Presat de nevoi și de capitalismul german, sunt nevoit să mă mut brusc, iar din 16 anunțuri de chirie răspund niște oameni amabili, relativ bine organizați, ce stau într-o casă cu etaj dintr-un cartier mai rural al orașului. Vizita și mutatul au loc, chiria e plătită, contractul semnat, camera preluată.
Personajele principale:
– Luisa
Bavareză din Munchen, studiază geografie, cu accent pe geografie umană. A prins o bursa feministă de mers în Grecia, dar Coronachan a vrut altceva.
Fata agreabilă, fața umană a Kibbutzului. Prietenul ei, normal, e IT-ist.
– Laura
S-a lăsat de facultate, o susțin părinții, actual șomeră, se ocupă cu grădinărit experimental “Permakulturen/Permaculturi”.
Are un borcan cu microorganisme pe care îl folosește la descompus gunoiul bio (destul de deșteaptă faza), un prieten refugiat sirian meșter, instalator și vorbitor de germană. Ea a fost în Macedonia în 2015 cu Andrea, urmatoarea fată, la proteste și ajutat migranți să sară gardurile. Tot ea a fost cu aceeași Andrea și în Franța la boicotarea construcției unui aeroport lângă Bordeaux (“occupy”)
– Andrea Moser
Din zona Pădurea Neagră, un metru și-un șnițăl, secretoasă, piază rea prin simpla prezența (aer ominos), freză și îmbrăcăminte neatrăgătoare, de semiboschetară cu steaua Antifa cusută pe mânecă și pe spate.
Nu zâmbea niciodată, ci doar rânjea sau uneori râdea, dar zâmbet nu.
Studentă la Universitatea la Distanță din Hagen (care va fi dezacreditată anul viitor universitar).
Protestatară și scandalagioaică profesionistă, cu tobă, stickere, vopsea, grafitti, cretă și bicicletă.
Este și îndemânatică și repară multe chestii prin casă, inclusiv electronice. Nu gătește rău.
E însă vegană. La fel ca precedenta.
Și-a făcut pașaport anul ăsta pentru a putea protesta în Grecia (pe barcă ai nevoie de pașaport, aparent). Lucrează la o cooperativă de desfacere alimentară – “Appel un’ Ei – die FoodCoop in Heidelberg.
Evident, Andrea este atee, urăște religia, națiunea, granițele și munca. Citește cărți împotriva “fetișizării muncii” o problemă care există, firește, din cauza Patriarhatului și a capitalismului samavolnic.
Nu a apucat să plece în Grecia, dar a facut bannere din cearceafuri cu “refugees welcome” și le-a agățat pe podurile de cale ferată și de peste autostradă.
A mers cu Laura în Franța la protestat. A mai mers și la Pforzheim și la Dresda “impotriva nazistilor”.
A protestat chiar și la Budapesta împotriva Jobbik și era supărată că nu o lăsa poliția pe ea și pe antifele ei sa îi atace pe ceilalți și că, atenție, se respecta echidistanța între manifestații.
A vizitat România. Nu suporta mirosul de carne.
– Julian
Membru în Tineretul Verde, 24 de ani, sportiv, cu prietenă care nu sta în Kibbutz.
Și el și ea îs cât de cât de treabă. E student la economie și antreprenor și antrenor de fotbal la o echipă. Uneori e iritat de exagerarile Andreei, dar nu zice de față cu ea.
Omnivor. Nu e șomer. Nu protestează. Nu pictează bannere. Nu citeste prostii de genul, dar împărtășește destul din ideologia cultică a tovarășei de drum.
– Clara
Tot din Baden-Wurttemberg. Studenta la “muzicoterapie”. Prietena de-a Andreei. Poartă doar lână, dacă are de-ales.
Face și ea agricultură sustenabilă cu Laura uneori. Lucrează și ea la cooperativa alimentară.
Vegană sau vegetariană. Singură cu mașină.
Pictează și ea bannere, asfaltul și peretii altora cu ”refugees welcome”. Stă foarte mult la Soare (o fi făcând fotosinteza?)
Viața în kibbutz
Acum că cunoaștem personajele, cum arată traiul în asemenea loc.
În fiecare dimineață revista presei – eventual dezbatere sau măcar un pic de casual talk.
În fiecare seară oaspeți sau filme/reportaje de la foarte de Stânga încolo. Cărți așijderea.
În baie e un poster cu “Încălzirea globală și Războiul. Cauzele migrației” în germană, mărime A2, produs de sinistra europarlamentară Ska Keller de la cea mai de Stânga facțiune a Partidului Verde.
Totodată, în aceeasi baie, un poster A3 cu harta lumii, cu josul în sus, ca să nu fie privită Europa ca top of the world. Încă trei postere pe casa scării cu “Ende Gelende” mișcarea antiindustrială din Germania. Ah, și încă un poster anti-război.
În bucătărie o juma’ de tablă ca de școală pe care iși pun activitățile din săptămâna care vine.
Firește, revista ”Ajutorul Roșu” este nelipsită în kibbutz-ul postmodernisto-suprarealist.
Șoc peste șoc am avut zilnic stând în cocină. Nici să vreau n-aș putea inventa așa ceva. Vorba ceea: ca pățitul nu-i niciunul.
A dat Domnul și-am avut noroc și m-am putut muta. Într-un cămin cu un chinez. Poate iau Coronachan. Dar și aia e de preferat alternativei.
Atât.
