În ultimii 3 ani (aici incluzând și proiectul pandemic), apetitul pentru fotbal a crescut fenomenal, începând ușor-ușor să se apropie de ce era în urmă cu 15-20 de ani când prezența cu 4 echipe în grupele europene reprezenta normalitatea. Media spectatorilor pe stadioane seamănă cu mijlocul anilor 2000, zice Gazeta Sporturilor. Așa o fi. Ochiometric, nu sunt foarte convins.
Da, la ”U” Cluj, Steaua FCSB, Rapid sau Craiova e full – dar la astea mereu e full indiferent de divizia în care joacă. Dinamo și CFR abia depășesc 20.000 și respectiv 15.000 de spectatori doar când joacă cu Steaua FCSB. În rest, cam bate vântul. E drept, la CFR a bătut vântul și când au jucat cu Manchester United. Aș face o glumă cu frâna dar las pe altă dată.
În toți acești ani (2009-2021) în care media spectatorilor era în constantă scădere, s-a tot pus pe seama infrastructurii proaste (de parcă în 2005 nu era tot proastă dacă nu chiar mai proastă), pe seama lipsei de rezultate deși actuala campioană a „prins” primăvară europeană și în 2012 și în 2018, CFR la fel în 2013 și 2020, plus surpriza plăcută Astra în 2017. Și echipa națională a mers la Euro în 2016 iar echipa de tineret a făcut senzație în 2019. Rezultate au fost.
Altceva s-a schimbat – nu infrastructura și nici rezultatele.
Dacă-i până-ntr-acolo, rezultatele de acum sunt mai modeste. Fosta campioană a „ieșit” din primul tur cu Șerif Tiraspol, mai acum doi ani CFR a izbutit performanța de-a fi eliminat de FC Scuipă-n Hrazdan Pyunik Erevan iar grupele UEFA Champions League nu le-am mai văzut prin România de 10 ani – ultima dată tot Steaua FCSB izbutise în 2014. Prin comparație, între 2007 și 2014 aveam echipă an de an în cea mai importantă competiție de pe planetă.
Ce s-a schimbat e nivelul de patriotism. Care a crescut cu mult. Iar asta n-are cum să nu se vadă în toate segmentele societății și cu atât mai puțin nu are cum să nu se vadă în cel mai popular sport din România și din lume.
Să vezi stadionul plin la Corvinul Hunedoara și finala Cupei să se jaoce între o echipă din ”B” și una din play-out cu casa închisă e ceva SF pentru suporterii mai tineri. S-a mai întâmplat în 2018 (adică tot recent) dar înainte de asta s-a întâmplat în 1982. De altfel între ’70 și ’85 au fost meciuri tari și surprize colosale în Cupă – și de-aia-mi place mie fotbalul de Cupă. De oriunde. Că acolo galoanele, pilele, banii, tupeul, aroganța, hipercomercializarea, corporatismul… au șanse reale să ia șut în dinți de la ăia mici. De la „ai noștri” cum ar veni.
Menționez Cupa pentru că e tot în organizarea FRF, la fel ca și echipa națională. Nu-i întâmplător faptul că în Cupă deseori vedem suporteri mai pătimași (nu mai spunem și mai pestriți) decât în Divizia A Liga I Superliga.
Bun… și în contextul ăsta vine Campionatul European.
Ceva nu pușcă
România s-a calificat după 8 ani la un turneu final. Într-un context cu totul special. Da, a terminat neînvinsă și lider de grupă dar și cu ceva noroc. Sigur, i-am apărat atunci amintind tuturor că sportul ăsta totuși se joacă pe goluri și că norocul mai ține și cu cei puternici. Dar percep asta și suporterii? Dar publicul general?
De obicei turneele finale (de campionat european și mondial) atrag și publicul general la fenomen. Așa s-a întâmplat și în 2000 și în 2008. Ba chiar și în 2003 după prestația lui Urs Meier – un nume pe care minimum un milion de români nu-l uită nici astăzi. De altfel nici Urs Meier nu uită nici astăzi unde-i România și cine-i România. Știe el de ce.
Însă în 2016 nu s-a-ntâmplat asta. Și-atunci s-a pus pe seama scăderii generale a interesului publicului general pentru fotbal. S-au emis atunci și tot felul de ipoteze pentru a explica asta. Mai toate cam pe lângă subiect, dar trecem peste.
Eh… în 2024 însă turneul e în Germania (deci super ușor accesibil pentru români), echipa arată mai bine decât în 2016, patriotismul e la cele mai mari cote din post-comunism și vine pe fondul unei creșteri susținute a interesului pentru fotbal.
Și totuși… ceva nu pușcă.
Mi-am făcut planuri pentru turneul final. Vreau să văd un meci alături de conaționali – în public, pe ecran imens – și alte două alături de un prieten drag în cadru intim. Dacă România trece de grupe, revin în public. Și pentru scopul ăsta am zis să-mi iau și eu tricou cu echipa națională că n-am (am cu România ’94, ’98 și 2003 dar mai noi nu). Ca o ironie, am văzut turneul din 2016 din Ucraina (meciul cu Albania la Cernăuți – ce clovnereală!) iar cum primul meci îl jucăm cu Ucraina.
În fine, pe scurt, după ce am izbutit să-mi comand tricou (apropo – se vând ca pâinea caldă – deci interes este!) am zis să mă uit și eu după niște știri cu echipa națională. Mare greșeală!
Chestia de mai sus este „imnul naționalei pentru euro2024” – asta nu e de ”atât s-a putut” ci direct ”băejnebun?”
Serios acum, ce-i pidăreala asta? Dacă EURO2024 s-ar „juca” pe imnuri, României ar trebui să-i fie refuzată participarea din principiu.
Deci tu Federație – într-un context de creștere a patriotismului și interesului pentru produsul tău – te gândești tu așa că cel mai bine e să dai niște bani pe un cântecel de promovare care îmbie la somn.
E drept că niciodată n-am stat grozav la capitolul imnuri sportive (cel din 2008 tot cam somnolent fu iar cel din 2016 tot cam divers sexual) da’ parcă-i prea de tot! Comparați numai cu piesa folosit în 1998 și 2000 (și refolosită și în 2019 pentru europeanul de tineret):
Pe grupul intern s-a glumit (sau nu?) că mai bine puneau direct o manea sau piesa ”Oțelul Galați” și, sincer, cu cât mă gândesc mai mult, cu-atât cred că piesa Deliei chiar era mai potrivită (evident, cu versuri nițel schimbate). Nu ar fi fost nicio rușine. La urma urmei și piesa Luptăm pentru glorie e o adaptare după o piesă Iris.
În plus, piesa ”Oțelul Galați” și mai ales videoclipul chiar e reprezentativă. Are și rock, are și acordeon, are și peturi de bere, are și agresivitate light, are și hiperbole cringe, are și păcănele, torțe și un ritm de turbofolk care e mult mai reprezentativ pentru români decât i-ar plăcea bulei din online să admită. Și asta e o adaptare (una foarte reușită, strict tehnic vorbind).
Ceva nu pușcă: Imnul oficial e penibil, evenimentele dedicate Euro2024 încă nu sunt anunțate (se vor face măcar?), iar entuziasmul cu 6 săptămâni înainte de primul meci al României este… flasc. Ca să nu zic mai nasol. Înjurăturile le păstrez pentru video.
De ce? În mai 2000 și chiar mai 2008, 80% din băieții și bărbații cu vârsta cuprinsă între 8 și 80 de ani abia așteptau campionatul European. Ziarele mutau parțial secțiunea de sport mai spre primele pagini (deși erau știri politice contondente, mai ales în anul 2000), găseai tricou cu echipa națională la magazinul din centru, puștii nu concepeau să nu pună un ban deoparte ca să aibă de-o bere la meci iar discuțiile la colțul blocului erau clar despre dacă suntem în stare să batem Italia sau Anglia.
Acum? Tăcere. Liniște totală.
Și poate că n-ar fi o tragedie dacă imaginația aceluiași grup ar fi ocupată cu altceva. Dar nu e. Măcar în 2016 aveai reality show în politica americană. Plus că în 2016 nivelul patriotismului era la podea în România.
Poate mă înșel eu și pun întrebările prea devreme (mai sunt totuși aproape 7 săptămâni până la primul meci). Poate că după terminarea alegerilor europarlamentare și locale se face loc și pentru EURO24. Poate.
Un lucru e cert: Conversația publică s-a fragmentat într-un ritm accelerat în ultimii 4 ani. Valabil inclusiv în cazul conversațiilor de nișă. Gazeta Sporturilor are la ora scrierii acestor rânduri 5 articole pe prima pagină despre handbal. Toată divizia A de handbal în total nu strânge audiență cât un Petrolul-FC Botoșani în subsolul clasamentului.
Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.
Meh. Noi să fim sănătoși.
HAI ROMÂNIA!