Aseară România a scos un punct la Lucerna, în fața unei naționale elvețiene fabuloase și într-o formă de zile mari. Nu știu câți își dau seama, dar rezultatul de aseară rivalizează cu rezultate surprinzătoare din istorie precum CFR Cluj – Athletic Bilbao 1-0 (2005, Cupa Intetoto), Steaua – Valencia 2-0 (2005, Cupa UEFA), Steaua – Ajax Amsterdam 2-0 (2013, Europa League), Dinamo – ȚSKA Moscova (2005, cu rușii deținătorii cupei UEFA) sau România – Irlanda de Nord 0-1 (1985, cu irlandezii în rolul României de-aseară).
Diferența de valoare între noi și adversar a fost evidentă pentru oricine. Nu trebuie să te pricepi la fotbal. E suficient și dacă te uiți la rezumatul partidei să-ți dai seama de asta. Însă tocmai de aia am dat exemplul rezultatelor de mai sus – ca să ilustrez că astfel de rezultate sunt mult mai dese în fotbal decât crede lumea și sunt parte din farmecul fotbalului.
Valencia era campioana Spaniei și deținătoarea cupei UEFA când avea să fie măcinată pe Ghencea de o formație de anonimi la vremea aia. Nici în România nu auzise nimeni de Petre Marin sau de Florin Lovin. Iar de antrenorul românilor de atunci, Walter Zenga, auziseră doar fanii lui Inter Milano. Echipa Valenciei era formată însă din vedete. Și, tot așa, în prima manșă (”repriză” dacă vreți) îi pulverizaseră pe români cu 2-0 într-un meci care dacă se termina 5-0 nu supăra pe nimeni.
Dar cel mai bun exemplu este meciul din 1985 cu Irlanda de Nord. România avea nevoie de victorie pentru a fi prezentă la campionatul mondial din 1986. Juca acasă și avea o echipă fenomenală (din care făceau parte jucători de talie mondială care-și duceau echipele de club constant în finale sau semifinale europene). Și… a bătut Irlanda de Nord cu 1-0 într-un meci care dacă se termina 12-1 pentru România nu s-ar fi supărat nimeni. Dar nu s-a terminat 12-1, ci 0-1. Irlanda de Nord apoi a făcut un blat de zile mari cu Anglia și uite-așa ei au mers la Mondial în Mexic și noi nu. Chit că noi jucam mai bine și-i mai și bătuserăm pe englezi.
Dar fotbalul se joacă pe goluri. În toate meciurile. Nu, nu pe impresie artistică, pe cornere, pe ”ocazii” sau pe număr de pase precise. În istorie nu rămâne că Irlanda de Nord în 1986 a jucat infect și a avut noroc cu carul. Ci rămâne că Irlanda de Nord a fost în elita fotbalului mondial participând la Cupa Mondială în 1986 – aceea fiind de altfel și ultima dată când acea națională a mai prins un turneu final. Ulterior, România avea să prindă trei turnee (1990, 1994 și 1998) și de Hagi (prima dată căpitan la acel 0-1 cu Irlanda de Nord) a tot continuat să audă lumea până în prezent. Echipa Irlandei de Nord din 1985 n-o mai ține minte nimeni, cu excepția împătimiților istoriei fotbalului și a bătrâneilor din Irlanda de Nord.
Am pățit și noi din astea de care a „pățit” Elveția aseară. Și nu doar cu Irlanda de Nord. În 2003, deplasările cu Norvegia și Danemarca (1-1 și respectiv 2-2) ne-au costat campionatul european din 2004. În Norvegia s-a ”dat” penalty împotriva României pe un henț comis în careu de un jucător negru norvegian (am voie să zic asta?) pe care arbitrul l-a văzut românesc. Iar de Danemarca-România 2-2 poate nici n-ar mai trebui să vorbesc. Sau poate ar trebui – că tot Emil Grădinescu a fost comentator și atunci:
Atunci Danemarca era România de aseară și România era Elveția de aseară.
Sunt zeci, dacă nu sute, de cazuri în care echipa națională a României sau o echipă românească în cupele europene, are meciul în mână și domină, deseori cu autoritate, și totuși adversarul izbutește un rezultat mare. Da, cu noroc, cu ajutorul de la arbitru, cu ce vreți voi. Dar rezultatul a rămas. Noi pe din afara Cupei Mondiale din 1986 sau europeanul din 2004. Nu mai zic de povestea ratării prezenței la mondialul din 2002, când ne-a eliminat FC Nimeni (Slovenia) cu golul unui jucător care nu marcase niciodată în 15 ani de carieră.
Am pățit-o de-atâtea ori. Și o dată, în sfârșit, o „pățim” și invers – în care noi smulgem un rezultat mare după ce am jucat infect (sau, mă rog, n-am jucat mai corect spus) și, în loc să ne bucurăm, dăm cu pietre în echipa națională. De ce?
Danezii și-au elogiat echipa națională după 2-2 cu România. Credeți că le-a păsat că nu-l meritau? Drept în supapă i-a durut. Performanța era ce conta. Pentru că se joacă pe goluri!
Retrospectivele fotbalistice din Irlanda și astăzi elogiază performanța din 1985. Nici astăzi nu menționează nimeni nici blaturile și nici bulanul excesiv – deși aceia au fost factorii care au dus la calificarea Irlandei de Nord, nicidecum jocul strălucit al echipei. Îi pasă cuiva că nu meritau? Normal că nu. S-a jucat pe goluri și Irlanda de Nord a marcat câte a trebuit, end of story.
Numai noi ne punem cenușă în cap ca proștii. Da, echipa a jucat prost, așa, și? Ba, mai rău, am văzut pe câte unii spunând că era de preferat să pierdem cu 3-0 dar să jucăm bine – bă voi sunteți normali la cap? Nu tati, eu preferam să jucăm și mai prost și să câștigăm cu 3-2. De preferință cu un gol marcat din ofsaid și unul dintr-un penalty care n-a fost. Ei, drăcie!
La câte coșmaruri am trăit noi cu Elveția, era chiar cazul să le băgăm mortul în casă o dată. În 1967 am ratat europeanul după 4-2 acasă și 1-7 (!!) în deplasare cu Florea Dumitrache și Dobrin în teren. Iar în 1994 era să nu ajungem să batem Argentina după ce Elveția ne-a băgat mortul în casă, cu Hagi și Gică Popescu în teren… 1-4 (!!!) – alt meci despre care nu vrem să ne amintim.
Fotbalul se joacă pe goluri. Și e de preferat să batem cu 1-0 pe Israel fără să jucăm nimic și, dacă se poate, Elveția să se împiedice de Andorra. De ce nu? Orice e posibil. Dacă Iordănescu ajunge să califice echipa jucând prost, e chiar foarte bine.
Nimeni nu-și mai amintește că am bătut Olanda cu gol din offside și am mers la Euro 2008. Toată lumea își amintește că am mers la Euro unde am avut ocazia să eliminăm Italia – și n-am făcut-o pentru că Mutu nu l-a putut învinge pe colegul său de la Juventus 🤷🏻♂️. Credeți că olandezii au smiorcăit prea mult după ce au fost bătuți pe nedrept? Nicidecum. Au zis ”atâta s-a putut” și și-au văzut de drum. Cum de altfel și elvețienii au zis la fel.
„Când mă uit în spate, îmi dau seama că trebuia să fim mai deștepți, pentru a conserva rezultatul. Dar nu îmi pot învinovăți echipa pentru că a continuat să atace. Dezamăgirea e uriașă, după acest rezultat în fața propriilor fani, pe un stadion arhiplin. Dar, avem suficientă calitate ca să nu fim foarte neliniștiți după acest rezultat.” – selecționerul Elveției (sursa)
Așadar, sper ca pe 9 septembrie Kosovo să învingă Elveția iar pe 21 noiembrie România să joace mai prost decât aseară și să învingă cu 3-2 din două goluri din offside și un autogol și să lase Elveția acasă și să meargă România și Israel la campionatul european. Na!
