4,3 milioane de oameni s-au ”autorecenzat” – căci se completează chestionare separat pentru ”locuințe neocupate”. Și acest aspect a stârnit controverse în sine – deși nu cu mine căci la fel a fost și în 2011, și în 2001 și în 1992 căci de aceea se numește Recensământul Populației și al locuințelor.

Însă ce strică masiv feng-shui-ul este insistența pe aplicația lu’ pește prăjit mai mult decât orice altceva. Aplicația a fost ”elaborată de specialiști ai Băncii Mondiale și ai Institutului Național de Statistică (INS)” conform lui Vasile Ghețău pentru Contributors. Domnul Ghețău este o somitate în domeniul demografiei. El este în esență părintele demografiei ca știință în România – pe a cărui analiză m-am și bazat parțial în analiza de anul trecut intitulată Demografia României – o analiză mai puțin partizană. Însă, ca mulți oameni hiperspecializați, domnul Ghețău este și profund ignorant în afara domeniului său.

Spre exemplu, domnul Ghețău consideră ”comportament iresponsabil” refuzul de-a livra CNP-ul în marea aplicație a INS-ului. De asemenea, domnul Ghețău (ca vasta majoritate a celor blocați în mediul academic) suferă de bias instituțional. Domnul Ghețău ne asigură – citându-ne de pe site-ul recensământului – că CNP-urile ”sunt înlocuite, printr-un proces ireversibil, în urma recenzării de către coduri generate în scop statistic (identificatori statistici unici) pentru a elimina complet posibilitatea identificării persoanelor recenzate”. O singură problemă: Acest lucru nu este adevărat.

Lipsa de confidențialitate și riscurile legale

Programatorul constănțean Eduard Suica a demonstrat dincolo de orice îndoială că datele personale introduse cu bună credință de către cetățeni în platforma lu’ Pește Prăjit nu sunt deloc anonimizate iar INS în esență operează în mod ilegal cu aceste date.

Algoritmul prin care se poate extrage CNP-ul din așa-zisul ”indicator statistic unic” (a cărui menire era să anonimizeze datele) este public și-l poate testa oricine știe să compileze. L-am testat și eu și funcționează exact cum îl descrie constănțeanul.

Dat fiind acest fapt, întregul demers al recensământului este potențial ilegal prin prisma jurisprudenței privind protecția datelor cu caracter personal – întrucât INS operează cu date neanonimizate într-un mod clar în afara cadrului legal. Și nu e vorba doar de datele introduse de cetățeni în formularul de recenzare – ci și de date pe care pentru acest recensământ INS le solicită de la ANAF, ANCOM, structuri MAI, Primării ș.a.m.d. Lista cu date colectate (în formatul ăsta – nesigur!) este una chiar mare – și o puteți consulta în textul HG 144/2022 disponibil pe site-ul recensamantromania.ro.

Altfel spus: îngrijorările multora dintre cetățeni și ezitarea de-a oferi date sunt în sine perfect legitime.

Sigur, unii ar putea ezita pentru că sunt conspiraționiști sau mai-știu-eu-ce-iști, însă asta nu schimbă faptul că demersul recensământului este lovit de multiple vicii legale și este în mod cert nesigur în ceea ce privește siguranța datelor.

Ca și în cazul management-ului pandemic, Statul organizează acest efort sub foarte multe rezerve din punct de vedere legal: printr-un patchwork de OUG-uri și HG-uri, fără control măcar semi-decent din partea Parlamentului (adică reprezentanții noștri, ai populimii) și fără posibilitatea clară a cetățenilor de-a contesta demersul în instanță în conformitate cu art. 21 din Constituția României.

Spre exemplu, cadrul legal de organizare a recensământului e dat de un OUG avizat negativ de Consiliul Legislativ pentru că se suprapunea cu un alt OUG. Noaptea minții, în esență.

Desigur, mai sunt și alte aspecte precum amenințarea cu amenzi împotriva celor care refuză recenzarea. În practică, la precedentele eforturi de acest tip, amenzi s-au aplicat doar în cazuri extreme (precum luarea recenzorului la bătaie) – însă, după experiența milițieneasco-militară din pandemie, mai are cineva încredere că ”autoritățile Statului” vor fi la fel de rezonabile ca-n 2011 și 2001?!

O problemă de încredere

Statul spune (dar nu scrie!) că datele nu vor fi transmise unor alte instituții și vor fi prelucrate exclusiv de INS în mod anonimizat.

În practică, însă, datele sunt stocate pe serverele STS și sunt ”anonimizate” după cum am arătat mai sus: deloc.

Drept urmare, rămâne să vă hotărâți dacă e mai eficientă plata unei amenzi sau luptatul prin instanțe pentru restaurarea echilibrului legal.

Cei care se vor recenza (în oricare din cele trei feluri – de-acasă, de la centru ”asistat” sau așteptând recenzorul) sunt intens sfătuiți ca ulterior să formuleze o plângere la INS solicitând ștergerea datelor legate de indicatorul statistic unic (ISU) ca urmare a neanonimizării acestuia, precum și o sesizare la Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal împotriva INS pentru practici care contravin regulamentului GDPR. Dacă o companie privată colecta datele în halul felul ăsta amenda era cel puțin cu 7 cifre!

În condițiile aspectelor identificate, eu o să aleg să nu mă recenzez. Dacă voi fi amendat, decid atunci. Poate contest amenda sau poate o plătesc. În ambele situații, este de preferat înscrierii într-o bază de date în mod inerent nesigură. Însă sunt dispus să mă răzgândesc dacă sunt adresate între timp îngrijorările legale și de securitate (ceea ce nu mă aștept să se întâmple, totuși).

La sfârșitul zilei, nu există un motiv rezonabil să am încredere în INS în mod special și în Statul român în general. Experiența de prin 2012 încoace îmi spune că e foarte sănătos ca statul să știe cât mai puțin, nicidecum cât mai mult.

Și nu, argumentele venite din Turnul de Fildeș al mediului academic care se raportează la o lume ideală nu mă conving. Argumente precum acesta, aduse de domul Ghețău (a cărui muncă strict pe subiectul pe care domnia sa e specializat chiar o respect în mod sincer):

La recensământ nu se înregistrează venituri ale populației, conturi bancare. Se înregistrează locuințele, la toate recensămintele din Europa, ele constituind o parte importantă a bogăției naționale a țării, care trebuie cunoscută. Ceea ce contează în mod prioritar este dotarea locuinței cu echipamente electrocasnice, sistem de încălzire, gaze, alimentare cu apă și canalizare și alte dotări pentru a cunoaște condițiile de locuit ale populației. Dacă cineva și-a făcut prin trudă și sacrificii una sau două locuințe pentru a le închiria, neavând ori chiar având o altă sursă de venit, de ce ar dori s-o „ascundă”?

Ei bine, da. Într-o lume ideală, așa e. Însă nu trăim într-o lume ideală – ci în această lume, din această țară cu acest Stat – unul securistic, iliberal și deseori acționând ilegitim și ilegal.

Într-o lume ideală, e frumos să cunoaștem la nivel macro condițiile de locuit ale populației – ca să știm ce ne mai trebuie. Sau cam unde să concentrăm resurse. Spre exemplu, dacă în calitate de antreprenor care vinde aparate de aer condiționat (exemplu la întâmplare) știu că în județul Sălaj sunt mult mai puține astfel de aparate decât media țării – poate mă duc și deschid o filială acolo. Sau poate trimit vânzători door-to-door.

Într-o lume ideală, dacă primul ministru află din recensământ că în județele Cluj, Bistrița-Năsăud și Suceava (din nou, exemplu la întâmplare) gospodăriile din mediul rural sunt mai puțin conectate la canalizare decât media țării – atunci primul ministru poate aloca fonduri mai multe acolo pentru a remedia problema (presupunând că e o problemă și presupunând că e un lucru bun – ceea ce în sine este o discuție politică nu statistică).

Însă, în lumea asta, cea de azi, uite chiar nu vreau să știe INS-ul prin date neanonimizate ce locuințe și pe unde am eu. Nu vreau să poată să-mi lege INS-ul numărul de minute vorbite la telefon de CNP-ul meu (ceea ce, apropo, chiar este posibil acum în conformitate cu HG 144/2022 și cu ceea ce știm despre cât de ”anonimizate” sunt de fapt datele).

”Da’ ce mă, ai ceva de ascuns?” e un argument venit din ticăloșie (în majoritatea timpului) sau din ignoranță și obtuzitate (în cazul domnului Ghețău și nu numai). Noi, populimea, nu trăim ca să-i livrăm date domnului Ghețău și mediului academic – și nici nu trăim ca să știe STS exact pe unde ne aflăm.

În plus, orice om chiar are ceva de ascuns. Cine nu-i de acord este rugat să-și instaleze programul gratuit Macrium Reflect Free și să-și cloneze hard-disk-urile. Fișierele rezultate vă rog să mi le trimiteți mie. Decid eu ce (și dacă) public. Dacă n-aveți nimic de ascuns, n-aveți a vă opune, nu?

Mediul academic și instituțiile statului sunt plătite de noi ca să ne servească pe noi. Or asta nu se întâmplă acum. Drept urmare, este nerezonabil să am încredere. Sigur, alții sunt liberi să aibă încredere – doar să nu vină să se plângă dup-aia.

Oricum, față de alte provocări extreme și curente la adresa societății românești în ansamblu și asupra individului, Recensământul Populației și Locuințelor 2021 nu intră nici măcar în top 100. Cu trei excepții, întrebările sunt la fel ca în 2011 și 2001. A dispărut o întrebare legată de dizabilitățile persoanelor din gospodărie și au apărut două întrebări legate de pandemie. Deci din punctul ăsta de vedere nu-i vreo mare sfârâială. De aceea foarte probabil acesta este și ultimul text pe care-l voi scrie pe subiect.

Însă problema legată de anonimizare și problemele legale identificate mai sus sunt suficiente ca eu să zic ”pas” la chestionarul INS-ului.

Așadar: Cum abordăm recensământul? Cu sictir. Căci tot cu sictir îl abordează și Statul. Atât.

Decanul de vârstă al Parlamentului României, deputatul AUR Lucian Fedorov a făcut infarct și după o suferință de mai bine de o lună, a decedat. Fie-i țărâna ușoară dar, odată cu știrea asta, am avut ocazia să văd niște reacții și una anume mi-a atras atenția.

În secțiunea de comentarii de pe G4Media, pe lângă apelurile la compasiune și apelurile la ură pentru că domnul Fedorov e din partidul greșit (ambele apeluri de înțeles, fiind vorba totuși de o publicație de extremă-Stânga), găsim și o reacție mai degrabă principială (lucru rar pentru o troacă de porci cum e secțiunea de comentarii de la G4Media):

Atât reacția utilizatorului Dima cât și răspunsul ridică fiecare câte o problemă serioasă. ”Dima” sugerează că poate e totuși un pic abuz ca oameni în vârstă să adopte roluri relativ-solicitante iar utilizatorul Alecu relativizează problema răspunzând în stilul ”mainstream” că e totul normal și occidental și civilizat așa.

Problema e că ăsta e un non-răspuns. Doar pentru că Occidentul face așa, nu înseamnă neapărat că e bine. Occidentul a făcut și sterilizări în masă (și asta în 1980, nu în preistorie), magazine cu pornografie infantilă la geam și o mulțime de nebunii extremiste și asta doar în ultimii 50 de ani, fără să intrăm în ororile războaielor.

Spun asta nu pentru a compara suprareprezentarea bătrânilor în politică cu sterilizări în masă sau alte nebunii, ci pentru a evidenția cât de absurd este argumentul ”și-n Occident se face așa” – el fiind în esență un non sequitur.

Câteva cifre

Membrii actualului Congres al SUA (cel de-al 117-lea, ce urmează a fi reînnoit în noiembrie 2022) au vârsta mediană de 60 de ani. Vârsta mediană a populației SUA este de 38 de ani.

Față de cel de-al 116-lea Congres, alegerile din 2020 au adus și mai mulți bătrâni. Cât de bătrâni? Sunt trei congresmeni (doi senatori și un deputat) care au 88 de ani, doi senatori de 87 de ani, și încă nouă deputați care au între 80 și 85 de ani împliniți la ora scrierii acestui articol. Alți 21 de senatori și alți 65 de deputați au între 70 și 79 de ani împliniți. Diane Feinstein e născută în 1933. Când se năștea ea alcoolul era încă ilegal în SUA și când a mers la școală FDR era încă președinte, pentru numele lui Dumnezeu!

Chuck Grassley are 88 de ani. Va împlini 89 de ani în septembrie și este senator în SUA. La vârsta de 89 de ani și două luni va candida pentru un nou mandat de șase ani. Dacă va fi reales, teoretic ar trebui să fie senator până la vârsta de 95 de ani!

În urmă cu puțin peste o săptămână Sergio Mattarela a fost reales pentru încă un mandat de 7 ani ca președinte al Italiei. Dacă va supraviețui, va avea 88 de ani când îți va încheia mandatul! Premierul Draghi are și el 74 de ani.

E drept, Italia e una dintre cele mai ”bătrâne” țări din lume. Dar, chiar și-așa, vârsta mediană a Italiei e 47,3 ani. Altfel spus, președintele Republicii – care acolo e și președintele CSM și face și desface în Justiție cum are chef – e invariabil cam nereprezentativ. Spre deosebire de SUA, însă, parlamentul Italiei e mai degrabă ”tânăr” – aproape 60% dintre parlamentari au vârsta sub 45 de ani. Iar media de vârstă a Senatului (unde vârsta minimă pentru candidatură este de 40 de ani) se situează la 52, cel mai mic nivel din istoria Republicii.

Vârsta mediană în România este 43,2 ani. În Parlamentul României în legislatura curentă vârstele medii la senator sunt 48 și 50, pentru femei, respectiv bărbați, iar la deputați 44 și 46 pentru femei, respectiv bărbați. Altfel spus, Parlamentul României per ansamblu este ușor mai în vârstă decât populația. Dar nu cu mult, și nu atât de disproporționat ca-n SUA.

Franța e un pic mai ”tânără” decât România – vârsta medie 42,3 ani. Dar politica franceză e mult mai bătrână decât cea românească. Doar 37% dintre parlamentari au sub 45 de ani. Cei mai apropiați de mediana țării sunt deputații din partidul lui Macron și extrema-Stângă. Socialiștii, regionaliștii și ”dreapta căldicel” sunt cei mai departe la aspectul ăsta de norma țării. Decanul de vârstă este Bernard Brochand care în iunie va împlini 84 de ani. Când Brochand dobândea drept de vot, Charles de Gaulle candida pentru prima oară!

Și mai interesant este că acum 7 ani chiar Franța a luat în calcul introducerea unei vârste maxime pentru candidaturi atât la nivel central (președinție, Adunarea Națională) cât și la nivel local. Regula nu a mai fost adoptată dar dezbaterea în sine a produs un efect: alegerile din 2017 au ”livrat” o Adunare Națională mult mai tânără!

Vârsta mediană a Marii Britanii este 40,5 ani. Vârsta mediană a Camerei Comunelor? 51 de ani. Decanul de vârstă este conservatorul Bill Cash care în luna mai va împlini 82 de ani. La ultimele alegeri generale, în 2019, laburistul Dennis Skinner a pierdut cursa pentru a fi reales, după ce a fost deputat în circumscripția Bolsover vreme de 39 de ani consecutivi. Cu o lună în urmă Dennis Skinner a împlinit 90 de ani. Îi dorim multă sănătate da’ parcă era prea de tot dacă era reales, nu găsiți?

Vârsta mediană în Japonia este de 48,4 ani. Vârsta mediană a Parlamentului? 55,53 ani. Însă în Japonia tinerii au efectiv zero reprezentare în Parlament. Un singur deputat (0,22%) cu vârsta sub 30 de ani (comparativ cu 15 în România) și doar 17% mai tineri de 45 de ani.

Republica Sud-Africană are vârsta mediană de 27,6 ani. Vârsta mediană a Parlamentului? 54 ani. Niciun parlamentar sud african nu e în intervalul de vârstă 70-80 de ani dar decanul de vârstă este Mangosuthu Gatsha Buthelezi care în august va împlini… 94 de ani.

Este asta o problemă? Unde e echilibrul?

Vedem așadar că în afară de SUA – unde, clar, Congresul este profund dezechilibrat față de demografia țării – totuși nici în Occident lucrurile nu stau chiar atât de dezechilibrat pe cât ar vrea unii sau alții să credem.

Chiar și-așa, observăm că indiferent cât de ”bătrână” sau ”tânără” este o societate, cum, necum, parlamentele tot au vârsta mediană între 50 și 58 de ani. Într-un fel, România e chiar o excepție cu un Parlament cu o medie de vârstă sub 50 de ani.

De asemenea, nu am reușit să găsesc nici măcar un exemplu de democrație (indiferent de cât de funcțională sau nu ar fi ea) în care parlamentul să fie mai tânăr decât mediana societății. Ceea ce ne spune că o parte din ”problemă” vine chiar din rândul votanților. Din ceva motiv, ca normă absolută, votanții tind să prefere candidați ușor mai în vârstă.

Și nu sunt sarcastic când zic ”din ceva motiv” – pentru că motivul clar nu e identic de la o societate la alta. Dacă în România se poate justifica pe motive demografice (pur și simplu nu sunt prea mulți tineri în România nici pentru candidaturi și nici ca votanți) plus faptul că tinerii la noi nu prea îți mișcă târtița la vot (presupunând că dacă ar face-o ar vota cu tineri – ceea ce nu-i garantat!) – în Africa de Sud clar nu merge explicația. Africa de Sud e o societate majoritar tânără votează constant parlamente mai degrabă în linie cu norma europeană decât cu trendurile demografice din societate.

În SUA sunt clar alte resorturi. Sistemul de selecție a candidaților (cu alegeri primare) și așa-numitul gerrymandering (în cazul Camerei) sunt particularități care favorizează realegerea aproape ad infinitum ale acelorași candidați. În plus, sezoanele electorale sunt mai dese în SUA (în unele state sunt alegeri importante pentru ceva cam o dată la 6 luni) ceea ce duce la o prezență la urne cu variațiuni uriașe – mai multă lume înghesuindu-se la urne în ani cu alegeri prezidențiale, asta deși anii cu Midterms sunt cel puțin la fel de importanți dacă nu chiar mai importanți întrucât Congresul poate bloca președintele cam pe orice, oricând.

Isteria Covid19 însă a revelat că sunt și pericole asociate unei structuri de conducere cu prea mulți bătrâni la care nu ne-am gândit prea mult în trecut. Și chiar s-a văzut în practică!

Parlamentul Suediei are vârsta mediană 43 de ani. Ceea ce l-a făcut mai probabil să refuze măsuri pandemice extremiste solicitate de premierul în vârstă de 64 de ani Stefan Löfven. La vot, membrii mai în vârstă au votat cu dileala. Din fericire, erau puțini 🙂

În Italia, țară oricum foarte bătrână, stabilimentul politic și mai bătrân decât mediana țării e dispus să calce pe cadavre la propriu și să te QRcodizeze cu forța numai să nu căhăie bunica. Isteria Covid a arătat cât de nasol e să te nimerești tânăr într-o societate de babalâci isterizați.

Ron DeSantis, guvernatorul Floridei, stat care are zero restricții ”pandemice” încă din iunie 2020 are 43 de ani.  Încă nu împlinise 42 în iunie 2020 când a decis că arafatianismul nu este o cale sănătoasă la cap pentru a gestiona răceala chinezească. Prin comparație, Gavin Newsom, militant arafatian și guvernator al Californiei are 54 de ani și e înconjurat de sfătuitori și mai în vârstă de-atât!

Sigur, și aici există excepții. Kim Reynolds, guvernatoarea din Iowa care a terminat pandemia prin decret în urmă cu 13 luni și despre care am scris la vremea respectivă, are 63 de ani. Jair Bolsonaro are 67 de ani și poziție similară cu a noastră pe subiect.

Altfel spus: și ideile contează și chiar foarte mult. Insist pe acest aspect pentru că nu vreau să se înțeleagă că aș vrea să se umple parlamentele cu tineret doar pentru că-s tineri. Pe de altă parte, nu putem evita faptul că un număr disproporționat de bătrâni în poziții de decizie politică vine și cu destul de multe consecințe negative.

Lăsând la o parte dileala pandemică, numărul mare de bătrâni vine și cu menținerea pe tapet a multor idei desuete sau direct greșite.

Spre exemplu, singurul motiv pentru care o instituție anticonstituțională precum ATF continuă să existe în SUA e pentru că hodorogii din Congres consideră ”anarhism” însăși ideea de-a desființa o instituție care face în mod obiectiv predominant Rău atât societății cât și eșafodajului constituțional al țării.

În Italia n-ai să vezi o reformă constituțională deceniul ăsta pentru că președintele Republicii (fără de care nu se poate face) e mai bătrân decât Constituția și nu poate concepe un alt eșafodaj decât socialismul împovărâtor cu spoială occidentală (căci ăsta e regimul adevărat din Italia).

România, pe de altă parte, își permite niște luxuri pe care de obicei națiunile mai tinere (demografic vorbind) și le pot permite. Și asta pentru că actuala republică e ea însăși tânără. Astfel că nu e deloc haram să pui în discuție nici reforme constituționale, nici desființări de instituții, nici privatizări. În Marea Britanie, unde NHS-ul e literalmente religie, orice discuție despre privatizare te duce repede în oprobiul tuturor partidelor. În România, pe de altă parte, privatizarea ca una din soluțiile la problemele din sănătate e o discuție mainstream.

Așadar, pe cifre, România stă destul de echilibrat pe subiectul ăsta față de o bună parte dintre partenerii NATO și UE – astfel că remarcile din secțiunea de comentarii a G4Media sunt cam neavenite.

Cât de mult contează?

În urmă cu 40-50 de ani se spunea în multe cercuri că-i nasol să fie prea mulți bătrâni la vârf căci aceștia vor declara război mai ușor că doar nu-l lupă ei înșiși. Însă avem război lângă noi – declarat, e drept, de un bătrân (Vladimir Putin are 70 de ani) dar în care liderul mai tânăr nu pare deloc dispus să facă orice pentru a tăia din suferințe (Volodîmîr Zelenski are 44 de ani).

Nu spun că Zelenski ar trebui să facă ce-i cer rușii – dar spun că vârsta liderilor nu pare să fie în sine un argument. Zelenski în mod cert încalcă ”regula” (că liderii tineri îs mai pacifiști és szar) – o ”regulă” de altfel izvorâtă mai degrabă din imaginația hipioților întrucât majoritatea războaielor au fost pornite de lideri tineri.

Desigur, un argument în favoarea prezenței bătrânilor în politică este cel al prezumtivei inteligențe și mai ales înțelepciuni – asta deși avem de-a face cu președintele Joe Biden care, oricum ai da-o, nu se potrivește cu așteptările.

Împotriva prezenței prea mari a tinerilor iarăși e foarte ușor de argumentat. De la AOC, la Iulian Bulai, la tinerii liberali suedezi care voiau legalizarea incestului și necrofiliei, la prostia consecventă în public a lui Silviu Vexler (33 de ani) sau extremisme cu iz psihiatric precum Pavel Popescu – toate aceste exemple (dar și muuulte altele) sunt numai bune de arătat de ce e chiar o idee proastă să aduci tineri otova în politică. Nu doar că le va lipsi înțelepciunea (ca medie statistică, desigur) dar vor fi și de un radicalism atât de feroce încât pot destabiliza și chiar dăuna societății înseși.

Pe de altă parte, dacă n-ai deloc tineri prin politica mare (cum e cazul Japoniei) ajungi la prostie în public de zile mari precum organizarea pe bani publici de speed-dating ca ”soluție” la rata totală a fertilității (care în Japonia e în budă). Dacă tinerii reprezentau mai mult de 0,22% din Parlament se găsea cineva să insiste că e o idee groaznic de proastă.

Exemplul Japoniei ne ajută însă să identificăm un alt argument și împotriva gerontocrației generalizate – o clasă politică prea bătrână tinde să devină în totalitate alienată. Or… asta e chiar periculos!

În Europa, pe lângă prea mulți lideri cam în vârstă, avem și prea mulți lideri fără copii. Klaus Iohannis de pildă are 63 de ani și n-are copii. Angela Merkel are 67 de ani și n-are copii (okay, nu mai e cancelar, dar consecințele mandatelor ei le vede Ucraina din prima linie și le vedem și noi și polonezii din linia a doua). Olaf Scholz are 63 de ani și de asemenea nu are copii. Mark Rutte e mai tânăr (55 de ani) dar tot fără copii. Înțelegeți unde bat?

Când vedem ”liderii europeni” dându-și cu părerea despre ce și cum ar trebui să facă tinerii, reacția firească din partea oricărui om rezonabil (nu neapărat tânăr) este de-a le râde în față. Nu ai cum să mă convingi că Scholz, Rutte sau Iohannis înțeleg ceva, orice, despre tineri. N-au cum.

În vremuri bune, asta nu e neapărat o problemă. Însă în vremuri tulburi, iacă-tă e o mare problemă!

Nu-l urma nimeni pe Zelenski, cu toată propaganda din lume. Sigur, propaganda lu’ Zelenski e de foarte bună calitate, dar efectul ar fi fost mult redus dacă era un boșorog ce-abia se târâie precum Sergio Mattarella. Sau o babă acră fără copii și nepoți precum Angela Merkel. Știu, știu, sună nasol în cuvintele astea – dar o știți și voi că e adevărat!

Și la noi vedem asta: deciziile strategice luate cvasi-exclusiv de oameni care nu prea au mare lucru în comun cu societatea.

Asta nu se va termina bine!

În loc de concluzii

Nu am pretenția că știu ce trebuie făcut pentru a ”rezolva problema” (presupunând că chiar există o rezolvare completă – lucru de care mă îndoiesc sincer).

Dar am pretenția că știu ce nu trebuie făcut:

• în mod cert nu ne trebuie o ”vârstă maximă” pentru a candida
• și invers – în mod cert nu trebuie să ne aruncăm în măsuri care să favorizeze tinerii
• în mod cert ne-ar trebui un plan – sau nu neapărat un plan cât măcar o idee vagă – despre cum să creștem gradual participarea la vot. Nu cred că vă dați seama cât de ilegitimă este conducerea României din acest moment.
• în mod cert ar trebui să penalizăm la vot candidații fără copii. Nu la grămadă, neapărat, dar ar trebui să fie un factor negativ când cântărim cui dăm votul. Liderii care n-au stake in the future sunt pur și simplu mai periculoși (ca medie statistică)
• în mod cert ar trebui să începem să cerem de la candidați și o listă cu nominalizări

Ce nominalizări? Păi multe decizii în România se iau la nivel de structuri în care șefii sunt numiți politic.

De pildă în 2024 ar trebui să fie criteriu de departajare: Cine îl concediază pe Arafat merită votul. Cine nu, muie și sacâz!

De asemenea, e vina noastră, a votanților, că rareori întrebăm politicienii despre nominalizări și lăsăm umplerea deconcentratelor excluisv pe seama lor. Am putea avea (dacă vrem) un pic de control și asupra viitorilor prefecți, viitorilor șefi de diferite servicii (spre exemplu DGASPC-uri) iar pe candidații la președinție în mod cert ar trebui să-i batem la cap să prezinte o listă din care vor alege nominalizările la Curtea Constituțională a României!

În prezent astfel de detalii sunt cunoscute doar de cei interesați. Nu sunt secrete, doar că aproape nimeni nu discută despre ele. Mai mulți români știu numele judecătorilor SCOTUS decât numele judecătorilor din CCR!

Spre exemplu anul acesta va fi înlocuit președintele CCR (în vârstă de 78 de ani) dar nici mulți dintre cei care sunt interesați de politică nu știu asta. Și e important pentru că mulți dintre noi sperăm să mai fim în viață și prin 2040 măcar. Or… următoarele două Curți Constituționale vor avea de luat decizii grele.

Nu știu cum se rezolvă asta – dar știu că nu există o singură măsură care să fie glonțul de argint. Ci mai degrabă un ansamblu de măsuri (și când zic ”măsuri” mă refer inclusiv la ce facem noi, pulimea). Și mai știu că e un subiect la care trebuie să ne gândim mult mai serios.

Atât.

O prietenă de-a mea scrie acum ceva timp niște observații despre opinteala UE de a ne băga pe gât gândaci ca mâncare care să înlocuiască carnea. Fata este un fin observator, cu abilități de analiză și sinteză sărite din comun, care s-a documentat temeinic pentru ipotezele pe care le-a înaintat, inclusiv din documente oficiale ale UE referitoare la înființarea de ferme de lăcuste călătoare. Care lăcuste reprezintă un risc de a distruge agricultura și care ne pot arunca lejer în foamete.

Una din observațiile interesante făcute de ea este legată de familiarizarea sistemului cu mâncatul de râme, viermi și insecte începută cu vreo 10-15 ani în urmă prin nevinovatele punguțe cu viermi din jeleuri pe care le mănâncă copiii. Credeți că acestor copii după ce au mâncat viermi toată copilăria o să li se pară ciudat să mănânce făina de viermi în continuare? Nu. Dar nu despre aceste observații interesante făcute de Diana e vorba ci despre altceva. Tipa scrie toate astea în niște postări și vine Flaimucea și întreabă intr-un comentariu: LINK?

Acum ceva zile scriu eu o știre despre hotărârea Curtii de Apel București de a băga testarea pentru toată lumea pentru a avea acces oriunde. Și vine Flaimucea și la mine și pune un comentariu: sursa? Flaimucea, sursa sunt eu. Cincluzia lui Flaimucea: ah, e imaginația ta.

La începutul pandaliei prin 2020 am aflat cu mult înainte de a izbucni scandalul public că medicii și asistentele nu au primit niciun fel de materiale de protecție in spitale decât niște cârpe de perdele. Nu existau stocuri de măști, combinezoane, viziere, nimic. Am scris despre asta și chiar am povestit cu unii jurnaliști care mi-au spus cu subiect și predicat că nu au voie să scrie ca să nu se agite lumea.

Acum ceva vreme iar am scris despre neuroloaga căreia i s-a făcut creierul pilaf după doza trei. M-am trezit cu un desant de securiști in cârcă dar cel mai tare a fost tot un Flaimucea tras pe dreapta care a zis că mint pentru că el nu a citit nicăieri în presă vreo știre despre aia.

Flaimucea este norma. Flaimucea este consumatorul de presă căruia îi e lene sa citească mai mult de un titlu, care nu mai face niciun efort de gândire, de studiu, de cercetare, de investigație pe cont propriu sau de a citi pur și simplu. Flaimucea mănâncă ce îi dă propaganda să mănânce plus vreo câțiva slujbasi plătiți ziși și influensări.

Rețelele sociale și televiziunile securistice care dansează exclusiv cum li se cântă aici sau aiurea sunt unicele surse pe care le creditează. Pentru că e greu și e nașpet să pui neuronul la treabă. Așadar când Flaimucea dă nas în nas cu o scriere care îi depășește nivelul intelectual îi pare de-a dreptul neverosimil că există oameni cu păreri formate pe baza de studiu, de observații sau de informare din surse directe. Și vine și întreabă: LINK?

Ciuma gândirii zilelor noastre este reprezentată de externalizarea gândirii. Fenomenul ăsta e cu atât mai periculos cu cât atinge mai degrabă pe posesorii de diplome de studii. Unele care au costat și foarte multi bani, EMBA-uri gen. Care nu le folosesc la nimic pentru că i-au dezvățat de reflexele de cercetare și le-au inoculat ideea că dacă fac parte din comunitatea posesorilor de diplome și au mecla la alumni angajatorii se vor înghesui. Așa că efortul intelectual de gândire critică în afara sistemelor nu se mai justifică nici financiar măcar.

Nicholas Nassim Taleb, economist, filosof și miștocar contemporan le-a pus ăstora cea mai buna eticheta: “intellectual yet idiot”.

Când vă mai cere vreunul link pentru vreo idee pe care o aveți sau o știre pe care o dați din observatii proprii să știți că face parte din această comunitate din ce în ce mai largă de ‘telectuali care și-au externalizat gândirea și li se aplică ce zice Taleb.

Personal sunt o urmăritoare constantă a vestitorilor lebedelor negre. A celor care gândesc altfel. Urmăresc propaganda tocmai pentru a îmi forma o impresie despre direcția inversă și pe propagandisti pentru amuzament. Și pe Flaimuci cum se agită. Pentru că unul din semnele că ipotezele se confirmă e tocmai agitația Flaimucilor.

Sper că ați ținut liste în 2020 și 2021 cu toate lichelele, împuțiții, jegurile și câcații uscați sau mai puțin uscați care au lins ciubota Regimului. Dacă nu, nu e încă timpul pierdut – dar nici nu mai e foarte mult timp.

Așa cum vă spuneam în septembrie anul trecut, când Presa Miluită vă dădea daună totală cu doomerisme de trei scuipați, nebunia se termină. Sigur și precis. Până și cea mai iliberală țară de pe planetă, închisoarea în aer liber Australia, s-a deschis cedând din nou Chinei locul pe care i l-a furat prin mai 2020 și nu i l-a mai dat înapoi vreme de 17 luni de zile.

Sigur, mai e ceva inerție, dar nu prea multă. În chiar ultima zi a anului trecut, Curtea de Apel Bacău a dat o muie Guvernului din parcarea stadionului iar la nivel mai mare, anchetele pornite împotriva lingeghetelor încep să se lase cu condamnări definitive. Tot la nivel mai mare, se recunoaște pe față ceea ce noi aici v-am spus de la bun început: Nu există ”soluții” din zona politicului și al ”măsurilor” și tot natura e soluția.

Altfel spus: Ați respectat „măsuri” absolut degeaba. Da, toate. Nu, nu există excepții.

Nu trebuie iertați

Iertarea, în acest punct (sau în următoarele câteva luni) reprezintă în mod intrinsec o eroare de proporții biblice.

Niciunul dintre cei implicați în Cântarea Pandemiei nu trebuie iertat. Toți, fără excepție, trebuie pedepsiți în mod exemplar și necruțător. De-aia e bine să aveți liste. Ca să nu cumva să uitați vreunul.

Atât cât permite legea (sau situația de facto), nu trebuie să ezitați nicio clipă în a vă crea oportunitatea să-i pedepsiți. În orice fel posibil – tracasare, sabotarea intenționată a carierei, bârfă, distrugerea cercului de prieteni, scoaterea rufelor murdare în public spre a le diminua și mai mult credibilitatea, acțiuni în instanță, huiduieli pe stradă, sabotaj politic (dacă sunteți în această poziție), sabotaj profesional, tracasări de orice fel și încă multe altele – toate neostenit și cu voioșie. „O tactică bună e o tactică pe care oamenii tăi o practică cu plăcere” – ne învață Saul Alinsky.

Găsiți ceva legal ce vă și amuză să-i faceți unui Cântăreț al Pandemei – și faceți-o nemilos de câte ori puteți.

Oamenii ăștia au încercat să vă omoare. E simplu: Ori noi, ori ei.

De aceea, în 2022, trebuie crescut gradul de agresivitate, dar și de ostentație. Cu cât sunteți mai ostentativi, cu atât îi doare mai tare. Și cu cât îi doare mai tare, cu atât e mai bine pentru Țară.

Vi se pare că-i prea dur mesajul de anul nou?

Uite care-i chestia, dușmanii României nu au cedat. Dimpotrivă, se regrupează. Împuțitul ăla de la sectorul 6 cere pe față violență împotriva noastră. Medicii miluiți cer să fim bătuți cu furtunul în piața publică. Fostul consilier al lui Dan Barna cere să ni se dea în cap cu parul. Pe față!

De aceea, în 2022, nu vom mai tolera la fel de ușor apelurile la civism. Civic ești cu oameni de onoare – nu cu jeguri. Jegul se mătură fără menajamente.

Nu există niciun motiv rațional pentru care aceste jeguri să aibă un an 2022 bun. Dimpotrivă! Viața lor trebuie să înceapă să devină grea din cât mai multe puncte de vedere: financiar (în primul rând), moral, psihic, politic (acolo unde e cazul) și social.

Ei au încercat să ne distrugă viețile socio-economice. Mare idioți am fi dacă nu ne vom răzbuna cum se cuvine pentru mârșăviile la care ne-au supus părinții și copiii. Gunoaie ca Orban din pixul cărora oameni amărâți au fost amendați cu €1000 pentru că au cumpărat stixuri de la magazinul greșit trebuie ținuți minte și penalizați cât mai dur cu putință. Cu voia lui Allah poate apucăm să-i cântăm ”La mulți ani” cu cătușele. Poate chiar anul ăsta 🤗

Avem multă treabă în 2022. Și cum în ’21 am oprit (la plural, împreună, vă știți care) mai multe decât ne dădeau șanse chiar și (prea) mulți dintre ăia ce se dau ”de-ai noștri” – anul de începe poate fi pe bune al nostru în mai multe feluri decât ar putea părea acum în acest 1 ianuarie deosebit de cald (dar nu la fel de cald ca anii ’80 ai secolului trecut).

Așadar, la mulți ani aproape tuturor! Cu excepția celor implicați în Cântarea Pandemiei. Cărora le urez un călduros ”muie și sacâz” – în special iubitului nostru președinte, comandantului acțiunii și celor 67 de senatori care în 27 octombrie 2021 s-au pus singuri pe lista dușmanilor absoluți și de neiertat ai libertății și prosperității poporului român. Cu aceștia din urmă abia aștept să mă văd.

Văd p-aci un popor de lume entuziasmata de un nou filmuleț al propagandei pus pe Netflix. Don’t Look up pe numele sau. Cu Leonardo di Caprio, sa traga ochiul.

Entuziasmul naivilor se trage de acolo de unde filmulețul arata faze despre ce trăim noi acum, implementarea neocomunismului și ce sa vezi ca pe toți i-a lovit rumoarea ca vai, oare cum se poate sa “scape” un asemenea film care arata chestii despre ce ni se întâmpla in pline manevre de instaurare a cenzurii?

Raționamentul asta li se trage de la gândirea binară, alb și negru, și de la reflexele dezvoltate sau cunoscute despre dictatura aialaltă pe care am trăit-o. Ei ignora ca băieții ăștia au investit sume colosale in cercetare psihologică și sociologica și in mariajul acestor cercetări cu tot ce înseamnă tehnologie. Că metodele de lucrare la psihicul omului s-au rafinat și ca in prealabil am fost fezandati toți înainte de a ni se pune dictatura pe masă și degetele în menghina globalistă cu foarte mulți ani înainte.

Însăși apariția acestui film așa-zis subversiv certifică faptul că dictatura globalistă își ia avânt și au foarte mare încredere că o să le și iasă. Ei pun aceste subiecte și filme in piață tocmai pentru a mima libertatea.  Dacă vreți, e ceva ce seamănă cu fototapetul: îl ai în sufragerie și îți dă senzația că ești la munte sau in pădure dar nu ești. Așa și cu ăștia: creatori de iluzii.

Acum niște ani Procter & Gamble a fost băgat in corzi prin State în ceea ce privește metodele intruzive de studiere a comportamentului consumatorului cărora ei le ziceau generic marketing. Madama care era project manager a prezentat concluziile studiului: consumatorilor nu le place să fie urmăriți pe la cumpărături și pe unde se mai duc ei, verificați pe ce își cheltuiesc banii și ce le atrage atenția. Dar tot madama a rânjit: consumatorii au declarat că nu le place așa ceva însă nu au ce face. Extrapolati acest raționament la ceea ce vedeți. Dictatura se simte atât de stăpână pe noi încât ne dă și filme despre ceea ce face pentru că știe că nu avem ce face. Și cu asta are și doi iepuri în joben: ne creează și iluzia că suntem liberi.

Dacă voi vă imaginați că scapă ceva pe Netflixul vieții fără să fie crâncen verificat atunci sunteți mai inteligenți ca parameciul în mod cert. Până și filmulețul despre babele alea trei disperate după ștromeleagul pe care nu l-au găsit nici în tinerețe și acum speră la un miracol venit pe talonul de pensie e înecat în clișee propagandistice și motivaționale ieftine numai bune pentru carieristele care populează clădirile lux de birouri și nu au câștigat nimic la loteria împerecherii.

Dacă vă imaginați că “scapă” ceva în mass-media altfel decât niște derapaje super-controlate și doar pe anumite canale vă dau eu două idei de subiecte despre care nu ați citit și văzut nimic până acum și nici nu o sa citiți sau vedeți:

A la mână: despre efectele secundare ale băgării obligatorii de ser în venă. În mod particular în România despre cazul neuroloagei cu creierii pilaf de la un AVC masiv a doua zi după ce a sărit ca găina la muci la doza trei in mod inconștient. Sau despre cazul lui Beniamin Graur. Băiat tânăr, 25 de ani. Nu ați văzut sau citit nimic despre asta.

B la mână: despre explozia mortalității excesive și cum acest indicator băgat sub preș nu reușește să îl explice nimeni. Mai sunt și alte subiecte și mai interesante dar hai să vedem cum stăm cu astea simple.

Cât despre capodoperele netflicșilor: mai instructiv e un episod din Vacanța Mare în care Lila îl suduie pe Achim și in care Garcea ne expune filosofia lui despre lume și viață.