Dintotdeauna au existat oameni care nu aveau trib. Oameni care erau mereu pe drumuri și care nu aveau timp sau chef de trib. Sau poate chiar detestau însăși ideea de trib. Acest stil de viață nu este deloc o noutate. Ce este însă nou e prevalența.
Vedeți voi, în urmă cu 200, 500, 1000 sau 5000 de ani astfel de oameni erau puțini și alegeau în perfectă cunoștință de cauză acest stil de viață, asumându-și în mod conștient atât avantajele cât și dezavantajele care decurg din această alegere. Astăzi? Mai rar.
Astăzi avem un număr mare (cu zecile de mii doar în România) de oameni care, mai în glumă mai în serios, nu au pe nimeni. Și nu mă refer la bătrâni, căci aceia nu aleg să rămână singuri – life happens – ci la indivizi mai mult sau mai puțin în floarea vârstei care aleg un astfel de stil de viață și, mai rău, îl propovăduiesc și altora fără ca ei înșiși să fi realizat măcar că există dezavantaje, nu mai vorbim să le și conștientizeze care sunt acelea. Și devin foarte iritați dacă le vorbești despre dezavantaje.
Și pe lângă aceștia, mai există o altă categorie de oameni: Ăia care pur și simplu n-au noroc. Îi găsiți pe ăia români pe Plebbit încercând să-și raționalizeze colecția de tulburări de personalitate pe care o dezvoltă după ce nici măcar nu mai încearcă. Mulți dintre ei sunt demni de milă și au nevoie (unii dintre ei chiar urgent) de ajutor. Pe vremuri exista astfel de ajutor. Astăzi nu mai există pentru că ajutorul a fost aruncat de mult la gunoi în numele progresului.
Și apoi mai există categoria de oameni care nu știu că se află în situația asta. Ajunși acolo mai mult sau mai puțin din întâmplare sau ca rezultat al unui concurs de greșeli individuale pe care poate nici nu le conștientizează. Aici se găsesc o mulțime de vedete (vezi Robin Williams), o mulțime de corporatiști și o mulțime de activiști. Oameni care în esență nu au pe nimeni și nu au nimic în viața lor. Aceștia sunt oameni a căror povești de multe ori nu doar că nu sunt spuse, dar nu poți găsi nici măcar o schiță generală a poveștii lor. Pentru că n-ai cum. Pentru că nici ei nu vor s-o spună – ascunzâdu-se cu succes în spatele unei popularități mediocre și mințindu-se pe sine că ei de fapt sunt plini de prieteni și apropiați. Totul e însă o iluzie.
Vă hotărâți voi din ce categorie făcea parte Cristina Țopescu.
Ce știm însă e că o doamnă de 59 de ani în principiu sănătoasă fizic a murit în propria casă înainte de Crăciun – nu există urme de violență – și n-a aflat nimeni până aseară. Și doamna nu era chiar Nimeni în drum. Și tot a durat săptămâni până să-i observe cineva lipsa. Și nu i-a observat lipsa vreunul din prietenii ei care acum se dau cu curu’ de pământ pe la televizor, ci o vecină de care Cristina nici măcar nu era apropiată. Pentru că, nu-i așa, în anul curent e perfect la modă nici să nu știm bine numele vecinilor noștri. ”Comunitatea” e prin ecrane electrice, nu la o cafea ca pe vremuri că doar nu suntem retrograzi, nu?
Dacă am fi fost retrograzi, mai rămânea tradiția colindului. Cineva ar fi bătut insistent la ușa Cristinei pe 24 decembrie. Cine știe? Poate o prindea în viață. Dar n-a fost să fie pentru că în modernitate și în progres, colindul e pentru proști.
Dacă am fi fost retrograzi, Cristina ar fi avut câțiva apropiați cărora să le fi spus ceva și care să-și fi întors cu susul în jos planurile de Crăciun/Revelion pentru a fi cu Cristina când ea n-a vrut/putut/avut chef să iasă la petreceri de sărbători. Nu s-a putut nici asta pentru că, în modernitate, prietenii sunt de la evenimente la care mergi – nu oameni care să vină la tine din proprie inițiativă atunci când nu poți sau nu vrei să mergi.
Și da, dacă eram retrograzi șansele erau foarte mici ca așa ceva să se întâmple. Cristina în mod cert n-ar fi murit în apartament înconjurată de câini de Crăciun și nu s-ar fi aflat de moartea ei mai degrabă din întâmplare din cauza unei vecine curioase (poate chiar futengrijiste?) fără de care poate aflam când începea să pută.
Harsh? Prea devreme? O fi! Dar cei care-s cu modernitatea în sânge și care n-o contestă niciodată, nu manifestă niciun fel de scepticism atunci când piloni ai comunității sunt dărâmați și nu sunt înlocuiți cu nimic, toți aceștia poartă o responsabilitate. Nu în mod direct pentru moartea Cristinei, evident. Ci în mod indirect pentru zecile de mii de drame personale care încă nu s-au terminat cu deces în obscuritate.
Măcar de Cristina Țopescu auziți acum. Cu tot cu ipocritele lacrimi de crocodil ale celor care teoretic îi erau apropiați. De restul de zeci de mii din România și de milioane din toată Europa nu veți auzi. Și vor tot fi în următorii ani. Sănătatea mintală e o bombă cu ceas care așteaptă să explodeze pe măsură ce prima generație complet „modernă” se pregătește să împlinească 50-60 de ani. Ideile au consecințe. Și e valabil în mod special pentru ideile proaste. Dar și pentru ideile față de care nu s-a manifestat nici cea mai mică dâră de scepticism.
Păi bun, și? Ce-i de făcut?
Luați-vă sănătatea mintală în serios. Și construiți-vă tribul. Tribul nu e obligatoriu să fie familia (înțeleg, unele familii sunt oribile). Dar existența lui e aproape obligatorie pentru aproape toți. Și tribul reprezintă în sine muncă – pentru că el trebuie întreținut.
Nu prea există însă că n-aveți nevoie de trib. Aia e una din ideile proaste la care trebuie să renunțați. Ieri, de preferință. Aproape toată lumea are nevoie de trib. Și nu, tu ăla de crezi că ești tu foarte special și n-ai nevoie, șansele sunt foarte mici să ai dreptate.
Știu, e greu. Știu, oamenii cu idei înfiorător de proaste au făcut viața dificilă pentru cei care nu vor să subscrie la ele. Știu, e greu să diferențiezi dintre prieteni și apropiați. Și da, e perfect posibil să încerci, să faci tot ce-ți stă în putință, și tot să eșuezi în final. Dar tot merită încercat. Pentru că alternativele sunt fie să nu încerci deloc, fie să internalizezi ideile greșite. În ambele cazuri rezultatul e garantat prost.
Și procesul începe prin a respinge ideile fundamental greșite. Problema multora nu mai e demult ignoranța – ci faptul că ”știu” prea multe lucruri care pur și simplu nu sunt adevărate.