S-a întâmplat într-unul din cele mai groaznice și nenorocite clipe din viața mea, când înțelesesem că omul pe care îl iubeam mă trădase pentru ambiții minore și făcuse absolut tot ce putuse să mă țină departen de copii, închis într-o secție de psihiatrie mai groaznică decât un penitenciar de maximă siguranță, în Botoșaniul natal.
Pentru că nu prea aveai ce face pe secție, după vreo două zile i-am cerut doctoriței să mă lase să aduc o Biblie. Și am început să le citesc bolnavilor, din plictiseală, ba din Proverbe, ba de prin Evanghelii. Ca să omor din timp. Într-o seara le citeam din Iov, și pentru că citeam destul de repede am ajuns la Cap 22. A treia cuvântare a lui Elifaz a fost pentru mine o stâncă de granit de care m-am izbit
A fost momentul în care am realizat cât rău făcusem vreme de două decenii din mândrie și cât de mare e pedeapsa divină în realitate, pentru că zilele petrecute pe secția aia au fost doar încălzirea. Am terminat de citit capitolul cu lacrimi curgând șuvoi pe obraz, imposibil de controlat și cu o durere apăsătoare care creștea cu fiecare verset pe care îl citeam.
Nimic din ce am încercat după nu a putut să îmi calmeze plânsul sau durerea. Până când raționalul din mine a spus… „Măi, dar poate… n-ai mai încercat de mult…” Și m-am așezat în genunchi și am început să recit o rugăciune de iertare, Psalmul 50, când am realizat, 20 de cuvinte mai târziu, că e pace… că nu mai doare așa tare… că există iertare…
Seara aceea m-a chinuit oribil pentru că îmi îngrămădise toate relele făcute de mine din mândrie, mă zdrobise sub greutatea lor, gata să mă sufoce. Dar ori de câte ori recitam Psalmul 50 sau Crezul înăutrul meu furtuna se potolea și se instala pacea, oricât de grea ar fi pedeapsa pe care o primesc pentru 2 decenii de apostazie.
Mândria pe care îmi construisem viața s-a întors împotriva mea și mi-a năruit în cap tot ce am construit. În noaptea aceea am adormit plângând. Dar nu mai durea așa tare…
