La München s-a întâmplat ceva. Nu doar că România bătut cu 3-0 selecționata Ucrainei – dar România a obținut abia a doua victorie la un turneu final european (a șasea participare) iar cu asta Edi Iordănescu deja l-a depășit pe taică-su.
Anghel Iordănescu a condus România la două turnee finale europene – 1996 și 2016. Zero victorii. Edi are deja una dintr-o singură participare.
Mușcat de cur de toți, Edi a făcut liniște astăzi. Nu doar prin maniera disciplinată pe care a izbutit s-o construiască la echipa națională – dar și prin modul în care s-a manifestat și înainte și după meci. A rămas mereu sobru, mereu cu picioarele pe pământ, i-a trimis după țigări pe jurnaliști ori de câte ori a avut ocazia (și cam mereu a avut dreptate) și n-a băgat în seamă criticile, spre deosebire de taică-su care se mai ofusca.
Cu o zi înainte de meci mai marii analiști se plângeau că-i ia somnul la conferințele lui Edi și că nu-i pot urmări ideile și că-i amețește. Mărturisesc că nu mi se pare. Da, vorbește în fraze ceva mai lungi, cu mai mult de 4 părți de vorbire, dar de când e ăsta un lucru rău? Nu vrem ca echipa națională să fie reprezentată totuși de un domn?
Însă la München Edi a arătat pe cea mai mare scenă posibilă în Europa că și antrenează precum vorbește. Clar, precis și elaborat. Și că e în stare să le facă adversarilor ce le face și jurnaliștilor. Să facă să pară complicate lucruri simple.
Ce lucruri simple? Păi cam așa:
- Bubui mingea, nu stai să faci floricele în apărare în fața unor adversari rapizi
- Apropo, dacă tot îs rapizi, pune-i la alergat. Că-s oameni. Vor obosi (după minutul 75 ucrainenii nu mai puteau face o preluare corespunzătoare)
- Ăsta e sport de echipă și se joacă pe goluri. Adică: mai puține ”numere personale” – mai mult pressing. Atacul vinde biletele, apărarea câștigă meciurile. Și, foarte important: Se joacă pe goluri. Nu pe posesie, nu pe cornere, nu pe ocazii
Ce-am scris până aici e valabil și dacă sâmbătă România pierde cu 0-5 și apoi pățește o nasoală și cu Slovacia.
Da, dar…
Da, știu, Drăgușin era să-și dea autogol. Dar nu și-a dat.
Da, știu, am jucat urât. Așa, și? Reamintesc celor mai tineri că în 1994 am bătut favorita nr. 1 sau nr. 2 la câștigarea Cupei Mondiale cu 3-1. Lumea își amintește golul de la mijlocul terenului al lui Gheorghe Hagi, dar nu-și mai amintește nimeni faptul că meciul a fost urât și dominat copios de Columbia.
Tot așa nu-și mai amintește nimeni că Elveția a dat generației de aur cu terenul în cap în 1994. Nici nu găsești repede un rezumat al meciului ăluia. Toată lumea ține minte că s-a ieșit din grupă și am bătut Argentina.
Așa și acum. În 2034 n-o să-și amintească nimeni că meciul cu Ucraina a fost urât și nespectaculos și cu un scor cam drastic. România merita să câștige, dar 3-0 chiar e prea drastic. Așa, și? În 2034 o să țină minte toată lumea golul lui Stanciu și contraatacul școală finalizat de Răzvan Marin. Da, cam greșeală de portar. Da, și cu ceva noroc a ”ieșit” contraatacul. Așa, și? Cu Argentina la golul 3 n-a fost la fel? Îi mai pasă cuiva?
În 2034 o să se țină minte că s-a mers la Euro2024 după o campanie neînvinsă, cu una dintre cele mai beton defensive din Europa (statistic vorbind) și s-a debutat cu un scor de vis împotriva unei naționale care pe hârtie arăta mai bine decât noi, demonstrându-se încă o dată că fotbalul se joacă pe teren și nu pe hârtie.
Copilul de 7-8 ani arătat în transmisiunea live imediat după golul 2 al României va ține minte la majorat că a fost acolo când s-a scris istoria. Nu va ține minte că a fost un meci urât. Nu va ține minte cât a tremurat la șarjele lui Mudryk și ale lui Tsygankov. Va ține minte că ai noștri au învins.
Da, ucrainenii (măcar 3 dintre titularii lor) ne-au tratat cu aroganță. Nici asta nu-și va mai aminti nimeni. 3-0 e ce-și vor aminti toți.
Tindem să facem înmormântare după fiecare înfrângere și nuntă după fiecare victorie. De-aia-mi place Edi – că nu e așa. O raritate în fotbalul de la noi.
Da, știu, e ”pila” lu’ tac-su. Dar nepotismul e rău când nu dă rezultate. Nu e rău în sine. Și Răzvan Lucescu a fost pila lu’ tac-su la Rapid, dar a dus echipa în sferturile Cupei UEFA bătându-l pe tac-su și apoi făcând curat prin ditamai Bundesliga. Putem încerca să nu fim USR-iști? Ms, pup.
Apropo de nea’ Mircea. Înainte de meci am văzut un interviu scurt cu Mircea Lucescu în aeroport în timp ce se îndrepta spre zborul său către Nemția. La aproape 80 de ani Mircea Lucescu are mai multă energie decât jumătate din oamenii de 30 de ani cu care interacționez cu regularitate. Și asta deși Lucescu senior are ceva probleme de sănătate și nu e un vreun health-freak. Ca el ar trebui să aspirăm cu toții să îmbătrânim.
Și acum?
Și acum… fie ce-o fi.
Belgia a pierdut cu Slovacia. Ceea ce înseamnă că meciul de sâmbătă devine finala pentru Belgia. Nu va exista niciun fel de aroganță. Vor trata meciul literalmente ca o finală. Dacă-i batem noi, e final de drum pentru generația lor.
Și dacă-i batem… ne vedem într-o piață. N-am mai ieșit în stradă pentru echipa națională din 1998. Mi s-a cam făcut dor. Vouă nu?
HAI ROMÂNIA!