Partenerul strategic are o lege numită oficial 22 U.S.C. § 611 et seq. Ca și în România, și în SUA legile au nume oficiale cumplit de dificil de ținut minte. Însă, așa cum în România nu spunem Legea 1/2011 ci ”Legea Educației Naționale” – așa și-n SUA nu zice nimeni 22 U.S.C. § 611 et seq. ci Foreign Agents Registration Act (FARA).

Adoptată în 1938 (și inițial botezată Foreign Propagandists Registration Act of 1938) cu scopul de a combate propaganda nazistă, FARA nu e chiar o lege, cât mai degrabă un set de legi care au evoluat în timp (și cărora li se adaugă case law și jurisprudență inclusiv constituțională). Evident, a suferit modificări – întocmai pentru că versiunea inițială era prea ”exaltată” și călca pe coadă Primul și cel de-al Patrulea Amendament.

Avantajul unei democrații tinere (precum România) este că nu trebuie neapărat să mai treacă prin tot acest proces – cu condiția ca versiunea românească de FARA să fie concepută cu înțelepciune și cu înțelegerea că libertatea de exprimare este pentru toată lumea de bună credință atâta vreme cât toată lumea știe cu cine are de-a face.

FARA, pe (foarte) scurt zice așa:

Toate activitățile și finanțările trebuie declarate (și făcute publice pe site-ul Ministerului Justiției) dacă sunt

- întreprinse de indivizi sau organizații care se află sub controlul
  - unui guvern străin, sau
  - a unor organizații sau persoane din afara Statelor Unite

- Sau dacă acționează la ”ordinul, cererea sau controlul”
  - unui guvern sau organizații sau persoane din afara SUA, sau
  - a unor persoane care sunt controlate sau subvenționate într-o proporție mare de o entitate străină

Altfel spus: dacă reprezinți interese non-americane, vrem să știm și noi. Și prin ”noi” înțelegem nu doar guvernul sau Department of Justice – ci ”noi” americanii. Căci toate înregistrările sunt publice și oricine le poate accesa.

Sigur, în practică, legea nu e perfectă. Spre exemplu te poți trezi că trebuie să te înregistrezi ca ”agent străin” dacă ai lucrat cu/pentru un politician străin în altă țară acum 4-5 ani – indiferent dacă respectivul politician e la putere sau nu, sau dacă măcar e influent. Chiar și-așa, este un instrument util.

De ce avem nevoie de FARA în România?

În primul rând pentru că spațiul nostru politico-mediatic chiar este doldora de agenți străini în sensul legii americane.

G4Media, de pildă, a fost finanțat de ”Democracy Fund” (cândva o instituție respectabilă și bipartizană, dar care în 2020 și-a declarat pe față aderarea la extrema-Stângă) și de Konrad Adenauer Stiftung – fundația de partid a CDU, același CDU care este de vină pentru o mare parte din criza energetică din Europa în general și Germania în special. Putin ar fi avut astăzi mai puțin spațiu de manevră dacă nu exista Merkel și CDU care să lege cea mai mare economie a Europei de hachițele lui Vladimir Putin.

Până acum trei-patru luni, G4Media își permitea, cu o nesimțire feroce, să demonizeze inexorabil pe oricine nu subscria la ”consensul european” al pupării lui Putin în dos pentru c-așa era ordinul pe unitate de la KAS. Și nu oricum, dacă nu erai de acord cu linia de partid de la KAS (care plătea salariile la G4media), erai insultat(ă), într-o ironie morbidă a politicii, drept… putinist.

Dar G4Media nu e singurul exemplu. Recorder, de pildă, deși se laudă că e susținut financiar de publicul său, de fapt este finanțat în parte de Alphabet Inc. (Google) și de Comisia Europeană.

Cum nici pe G4Media și nici pe Recorder nu a apărut vreodată vreun material care să pună la îndoială Uniunea Europeană sau să discute despre imensul deficit de democrație din instituțiile UE (un subiect de altfel mainstream în țări a căror presă nu e deținută de agenți străini) – este rezonabil de conchis că aceste entități acționează sub controlul unor persoane subvenționate într-o mare măsură de o entitate străină.

Libertatea (deținut de trustul non-UE Ringier) s-a poziționat inițial critic și ceva mai rațional în fața asediului iliberal, ilegitim, imoral și inutil al guvernului Orban sub scuza pandemiei. Însă, peste capul lui Tolontan, ordinul directorului executiv din Elveția, Marc Walder, a prevalat. Altfel spus, Libertatea nu este o publicație cu autonomie în redacție – ci un agent străin. Marc Walder a ordonat tuturor publicațiilor deținute de Ringier să susțină Regimul indiferent cât de aberant ar fi. Directorul publicației Bild din Germania(care se poziționase rațional) a fost destituit pentru că și-a cerut scuze publicului – și în special copiilor Germaniei – pentru acoperirea mediatică isterică și plină de minciuni cu privire la virusul chinezesc.

Combaterea minciunilor

În al doilea rând, avem nevoie de FARA în România pentru a mai tempera avântul proletar al prea multora (din toate ”taberele”) de-a sări imediat cu acuzația de globalist/putinist/sorosist/sinofil/you-name-it.

Astăzi, în astfel de situații, astfel de calomnii pur și simplu sunt rostogolite necritic și cu niciun fel de repercusiune. Ce-ai să-i faci unuia care te face globalist/putinist? Ai să-l dai în judecată pentru calomnie?! Până câștigi procesul trec ani de zile. Nu e eficient.

Existența unei legi, însă, ar echilibra balanța. Zici că-s agent străin? Prea bine – fugi și mă reclamă la Minister și forțează-mă să mă înregistrez. Iar cu decizia de-acolo că nu mă calific e mult mai ușor și în instanță. Și cel calomniat poate cere și daune mai mari. Pentru asta există deja precedent – în cazul celor acuzați pe nedrept c-ar fi fost colaboratori ai Securității. O decizie CNSAS că nu e așa e aproape decisivă într-un proces de calomnie.

Este esențial să cunoaștem foștii colaboratori ai Securității însă este esențial și să nu pătăm (re)numele unor oameni pe bază de zvonuri și bullshităreli de presă. De aceea CNSAS e o instituție importantă.

Analog, este esențial să cunoaștem agenții străini dar este esențial să avem unelte și pentru cei calomniați cu/de această etichetă pe bază de conjecturi izvorâte din partizanat politic. De aceea o lege precum FARA și o instituție care s-o implementeze este foarte importantă.

Combaterea influenței nefaste a ONG-urilor

În al treilea rând, avem nevoie de FARA în România pentru ca măcar să cunoaștem de unde vin pozițiile deseori extreme și extremiste cu care se prezintă ONG-urile zis-românești.

Spre exemplu, zilele astea se discută legea ”avertizorului de integritate”. O lege întrucâtva necesară, de altfel.

ONG-uri precum ExpertForum (un think tank obscur, finanțat aproape integral din afară și cu răspundere ZERO atunci când greșește) sau ActiveWatch presează constant Parlamentul pentru a adopta o versiune extremistă a legii care, în esență, ar legaliza și chiar premia turnătoria anonimă.

ActiveWatch acum 9 ani se plângea că de ce întreabă lumea despre finanțările de la Soros – pentru ca mai apoi președintele Mircea Toma (astăzi membru CNA!!!) să publice un articol în care detalia cât de des luau bani de la Soros.

Haideți să mai spun o dată: Astăzi audio-vizualul este reglementat ȘI de un individ (Mircea Toma) care în 2013 susținea interesele Rusiei opunându-se fracturării hidraulice și care ani la rând a fost finanțat de o entitate străină.

De altfel, cvasitotalitatea ONG-urilor care apar la ”dezbateri” sunt agenți străini în sensul legii americane. Nu e neapărat ceva în neregulă cu asta. Cei mai mulți dintre ei și-au obținut finanțările legal și legitim. Însă este foarte în neregulă faptul că informația asta nu este larg răspândită.

O versiune de FARA în România în mod necesar va trebui să conțină și o obligație de raportare în public.

O știre ar trebui să sune așa: ”Asociația X (înregistrată ca agent străin [naționalitate] în 2022) susține că legea avertizorului de integritate trebuie să conțină protecții pentru raportarea anonimă…. etc.”

Este pur și simplu incorect față de public să li se permită unor oameni care acționează la comandă străină să se prezinte drept ”societate civilă”. Procedând astfel, România a ajuns în situația descrisă de Antonio Gramsci (filosof marxist italian). În România ”societatea civilă” e complet deconectată de societate. Dacă citești ce griji are ”societatea civilă” din România astăzi, riști să crezi că e vorba de o altă țară. Dar adevărul e că chiar este vorba de o altă țară – căci ”societatea civilă” o fi ea din România, dar nu prea e românească.

Cum (nu) ar trebui să arate legea?

În primul rând legea ar trebui să fie ”îngustă” (narrow in scope) atât din considerente constituționale cât și din considerente practice.

Nu orice finanțare străină merită investigată prea mult. Dacă legea e prea atotcuprinzătoare, întreg demersul e dus în derizoriu (lucru care s-a întâmplat în SUA, motiv pentru care în 1966 a fost redus rolul și scopul ei).

Praguri și excepții

Spre exemplu, fundația Romanian Angel Appeal (una dintre cele mai bogate ONG-uri din țară și cu peste 30 de ani de tradiție) ajută copiii și tinerii afectați de HIV/SIDA. Începută în 1991 la inițiativa lui George Harrison (membru The Beatles) ca fundație în sprijinul copiilor bolnavi cronic din celebrele orfelinate ale groazei moștenite din perioada ceaușistă, RAA este o constantă în ceea ce privește susținerea copiilor (în special) care trăiesc cu boli cronice (în special HIV, tuberculoză și autism) și care sunt pe bune victime ale excluziunii sociale. Nu auziți de ei în presă, tocmai pentru că RAA e ocupat să-și facă misiunea pentru care s-a fondat, nu să fie influiensări pe Internet și nici să bată cu petul în asfalt.

O lege de tip FARA în România în mod necesar va trebui să lase în pace organizații cu finanțare străină precum RAA.

Însă, spre deosebire de SUA, în România avem cam multe fundații și asociații zis-umanitare care se află sub patronajul unor oameni politici (vezi Asociația MagiCamp) sau care fac și un pic de treabă dar și foarte mult lobby politic (vezi Asociația ”Dăruiește Viață”). Nu mai ești doar o asociație umanitară în momentul în care faci activism politic mult în afara scopului umanitar.

Altfel spus: Dacă ești asociație umanitară dedicată (să zicem) copiilor cu autism – este firesc să fii prezent la dezbatere (inclusiv în Parlament) când discuția este despre legea persoanelor cu handicap sau serviciile dedicate persoanelor cu autism. Însă dacă ești asociație umanitară și-ți folosești influența pentru a susține sau a te opune unui candidat – atunci ar trebui să te înregistrezi ca agent străin dacă primești predominant finanțări străine.

O lege de tip FARA în mod obligatoriu va trebui să conțină un prag minim rezonabil.

Altfel spus, o donație sau un grant de $1000 sau chiar de $10,000 din afara țării nu ar trebui să declanșeze mecanismul legii. Însă trei donații la rând de $10,000 de la aceeași entitate sau același individ străin ar trebui să declanșeze mecanismul legii.

În legaleză ar putea fi formulat cam așa:

art. X: Prevederile prezentei legi se aplică persoanelor juridice a căror finanțare exterioară este mai mare de 1000 ISR sau reprezintă mai mult de 25% din bugetul anual al persoanei juridice

Art. Y: Dispozițiile articolului X se aplică și în cazul persoanelor juridice ale căror finanțare implică trei sau mai multe plăți de la aceeași entitate străină, dacă acestea cumulat sunt mai mari de 500ISR sau reprezintă mai mult de 10% din bugetul anual al persoanei juridice

art. Z: Prevederile prezentei legi se aplică persoanelor fizice a căror finanțare exterioară este mai mare de 100ISR anual

ISR (indicatorul social de referință) este un coeficient în baza căruia sunt stabilite cuantumurile ajutoarelor sociale, alocațiilor, amenzilor, etc. și se ajustează în fiecare an în luna martie. În prezent, 1 ISR = 525,5 lei.

Desigur, putem dezbate dacă procentul de 25% este optim. E posibil să fie prea mic.

Definiții

Mai sus am creionat cui nu ar trebui să se aplice. Însă e nevoie de o definiție (similară cu cea din legea americană) care să satisfacă nevoile din România.

Putem scrie o lege clară în pedepse și praguri și lăsa la latitudinea Executivului (prin norme metodologice) însă, făcând asta, am ajunge la situația de selective enforcement care s-a întâmplat și în SUA. Executivul mereu va fi tentat să abuzeze de o putere insuficient de clar definită.

În legaleză, ar putea suna așa:

Un agent străin este o persoană fizică sau juridică în sensul legii care desfășoară activități media (inclusiv online) cu peste 10.000 de vizualizări pe lună, activități partizane politic precum și activități de lobby care nu intră sub incidența altor legi și care:

Este angajat sau se află într-o altă formă de colaborare cu

un guvern străin, sau

organizații sau persoane din afara României

- Sau dacă acționează, inclusiv neremunerat, la ordinul, solicitarea sau controlul
  - unui guvern sau organizații sau persoane din afara României, sau
  - a unor persoane care sunt controlate sau subvenționate într-o proporție mare de o entitate străină

Tot nu e suficient de clar, întrucât noțiunea de lobby nu există în legea românească (apropo – și de o lege a lobby-ing-ului avem nevoie!) iar ”activități partizane politic” nu e suficient de clar. Indiferent, niște latitudine tot va trebui lăsată Executivului. Însă o lege bine scrisă lasă cât mai puțină (și aici sunt eu prea ”extremist” când mă aștept ca Parlamentul să-și cunoască interesul ca instituție – același Parlament care a lăsat Executivul să legifereze prin HG un an și 10 luni, în fine).

De aceea, în secțiunea de definiții a legii, ar putea încăpea:

Activitățile media reprezintă totalitatea activităților în spațiul public mediatic (inclusiv rețelele de socializare). Nu se consideră activitate media în sensul prezentei legi publicarea de materiale de circulație redusă (sub 10.000 de exemplare în cazul materialelor tipărite și sub 10.000 de vizualizări pe lună în cazul materialelor online).

Activitățile partizane în sensul prezentei legi reprezintă totalitatea activităților legale de susținere a unor candidați sau a unui partid politic – inclusiv distribuirea de pliante, amplificarea de conținut pe rețelele sociale, organizarea de mitinguri politice sau proteste precum și aparițiile în spațiul audiovizual. Reprezintă activitate partizană și susținerea vehementă a unor cauze controversate.

O cauză controversată este orice cauză împotriva căreia se exprimă minimum un partid politic, ONG, organizație sindicală sau orice altă entitate care nu face obiectul prezentei legi

Ultimul paragraf este esențial. Nu țin morțiș să arate neapărat așa. Însă o lege de tip FARA trebuie neapărat să cuprindă și acei indivizi care o ard „apolitic” în timp ce promovează cauze extremiste fiind finanțați din afara țării. Aici intră și cei care cer ieșirea României din NATO dar și cei care cer legalizarea ”căsătoriei” homosexuale (ambele fiind cauze străine în sine, oricum).

Pedepse

Mecanismul de implementare ar trebui să fie similar cu cel din SUA: în speță statul îți trimite o notificare că ai X zile să te pui în acord cu Legea. Dacă nu, iei o amendă și ai alte X zile să te conformezi.

Dacă tot nu, statul te dă în judecată în civil și poți încheia procesul dacă te pui în acord cu Legea. Dacă tot nu, atunci o pedeapsă penală dar nu mai mare de 12 luni detențiune, o amendă penală nu mai mare de 1000 ISR, sau ambele. În cazul persoanelor juridice, entitatea poate fi radiată iar răspunderea penală este a președintelui/administratorului.

Cele din urmă pedepse ar trebui evitate (cum sunt evitate și în SUA) și încurajată conformarea voluntară. Însă trebuie să existe și un „băț”.

Limitele unei astfel de legi

Apariția unui echivalent al FARA în România nu ar rezolva toate problemele. Dar ar atenua câteva sau, în cel mai ”rău” caz, ar deschide măcar discuția despre unele probleme care astăzi sunt ”invizibile” inclusiv pentru cei care pretind că se pricep.

O astfel de lege nu-și propune să cenzureze (ca-n Rusia) dar își propune să extindă informarea și să stimuleze dezbaterea (ca-n SUA).

Sub nicio formă o astfel de lege nu ar trebui să includă prevederi care obstrucționează activitatea. Atâta vreme cât activitatea desfășurată este legală și în limitele Constituției, ea trebuie permisă. Însă nu există dreptul de-a face advocacy pe bani străini în mod anonim.

Ideal, o astfel de lege ar duce la dezbateri mai profunde precum: ”Putem avea încredere în dezvăluirile publicației X, având în vedere că este agent străin al țării Y care i se opune politicianului Z despre care publicația X dezvăluie chestii? De unde știm că nu e o știre la comandă?”

Așa cum guvernul nu trebuie crezut pe cuvânt niciodată, nici presa sau ONG-urile nu trebuie prezumate ca fiind de bună credință (pentru că deseori nu sunt) – mai ales dacă interesul financiar indică altceva. O astfel de lege măcar ar transparentiza parțial acel interes financiar.

De asemenea, o astfel de lege nu va împiedica indivizii (de bună credință sau nu) să asculte și să pună în practică sfaturile unor entități străine. Și asta e bine. Nu aceia sunt problema. Indivizii au dreptul să asculte de cine vor și să adopte ce opinii politice au chef. Scopul unei astfel de legi este transparentizarea relațiilor la scară mai mare. 1000 sau chiar 10.000 de oameni crezând o prostie în mod independent nu pot face prea mult rău. Însă 10.000 de activiști organizați și plătiți peste cota pieței din exterior pot face enorm de mult rău.

Las altora, care se pricep (mult) mai bine decât mine, să găsească o formulă legală și legitimă prin care și diseminarea să fie încurajată. Poate prin amendament la legea audiovizualului? 🤔

Cert este că e nevoie și de un mecanism care să împingă rezultatele. Căci degeaba e publicat pe un site al ministerului jusitiției că publicația/ONG-ul X este agent străin dacă acea informație nu este diseminată. Hai să fim serioși, aproape nimeni nu stă să scormonească prin site-uri guvernamentale.

Spre exemplu, în octombrie 2021, presa ”echidistantă și independentă” (dar plătită gros din bani publici) relata despre un ”protest al părinților” chipurile ”revoltați” că autoritățile nu au mai închis școlile de frica virusului chinezesc. În realitate, la ”protest” fuseseră 3 oameni (da, trei!), toți trei parte a unui ONG finanțat cu zeci de mii de euro de Pfizer și Sanofi.

Informația asta era publică în sine. Însă se găsea într-o bază de date relativ dificil de chestionat (mai ales dacă nu știai exact ce cauți) pe siteul ANMDMR (Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România). Vedeți voi, pentru Pharma există deja în România un fel de ”FARA”. Cei care primesc sponsorizări de la companii farmaceutice (fie că sunt doctori sau ONG-uri) trebuie să le declare și informația este publicată. Însă… cine s-o citească?

De aceea, pentru un echivalent FARA, trebuie găsit un mecanism de implementare care să fie mai de succes decât mecanismul ANMDMR. Nu pretind că știu cum, dar insist că trebuie.

Nu ne vom face bine (indiferent ce idee ai avea despre ce înseamnă ”ne facem bine”) atâta timp cât discursul politic este doldora de interferențe străine necunoscute/nedeclarate și, în unele cazuri (deloc puține) chiar direct dominat, uneori chiar integral.

Să începem măcar discuția despre o astfel de lege în România. Nu mă aștept s-o avem și promulgată sesiunea asta parlamentară. Sau până în 2024. Dar cândva, cu cât mai repede cu atât mai bine, trebuie să avem așa ceva. Mai ales în contextul actual.

Atât.

Lucian Vâlsan

Not particularly nice. Mostly libertarian-conservative. Founder of the Freedom Alternative Network.