The good die young
There might be no tomorrow
In God we trust
Through all this pain and sorrow
The good die young
The flame will burn forever
And no one knows your name
Bring the boys back home again
Era prin 2010. Și am scris eu ceva edgy despre popi/biserică pe undeva. Poate pe Facebook, poate prin altă parte. Nici nu mai contează – oricum nu mai există nici textul și nici replicile. Ce contează e că între replici se afla un wall of text. De fapt mai multe, dar acel wall of text îmi explica punct cu punct unde am nimerit-o drept la țintă, unde am exagerat, unde am greșit și unde am fost direct prost în public. Era un wall of text de la John. A urmat o noapte întreagă (în stilul memei din stânga) de back and forth din care am învățat și eu câte ceva dar la finalul căruia John a scris fraza magică: ”Când ești prin Iași, neapărat să mă cauți.”
Și l-am căutat. Aproape doi ani mai târziu.
De-atunci am ajutat împreună sute de oameni (o spun cu modestie și regret că n-au putut fi mii), am schimbat opinii între oameni importanți dar nu neapărat vizibili în presă, am băut bere la pet pe trotuarul spitalului de infecțioase, am urlat unul la altul, am filmat un clip la el în curte și, desigur, am dormit la el în casă. De (cel puțin) două ori. O dată pentru că ne-am întins la discuții atât de mult încât era impractic să mai merg la cazare întrucât a doua zi aveam treabă tot în centru și tot cu John.
Era prin 2013 și John se juca de-a basistul într-o crîșmă de roackeri cu ceva trupeți pe care-i cunoscuse accidental cu câteva zile înainte. Sau era prin 2015 (?!) și am mers cu John în Basarabia în interes de afaceri. Parțial sunt de vină pentru opiniile tăioase postate de John despre R. Moldova până la sfârșitul vieții.
Era prin 2019 de Ziua Națională când trei oameni au scăpat întregi (sau nebătuți) pentru că John a decis să plece de lângă mine și să intervină într-un conflict cu Miliția. Cumva, a reușit să nu se enerveze (deși ar fi fost jusitificat s-o facă, întrucât toate părțile erau de vină) și să calmeze spiritele.
Și era pe la începutul lui 2022. Când John a făcut pentru noi, pentru rețeaua noastră (chiar dacă nu pentru mine personal) aproape minuni.
Și era prin 6-7 noiembrie 2022 când discutasem să-l și răsplătim. Urma să ne auzim după ce mă întorceam de la Varșovia să punem ceva la cale de Ziua Națională sau de Crăciun. Mai ales că Revelion și Crăciun nu petrecusem niciodată împreună și decretaserăm că ar cam fi cazul.
Și, după 20 de ore în două zile cu trenul de la Varșovia la Cluj, ajuns seara târziu (după 2 noaptea) mă pregăteam să-mi trec în calendar să-l sun neapărat pe John după ce dorm câteva ore. Și când căutam calendarul primesc pe Telegram (că Facebook nu mai am) vestea cumplită: A murit John.
Stai, ce?
Cum adică să moară John? Nu există așa ceva!!!!
Am pus mâna pe telefon și am sunat. Da, în crucea nopții. L-am trezit pe Fr. Stephen (pe care tot datorită lui John l-am cunoscut). Vă spun sincer c-am crezut, fie și pentru câteva minute, că-i o glumă sau o greșeală.
Pentru o scurtă vreme, unii dintre cei care l-au cunoscut doar prin intermediul Internetului, au crezut (sau mai degrabă s-au temut) că Ionuț s-ar fi sinucis – cunoscută fiind lupta sa cu depresia. Dar vă spun: John avea o voință de-a trăi de fier. Nu s-a pus problema în felul ăsta niciodată. Dacă-i până-ntr-acolo, există oameni în țara asta care încă sunt în viață pentru că John a insistat să-i convingă să aleagă altă cale.
C-așa a fost John toată viața. Nu tolera sub nicio formă nici injustețea, nici amărăciunea (oricât de potrivită ar fi fost) și nici într-un caz nu tolera să vadă pe cineva că face o alegere greșită fără ca măcar să încerce (uneori chiar din răsputeri) să convingă că există o alegere mai bună. Așa a fost John. Cel puțin ultimii 12 ani de când îl știu eu. Sau îl știam. Încă nu m-am obișnuit să vorbesc la timpuri trecute despre John. Până luni mă voi obișnui. Mai greu o să fie să mă obișnuiesc că nu mai răspunde el dacă apelez numărul de telefon… ăla cu 630 la final.
Și acum, la spre 11 noaptea, la o zi după înmormântare, întors după încă 18 ore de tren, încerc să scriu ceva. Și nu-mi prea iese. Pentru că până și un porc nesimțit ca mine tolerează cu dificultate pierderea unui om atât de valoros.
E posibil ca pentru îndurerata sa mamă slujba de înmormântare să fi fost un moment ciudat. Căci au apărut tot felul de oameni pe care nu-i cunoștea și care nu se cunoșteau între ei (decât cel mult din vedere), câțiva veniți de la mare distanță (și eu printre ei) doar pentru a-l conduce (mai mult metaforic) pe John mult prea devreme pe ultimul drum. Puține lucruri sunt mai cumplite ca părinte decât să trebuiască să-ți îngropi propriul copil. Pentru că viața nu e corectă.
A fost poate chiar ușor suprarealist pentru rudele apropiate (care probabil sigur nu știau prea multe despre activitățile lui John) să vadă și să audă oameni vorbind în limbi străine despre John și despre cumplita veste pe lângă micuța Biserică Sf. Haralambie.
John a fost un om al Bisericii – ai zice total opus mie. Dar a fost și un intelectual, un om al cărților, dar și un om cu street smarts. Un om pe care te puteai supăra (și nu că nu dădea și motive) dar pe care nu aveai cum să nu-l respecți dacă apucai să-l cunoști așa cum foarte mulți l-am cunoscut.
John a crezut în viața de apoi. Dacă a avut dreptate, sper că acum are parte de pacea și odihna pe care n-a prea găsit-o în viața asta. Dacă n-a avut dreptate, oricum nu mai contează.
Un lucru e sigur însă: John trăiește în amintirile noastre, în emoțiile noastre și în glumele noastre (făcute de el pe seama noastră, ale noastre pe seama lui și împreună pe seama altora și mai ales pe seama vieții în genere). Și John va trăi câtă vreme îl vom ține în amintirile noastre și, după caz, în rugăciunile noastre.
Măcar atât având în vedere că puțini am apucat să ne plătim datoriile față de el. Măcar atât îi datorăm: să nu plângem prea mult și să ni-l amintim pe John așa cum a trăit – intens, cu glumele la el și întotdeauna dispus să contribuie pozitiv.
Rețeaua noastră și, îndrăznesc să spun, măcar județul Iași sunt acum mai sărace după plecarea lui John dintre cei vii.
Pentru că viața nu e corectă. Dar de mers, ea merge mai departe.
What have I become?
My sweetest friend
Everyone I know goes away
In the end
And you could have it all
My empire of dirt
I will let you down
I will make you hurt
I wear this crown of thorns
Upon my liar’s chair
Full of broken thoughts
I cannot repair…
Azi l-am condus pe John pe ultimul drum. Sau mai bine zis am încercat să-l conduc, pentru că n-am putut să stau până la capăt, n-am putut să-i privesc chipul făr’ de viață, n-am vrut să-i alterez imaginea, amintirea, pentru că nu pot accepta că nu-l voi mai vedea vreodată.
Mă chinui de vreo două zile să aștern gândurile astea pe hârtie, însă șocul unei asemenea vești a fost peste capacitatea mea de-a gândi coerent. Astăzi însă am hotărât să mă adun și să scriu, pentru că nu puteam să nu-i spun ”Adio” unui om, unui prieten care a însemnat atât de mult pentru mine.
Și totuși cum îti iei adio de la un prieten? Nu știu dacă există un mod sau rețetă perfectă însă eu voi încerca să găsesc o cale. O cale în care precum căpitanul din Ultimul Samurai o să povestesc nu cum a murit ci cum a trăit.
John a fost un om bun, un om care a dăruit prea mult și a primit prea puțin. Casa lui era mereu deschisă și-ti punea tot ce avea pe masă, iar dacă trebuia să înnoptezi în Iași mereu găsea un pat, un loc și pentru tine, dacă era cazul îți ceda ție patul și el dormea pe jos însă nu te-ar fi lăsat vreo clipă afară în frig.
John era un spirit caritabil, tot ce câștiga se ducea pentru rechizite și hainuțe sau pentru alimente pentru copiii și bătrânii din satele defavorizate de lângă Iași.
John era un alturist, la orice oră din zi sau din noapte l-ai fi sunat el era gata să-ți sară în ajutor, ba chiar la un moment dat se înscrisese ca voluntar la SMURD ca să poată ajuta, să se poată implica și mai mult în viața comunității.
John detesta mediocritatea și prostia și era extrem de dezamăgit de societatea în care trăia, asta îl facea adesea să scrie postări pe rețelele sociale extrem de directe și de tăioase care supărau pe mulți, însă vă asigur că nu o făcea cu răutate ci așa credea că poate împinsă societatea spre schimbare.
John avea o cultură generală imensă și o memorie fantastică care te atrageau către discuții și către dezbatere. Acestea erau atuurile principale ce i-au adus o mulțime de prieteni. Pe mine cel puțin așa m-a câștigat de prieten și cumva m-a obligat să-mi diversific cunoștiințele în materie de muzică, film, știinte sau literatură doar ca să-i pot face față.
John a avut de dus și o cruce extrem de grea, una pe care societatea imbecilă în care trăim continuuă să o ignore cu brio deși face ravagii: depresia. Din păcate însă el n-a știut s-o ducă altfel decât singur. Cu toate astea a dus-o până la capăt. Însă nu pot să nu-l remarc și să nu-l admir pe preotul care a ținut astăzi predica de la slujba de îmmormântare și care a ”îndrăznit” să le recomande celor care nu mai văd sau simt că nu mai văd ”luminița de la capătul tunelului” să aibă curajul să ceară ajutorul fie de la familie, preot, psiholog sau oricine altcineva ar putea ajuta. Reiterez și eu acest îndemn.
John a fost precum Faramir prințul din Stăpânul Inelelor: loial, credincios, implicat, însă mereu în umbra lumii, mereu nemulțumit de el și mereu în căutarea unei Ewoyn pe care din păcate n-a avut timp s-o găsească. Însă acolo Sus vreau să cred că în sfârșit a găsit-o, că se odihnește în brațele ei, la umbra coșițelor aurii și că împreună în sfârșit au găsit pacea…
John era un credincios prin definiție, era îndrăgostit de Biserică și de cântul bizantin și-l căuta mereu și-n orice mișcare pe Cristos Dumnezeul și Mântuitorul… asta pentru mine l-a făcut unul din cei mai autentici creștini pe care i-am întâlnit. De fapt în ultima noastră convorbire de pe facebook ”blestemase” societatea românească cu psalmul 108:
Dar Tu, Doamne, fă cu mine milă, pentru numele Tău, că bună este mila Ta.
Izbăveşte-mă, că sărac şi sărman sunt eu şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu.
Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur.
Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului
Şi eu am ajuns lor ocară. M-au văzut şi au clătinat cu capetele lor.
Ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă, după mila Ta,
Şi să cunoască ei că mâna Ta este aceasta şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe ea.
Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se ruşineze, iar robul Tău să se veselească.
Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară şi cu ruşinea lor ca şi cu un veşmânt să se învelească.
Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El.
Și poate mai presus de toate John a fost un prieten, prietenul meu, unul din cei mai buni pe care-i poți găsi pe acest pământ. Un prieten care era mereu acolo, și când era bine și când era rău și mai ales când aveai nevoie de el. N-o să uit vreodată zilele și nopțile din pandemie când închis în casă dezbăteam cu el cu zecile de ore pe messenger despre Selena, despre Johnny Cash, despre La Bamba, despre Tom Hardy, despre Tom Ford, despre Reagan sau Papa Ioan Paul al-II-lea, sau La la land sau orice…
Pentru că eram ”fratele” lui și -i placea la nebunie să vorbim, să mă încurajeze…Din păcate eu nu i-am fost pe atât de prieten, pe atât de ”frate” pe cât mi-a fost el mie, pe cât ar fi meritat el și asta mă va urmări mereu.
Doamne Dumnezeule nu pot să cred că vorbesc de John la trecut, de fapt nici nu vreau s-o fac, pentru că el mereu va fi prezent și știu că Într-o Zi ne vom revedea… Însă Comitatul de aici nu i-a mai fost de ajuns și atunci a hotărât să ia o corabie spre Vest, către Valinor, către Câmpiile Nemuririi ca să fie alături de elfi, de Ewoyn și să fie binecuvântat de lumină păcii și a liniștii pe care doar El poate s-o aducă.
Bunul Dumnezeu să-ți dea pace și liniște John iar mamei tale să-i dea putere și alinare ca să treacă peste dor și suferință…
Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…
Last Friday, November 11, marked the 104th anniversary of the Independence of Poland. As customary for over a decade now, the patriots held the Independence March from Rondo Dmowskiego to the National Stadium in Warsaw.
What made this one special was that it’s one held while war is still going on very close to Polish borders and 4 days later a stray missile was going to hit inside Polish territory.
We expected a tensed situation and so we took a quick trip with some of our younger members, thinking it would be a good opportunity to learn a bit more about the Polish ethos and the lying media, as well as to catch up with some of the older friends of the Sofa. And we hit jackpot on all three.
Rondo Dmowskiego, at the start of the Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022
The lying media
Here’s how Reuters (a source still considered trustworthy by far too many) decided to describe the event:
Thousands of people gathered in Warsaw on Friday for an annual march organised by Poland’s far-right to mark Independence Day, with a handful carrying white supremacist or anti-gay banners and firing off red flares.
Marchers, including families with children as well as representatives of far-right groups, waved white and red Polish flags and chanted “God, Honour, Homeland” as they walked through central Warsaw amid a heavy police presence.
The parts marked in red are, essentially, lies. And, since the authors of the Reuters article are Polish, we will go ahead and say these lies are intentional, premeditated and broadcast in bad faith for a political agenda.
On al. Jerozolimskie, during the Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022
”Thousands”
There were “thousands” of people, alright. After all, 200,000 and 2000 both qualify as “thousands” even though the attendance at the Independence March was much closer to the former, rather than the latter.
This is a consistent pattern with illegitimate media: Normal people’s civic manifestations are downplayed (when they can’t outright be ignored) while the far-Left’s agitation is intentionally overplayed. For example, click this link to see how Reuters covered an equally big protest back in 2020 against a court ruling concerning abortion. Please notice that at the height of the panic porn regarding the Wuhan Flu, suddenly none of that mattered when it was leftists protesting for the right to murder babies abortion. And now please compare how Reuters covered the Independence March that took place less than two weeks after the Leftists’ protest.
”Far right”
Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022
It is a constant smear by Western media to paint anyone to the Right of the unelected, unaccountable and illegitimate Brussels bureaucrats as ‘far right’ – but it is particularly egregious when this is applied to both the organizers and the attendants of the Polish Independence March.
Like every year, the march featured the signage of Polska Walcząca (Poland uprising/Poland Fighting) – which is the oldest antifascist organization in the world. When posh Western liberals were still implementing the exact same policies as the failed Austrian painter turned German dictator, the Polish people were already organizing the resistance. Only to now have the same Western liberals come in to smear them. The fact that Polish people aren’t even harsher against West-Europe in particular is a testament of Poland’s goodwill – albeit unearned when it comes to continental west-Europe.
Like every year, the march was very explicit in its opposition to international-socialism, national-socialism, LGBT-ist ideology, Russian imperialism, Putinism, Islamism and generally all forms of totalitarian ideology. Apparently, this is ‘far right’ every year. Likely its because the Polish people oppose the West’s preferred forms of totalitarianism too, not just those that are fancy to oppose.
Poland doesn’t have genderist grooming scandals in its schools or Islamist attacks on its streets precisely because it is successfully opposing these forms of totalitarianism as well.
Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022 Banner reads: “Kyiv and Warsaw – common cause”
With that said, it is true that a legit far right contingent was present at the march and, just like in previous years, it constituted less than 5% of the overall huge march. After all, when you gather 200,000 people, it is effectively impossible not to also have some more… let’s say colorful elements showing up too.
It is worth noting, though, that the legit far right elements (or at least those willing to openly display far right symbolism) are also in full support of Ukraine – unlike the so-called far-right in the West which is always busy doing inconspicuous Putinist shilling or outright approving, quite openly so, Russia’s imperialist and expansionist agenda.
Say what you want about the ‘far right’ in Poland, but at the very least they’re not cucking for Russia nor are they in the business of being fooled by Dugin’s ramblings. Everyone would be better off if their ‘far right’ would be like this.
As for the ‘far right’ organizing… this is such a bald-faced lie that’s hardly worth debunking. The public is made to believe that the ‘far right’ in Poland is at the same time extremist but also so lovely that children, old people (who’ve seen two or three forms of totalitarianism in their lifetimes) and upper-middle class young people all come in enthusiastically at a far-right event. Yeah… right.
In reality, the Independence March this year was (just like every year) an expression of unity and strength of the Polish people in face of aggression. Even lefties attended the march (at least not the insane ones, who end up writing for Reuters).
It should be noted that on the issue of Ukraine, there was also some diversity of thought. While the overwhelming majority do support the Ukrainian war effort, a few don’t – and made their voices heard at the march as well.
Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022 Banner reads: “Not our war. Stop the Ukrainization of Poland”
While it is not our place to say what Poles should or shouldn’t support, it is worth mentioning that supporting Ukraine in this conflict makes impeccable geopolitical sense for Poland’s strategic national interests – especially considering that the price in human lives low (though unfortunately non-zero).
With that said, one should also expect some backlash, particularly in Poland – a country that not only isn’t a big fan of mass migration, but a country which also spent the most resources in all of Europe to helping Ukrainians fleeing war. At least 3.2 million Ukrainians remain in the country right now (2 million refugees and 1.2 million migrant workers, most of the latter predating the onset of the war). By the end of 2022, Poland will have spent $8.3 billion on housing, health and other services for Ukrainians, the highest in Europe. So in this context (and an inflation rate at about 20%), some grumbling is to be expected.
Americans are furious at an inflation rate of 8% and immigration levels far lower per capita than Poland. So a bit of perspective is in order before classifying anyone fatigued as a Putinist.
Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022, Warsaw Putin hanged symbolically by the Poniatowskiego Bridge
“Amid heavy police presence”
The independence march is, by far, the most peaceful yearly manifestation in its category (150,000 people or more every year) so the adding of the phrase “amid heavy police presence” by the Western media’s reporting is not only a factual lie (see video at the beginning of the video) but also a sneaky trick to paint a different image in the minds of the readers than what reality looked like.
Yes, of course there was some law enforcement – just like at any protest/manifestation anywhere on Earth. But most of it was concentrated in the Old Town, around government buildings (given that both the President and the Prime Minister held public speeches before the march) – while the march itself was, just like in previous years except 2020, free of any interference by law enforcement.
One caveat though: there was heavy police presence on the street that goes to the Russian Embassy that is orthogonal to the main street that the march ran on. Such action by the police is quite understandable, given that the Russian Embassy and Russian diplomats have been constantly under various non-lethal attacks by civilians. If as little as 2% of the crowd decided to take a detour to the Russian Embassy, the situation could’ve ended up quite badly, given the understandable “love” of the Polish people for the Russian State.
Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022, Warsaw. On the Poniatowskiego Bridge with the scary red flares
The whining about the red flares (which is barely mentioned in local media) is part of the wider safetyist anti-fun nanny-statist mentality of the contemporary Left. Anything that’s fun and involves fire is reflexively opposed by the so-called liberals.
To a contemporary leftist, flares should be outright banned or at the very least so heavily regulated that only big corporations that are friends of the Party can afford the monstrous cost of compliance to do anything fun (cost which would, of course, then be passed down to regular people to then be taxed by the State).
To us, it’s a breath of fresh air and, yes, an expression of freedom. We gladly helped the teenagers along the way who asked us to take pictures or video with them doing fun stuff with the flares.
It was also great to witness the disorganized spontaneously-ordered spectacle of fireworks, firecrackers and flares – all fired by regular people (from 10 year olds to 80 year olds) as another facet of the joy to be living in a country that takes its sovereignty seriously.
A word on politics
The media only covered the Prawo i Sprawiedliwość (the ruling party in Poland) versus the EU-backed Left angle. But this is not the only angle. And, when it comes to this march and national(ist) politics, it’s not even a relevant angle to begin with.
Tensions between the mainstream Prawo i Sprawiedliwość (PiS) and the non-leftist groups that are not part of the ruling coalition have been growing over the last 3 years. And growing faster since the escalation of the war in Ukraine.
The nationalist and other non-leftist groups that traditionally supported PiS or at the very least didn’t oppose PiS have shifted gears a little bit. And some of them quite a lot.
Whether it’s intentional or not, or whether it’s just a cynical power play or they’re Kremlin stooges – the fact remains that a loud minority of self-identified conservatives are no longer busy opposing the sources of Evil in the country (the EU, Russia and the far-Left) but busy opposing PiS while remaining silent on other issues – a phenomenon known as punching right or punching to your immediate left.
Independence March (Marsz Niepodległości). November 11, 2022, Warsaw. On the Poniatowskiego Bridge. Banner by Konfederacja Korony Polskiej (Confederation of the Polish Crown). It reads: “Stop the Ukrainization of Poland”
Perhaps the biggest exponent of this is the KKP (Confederation of the Polish Crown), a far-right party that advocates the abolition of the Republic and a return to Monarchy, in addition to ”shaping the social life based on the principles of Latin civilization.”
The KKP is in an alliance with the more known Konfederacija, namely the libertarian-conservative Konfederacja Odnowy Rzeczypospolitej Wolność i Nadzieja (Confederation for the Renewal of the Republic Liberty and Hope) – routinely abbreviated as KORWiN and founded by… well… Janusz Korwin Mikke.
While Korwin-Mikke himself and the party stayed away from such messaging, the suspicions of him being a Kremlin stooge have only increased in the last 3 years – especially given that both himself and the alliance largely has become more noticeably anti-PiS rather than pro-conservative and anti-Left.
While these tensions were not necessarily visible during the march – as the KKP activists marched side by side with people and groups sporting pro-Ukraine signs, Ukrainian flags or anti-Putin messages – the political tensions in society are on the rise.
Since Poland doesn’t have a two-party system, these tensions don’t necessarily help the Left. There are 14 stand-alone political parties in the Parliament, plus two coalitions (a centrist one of two parties and a right-wing one of 4 parties). But these tensions could lead to a more fragmented Parliament (Bulgaria or Israel-style) come 2023, thus making coalition building much more complicated.
So,… yeah. Poland’s not yet lost. And it is forging its own path to go through this current crisis. Unlike others who talk about resilience, the Polish history is wholly about a resilient people so, if there’s anyone we’d bet to pull this off, it is Poland.
Over the last 12 months, the issue of (trans)genderist ideology being shoved down the throats of children blew up and will likely influence the upcoming Midterms positively.
Needless to say, it isn’t a new topic. Here we’ve been discussing it for years. Because that’s why people come to the Sofa – to learn the news from the future.
So considering that now even left-wing mainstream figures sound on this issue almost exactly as the Sofa sounded over 7 years ago, suffice to say that the issue is now past the narrative curve’s third inflection point and, as such, it no longer requires the attention of cognizant political actors – such as this esteemed audience.
Put it simply: The issue will be solved regardless of whether we put in any effort from now on. The alliances are set, the plebs are awoken, the money is already there for the campaigns and momentum is also present. So, best we can do is make sure they don’t blow it (never underestimate good people’s ability to fuck things up).
So what we should be thinking now is the next step. What happens after this? The moment of “after” isn’t far away at all. Just a few days ago Florida banned puberty blockers and the whole “therapy” aimed at castrating and mutilating children. Most countries in Europe have either already did this or are considering similar policies. Most of the US will follow suit in the next 3 to 5 years. It’s a done deal. So… what’s next?
Tantalizing both sides
Once the children issue is solved (for which near-universal agreement exists), the issue will naturally gravitate towards adults. What to do with so-called “transgender” adults?
The current alliance between normal people, religious freaks, far-Left feminists and other members of the C-set may or may not hold. Those more libertarian will be tempted to abandon the issue once the children side of the story is solved. This will necessarily increase the power within the remaining alliance of the recently-acquired far-Left feminists (so-called “TERFs”). And their argument is a powerful one: Protect single sex spaces!
Now, the message itself is not prima faciae wrong or morally reprehensible. The problem is that, in practice, this means protect women’s and only women’s single sex spaces. And THAT, I contend, is morally reprehensible.
The other “side” isn’t/won’t be any better: They will claim that adults can “self identify” as whatever they want and disagreeing is discrimination which is allegedly a bad thing (it isn’t).
What I suggest is that we tantalize both sides (the English language doesn’t have a perfect equivalent for a băga bățul prin gard).
We tantalize the TERFs (alongside the well-meaning people who actually buy into the inherently misandrist message that women’s single sex spaces are for women’s safety – which is a deeply hateful message if you think about it) by imposing conditions: You want our help? Great! Right after we get codified in law the exclusive right of both men and women to single-sex spaces.
We tantalize the other side by over-enthusiastically supporting their bid(s). And by that I mean saying the quiet part loud: The transgender agenda as applied to adults will destroy women’s sports (which is not a bad thing, given that women’s “professional” sports is already entirely subsidized by men and is generally of no value to the community). This agenda will also ruin all sex-specific policies (which is objectively a good thing) when it comes to “affirmative action”, “all-women shortlists” (in politics) and other similarly destructive, illiberal, immoral and inherently misandristic policies that are plaguing our societies.
Why?
Ultimately, we have to admit we don’t really have a dog in this fight. Whichever side wins, it brings some positive and some negative things with it. So the best we can do (and, I argue, should do) is to try to influence the final position(s) of both sides in such a way that we get as much as possible out from this conflict.
If the “TERF side” wins with our amendments as well – we get an important step in the right direction when it comes to freedom of association. The very idea that in most countries of Europe you can’t run an all-male OR all-female club/business/NGO/school/etc is bonkers and illiberal in and of itself. Freedom of association also means freedom not to associate. And, as politically incorrect as that may sound, yes, this includes the freedom to refuse to associate with the opposite sex sometimes.
I’m not going to get now into the benefits of that. The benefits of single-sex schools are well known. Not to mention the benefits to the mental health of both teenage girls and especially teenage boys of having a place to go to where one is not subjected to the inherent weirdness of the opposite sex.
Today we are at a time and place where all-male spaces are either outright banned or heavily shamed into oblivion. There’s a reason the phrase “sausage fest” has an inherently negative connotation and it is also much more widely known that its equivalent – fanny fest.
What I’m arguing is that instead of fighting to get “fanny fest” down to the same negative connotation, we should instead fight to abolish both terms. There is nothing inherently wrong with events/places where most or all participants are of one sex. Quite the opposite: oftentimes it’s very healthy.
The downside of this route is that we’re not getting rid of feminist harpies this round either.
If the progressive/gender abolitionist side wins, we get, progressively, the destruction of all women-only policies, render “affirmative action” useless and, bonus, our societies end up saving up on some money too.
Just as I’m typing this, the Women’s EHF EURO 2022 is taking place in Slovenia, North Macedonia and Montenegro. A handball tournament that very few care about, but for which the governments of these (already poor) countries paid a fuckton of money that they’ll never see back – because Women’s Handball is nowhere near as interesting as Men’s Handball. Just like in other sports, a 3-rd tier division match between semi-pro men’s handball teams is far more competitive and attractive than even the grand final of Women’s EURO.
So, if the progressive side wins, all of that goes out of the window. Slower, or faster – but out it goes. It’s the natural/logical conclusion.
The downside of this is that it actively harms women without benefiting men. But is it really a downside?
Women allowed feminist harpies to protest in their names, for decades, for nothing less than the legal abolition of male-only spaces. So why should we care that, if in this dispute the “progressive”side wins, it would effectively do the same to female-only spaces? Welp,… I will need to be convinced to give a damn. I don’t actively want to destroy women-only spaces – but I honestly dgaf if they end up being destroyed because of this conflict.
The point being this: We cannot go on for much longer with the status quo – where single-sex rights de facto only exist for women. Whichever way this conflict goes – either by abolishing single-sex rights altogether or by reverting to saner standards – will still be a better position than the current one.
Of course, ideally, both sides should win and lose at the same time. Ideally, we should restore much of the freedom of association lost on the altar of feminism and progressivism and we also should get rid of affirmative action (of all kinds), get rid of feminist harpies and all the rest of the single-sex (read: women-only) programmes that exist solely on the basis of theft of resources from men and redistributed to women for no benefit whatsoever for the community as a whole.
But, we don’t live in an ideal world. So, the best we can do is to try to influence the position(s) of both sides in such a way that minimizes harm and maximizes the steps in the right direction.
That’s it for now. I haven’t yet made up my mind on the strategy – so I am all ears on a different strategy. Now it’s your turn to convince me that I’m wrong. Through the usual channels, of course.
In the last day of October, the far-Left propaganda and Regime shilling outlet The Atlantic published an astonishingly tone-deaf piece titled Let’s declare a pandemic amnesty.
As per the article itself, our response simple: NO. And by that we mean HELL NO!
With that said, however, we are open to discussion about a pandemic amnesty. We have no interest in holding a grudge forever. Unlike the Branch Covidians – who never stopped with their creepy and dystopian talk of “the new normal” – we have no intention of inflicting a revanchard agenda upon them forever.
But, we’re also not interested in unconditional amnsety. Justice needs to be served. Forgiveness can only come after punishment has been doled out, contrition has been shown and apologies have been asked. Not a second earlier.
So here are the Sofa’s conditions for amnesty both at an individual and collective level:
Get fired and don’t work anywhere for 24 months (work for free is an acceptable option) and live on savings. No welfare either. In the case of medical profession, the period must be a minimum of 48 months because of the inherent Evil of that profession
Pay an amount equivalent to 8 months of the Branch Covidian’s current income plus 20% plus all of the bank/transfer fees to a reparations fund
Additionally, pay out of pocket reparations to all those you personally harmed, but no more than the equivalent of 16 months of your current income. Subjected to the private arbitration of a panel of your peers – two normal people and one Branch Covidian
Post public heartfelt apologies and, where applicable, do a TV tour as well
If applicable, publicly denounce your political party’s Covid19 policies and leadership and work hard to remove them from politics altogether
You are automatically signed up as a volunteer for all trials of mRNA-based medical products, in addition to mandatory 4 Moderna shots per year for 10 years
No right to vote for 10 years
Make amends by amplifying those who were right about Covid19 and purposefully making space for them explicitly to the detriment of those who were wrong
If applicable, denounce those above you and collaborate to any investigation that can lead to jailing, firing or fining of those above you (applicable for anyone working in “public health”, education, medicine, multinational corporations, any government agency and other institutions at fault for the situation)
Publicly work, for at least two years, to get “public health” recognized as an illegitimate profession which thus enjoys undue and illegitimate authority
Why is this necessary
Of course, at an individual level, especially with the rank and file, we are open to further negotiations (except for the reparations fund – that’s a must). But without personal punishment equivalent to the harm(s) inflicted, this whole madness will happen again.
You can’t just come out and say “Ooops, my bad!” after two years of being consistently wrong and after two years of demonizing, dehumanizing and abusing those who were correct.
And most certainly you cannot, as Prof. Emily Oster does in The Atlantic, come out and say that those of us who were entirely correct all along were simply “lucky”. No, we weren’t lucky. You can be lucky once. Maybe twice. After the third time in a row of being correct, it’s no longer coincidence or luck.
You also cannot come out and say that despite being entirely wrong about everything, it’s all excusable because it was done with good intentions. Mao Zedong also had good intentions. We’re not interested in your “good intentions”. The policies you supported amounted to illiberal, illegal, useless and immoral abuses against basic civil liberties and human rights. That cannot and will not be forgiven by a simple ”oops!” Nor will it be waved away under the excuse that the abusers had the best intentions in mind. With all due respect, fuck your best intentions! Sideways!
If these policies had been advocated and implemented by a nominally Right Wing elite, you would be asking for public prosecutions. So you will forgive us for asking roughly the same.
You also cannot expect anyone to forgive so easily after your side closed public parks, filled skate parks with sand to prevent teenagers from having fun, called children killers (this happened in Germany, Denmark, Romania and other countries), closed churches, implemented policies that drove children literally insane (who knew that solitary confinement is torture, am I right?) and, perhaps the most unforgivable, advocated for the death through starvation of those who disagree with you (because that’s exactly what “workplace mandates” meant in practice).
It shows a tremendous sense of entitlement (and no contrition whatsoever) to simply expect to be forgiven and granted amnesty after all of this.
Your policies led to inflation, job losses, a spike in unnecessary cardiopathies, loss of careers, suicides, severe deepening of pre-existent mental health problems (in addition to creating new ones), learning losses, crime increases that we’ll all have to grapple with for decades to come (we have no idea how many new serial killers are out there and we’ll only learn the hard way over the years to come) and a whole plethora of social and economic troubles that we can’t even properly assess yet for they are yet to manifest themselves.
And this is in addition to the open celebration of the deaths of those who disagreed with you, the open instigation(s) to genocide against those who disagree with you and the destruction of important events of life (baptism, weddings and funerals).
All of this was for nothing. And you were told, a quintillion times, that you are wrong. You refused to listen. You insisted you know better.
The excuse that you didn’t know better may work for March of 2020. Maybe for April 2020. Some more charitable people (certainly not us!) may even be willing to give you the benefit of the doubt for the whole of 2020. But under no circumstances is your side deserving of anything other than punishment and scorn for the brutal insanity you personally helped implement in 2021 and early 2022.
There is no way we will forgive that easily without proper punishment being doled out.
Kathleen Hochul, the presumptive frontrunner for the gubernatorial race in New York outright said she would do the exact same sanitary fascism allover again. Kansas governor stated she has absolutely nothing to apologize for the atrocious, illiberal, illegal and illegitimate way she supposedly ”managed” the Wuhan Flu.
With very, very few exceptions, virtually nobody from your side even apologized. So, under these conditions, we have no intention of discussing amnesty unless it is in the terms we laid out above.
Until an amnesty is reached, as far as we are concerned, we continue to be at war with your side. All out war, to be more precise.
Anything is fair game: Your career, you as a person, your family, your children, your business, your finances, your hobby/ies – anything you hold dear. If it is legal for us to attack, we will attack without any regards on how this makes you feel. Until you yield to our demands. Because our demands are just and rightful and your position is illiberal, illegitimate, morally reprehensible and downright Evil.
There is a time and place for amnesty. That time has not come yet. It is up to you when that happens.
Așa, pe scurt: USR pierde membri cu zecile și uneori chiar sutele pe zi. Nu mai e nimeni în USR. Filiale județene cu totul se desființează sau intră și de jure în componența PNL. Proiectul REPER se duce fix nicăieri din motivele cunoscute.
Altfel spus, indiferent ce arată sondajele, USR are toate șansele să nu poată candida singur din lipsă de oameni.
Brandul USR încă mai strânge 8%-ish dar asta pentru că populația generală încă nu știe că brandul USR este precum era Bancorex în 1996. Bancorex încă exista, tehnic vorbind în 1996. Avea clădiri, sedii și teoretic încă îți puteai face cont acolo. Populația generală încă nu știa că Bancorex de fapt a dispărut. Avea să afle în anii următori.
Eh, așa e și USR. Încă are sedii, aleși locali (chiar dacă mai puțini decât avea în noiembrie 2020), primește subvenții, încă derulează campanii pe Facebook, etc. Dar de fapt USR nu mai există decât tehnic vorbind. Dacă mâine s-ar declanșa alegeri anticipate n-ar avea fizic oamenii cu care să adune semnăturile. Dacă li s-ar cere 200.000 de semnături la nivel național (cum e cerința pentru europarlamentare) USR nu le-ar aduna. N-ar avea cum.
Celelalte două organizații – FD și PMP – au problema opusă: Pot aduna semnături, au aparat de partid cvasi-funcțional dar nu are nimeni încredere în ei. Brand-ul lor fie este necunoscut (cazul FD), fie pătat (cazul PMP). Bașca mai sunt și conduse de politicieni absolut atroce și direct dușmani ai României (despre asta imediat).
În aceste condiții, alianța la disperare are sens. USR vine cu marca, ăilalți doi vin cu aparatul de partid. Împreună (presupunând că USR reușește să facă cumva să nu afle populația generală că ei de fapt nu mai există) ar putea strânge 8% – ceea ce reprezintă pragul electoral pentru alianțe de 3 partide.
Această alianță trebuie sabotată și faultată cu orice preț.
Alianța dușmanilor românilor
Aproape toți cei care ne-au făcut, nouă, pulimii, Rău în intervalul 2020-2022 sunt parte din acest proiect.
Să începem cum To(lo)mac. Băiatul ăsta l-a criticat pe Iohannis pentru că nu voia QR-codizare. Bine, știm că ulterior Wuhannis a schimbat placa, dar este important de notat că To(lo)mac a fost vârf de lance la promovarea călcării în picioare a drepturilor fundamentale ale românilor chiar înaintea lui Iohannis. Un vot pentru orice proiect din care face parte Tomac reprezintă un vot pentru totalitarism, iliberalism și lipsă de prosperitate.
Și n-a fost doar o dată. Tomac a fost consecvent în a apăra fascismul sanitar – fie ascunzându-se în spatele Științei™ fie chiar apelând la josnicii precum „să fim în rând cu lumea”.
Desigur, faptul că s-a înșelat în totalitate nu-l împiedică pe acest vierme să pozeze acum în mare om de dreapta și apărător al libertăților. Mizează pe voi să uitați sau, mai rău, să fiți atât de proști încât să iertați. De frica Bau-bau-PSD, de frica rușilor (rusofonului Tomac îi place asta cu rușii) sau de frica răcelii chinezești. Mă rog, nici ei nu știu exact de cine vă vor spune să vă fie frică ca mesajul nr. 2 după clasicul ”votați cu noi pentru că nu suntem PSD”.
Și apoi e Drulă, individul al cărui nume apare în cele mai atroce, iliberale, imorale, inutile și ilegale acte normative emise de Guvernul României din 1991 încoace. Nu trebuie să mă credeți pe mine – se găsesc toate la liber pe legislatie.just.ro. Drulă a girat politic QR-codizarea obligatorie, călcarea în picioare a Constituției și multiplele tentative ale Regimului de a ocoli decizii ale CCR.
Vestea bună e că a eșuat. Vestea proastă e că viermele vrea din nou la ciolan. Distrugerea carierei politice a tuturor celor care au girat QR-codizarea obligatorie este minimumumul necesar să se întâmple în postpandemic. Ideal ar fi și niște pușcărie – dar aia e posibilă numai dacă viermii ăștia nu au imunitate.
Nu mai intru în distrugerile comise de Drulă la CFR. Din ceva motiv (de nimeni elucidat până acum) sub Drulă s-au anulat o mulțime de trenuri de călători (dar și unele rute de marfă!) fără ca nimeni din domeniul feroviar să poată explica, altcumva decât ”așa a ordonat ministrul”. După plecarea lui Drulă de la Ministerul Transporturilor, cumva, cum-necum, au putut să reapară inclusiv trenuri care dispăruseră în anii ’90. Și asta pe lângă trenurile care revin în mers acum în decembrie după ce fuseseră anulate cu titlu de ”definitiv” prin ordinele lui Drulă.
Și apoi vine cel mai vierme dintre toți: Orbán Ludovic
Din postura de prim ministru, Ludovic Orban este responsabil pentru cele mai atroce abuzuri ale Statului împotriva cetățeanului de la Mineriade încoace.
Asta pe lângă faptul că în timp ce ne vâna pe noi, pulimea, cu Miliția pentru că n-aveam țâdulă, Orban dădea chiolhane la guvern. Asta întâmplându-se în timp ce lacheul lui Orban – Nelu Tătaru – ne ordona nouă să ne abținem de la grătar în aer liber că luăm Hapciu 19 (și amenzi de zeci de mii de lei).
Ah, și să nu uităm, Ludovic Orban este singurul care a închis bisericile. Nici Gheorghiu-Dej n-a îndrăznit așa ceva. Nici Ceaușescu. Dar a îndrăznit Ludovic Orban – cel mai brutal asalt asupra libertății religioase din 1989 încoace. De departe.
Nimeni nu și-a trimis Miliția să bruscheze credincioșii în biserică, sau chiar să bruscheze preotul aflat singur în biserică. Nimeni, cu excepția lui Ludovic Orban.
Distrugerea definitivă a carierei politice a lui Ludovic Orban este o necesitate absolută. Pentru binele societății, bunului simț, libertății, prosperității și, da, sănătății românilor. Și trebuie să se întâmple cu (aproape) orice preț.
Ludovic Orban este un lider bolnav care aduce boală, dezordine, dezonoare și dezumanizare în România. Ținerea acestui individ cât mai departe de putere este un lucru în sine bun. Nu există nimeni în politica românească mai Rău decât Ludovic Orban. Toți ceilalți – Lucian Bode, Marcel Vela, Iohannis, Vlad Voiculescu, Drulă, Andreea Moldovan/Căpîlna, Nelu Tătaru, Cîțu, Arafat, Alexandru Rafila, Streinu Cercel și mulți alții se află de la locul 2 în jos în topul aducătorilor de Rău în România.
Marea spălare pe mâini
Toți aceștia (și viermii mai mici care se ascund sau se vor ascunde în spatele lor) vor căuta cu insistență să se spele pe mâini de Răul pe care l-au adus Țării.
Depinde de noi toți ca proiectul lor să eșueze din nou.
Vă vor spune orice va fi nevoie. Vor spune că ei sunt singura „opoziție la USL” (deși aleșii PMP și USR n-au nicio problemă în votat cot la cot cu USL prin mai toate consiliile locale); vă vor spune că dacă-i atacați sunteți PSD-iști; vă vor spune că fără ei nu-ș-ce-va-face USL-ul… orice numai să nu discutați despre Răul de care ei și doar ei sunt responsabili. Misiunea voastră nu este doar să nu-i credeți (mă aștept să fiți suficient de inteligenți prin definiție să nu-i credeți) – ci să luptați în mod activ, prin orice mijloc permis de lege ca aceste trei partide să nu se mai afle în viitorul Parlament.
Oamenii ăștia v-au vrut morți. Și au făcut totul ca să vă ucidă prin înfometare (căci asta însemna de fapt ”certificatul verde la locul de muncă”) și să vă dezumanizeze dacă totuși îndrăzneați să supraviețuiți fără să vă îmbarcați la experimentul înțepării.
Repet: Oamenii ăștia v-au vrut morți. Pe față. Fără nicio exagerare.
Fiecare dintre noi avem obligația morală să luptăm cât de aprig putem ca niciunul dintre ăștia să nu mai vadă interiorul Palatului Parlamentului după decembrie 2024.
Trebuie luptat pentru păstrarea memoriei a ceea ce ăștia trei au făcut. Răul făcut de ei trebuie pedepsit. Cu orice preț politic.
România va supraviețui și cu un deficit bugetar mai mare sau cu încă 100 sau 150 de miliarde de euro adăugate datoriei externe. Însă Țara va fi aruncată într-un hazard moral de care nu vom scăpa în timpul vieții noastre dacă cei care sunt de vină pentru vasta majoritate a problemelor României de astăzi nu sunt pedepsiți măcar politic. Și cât mai aspru cu putință.
Scăderile sau creșterile de impozite vin și pleacă. Dar hazardul moral de-a permite acestor agenți ai Răului să continue să ne conducă este ceva de nepermis.
„Măsurile pandemice” ale lui Orban și Drulă (și tot partidul USR și, da, și Cîțu, Bode, Rafila, Arafat, Cercel și alții) precum și ideile lui Eugen Tomac sunt de vină măcar parțial pentru inflație, peste 100.000 de firme închise definitiv (firme românești, IMM-uri, care hrăneau 500.000 de români!), pentru creșterea abruptă a numărului de copii cu probleme psihiatrice, pentru zecile de mii de familii de români care nu i-au putut îngropa pe cei dragi și pentru multe alte grozăvii ale căror repercusiuni le resimte aproape toată populația României.
Așa ceva nu trebuie uitat și sub nicio formă nu trebuie iertat atâta vreme cât nu există penitență. Oamenii ăștia trebuie pedepsiți.
Nu prea există echivalent perfect în limba română pentru expresia englezească „saying the quiet part loud”. Însă există exemple. Precum secretarul general al PSD făcând laudatio pentru „PSD-iștii din toate partidele politice din această țară”. Faptul că există PSD-iști în toate partidele este genul de „secret deschis” – toată lumea știe că-i așa dar în niciun caz nu discuți asta în public, mai ales dacă ești secretarul general al PSD.
Între timp, campania pentru prezidențiale a început odată cu discursul lui Mircea Geoană la ASE – discurs care ar trebui să sperie multe colțuri din societate și multe cercuri politice.
În alte știri USR Prahova se desființează cu un smiorc de zile mari de la Polițeanu, un abuz comis de PNL-Orban în aprilie 2020 este în sfârșit corectat, agenția de presă BTA și-a deschis club de presă la București iar în ISJ-uri începe să se simtă presiunea din partea părinților de jos în sus.
Tot în segmentul intern discutăm mai pe larg două subiecte mai puțin abordate: telefonia fixă și ”luarea în spațiu” pentru cărțile de identitate.
În segmentul geopolitic discutăm pe larg despre „desatanizare”, despre ce pățesc regimurile (de orice fel) dacă supără studenții, cea mai recentă dumă dată de președintele ECOWAS dar și despre noul proiect sinofil al Problemei Germane.
În știri externe discutăm despre eliberarea păsării de către Elonie Muscă, despre noul subiect găsit de Erdoğan pentru a evita discuțiile despre economie dar și despre narcostatul olandez în care până și familia regală stă în lockdown de frică să nu fie asasinați de grupările de crimă organizată care domină străzile țării presupus civilizate și occidentale și prin care intră majoritatea cocainei din Europa.
Pe final discutăm despre alegerile de peste câteva zile din Israel și despre revenirea unui curent religios.
Dacă era o teorie economică ce putea prezice că dacă plafonezi prețul lemnelor de foc ele vor dispărea de pe piață… ce bine era. Dacă era o teorie economică ce putea prezice că dacă te joci de-a fascismul sanitar ca să nu căhăie bunica, vei ajunge în inflație și probleme economice serioase… ce bine era.
Problema e că exista asta și știrile de astăzi au fost prezise cu acuratețe aproape perfectă în urmă cu peste 30 de luni, iar cei care le-au prezis au fost calomniați în fel și chip atunci când au avertizat asupra acestui lucru. De aceea e importantă și răzbunarea. Problemele economice de astăzi nu sunt un accident al naturii – ci consecințele unor măsuri inutile, imorale, iliberale și deseori ilegale dar alese conștient de către Regim cu suportul unei minorități vocale din rândul concetățenilor noștri!
În segmentul geopolitic discutăm despre cum gunoaiele/rebuturile din fabricile chinezești sunt acum exportate în Rusia ca rezultat al sancțiunilor, despre revolta țărilor din Asia Centrală vociferată prin președintele Tadjikistanului, dar și despre gardul pregătit de Finlanda la frontiera cu Rusia și tulburările din Iran.
În alte știri, Orbán îi aduce în lupta sa pentru banii de la Comisie și pe ”industriașii” subvenționați din așa-zisa industrie ”solară”. În știri externe dedicăm un segment larg despre cum rata ridicată a infracționalității ajută nemijlocit cele mai radicale partide politice – pornind de la exemple din Franța și Ungaria.
De asemenea discutăm despre reformele politice din India, incompetența primei administrații de Stânga din Columbia, alegerile prezidențiale din Brazilia, primele reforme ale noului guvern de dreapta din Suedia dar și despre scurta ”domnie” a premierului demisionar din Marea Britanie.
Un episod lung, complet după standardele de-aici. Vizionare plăcută!
Prin tradiție, jocul geopolitic este asemuit cu șahul. Însă în ultima vreme este mai degrabă unul de ping-pong – atât la figurat cât și la propriu. Vladimir Putin a fost pus (din nou) să facă anticameră pentru că Sultanul avea de terminat o partidă de tenis de masă cu președintele Kazahstanului.
Între timp, România cumpără nave de pompieri de la Damen înainte de vizita premierului Țărilor de Jos în marja discuției privind aderarea României la Schengen. Na-ți-o ție, dă-mi-o mie. Ping-pong.
PNL este implicat, din nou, într-un scandal de abuz asupra minorilor, confirmând faptul că acest partid găzduiește un număr disproporționat de groomeri din politica românească.
Opinia publică a fost ținută ocupată și cu un non-subiect – acela al impozitelor pe proprietate – în timp ce rapoartele economice arată și mai maro. Și tot pentru că urmează o perioadă maro, PSD caută scuze să-l retragă pe Vasile Dîncu pentru a-i realoca rolul la care se pricepe cel mai bine: acela de-a apăra propagandistic PSD-ul.
În alte știri: CNCD a sancționat municipiul Cluj-Napoca pe un non-subiect, un parlamentar USR a dat în cap unui om iar primarul USR Clotilde Armand se pregătește de un populism de doi lei vechi.
În segmentul geopolitic discutăm pe larg contextul complicat pe care îl are de navigat Aleksandar Vučić, puțin despre ceaușismele din Franța, ceva mai mult despre cum Austria face (din nou) jocul Rusiei cu impact negativ asupra României, dar și despre cele mai recente evoluții din Asia Centrală – regiune a cărei geopolitică se realiniază într-un ritm alert și fără precedent.
În externe discutăm despre poziția cinică adoptată de Maia Sandu față de proteste, despre criza economică tot mai profundă din Ungaria dar și despre mărturia șocantă făcută în public de premierul în exercițiu al Albaniei. Pe scurt mai discutăm și despre un nou scandal de rusofilie pe bani din guvernul federal german dar și despre evoluțiile sondajelor privind alegerile de la mijloc de mandat din Statele Unite.
Un episod dens, cu multe subiecte, foarte potrivit unei perioade agitate.
„Mobilizarea parțială din Rusia și referendumurile din sudul Ucrainei nu vor schimba nimic.” – Așa încearcă să ne „liniștească” mai toți „analiștii” mainstream.
Ei pierd din vedere faptul că:
1. Doctrina militară a Federației Ruse (doctrina Gherasimov) adoptată în 2013, care trasează principiile și viziunea în baza căreia operează Armata Rusă, are în vedere cinci forme diferite de război: informațional, cibernetic, economic, diplomatic și convențional (pe calea armelor). Este suficient ca unul din ele să se întâmple ca statul rus să se considere atacat și să aibă dreptul de a folosi toate tipurile de război pentru a se apăra, însă într-un raport de 4 la 1, însemând 80% mijloace non-militare și doar 20% război în sensul de acțiuni militare. Intern, rușii au folosit doctrina pentru justificarea anexării Crimeii și a războiului din Donbas. Printre mijloacele non-militare de luptă cu alt stat, doctrina include: creșterea de la zero a opoziției politice, susținerea opoziției politice și schimbarea conducerii politice a țării.
2. Adică exact ce a făcut Rusia de la Petru cel Mare încoace în orice țară de graniță pe care a vrut să o „elibereze”, inclusiv în Principatele Române, exact ceea ce a făcut și în Ucraina și exact ceea ce face acum în Basarabia. Protestele partidului pro-rus ȘOR, susținut cu mare entuziasm din prostie și ticăloșie de niște oameni politici din România, au ca scop demiterea guvernării actuale de la Chișinău și înlocuirea ei cu o guvernare explicit pro-rusă, întoarcerea Republicii Moldova cu fața spre Moscova. Nu este vorba doar despre dorința lui ȘOR de a scăpa de dosarele penale, ci despre geopolitică.
Având în vedere actuala ecuație parlamentară, unde PAS (partidul Maiei Sandu) deține majoritatea este cam greu de crezul că se poate întâmpla asta curând. Există două intervale de timp:
a. La parlamentarele din 2025 să ne trezim cu o majoritate PCRM+PSRM+ȘOR (toate pro-ruse), pe fondul greșelilor comise de guvernarea actuală și în lipsa revenirii PAS sau a apariției unui partid pro-românesc sau pro-european credibil care să preia din electoratul dezamăgit al PAS și care să facă guvern alături de PAS.
b. Rușii pot închide robinetul de gaze și să dea vina prin agenții lor din stânga Prutului pe Maia Sandu și guvernarea Gavrilița. Unii parlamentari PAS ar putea ceda presiunilor. La votarea moțiunii de cenzură și pentru apărarea propriului guvern au participat doar 44 din 62 de parlamentari. La „opoziția” pro-rusă au lipsit doar 7 din 37. Am mai văzut intrigi și răsturnări de situații inedite în viața politică de pe Bîc, că nu m-ar surprinde nimic. Cine știe istoria guvernărilor din ultimii 30 și de ani înțelege. Anticipatele ar propulsa direct, la limită, o majoritate pro-rusă.
3. A doua țintă a protestelor, dacă ați urmărit cu atenție, sunt anularea exercițiilor militare de pregătire a Armatei Naționale a Republicii Moldova de către România și NATO și combaterea oricărui ajutor militar occidental pentru Republica Moldova.
După ce ar avea controlul politic asupra Basarabiei, comuniștii, socialiștii și oamenii lui Șor ar putea să „rezolve” două probleme mai vechi, adică Donetsk-ul și Lugansk-ul nostru: Transnistria și Găgăuzia.
a. Transformă RM în stat „asimetric” sau federal, dând putere de decizie Transnistriei și Găgăuziei asupra Chișinăului, ceea ce ar lega definitiv Basarabia de Rusia; sau
b. RM le susține autodeterminarea (independența), le-o recunoaște, iar după acestea de unesc cu Rusia – plan care l-ar implementa Moscova doar într-o situație de criză (reunirea Basarabiei cu România sau aderarea clară a RM la UE).
Pentru asta, ca să nu se mai repete vreun „război civil” (cum vorbește Rusia despre Războiul din Transnistria din 1992 când ea a atacat Republica Moldova ca să prevină reunirea cu România) Rusia va trimite din nou „trupe de pacificare” în Moldova, ca „fasciștii români” să nu se răscoale împotriva „etnicilor ruși”. Adică Rusia își va întări prezența militară în Basarabia, eventual cu rezerviști/recruți din Bureatia și Iakuția, dar și cu trupe bine antrenate.
Cu această ocazie, Rusia ar putea încerca deschiderea unui front nou prin Transnistria. Da, știu, sună prost din punct de vedere strategic la momentul dat, dar la câte decizii proaste au luat Putin și Șoigu nu m-ar mai mira nimic. Foarte probabil nu s-ar întâmpla imediat peste noapte, ci abia când rușii ar avea siguranța că Armata Ucrainei nu ar putea să ducă o contraofensivă serioasă împotriva Transnistriei – adică atunci când și-ar îndeplini planul expus mai sus privitor la federalizarea RM.
4. Referendumurile din regiunile Donetsk, Lugansk, Zaporojia și Herson este clar că vor fi fraudate și că „nu vor fi recunoscute de lumea civilizată”, însă pe ruși îi ajută ca să își fundamenteze juridic, pentru ei, „apărarea teritoriului țării lor”. Din moment ce ele vor fi încorporate în Rusia, iar Armata Ucraineană se luptă să le elibereze (ocupe în termeni moscoviți), Putin va spune că Rusia este atacată de Ucraina și atunci își vor găsi motive și resurse umane să reia ofensiva la nord (Kiev, Chernihiv, Sumî) și să invoce clauza de apărare mutuală din tratatul CSTO (alianța militară din spațiul CSI), chemând în sprijinul lor trupe din Belarus în principal, dar poate și din Kârgâstan, Tajikistan etc., care vor declara de facto război Ucrainei. Mulți dar proști, că am văzut cu toții cum s-a mobilizat a doua armată din lume. Însă așa cum s-a râs de ei, așa și reușesc încă să țină o bună parte din teritoriile ocupate din sudul Ucrainei.
Unde este România în tot filmul acesta?
Klaus Iohannis îl decorează pe Marian Lupu, mâna dreaptă a lui Plahotniuc și un mare moldovenist și anti-român, diverși oameni politici asociați cu PNL îl ajută pe ȘOR cu campania electorală, iar despre interconectarea energetică nu se știe clar dacă este operațională și dacă noi putem deschide robinetul când îl închid rușii. La București sunt alte priorități, cum ar fi creșterea salariilor parlamentarilor în plină criză.
Guvernul și partidele de la București trebuie să:
1. Pregătească la modul serios și urgent interconectarea energetică (gaz, energie electrică) și să fie dispusă să ofere energie la preț redus, pe datorie, pentru Basarabia.
2. Să ofere cetățenilor săi din afara granițelor un program dedicat pentru satisfacerea stagiului militar, astfel încât aceștia să fie pregătiți să-și apere țara. Doar în Republica Moldova sunt circa 800.000 din care cel puțin o trebuie sunt bărbați de vârstă matură. 🙂
3. Să liberalizeze regimul armelor și munițiilor – inclusiv să elimine taxele. Ar fi un catalizator ar politicii de deterrence (descurajare) a oricărei acțiuni a Rusiei în zonă.
4. Să elimine TVA la gaz, curent electric, carburanți și să scadă nivelul accizelor. Scăderea taxelor crește nivelul bunăstării, creșterea nivelului bunăstării duce la creșterea bazei de impozitare. Banii pe care nu îi mai cheltui pe facturi, îi dai pe altceva, îi investești etc. Un popor lăsat în pace să își ducă viața va avea și pentru ce să lupte, iar țara va fi capabilă să treacă ușor prin crize. A se vedea Polonia.
5. Să transmită partenerilor euro-atlantici că da, suntem în alianță cu ei, dar orice politici agresive care intră în contradicție cu fundamentul creștin și conservator al acestui popor vor da doar prilej pentru Rusia și propaganda ei să le exploateze. Așa „retrograzi” și „medievali” cum suntem noi ne ținem de alianțele noastre, dar devenim mai slabi când ni se cere să devenim ceea ce nu suntem. Este o constantă a istoriei românești care nu se va schimba. Valabil și pentru stânga Prutului, unde progresismul nu a făcut altceva decât să crească voturile partidelor pro-ruse.
Istoria ne învață că din orice criză poți ieși câștigător. Dacă știi cum să joci. Iar România ar putea ieși câștigătoare dacă în fruntea ei ar fi oameni vizionari, înțelepți și curajoși, nu slugarnici, hoți și căcăcioși.
A urmat o noapte întreagă (în stilul memei din stânga) de back and forth din care am învățat și eu câte ceva dar la finalul căruia John a scris fraza magică: ”Când ești prin Iași, neapărat să mă cauți.”
