Nu e un secret pentru nimeni (deși e în continuare surprinzător de complicat pentru mulți) că la Freedom Alternative ne uităm întâi la idei și apoi la propagandă, acordându-le pondere de 51% și respectiv 49%. Ăsta e modelul pe care l-am ales. Evident, nu are nimeni pretenția că e unicul sau cel mai bun model. Există destui care fac 90% idei și 10% propagandă, precum și invers. Fiecare pe felia lui și nu-i nimic în neregulă cu niciunul dintre modele. Asta-i frumusețea pluralismului și a pieței libere până la urmă.
Însă azi noapte am primit un mail cumva acuzator că nu e bine cum fac. Primim din astea cam 10-15 pe lună. Dar ăsta îmi era adresat mie personal și venea de la cineva care nu este nici political operative și nici om prost. Drept urmare se cade să răspund. Și răspunsul nu e deloc greu.
Pentru că propaganda mută opinia publică și câștigă alegerile
E atât de simplu. Nu, nu intelectul, nu numărul de facultăți absolvite (sau prestigiul lor), nu numărul de expresii pompoase (sau de injurii – sau lipsa lor), nu numărul de „atacuri frontale asupra adversarilor” (mamă, ce detest sintagma asta) și nici măcar ideile concrete de măsuri.
Desigur, toate astea contează într-o oarecare măsură, dar prea puțin totuși. În orice caz mult mai puțin decât se chinuie să vă convingă diferiți ideologi de pe Internet sau de aiurea. Dacă cele mai bune idei și cele mai bune măsuri câștigau alegerile, Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile în 1992 și Mugur Isărescu în 2000 (după ce ca premier a rezolvat în 3 luni ce nu reușiseră Dumnezeu-mai-știe câte cabinete în 9 ani). Dar nu a fost așa. Întocmai pentru că ideile contează mai puțin decât și-ar dori segmentul naiv și/sau ideologic din clasa clevetitoare.
Înainte de fiecare alegeri legislative și prezidențiale îmi rezerv două zile pentru studiu și actualizare a cunoștințelor de istorie recentă (inclusiv sau, mai bine spus, mai ales, istoria propagandei). De ce fac asta? Pentru că a privi cu picioarele pe pământ și nu de la înălțimea euforiei tinde să ajute foarte mult la sănătatea mintală pe termen lung.
Tocmai am terminat de (re)văzut un documentar făcut de Adevărul în 2014, cu puțin timp înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale la capătul cărora Marele Mut avea să devină președintele țării. Vă recomand ferm să-l vedeți și voi.
În el veți găsi analize foarte similare cu ce facem noi azi. Îl puteți auzi pe Cristian Tudor Popescu (adevăratul Ministru al Propagandei în epoca post-comunistă) explicând foarte sec de ce era perfect firesc ca Iliescu să câștige în 1990 și explicând foarte clar și ce ”greșeli politice” (a se citi: greșeli de propagandă) au comis Rațiu și Câmpeanu. Sau de ce Emil Constantinescu n-avea nicio șansă în 1992. Sau de ce Emil Constantinescu a câștigat în 1996 (hint: nu din cauza meritului său).
De ce sunt astea importante? Pentru că asta e țara. Și nu poți fi un bun analist politic fără să cunoști foarte bine țara și, mai ales, butoanele ei propagandistice. Sună oribil asta cu „butoanele propagandistice” dar e în esență un termen mai scurt pentru multitudinea de factori ce pot (sau nu) să apară în timpul unei campanii electorale care pot înclina decisiv balanța. În 1996 a fost moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte. În 2004 a fost „dragă Stolo” iar în 2009 a fost ineptitudinea nesperată (dar nu tocmai surprinzătoare) a lui Mircea Geoană.
De ce sunt importante lucrurile astea? Pentru că dacă nu cunoști istoria așa cum e ea (nu așa cum ai vrea tu să fie), nu poți analiza cât de cât onest nici prezentul și în mod cert nu poți propulsa candidatul tău preferat (și presupunem și ideile tale preferate) spre Putere. N-ai cum.
De-aia vorbim atât de des despre propagandă. Pentru că cu cât mai mulți oameni înțeleg lucrurile astea, cu-atât mai educat (în sensul real) devine electoratul.
Sigur, procesul este unul complicat și de lungă durată. Și în mod cert va supăra oamenii pe parcurs – fie prin deziluzie (în rândul celor încă naivi), fie prin oftică (a celor care investesc într-o parte și pierd pentru că se „dă din casă”). Dar astea-s lucruri firești.
Ce nu mi se pare însă deloc firesc este numărul de oameni chipurile de pe Dreapta care continuă să se încăpățâneze și să insiste că ei, și prin extensie Dreapta ca întreg, nu doar că trebuie să fie, dar deja este deasupra propagandei. A crede așa ceva după episoadele 1990, 1992, 1996 și, mai ales, 2004 și 2014, e inadmisibil.
Literalmente cursul istoriei țării noastre a fost schimbat (câteodată înspre binișor, câteodată înspre [foarte] rău – dar schimbat fără îndoială) de propaganda corectă la locul potrivit.
Va fi o luptă lungă – cel puțin 7 ani de-acum încolo, estimez eu – până când Dreapta (atâta cât e și cât o fi) va învăța și, mai important, va internaliza acest aspect vital. Și după ce se va fi întâmplat asta, abia dup-aia putem trece la pașii următori. Căci propaganda nu e totul. Propaganda este pentru politică ce era Ronaldinho la Barcelona sau Cristiano Ronaldo la Real Madrid: cea mai importantă piesă, care deseori decide meciul în momente cheie, dar nicidecum singura piesă.
Dar mai e până acolo. Și până ajungem acolo, vom continua să vorbim atât de des despre propagandă.
