Am apucat în sfârșit să văd documentarul În inima naționalei. Nefiind abonat la Netflix e nițel mai greu dar Internetul e mare și cu răbdare și cu vrere faci din aguridă miere, un proverb arăbesc din care ar trebui să învățăm mai des.
Scriam în decembrie 2022 despre performanța Marocului de-a elimina pe rând Belgia, Spania și Portugalia, cam așa:
Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.[…]
Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (….), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.[…]
Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.
Documentarul produs de FRF începe povestea cu 6 luni înainte de rândurile de mai sus, dar cu același sentiment pe care-l exprimam și eu: Bă nene, da’ noi chiar nu putem?
La 14 iunie 2022 naționala României lua un 0-3 fără drept de apel acasă de la Muntenegru. Că luase 3 de la Stefan Mugoša (cine?!?!) era o problemă. Dar faptul că naționala lui Edi Iordănescu nu trecuse mijlocul terenului în principiu deloc 90-și-ceva de minute era problema și mai mare. Documentarul prezintă corect atitudinea presarilor care, la acel moment, reflecta în mod onest și atitudinea suporterilor.
Mă rog, sunt intercalate și opinii neavizate de la ciudați siniștri precum Florin Negruțiu care nu rata nici atunci vreun moment de-a insulta România ca țară. Acela de fapt era un indiciu că echipa națională era pe drumul cel bun. Dacă te insultă Negruțiu, e foarte probabil că faci ceva bine.
Sunt însă puse frumos cadre din talk-show-uri care întreabă de cât timp mai are nevoie Iordănescu? ”E deja de 6 luni și ne bate oricine” suna sloganul. Și, ce e mai rău încă nu venise. Luasem bătaie de două ori în 10 zile de la Muntenegru și luasem bătaie și de la Bosnia – dar urma să ne facem de râs cu Finlanda în septembrie. Finlanda nu ne-a bătut niciodată, dar cu Edi pe bancă ne-a condus mult și norocul a făcut totuși să nu se termine 0-1 și să le dea finlandezilor motiv de ieșit în stradă. Că ar fi ieșit, să ne-nțelegem. Se putea termina și 3-1 pentru noi, dar nu s-a terminat. Norocul a fost totuși cu ei.
Terminam pe ultimul loc în Liga Națiunilor retrogradând în Liga C.
Dacă-i spuneai oricui atunci că naționala cu Edi Iordănescu o să ne scoată în stradă în exact doi ani ți-ar fi spus că ești nebun. Și, știi ce? Documentarul ăsta arată că Edi chiar nu e integral cu toate țiglele pe casă. Și ăsta e un lucru bun. Că să te joci de-a sportul ăsta la nivelul ăla chiar necesită o doză de scrânteală.
Dacă-i spuneai oricui atunci că România în 2023 va termina pe primul loc grupa cu a treia cea mai bună defensivă din Europa, iar apoi își va câștiga grupa de campionat european și va întâlni Olanda care vine de pe trei cam gâfâind, ți s-ar fi propus o internare voluntară la Socola. Și pe bună dreptate.
La finalul lui 2022 echipa națională arăta îngrozitor, juca prost și nu dădea speranțe nimănui. Cu excepția lui Edi care exaspera pe toată lumea cu același discurs: ”E bine. Forța grupului crește. Vom fi la Euro. Răbdare și tutun” – mă rog, ultima parte am pus-o de la mine. Și retrospectiv, cu istoria deja scrisă, tot pare nebunie. Singurul argument era dat chiar de meciul cu Finlanda unde echipa a refuzat să renunțe. Așa gloabe, dar au tras de ei măcar de rușine. Cum %$@# să te bată Finlanda? Dă-o naibii de treabă!
Nu vreau să povestesc documentarul, dar insist că reprezintă o dovadă în plus că norocul (sau ”șansa” cum se zice mai nou în clișeele comentatorilor sportivi) ți-l mai și faci. Și ține cu cei puternici.
Edi Iordănescu a fost nimeni în fotbal. Opt meciuri la FC Vaslui în 2004 e maximul său de performanță. A promovat în Divizia A cu FC Vaslui. Ca antrenor a fost mai prolific dar, în România nu ține nimeni manager ani de zile pentru construcție. Ești la fel de bun ca ultimul rezultat. Scandarea ”Demisia!” este aproape la fel de comună pe un stadion precum m#&e.
Însă la echipa națională Edi a adunat un grup similar cu el. Cu jucători care nu spun mare lucru dar care au doza aia de nebunie necesară pentru genul ăsta de echipe (precum Maroc în 2022 și România în 2024).
Radu Drăgușin încă juca în spatele blocului în esență acum 3 ani. Andrei Rațiu, poreclit ”Sonic” de către o presă cu prea mulți oameni ciudați, joacă la Rayo Vallecano – un fel de Juventus București, mai în glumă, mai în serios. Florin Niță a făcut carieră la Concordia Chiajna și la 37 de ani fotbaliștii se retrag, nu cară o națională de muncitori. Mihăilă nici nu era apt de joc acum 3 ani după ce jucase la Craiova. Și tot așa. Practic, niciunul din jucătorii naționalei României, poate cu excepția lui Nicolae Stanciu, nu spune mare lucru pe hârtie.
Și aici ne lămurește documentarul FRF-ului. A venit Edi și a șters pe jos cu hârtia. Fotbalul e 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi) și, inspirându-se nițel de la taică-su, a insistat că adversarul are tot două picioare și, dacă nu-i ești egal, atunci tragi de două ori mai tare până te ții de el. Un mod literalmente dureros de abordare (după cum o recunosc jucătorii în interviuri) dar care are avantajul că merge dacă te ții de el.
Discursurile din vestiar sunt fenomenale și e prima dată când vedem așa ceva. S-au mai dat la Replay imagini din culisele naționalei din anii ’90, dar niciodată editate bine și multe oricum sunt fără sunet.
”Am uitat să ne bucurăm”
După victoria cu Israel din Ungaria, asta a zis Edward Iordănescu în vestiar. Și avea dreptate. Și încă are dreptate.
Limita documentarului este dată exact de faptul că se termină prea brusc. Cătălin Tolontan, amintind de vremurile de mult apuse când scria comentariu sportiv de calitate, zicea zilele trecute că naționalei ăsteia i s-a publicat autobiografia înainte ca ea să-și trăiască biografia sportivă.
Remarcam la 1 mai liniștea totală din spațiul public despre apropierea turneului final comparând cu atitudinea din 2000. N-am greșit să compar cu 2000 (performanța e identică dacă-i până-ntr-acolo) dar mă bucur că am nimerit-o cu asta:
Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.
De atunci s-a închis un canal de sport, și poporul ne-a surprins pe toți.
Anticipam că turneul e accesibil românilor, dar n-aș fi anticipat că jucăm ”acasă” de facto două din trei meciuri. Meciul cu Slovacia l-am jucat pe un stadion care e o versiune mai mică nițel a Arenei Naționale din București. Mai ”acasă” de-atât nici nu se putea. Și foarte probabil și cu Olanda vom juca ”acasă”.
În 2022 admiram inimoasa galerie a Marocului care nu renunța niciodată și speram că poate într-o zi vom învăța și noi. Ei uite că am învățat. Oarecum. Căci undeva pe drum am pierdut entuziasm.
Am ieșit în stradă, așa cum am promis, după calificare. Nu mai ieșisem din 1998. Am zis să iau camera cu mine că poate merită. Ei bine… n-a prea meritat. A fost… așa cum se zice pe Internet, low energy. O bucurie pentru Miliție (aproximativ zero incidente, dacă nu numărăm cele 3 petarde), dar o imensă tristețe pentru subsemnatul.
Săream noi, boșorogii cum ar veni, mai tare decât săreau kindării care nu erau născuți la ultima ieșire din grupe a României. Aș nota însă o nuanță: Kindării de 14 ani săreau cum săream și eu. Ăia de 24 de ani, care erau în uter sau încă scrisoare de dragoste când Ganea trimitea Anglia acasă, nu prea păreau în stare să sară. Și nu din motive fizice, ci mentale. Poate un antrenament cu Edi le-ar fi de folos. Nici măcar nu sunt sigur că glumesc.
Am ”recuperat” numerele. Stadioanele nu se mai golesc ci se tot umplu de 2-3 ani. Ușor-ușor se ”recuperează” și rezultatele pentru echipa națională. Așa șontâc-șontâc, cu ceva noroc, cu ”cultura semințelor” cum ne insultă țăranii ăia de la Digi24, mai cu ”atâta s-a putut” (apud Niță după meciul cu Belgia) dar, la sfârșitul zilei, chiar nu poți nega niște lucruri.
Ce ne lipsește încă e entuziasmul de-acum 24 de ani. Olanda nu-și toarnă cenușă-n cap că au terminat pe 3 iar în Italia e sărbătoare după o calificare norocoasă și la limită. Nu mai zic ce sărbătoare e în Georgia unde singura timorare e că ei chiar nu știu cum să se bucure. N-au fost niciodată la un campionat european iar la prima participare l-au bătut pe Ronaldo. Acolo nu cobește nimeni că Portugalia era deja calificată, că câr, că mâr.
La noi încă se cobește. Prea mulți dintre concetățeni perpetuează astăzi mai mult complex de inferioritate decât în 2000, când era mai justificat.
Acum 25 de ani Vlad Irimia (Tataee) nu era chemat acasă la ora 22:00 și zicea așa:
Îmi dau speranță copiii, mulțumesc Lui Dumnezeu
Fără puștanii care râd zi de zi ar fi mai greu
Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer
Am tot ce vreau aici, asta mă face să sper
Dacă tu crezi că ești mai bun ca noi, jos pălăria
N-am nimic de pierdut, sunt român în România.
Asta e atitudinea pe care trebuie s-o regăsim. Am făcut deja partea grea, sau care părea grea. Dar încă nu suntem acolo.
Iar cine întreabă ce legătură are asta cu fotbalul sau cu documentarul FRF-ului, probabil e USR-ist sau mă-sa-i Mark Rutte și tac’su Virgil van Dijk.
O regăsire a atitudinii normale prin fotbal are consecințe socio-culturale durabile. Mai pe românește: arată-mi atitudinea suporterilor de fotbal din orice țară și-ți ”nimeresc” predicții culturale 90% din timp despre țara aia.
Din punctul ăsta de vedere, suntem pe drumul cel bun. Fără mișto! Și-i datorăm, da, niște scuze și lui Edi. Nu pentru acuzațiile de blat. Dacă era după mine făceam blat pe față și dup-aia le spuneam că m-am inspirat din civilizația scandinavă.
Însă și Edi și noi trebuie să învățăm să spunem mai des: Bă, știi ce? Nu ești mă mai cu patru ouă!
Și trebuie, cu orice preț, să învățăm să nu mai prezumăm că toți îs de treabă cu noi. Și să învățăm să ne asumăm și succesele pe bune. Ce, credeți că are cineva procese de conștiință în Danemarca sau Suedia că au trimis Italia acasă? Nici pomeneală! Numai la noi e cu ”am câștigat grupa, dar, criteriile, dracu, lacu, morți, răniți….”
Nu frate! Nu așa!
România a câștigat două grupe la rând, are un grup de suporteri minunați care face cinste țării și cine are de dat nas în nas cu noi (ca oameni, nu doar la fotbal!) trebuie să reînvețe să fie nițel ud la buci. De ce? Că nu știi de unde scoatem un iepure din joben și toate calculele tale se duc în Karaganda.
Dar despre legătura dintre fotbal și ideologie, poate altădată. După turneu, cu siguranță.
Batem Olanda? Habar n-am. Nici în 2007 nu spera nimeni. De fapt, chiar asta sper: Să batem Olanda cu 1-0 gol în minutul 120+2 dintr-un penalty care n-a fost. Sau dintr-un autogol stupid. Cu cât mai norocos cu-atât mai bine. Și dacă-i autogol să lansăm dup-aia intenționat un zvon ridicol c-a fost blat. De ce? Pentru că putem, de-aia.
Trebuie, cu orice preț, să începem să învățăm să răspundem cu aceeași monedă. Nu suntem nimeni în drum – ci suntem cea mai bogată și cea mai puternică țară din regiunea noastră. E timpul să începem să ne comportăm ca atare. Nu se poate să ne tot comportăm parc-am fi Kosovo veniți cu pălăria-n mână.
Și dacă ne bate Olanda, ce? Ne-au mai bătut, aia e. Atâta s-a putut. Polonia n-a făcut înmormântare după ce i-a bătut Olanda. Nici SUA în 2022.
Spuneam că facem nuntă la victorie și înmormântare la înfrângere. Aici mai avem de lucrat. Pas cu pas, până la urmă, ne iese. O să fie bine.
Între timp, e simplu: Cine nu sare mă-sa-i Mark Rutte.
