Week-end-ul trecut am fost la țară. De unde-agăți harta-n cui, mai precis – în județele Maramureș și Satu Mare. Cu cât mai aproape de graniță, cu-atât mai probabil să vă fi întâlnit cu mine. În timp ce mergeam cu marșrutka pe undeva între Vișeu de Jos și Sighetu Marmației, șoferul a decis să ne încânte cu Radio România Actualități care sărbătorea 91 de ani de existență.

De ce vă spun asta? Pentru că Radio România Actualități – cât mă dădeam eu cu marșrutka m-a omorât lent cu aprecieri pozitive legate de această campanie electorală (în acel moment încă în desfășurare) apreciind-o ca fiind una „civilizată” și drept „un mare pas înainte pentru România”. Probabil pentru prima dată în viață m-am văzut nevoit să fiu de acord cu Ion Cristoiu (din ceva motiv invitat la emisiunea cu pricina) care nu se mai oprea din turuit împotriva acestei narative, insistând că această campanie electorală e o glumă sinistră în cel mai rău caz sau o glumă proastă în cel mai bun caz – dar o glumă în orice caz.

Și pare-se că nu-s singurul nebun care a apreciat această campanie drept una anostă, plicticoasă și în esență slabă.

Dacă în anii trecuți singurii oameni peste care dădeam care nu știau că sunt alegeri sau pentru ce sunt ele aveau un profil destul de stereotipic (analfabeți sau cu puțină carte, trecuți de-o anumită vârstă, preponderent din locuri pe care doar un geograf profi le poate localiza pe hartă, etc.) – anul ăsta lucrurile s-au schimbat. S-a putut da foarte ușor peste oameni care stau mult pe internet care nu știau că sunt alegeri sau știau că ”tre’ să fie ceva votare în perioada asta” dar nu știau nici când, nici pentru ce.

Săptămâna trecută am fost întrebat pe internet când începe campania electorală și când am răspuns că mai avea vreo 10 zile până se termina,… mi-a fost cerută sursă la această afirmație. Grav. Sau poate nu?!

Cert este că nici măcar informare minimă nu s-a deranjat mai nimeni să facă anul ăsta iar campania propriu-zisă s-a desfășurat mai mult în câteva colțuri ale internetului între susținători – și mai puțin spre deloc între pretendenții la fotoliul prezidențial. Cei mai probabili finaliști – Președintele în exercițiu și candidatul PSD – nici măcar nu s-au prezentat de formă la vreo discuție. Marea ”dezbatere finală” organizată de Europa FM a strâns 20.000 de telespectatori pe internet. Să zicem că a mai strâns încă 150.000 adunat pe radio și pe televiziuni. Hai să zicem c-a strâns 500.000 de toți – să fim generoși. Păi… cam puțin, nu?

În alte dăți dezbaterea finală era în sine un eveniment de media – nu un podcast pe Youtube/Faceberg. E drept, în alte dăți candidații se și prezentau la dezbateri.

Scuza oferită de Radio România Actualități era că presa e astăzi mult mai nișată decât în 2014 sau 2009 – iar cine vrea oricum e informat și implicat dar dezbaterile ca pe vremuri sunt istorie pentru că televiziunile generaliste nu mai preiau astfel de lucruri la fel cum meciurile de fotbal astăzi nu mai au emoția și vizibilitatea pe care o aveau în 1994 sau 1998 deși fotbal se joacă în continuare și e un domeniu chiar mai mare decât era acum 25 de ani. Cu tot respectul pentru retina cititorului, Radio România Actualități mănâncă câcat cu vidanja!

Băsescu s-a ”confruntat” cu Geoană la Realitatea TV (televiziune de nișă) iar marile meciuri făcute de echipa U21 a României vara asta s-au transmis la TVR1 (ca întotdeauna) – deci soborul mediatic și practicile nu s-au schimbat cam deloc. Altceva s-a schimbat. Și nu neapărat în bine. E evident că nu neapărat în bine din moment ce campania electorală a generat cel mai mare număr de nehotărâți din istoria recentă precum și o diversificare a profilului celor care nu sunt informați nici măcar despre data alegerilor.

Sigur, partidele și politicienii se vor scuza că dom’le ăsta e electoratul, ăștia-s oamenii, cu ăștia defilăm. Și pe undeva pe bună dreptate. Politica e în aval față de cultură. Dar în amonte față de politică (dar tot în aval față de cultură) se află presa. Și undeva în amonte față de cultură se află clasa clevetitoare. Toți aceștia poate ar fi cazul să-și pună niște întrebări. Și dup-aia să le pună și politicienilor – inclusiv prin sancțiuni. Spre exemplu la vot. Sau în tratament mediatic. Pe lângă PSD și USR, eu o să adaug și PNL pe lista partidelor pe care nu le voi vota în 2020. De ce? Deoarece candidatul PNL Klaus Iohannis m-a luat de prost neprezentându-se la nicio dezbatere. D’aia. Și nu m-a luat doar pe mine de prost – ci și pe restul de 12-13 milioane de români care nu fac parte din bazinul electroal tradițional al PNL. Lasă chiuveta aia să intre!

Cine sunt votanții?

Am promis și niște date în titlu.

Prin bunăvoința lui Ionuț Apahideanu (un om căruia e obligatoriu să-i dați Follow pe Faceberg) am și niște date – urmare a unui sondaj făcut de Ionuț. Sondajul a fost făcut în perioada 6-7 noiembrie pe internet (deci are un minus asumat la reprezentativitate) pe un eșantion de 6700-ish de persoane. Deci luați-l cu o linguriță de sare.

Cu astea spuse, datele conțin câțiva sâmburi de adevăr pe care noi ăștia de ne mai jucăm de-a politica (fie comentând, fie analizând) va trebui să-i mai molfăim o vreme – fie că ne place, fie că nu. Unele lucruri stau așa de rău întocmai pentru că subiectele au fost ignorate prea multă vreme.

Votanții lui Cumpănașu sunt ceaușiști și cei ai lui Paleologu băsiști

Okay, poate că nu vă surprinde să aflați că aproape două treimi dintre cei care intenționează să voteze cu Alexandru Cumpănașu consideră că Nicolae Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României.

E drept, că dacă vreau să fiu nașpa, pot să spun că sunt de acord cu ei întrucât Nicolae Ceaușescu este, la ora actuală, singurul comunist bun întrucât Ion Iliescu încă refuză să se îmbuneze.

Lăsând gluma la o parte, procentele de ceaușiști îs mari și pe la case mai mari. Aproape jumătate (49%) dintre votanții Vioricăi Dăncilă au o părere similară și nu foarte departe sunt votanții lui Mircea Diaconu – 41% dintre votanții candidatului susținut de PRO-România considerând că Ceaușescu a fost cel mai bun președinte al României. Dureros.

Și mai dureros este că nu există candidat care să nu aibă ceaușiști printre votanți. Cel mai ”bine” stau candidații PLUSR și PMP-AD în a căror electorat se regăsesc ”doar” 9% și respectiv 11% ceaușiști.

Poate deloc surprinzător, aproape două treimi (61%) dintre votanții lui Theodor Paleologu consideră că Traian Băsescu a fost cel mai bun președinte al României. Surprinde însă faptul că doar 57% dintre votanții lui Iohannis din primul tur consideră că actualul președinte a fost cel mai benefic pentru România. Te-ai fi așteptat ca cei care se mobilizează să voteze pentru favorit să fie convinși într-o proporție mai mare. Mă rog, te-ai fi așteptat dacă nu cunoști Talpa Țării deloc și ai senzația că lumea reală funcționează la fel ca pe Faceberg.

Votanții PSD-iști au bulele mai echilibrate

Recunosc că la vederea acestui grafic m-am gândit direct la comentariul lui Radu M Oleniuc care întreba, cu toată seriozitatea,

„Cum ar fi să câștige blonda? Nu doar intrarea în turul doi, ci alegerile!! Care blondă? Cum care – Veorica, normal! Aveți impresia că e imposibil?? Exact așa ziceau și democrații de Trump, fix pe vremea asta, mai demult.”

Uitându-mă la grafic și apoi uitându-mă pe restul internetului românesc, e o întrebare bună. Votanții Vioricăi Dăncilă au cea mai echilibrată „dietă” de surse de informare. Timp aproape egal acordat mijloacelor tradiționale (TV și radio) și internetului, plus cea mai mare doză de presă scrisă. Râdem, glumim, dar PSD-iștii îs în mai multe bule decât sunt majoritatea celor care vor citi aceste rânduri.

Ieri am publicat o analiză a clipurilor electorale ale tuturor candidaților cu peste 3% în sondaje și remarcam că PSD-ul are cea mai bună propagandă. Atent selectată, atent țintit, cel mai puțin conflictuală și cel mai bine executat tehnic. Vom afla duminică și cât de eficientă a fost – dar e de suspectat că n-a fost chiar degeaba. Campania Vioricăi a fost foarte stealth. Chiar azi noapte mă clănțăneam cu cineva care încerca să mă convingă că nu există votanți ai Vioricăi și că totul e o manipulare. Argumentul său? EL n-a întâlnit pe nimeni. Ei aș… parafrazându-l pe Radu,… în 2016 cu 3 zile înainte de alegeri erau minimum 20 milioane de americani ferm convinși că nu există votanți de-ai lui Trump. Sau dacă există, aceștia îs câteva mii, hai poate câteva zeci de mii căci nimeni ”n-are cum” să voteze cu Trump, nu?

În plus gândiți-vă și-așa: De ce ați da peste votanți de-ai Vioricăi pe Internet? Internetul e literalmente toxic pentru astfel de votanți. Dacă vrei să-ți iei bullying pe bune, pune-ți cover la Faceberg cu ”Votez Viorica Dăncilă”. Și votanții Vioricăi nu sunt proști. Sau mă rog, nu sunt atât de proști încât să nu remarce atâta lucru și să facă ce face orice om în situația lor – zice ca tine, face ca el. Căci votul e încă secret până una alta.

La polul opus, cei mai dezechilibrați candidați sunt Barna și Paleologu – a căror fani rareori deschid televizorul și, în cazul fanilor lui Barna, nu cumpără aproape niciodată ziarul, conform sondajului pe care ne bazăm.

Traducere: Dan Barna și Theodor Paleologu există predominant pe Internet. Ăsta nu e neapărat un lucru rău – dar nu e nici foarte bine. A mai fost un candidat în 2014 care exista doar pe Internet: Monica Macovei. N-a făcut nici 5%.

Sigur, o să-mi spuneți că Dan Barna totuși a făcut joc de teren dar și eu o să vă spun că și Monica Macovei a făcut. Și chiar mult. Dar nu e suficient să faci joc de teren. Trebuie să fii și bun la „sportul” ăsta. Or… judecând după ce-mi spun surse din USR sau după ce vedem în documentarul celor de la Recorder… n-aș spune că Dan Barna sau Paleologu au strălucit la „sportul” ăsta cu jocul de teren. Ambii au strălucit decent în jocul online dar va fi suficient să-i propulseze pe vreunul dintre ei în Turul al doilea? Greu de crezut. Mai vedem mai jos.

Peste un sfert dintre tineri au porniri dictatoriale

Unul din motivele pentru care am vrut neapărat să includ date din sondajul lui Ionuț e tocmai faptul că include date mai puțin obișnuite. Întrebarea a opta din chestionar suna așa: ”Dvs. personal ați fi de acord cu existența unui singur partid în România?” iar printre opțiuni se afla și ”depinde de partid”. Sigur, puteți argumenta că nu e chiar ortodoxă metodologic includerea unei astfel de opțiuni dar eu mă bucur că a existat pentru că a forțat respondentul să se gândească și la scenariul ”ce-ar fi dacă partidul meu ar fi partidul unic”?

Nu cred că surprinde pe nimeni că cele mai multe porniri dictatoriale le găsim în rândul votanților lui Ninel Peia și a lui Alexandru Cumpănașu – însă surprinde că cele mai puține porniri dictatoriale le găsim în rândul votanților lui Mircea Diaconu.

Graficul din dreapta, însă, defalcat pe grupe de vârstă, spune o poveste pe care și subsemnatul se chinuie să o spună de vreun an încoace. Cei aflați chiar acolo, în grupa aia de vârstă, pricep la ce mă refer – dar restul se fac că nu există. E probabil mai ușor să decretezi că Vâlsan e nebun (pro-tip: Vâlsan chiar e nebun) – decât să iei argumentul în serios.

Și totuși… peste un sfert dintre respondenții tineri (cu vârsta între 18 și 29 de ani) nu ar fi deranjați de un sistem de guvernământ cu partid unic. Atenție, 100% din acești oameni sunt născuți în post-comunism.

Contrar narativei foarte populare în rândul USR-ului în mod special, nu de la nostalgicii babalâci vine curentul unei gândiri totalitare – ci taman de la tinerii care n-au după ce să fie nostalgici! Ne cunoaștem toți cei 6-7, hai poate 10 oameni din România care măcar ne-am pus întrebarea ”de ce?” și am încercat să găsim răspunsuri într-un mod onest. Nimeni nu încearcă să afle în mod onest de ce atât de mulți tineri au instincte totalitare. Iar această nepăsare o să ne coste mai târziu. Să nu zâceț că nu v-am zâs.

Aproape jumătate din ”Barniști” sunt atei sau nereligioși

Era de așteptat ca păcătoșii necredincioșii să graviteze spre candidatul PLUSR dar cifra de 47% e totuși cam mare. Suficient de mare încât să fie o problemă. Orice candidat care vrea să câștige alegerile în România are o mare problemă dacă oamenii religioși fug de el. Și de Barna fug cel mai tare. Doar 4% din votanții săi se autodescriu ca ”foarte religioși”. De aproape 4 ori mai mulți se descriu astfel în rândul votanților lui Klaus Iohannis. Între noi fie vorba, și Klaus Iohannis s-ar putea să aibă probleme în turul al doilea pe subiectul ăsta. Dar mai vedem – mai e până atunci.

Încă o dată vedem că votanții Vioricăi Dăncilă sunt cei mai echilibrați – cu o diversitate decentă între necredincioși, agnostici și credincioși practicanți. Un echilibru care, de obicei, ajută candidatul.

Surprinde poate pe unii prezența în rândul votanților lui Theodor Paleologu a 15% necredincioși. În realitate nu e deloc surprinzător, necredincioșii fiind mai mereu în nota populației generale când vine vorba de opțiuni politice. Și dacă acest lucru va fi valabil și duminică, atunci Dan Barna chiar are o mare problemă. Pentru că singurul mod în care îi pot fi jumătate din votanți necredincioși e doar în jos.

Dacă aș fi operative la USR mi-aș băga partidul în ședință să ne întrebăm împreună ce-am făcut noi ca partid de-am ajuns în situația în care publicul religios fuge de noi mai ceva ca Dracu’ de tămâie – și asta într-una dintre cele mai religioase țări din Europa. Bine că nu sunt operative la USR. Căci situația asta nu-i coafează deloc bine – indiferent dacă Dan Barna va ajunge în turul al doilea sau nu.

Că veni vorba…

Barna e în continuare pe locul 3

Înțelepciunea maselor ne zice că Dan Barna e în continuare pe poziția a treia. Ceea ce confirmă inclusiv datele din sondajele interne ale USR.

Acum, la drept vorbind, s-a mai întâmplat ca toate sondajele să se înșele. Ultima dată chiar la ultimele prezidențiale când Klaus Iohannis a câștigat deși statistic nu prea avea acum.

Dar, în același timp, nu trebuie uitat faptul că nu întotdeauna e duminică. Sigur, întotdeauna e duminică atunci când se votează dar nu e duminică întotdeauna în sensul celălalt.

Mai apoi, în 2014 casele de pariuri au fost mai aproape de rezultat decât sondajele. De data asta, nici casele de pariuri nu-s prea convinse de posibilitatea unei finale între Klaus Iohannis și Dan Barna, creditând-o și ele pe Viorica Dăncilă cu prima șansă la a „juca” finala.

Și apoi mai e argumentul cu prezența. Ca și în alte scrutinuri, prezența la vot poate schimba și da peste cap toate calculele și toate predicțiile. Însă, de data aceasta, prezența la vot nu e obligatoriu să-l ajute pe candidatul USR pentru că, așa cum am stabilit deja, campania asta a produs mai mulți nehotărâți ca niciodată. Tsunami-ul ăla de nehotărâți s-ar putea să bată mai altfel.

Dacă e să-i credem datele lui Ionuț (și n-am motive să mă îndoiesc – se pricepe mai bine ca mine la lucrurile astea) – la o prezență de 9,7 milioane de alegători cu 320 de mii de alegători în Diaspora, Candidatul USR tot nu prinde poziția secundă.

În 2014, în primul tur, aceasta a fost prezența la vot: 9,7 milioane cu circa 230.000 de voturi nule.

Altfel spus, USR trebuie să facă istorie. Îi trebuie o prezență la vot mai mare decât în 2014 și o diasporă mobilizată aproape exclusiv pentru Dan Barna la un nivel mai mare decât în 2014 sau europarlamentarele din 2019. Sigur, acest lucru este posibil dar este și probabil? Probabil… vom afla duminică 😀

Dar,… mai e o veste proastă…

Nici Iohannis și nici Dan Barna nu conving

Atât președintele în exercițiu cât și Dan Barna se bazează în principal pe votanți deja convinși și avansează greu în lupta pentru a convinge alegători noi – departament unde conduce… Viorica Dăncilă.

Altfel spus, Viorica Dăncilă convinge mai mulți oameni din afara fanilor de bază să voteze pentru ea decât reușește Klaus Iohannis și Dan Barna la un loc.

Sigur, puteți să spuneți că sondajul lui Ionuț nu e suficient de bun. Dar al naibii că totuși se corelează cu mai toate celelalte (inclusiv cele interne ale partidelor – și da, am văzut și din alea câteva).

Sigur, toate calculele astea nu vor avea nicio relevanță în turul al doilea în cazul unei finale Klaus-Dan însă, ajunsul în acea finală nu pare atât de simplu pentru candidatul PLUSR.

Nu-i mai puțin adevărat faptul că Viorica a început de mai jos – porțiuni semnificative din PSD nefiind prea convinși de ea – ceea ce înseamnă că a trebuit să convingă mai mulți oameni din bazinul tradițional decât a trebuit s-o facă Dan Barna sau Klaus Iohnnis care sunt, cel puțin teoretic, mai puțin contestați de propriile partide. Sau… nu?

Din nou, dacă e să-i credem datele lui Ionuț (și eu aleg să i le cred pentru că seamănă cu ce-am văzut și pe la alții și seamănă și cu observațiile mele proprii) – Dan Barna poate miza pe sprijinul a 78% dintre votanții tradiționali USR în vreme ce Iohannis pe 79% dintre votanții tradiționali PNL, în vreme ce fostul premier poate conta doar pe 74% dintre votanții tradiționali PSD.

V-am spus că știu membri USR care nu doar că vor vota cu Paleologu dar au făcut și low-key shilling pentru acesta? Eh,… cam așa pățesc și alte partide. Pentru că oamenii sunt complecși și idiosincratici – nu NPC-uri. Mă rog, unii chiar sunt NPC-uri, dar totuși nu toți.

Iar la USR problema e complicată suplimentar de faptul că partidul e prea eterogen. Astfel că ai oameni care i-au votat în 2016 pentru un anumit parlamentar din județul lor, nu i-au votat în mai 2019 pentru că Ghelmez, nu-i vor vota nici acum pentru că Barna nu-i coafează, dar îi vor vota în 2020 iarăși pentru același parlamentar.

În fine, vom vedea duminică dacă Theodor Paleologu a avut dreptate în privința lui Dan Barna și chiar a fost o eroare de casting sau nu.

Un fel de încheiere

Cam ăstea sunt datele. Dacă ele se vor confirma sau nu ține de noi toți.

Însă faptele rămân: Campania electorală a fost foarte slabă și foarte anemică. Atât de anemică încât porțiuni semnificative din populație încă nu știu că duminică sunt alegeri. De-aia nu știu eu pe unde o să iasă prezența aia record.

Sincer, e rușinos modul în care s-a desfășurat campania. Poate și de-aia avem atâția tineri atrași de o guvernare prin partid unic. Când vezi că populimii i s-a urât cu binele și i s-a urât cu democrația, una din concluziile posibile e că poate nu mai e nevoie de ea.

Ceva trebuie să se schimbe. Ce? Nu știu încă da’ vă promit că atunci când voi avea o idee, vă zic.

Ah stai, era să uit – am pus thumbnail de la dezbatere și n-am zis mai nimic de ea. Păi vă zic acum: A fost plictisitor cu spume. Iar în puținele momente animate, Kelemen Hunor s-a descurcat cel mai bine. Și Dan Barna cel mai prost. Paleologu a ieșit cum a intrat – not great, not terrible. Gata, se pune c-am zis și ”dezbatere”.

No, cam atât. Mereți la vot și ne vedem marți-miercuri la Podcast.

Shalom!

Bere? Check.

Black metal? Check.

Cel mai greu de-nceput articol scris de mine vreodată? Here goes.

Chestia cu fascismul e că toți vrem să fim eroi. Să fim semnificativi într-un mod care, la sfârșitul vieților noastre, să-ndeplinească morala de la sfârșitul Cântului lui Ghilgameș: poți fi nemuritor, doar nu fizic, nu trupește, ci doar prin ecourile faptelor tale de după ce tu ai dispărut definitiv din lumea viilor. Ceea ce e o dorință perfect normală, nobilă chiar, dacă o conștientizezi.

Pentru ideologia tuturor mișcărilor naționalist-socialiste, reacționare la ascensiunea URSS, născute după Primul Război Mondial, o să folosesc ca termen-umbrelă termenul „fascism”. Da, ele sunt diferite, și voi elabora diferența asta unde o să fie cazul. Bătaia asta teoretică de câmpii de la-nceput e mai mult pentru oamenii din generația mea (eu fiind născut în ’92), unde cred că e nevoie de o explicitare a termenilor și a concepțiilor din spate.

Ei, chestia cu fascismul, la fel ca și cu orice altă formă de totalitarism, e că el deturnează dorința asta de eroism, simplificând până la anihilare fundamentele existențiale din spatele ei. Adică: dorința asta de supraviețuire prin moștenire, prin legacy, presupune în mod necesar că faptele care constituie moștenirea pe care-o lași în urmă după ce mierlești trebuie musai să aibă un sens. Să însemne ceva demn de a fi păstrat în amintirea celor de după. Teoretic, ceva bun, fiindcă nimeni, nici chiar sociopații, nu fac rău fără motiv. Și ăia încearcă să îndeplinească niște nevoi.

Faptul că ai creat un legacy înseamnă că ai găsit un sens în absurd, că existența ta a însemnat ceva, cel puțin la nivelul imediat al celor din jur. Ura! A winner is you! Dar, ca să ajungi acolo, în punctul în care însemni ceva pentru cel puțin încă o viață, trebuie să fii liber să alegi. Să exiști ca individ. Cum ar spune Sartre, ești condamnat la libertate. Fă ceva cu ea.

Chestia cu fascismul (cel puțin în interpretarea asta libertariană sau anarho-capitalistă, cum preferați), la fel ca și cu orice altă formă de colectivism, e că el trebuie să deturneze acest proces; fascismul nu poate susține în mod autentic dorința individului de a supraviețui eroic fiindcă resorturile lui colectiviste sunt atât de coercitive și intruzive, încât autenticitatea oricărui demers eroic e pusă sub semnul întrebării înainte chiar de a avea loc.

E greu să cred în noblețea actelor tale când, la fiecare pas, dau tot mai puțin de tine și tot mai mult de Stat, pe românește.

Așa că fasciștii cei mari și răi mizează pe o cacealma a istoriei, aceeași cacealma a istoriei pe care a mizat fiecare tiran al istoriei, începând cu Peisistratos: dacă reușești să înlocuiești în concepția oamenilor propriul sine cu un bine comun imposibil de definit, poți, cel puțin treptat, să îi convingi să facă aproape orice. Să omoare niște milioane de evrei, de exemplu. Sau zeci de milioane de oameni care au avut părerea greșită despre Marx. Fasciștii, deci, mizează pe colectivism.

Chestia cu fascismul e că, deși nu poate fi autentic în lupta eroică, e foarte bun la a crea o estetică, un simulacru al ei. Trebuie să fie, ca mecanismele lui cooptative, de soft power, sau cum ar spune lumea la nivel de stradă, de vrăjeală, să funcționeze. Fascismul n-are nevoie de eroi, ci de oameni care sunt absolut convinși că vor fi eroi imediat după ce termină și atrocitatea asta. Și următoarea. Și tot așa. Ca paranteză, taman batjocura asta cinică e ceea ce face colectivismele să fie infame, antitetice procesului nașterii unui erou așa cum l-am descris mai sus.

Pe scurt, fascismul pervertește cauza, schimbând principiul și individul pentru lege coercitivă și colectiv.

Deci, cu toții vrem să fim eroi și colectivismele, dintre care face parte și fascismul, ne vrăjesc că ne poate oferi o cauză mai bună. Ceea ce ne aduce la problema reală: cum, de fapt?

Bun, acum că e toată lumea pe aceeași pagină, înapoi în lumea reală. Case in point, copil de 17-18 ani, mare ascultător de black metal, care a avut noroc să mai citească una-alta și să beneficieze de niște cursuri de filosofie gratis ținute de un minunat profesor din Brașov. Primul meu an acolo a fost fix filosofie politică. Am și ținut conferință la final. A fost mișto. Cursurile alea s-au dovedit, în cele din urmă, salvatoare. Dar vom ajunge acolo.

Ei, creierul meu a fost mai mereu legat de politică, într-un fel sau altul. După cum spuneam, m-am născut în ’92. Printre primele lucruri pe care le-am învățat despre adulți se numără faptul că trebuie să muncești, că totul costă, și că ceva numit „gigacalorie” e al dracului de important iarna. Dup-aia am început să citesc. Multă mitologie, multe legende, multă istorie. Timpul trece, informația se acumulează, modelele valorice se formează, întrebările se adună.

Treptat, aflu de ce e importantă gigacaloria și de ce adulții vorbesc așa mult despre ce se-ntâmplă la muncă, chiar dacă au la dispoziție atâtea povești mișto. De ce stăteam 5 oameni într-un apartament de 2 camere din Steagu Roșu, de ce cartierul ăla se cheamă Steagu Roșu și de ce bunicii mei spuneau „strada Armatei Roșii” în loc de „strada Michael Weiss”.

Din cauza comunismului. Același comunism care ne-a jefuit de pământ, de demnitate și de umanitate în virtutea unei solidarități prefăcute. Așa că citesc mai departe, adun atrocități și gropi comune într-o minte care re-editează perpetuu tratate despre de ce comunismul e nașpa. Ani de zile. O fac și acum, dar pe alte coordonate.

Înapoi la 17-18 ani. Eram un pic nervos pe comunism (no duh), și pe faptul că, pe măsură ce începi să te orientezi ca om în raport cu lumea, vedeam tot mai clar aceleași mecanisme de control și represiune.

Chestia cu fascismul e că vârsta de 16-18 ani e vârsta la care dorința asta de o luptă eroică (preferabil, una la finalul căreia rămâi cu fata și se întâmplă sex) e cea mai intensă. Și într-o lume-n care compasiunea coercitivă, futengrijismul, cum s-ar spune pe-aici pe la Freedom Alternative, își ițește capul urât de după fiecare colț de internet, într-o lume-n care tu de abia ai devenit major, faci ce pare, la o primă vedere impulsivă, soluția reală: aceleași mecanisme, în sens opus. Doar că ai dreptate doar pe jumătate: sunt, într-adevăr, aceleași mecanisme.

Chestia cu fascismul e că el câștigă din compasiunea coercitivă. Cu fiecare act de cenzură, un fascist deștept spune: „dacă nu am avea dreptate, de ce nu ne-ar lăsa să vorbim? Noi suntem victimele corectitudinii politice, care încearcă să ascundă adevărul despre…”. Și chestia asta merge. Știu că merge, fiindcă am folosit-o.

Fascismul mai câștigă și din faptul că e extrem de simplu, axiologic. Tu trebuie să lupți pentru «introdu colectiv aici» și să mori. Dacă nu reușești treaba asta mișto, trebuie să ai o familie, așa cum îți spunem noi. Nuanțele depind, mai departe, de versiunea de fascism în discuție. Eu o să vorbesc despre legionarism.

Imediat ce am făcut 18 ani, am semnat adeziunea la ce era pe atunci Partidul Pentru Patrie, continuatorul fostului Totul Pentru Țară, partidul politic legionar din interbelic. Adeziunea există pe undeva, sunt sigur. Partidul a fost desființat în 2015. Am mai fost la câteva întâlniri neoficiale și la câteva evenimente organizate sub egida unei asociații a acelorași oameni.

La 18-23 de ani, e mișto să fii ilegalist.

Am făcut ceva de facto rău? Nu. Am avut niște păreri obiectiv tâmpite și am scris despre asta? Da. Dar, dacă nu e nimic în neregulă cu a ține niște parastase, nu am făcut nimic rău. Da, ideologia era acolo, și era la fel de groaznică. Reducerea oricărui rău la o conspirație evreiască generatoare atât a capitalismului, cât și a socialismului ulterior, ca metodă divide et impera de a stăpâni lumea civilizată. Chestii din Evul Mediu la propriu, mi s-a relatat la un moment dat că sărbatorile evreiești sunt un prilej de a masacra și canibaliza copii creștini. Ăsta-i nivelul, scuza pentru blood libel. Și multe, multe altele.

Dacă regret ceva, e faptul că, la un moment dat, datorită studiului meu doctrinar și înțelegerii ideologiei, am fost pus în fruntea aripii de tineret a organizației din Brașov. Am un gust amar în gură legat de asta, fiindcă nu-mi pot înăbuși senzația că am fraierit niște puști. Presupun că va trebui să fac pace cu asta într-un fel sau altul. Dar nu cred c-ați venit aici pentru remușcările mele legate de asta.

Articolul ăsta nu-i o scuză, fiindcă nu am pentru ce să mă scuz. Dacă părerile mele de la 21 de ani sunt atât de importante pentru cineva, acele persoane se vor bucura să afle că dezavuez ce am scris atunci. Celelalte puncte de vedere sunt irelevante.

Puteți găsi articolele pe Buciumul, periodicul organizației. E cumva eliberator să aflu că mai există. Și poate niște filmări de pe YouTube. Nu am ascuns niciodată ce am făcut. E un fel pervers de a îngropa în văzul tuturor o chestie urâtă, cred.

Chestia cu fascismul e că, dacă ești sincer, în principal cu tine, vraja se rupe la un moment dat. Un prieten de-al meu mi-a spus la un moment dat că „băi, am văzut ce scriai pe site-ul ăla, și tu dădeai mai mult în ai tăi”, ceea ce e adevărat. Într-o-ncercare de a corecta derapajele, de altfel logice, de la ideologia perfectă a Omului Nou,  instinctul meu atunci a fost unul corectiv: „bă, rasismul pe care voi îl susțineți nu e ideologic al nostru, noi ne separăm pe criterii de supremație religioasă”, de exemplu. Și asta a mers o vreme.

Pelicula de celuloid s-a rupt de tot, însă, când am scris o refutație la niște bălmăjeli antivacciniste preluate cu sârg din Familia Ortodoxă. Articolul meu nu a fost dat jos atunci, dar a fost rapid îngropat sub încă două preluări de pe bloguri antivacciniste. După o ceartă la telefon cu redactorul șef, care nu putea să înțeleagă de ce e un pic penibil să ai pe site articole diametral opuse pe aceeași problematică, m-am hotărât să nu mai scriu. Ceea ce am și făcut.

Cred că aici m-a salvat ce-am învățat din seminariile de filosofie: instinctul de a-mi pune-ntrebări s-a reactivat și m-a făcut să mă distanțez un pic de camera cu ecouri. Și a mers. Cu cât am luat elemente din alte sisteme filosofice ca să-mi argumentez pozițiile noi, generate de tensiunile ideologice, cu atât am renunțat la legionarism ca ideologie.

În general, când scriu un articol, îmi place să ofer și o soluție la problematica pe care-o discut. În cazul ăsta, deși e dificil și laborios, soluția e extragerea individului de acolo, profitând de tensiuni ideologice, și deprogramarea. Iei puștiul de acolo când vezi că are un conflict ideologic, și adâncești cât de mult poți falia. La un moment dat, îndoiala va face restul. Mă tem că nu am o metodă mai bună decât asta, care durează, e laborioasă și da, are nevoie de autenticitate. Știți voi, cu eroismul, cu alea de mai sus.

Pe scurt, deci, chestia cu fascismul e că fascismul trăiește bine sub cenzură, deturnând dorința noastră firească de eroism, pe care-o pervertește pentru propriile scopuri tiranice. Puștii vor fi mereu vulnerabili la asta, dar prevenția și leacul sunt ceea ce au fost mereu: autenticitatea. Dați-le o palmă după ceafă, explicați-le că nu există destin, cu atât mai puțin ununl triumfal, ziceți-le că dacă se luptă cu monștri, pot să ajungă la fel de monstruoși dacă se uită-n vid, și, mai presus de toate, ascultați-i dracului, că de acolo apar school shooter-ii, extremiștii, fundamentaliștii, și toate relicvele astea ale istoriei noastre.

Cât despre mine, o să continui să scriu. Am un volum de poezie publicat, încă unul gata, și chestia la care lucrez acum o să vorbească puțin și despre radicalizare și extremism, că trebuie s-o facă și cineva care chiar a fost acolo.

Chestia cu fascismul e că trebuie să scapi de-acolo și să-ți găsești propriul sens.

Cu mulțumiri celor de la FA pentru curajul de a publica asta, și vouă pentru curajul de a o citi,

Horia Marchean

Pe scena politică din Marea Britanie se confruntă două mari forțe politice: stânga “conservatoare” și stânga laburistă. Ce e în afara lor e iliberalism, populism, adică extrema dreaptă. Singura deosebire importantă între stânga “conservatoare” și stânga laburistă, este că prima vrea să construiască socialismul de sorginte neomarxistă singură, fără amestecul stângii continentale, în timp ce stânga laburistă vrea să o facă în colhozul bruxellez.

În Germania, de ani buni, conduc împreună două mari forțe politice: stânga creștin democrată și stânga socialistă. Sunt sprijinite în Bundestag de stânga ecologistă și cea comunistă. Ce e în afara lor, a celor 4 forțe de stânga, e considerat, taxat, etichetat drept iliberalism și populism, adică extrema dreaptă. În Germania, iliberalismul, adică extrema dreaptă, se internează în spital, dupa ce a mancat bătaie, își cumpără mașina nouă, dupa ce aia veche i-a fost incendiată, își repară casa, dupa ce i-a fost arsă sau taguita cu zvastici, își caută o slujbă nouă, dupa ce a fost dat afara din cea veche, și tot așa. Pentru că au patru alternative, germanii au renunțat bucuroși la alternanța la putere. Nu contează, sunt foarte mulțumiți că au unitate politică. Asta le aduce aminte de vremurile bune – alea de la Bismarck și pana la Hitler. Și în Germania e democrație. Iar democrație, cum e în Marea Britanie și Germania, e cam peste tot în Europa.

Singurele locuri unde nu există democrație, și asta e foarte vizibil – atât de vizibil încat media europeană se vede obligată să vorbească despre asta zilnic – sunt Polonia și Ungaria. Acolo, pe eșichierul politic sunt două forțe importante: dreapta și stânga. (Da, DREAPTA! Asta când ar fi trebuit să existe și acolo măcar două stangi, cum este normal. Ca în Marea Britanie, sau ca în orice altă democrație modernă, socială, liberală, europeană) și, de ceva timp, cetățenii celor două țări votează, în marea lor majoritate, cu dreapta. Adica, dupa cum consideră Comisia Europeană și e de acord și Parlamentul European, polonezii și ungurii acționează împotriva statului de drept. Din cauza asta, în Polonia și Ungaria, nu există democrație. Acolo există numai extrema dreaptă, adică iliberalism și populism. Sau, cum a spus-o, cu curaj, președintele Franței, lepră naționalistă.

În Romania nu există dreapta, așa că democrația nu poate fi pusă în pericol de nimeni, și, deși mai există încă tot felul de boli, lepra asta descoperită de Macron a fost eradicată complet. Prin urmare, românii sunt, în marea lor majoritate, patrioți europeni. S-a vazut asta la referendum – ăla cu familia tradițională -, s-a vazut la alegerile europene, și se va vedea și în noiembrie, cand românii se vor îmbulzi la urne să-l aleagă guvernator al Romaniei ori pe Johannis – candidatul Bruxelles nr. 1, ori pe Barna – candidatul Bruxelles nr. 2.

Nu e un secret pentru nimeni (deși e în continuare surprinzător de complicat pentru mulți) că la Freedom Alternative ne uităm întâi la idei și apoi la propagandă, acordându-le pondere de 51% și respectiv 49%. Ăsta e modelul pe care l-am ales. Evident, nu are nimeni pretenția că e unicul sau cel mai bun model. Există destui care fac 90% idei și 10% propagandă, precum și invers. Fiecare pe felia lui și nu-i nimic în neregulă cu niciunul dintre modele. Asta-i frumusețea pluralismului și a pieței libere până la urmă.

Însă azi noapte am primit un mail cumva acuzator că nu e bine cum fac. Primim din astea cam 10-15 pe lună. Dar ăsta îmi era adresat mie personal și venea de la cineva care nu este nici political operative și nici om prost. Drept urmare se cade să răspund. Și răspunsul nu e deloc greu.

Pentru că propaganda mută opinia publică și câștigă alegerile

E atât de simplu. Nu, nu intelectul, nu numărul de facultăți absolvite (sau prestigiul lor), nu numărul de expresii pompoase (sau de injurii – sau lipsa lor), nu numărul de „atacuri frontale asupra adversarilor” (mamă, ce detest sintagma asta) și nici măcar ideile concrete de măsuri.

Desigur, toate astea contează într-o oarecare măsură, dar prea puțin totuși. În orice caz mult mai puțin decât se chinuie să vă convingă diferiți ideologi de pe Internet sau de aiurea. Dacă cele mai bune idei și cele mai bune măsuri câștigau alegerile, Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile în 1992 și Mugur Isărescu în 2000 (după ce ca premier a rezolvat în 3 luni ce nu reușiseră Dumnezeu-mai-știe câte cabinete în 9 ani). Dar nu a fost așa. Întocmai pentru că ideile contează mai puțin decât și-ar dori segmentul naiv și/sau ideologic din clasa clevetitoare.

Înainte de fiecare alegeri legislative și prezidențiale îmi rezerv două zile pentru studiu și actualizare a cunoștințelor de istorie recentă (inclusiv sau, mai bine spus, mai ales, istoria propagandei). De ce fac asta? Pentru că a privi cu picioarele pe pământ și nu de la înălțimea euforiei tinde să ajute foarte mult la sănătatea mintală pe termen lung.

Tocmai am terminat de (re)văzut un documentar făcut de Adevărul în 2014, cu puțin timp înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale la capătul cărora Marele Mut avea să devină președintele țării. Vă recomand ferm să-l vedeți și voi.

În el veți găsi analize foarte similare cu ce facem noi azi. Îl puteți auzi pe Cristian Tudor Popescu (adevăratul Ministru al Propagandei în epoca post-comunistă) explicând foarte sec de ce era perfect firesc ca Iliescu să câștige în 1990 și explicând foarte clar și ce ”greșeli politice” (a se citi: greșeli de propagandă) au comis Rațiu și Câmpeanu. Sau de ce Emil Constantinescu n-avea nicio șansă în 1992. Sau de ce Emil Constantinescu a câștigat în 1996 (hint: nu din cauza meritului său).

De ce sunt astea importante? Pentru că asta e țara. Și nu poți fi un bun analist politic fără să cunoști foarte bine țara și, mai ales, butoanele ei propagandistice. Sună oribil asta cu „butoanele propagandistice” dar e în esență un termen mai scurt pentru multitudinea de factori ce pot (sau nu) să apară în timpul unei campanii electorale care pot înclina decisiv balanța. În 1996 a fost moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte. În 2004 a fost „dragă Stolo” iar în 2009 a fost ineptitudinea nesperată (dar nu tocmai surprinzătoare) a lui Mircea Geoană.

De ce sunt importante lucrurile astea? Pentru că dacă nu cunoști istoria așa cum e ea (nu așa cum ai vrea tu să fie), nu poți analiza cât de cât onest nici prezentul și în mod cert nu poți propulsa candidatul tău preferat (și presupunem și ideile tale preferate) spre Putere. N-ai cum.

De-aia vorbim atât de des despre propagandă. Pentru că cu cât mai mulți oameni înțeleg lucrurile astea, cu-atât mai educat (în sensul real) devine electoratul.

Sigur, procesul este unul complicat și de lungă durată. Și în mod cert va supăra oamenii pe parcurs – fie prin deziluzie (în rândul celor încă naivi), fie prin oftică (a celor care investesc într-o parte și pierd pentru că se „dă din casă”). Dar astea-s lucruri firești.

Ce nu mi se pare însă deloc firesc este numărul de oameni chipurile de pe Dreapta care continuă să se încăpățâneze și să insiste că ei, și prin extensie Dreapta ca întreg, nu doar că trebuie să fie, dar deja este deasupra propagandei. A crede așa ceva după episoadele 1990, 1992, 1996 și, mai ales, 2004 și 2014, e inadmisibil.

Literalmente cursul istoriei țării noastre a fost schimbat (câteodată înspre binișor, câteodată înspre [foarte] rău – dar schimbat fără îndoială) de propaganda corectă la locul potrivit.

Va fi o luptă lungă – cel puțin 7 ani de-acum încolo, estimez eu – până când Dreapta (atâta cât e și cât o fi) va învăța și, mai important, va internaliza acest aspect vital. Și după ce se va fi întâmplat asta, abia dup-aia putem trece la pașii următori. Căci propaganda nu e totul. Propaganda este pentru politică ce era Ronaldinho la Barcelona sau Cristiano Ronaldo la Real Madrid: cea mai importantă piesă, care deseori decide meciul în momente cheie, dar nicidecum singura piesă.

Dar mai e până acolo. Și până ajungem acolo, vom continua să vorbim atât de des despre propagandă.

La vârsta de 95 de ani, Robert Mugabe era ultimul dictator încă în viață care prinsese vremurile de glorie și eternă prietenie cu Nicolae Ceaușescu și ceilalți dictatori marxiști leniniști din lumea întreagă.

Dictatorul a murit în Singapore astăzi dimineață la o clinică privată unde fusese internat în urmă cu un an.

Pe străzile capitalei Harare oamenii au sărbătorit în stradă vestea decesului celui care a condus Zimbabwe cu mână de fier vreme de aproape 40 de ani.

Ca și altor teroriști comuniști din Africa (spre exemplu Nelson Mandela) – imaginea acestui dictator este în continuare spălată în mod intenționat atât de naivi cât și de politicieni de Stânga care îl laudă pentru ”eliberarea” țării și pentru presupusa lui activitate în domeniul ”reconcilierii rasiale” – omițând atât masacrul Gukurahundi, comis la ordinul lui Mugabe de către Cea De-a Cincea Brigadă a Armatei (antrenată de specialiști din Corea de Nord) care a dus la moartea a peste 80.000 de oameni precum și politicile rasiste ale acestuia de la începutul acestui secol.

Robert Mugabe a fost înlăturat de la putere în noiembrie 2017 prin lovitură militară de stat condusă de actualul președinte Emmerson Mnangagwa. Au urmat negocieri în care dictatorul a fost de acord să demisioneze în schimbul acordării imunității pe viață și protecție a siguranței sale pe teritoriul Republicii Zimbabwe – insistând că își dorește să moară în Zimbabwe și nu concepe să trăiască în exil.

Negocierile au avut loc deoarece porțiuni largi din societate se temeau ca acesta să nu lase în urma sa la cârma țării pe soția sa, Grace (52 de ani la momentul negocierilor) – cunoscută pentru faptul că mergea la runde scumpe de cumpărături la Londra în timp ce țara murea de foame.

Ultima dorință a dictatorului nu a fost îndeplinită însă acesta nu a fost deranjat niciodată de vreun tribunal pentru actele sale comise în calitate de lider al națiunii. Actualul președinte – fost vicepreședinte în administrația Mugabe – s-a limitat la declarații mai degrabă neutre atât în ultimii doi ani cât și acum, după moartea dictatorului.

Cine a fost Mugabe

Mugabe a fost primul premier al țării la obținerea independenței în 1980 până în 1987 când guvernul a amendat constituția și a fost proclamat președinte și comandat suprem al forțelor armate – rol care îi permitea și să dizolve parlamentul, să declare lege marțială și să candideze pentru oricâte mandate dorea.

Mugabe a menținut relații cu fosta țară stăpânitoare – Marea Britanie – și după sfârșitul erei coloniale fiind primit de mai multe ori în vizite de Stat de către Regină precum și de către prim-miniștri.

Regina Elisabeta l-a decorat pe Mugabe cu ordinul onorific de Cavaler al Majestății Sale în 1994 însă ordinul i-a fost retras în 2008, la vârful crizei politice și economice din Zimbabwe.

Mugabe a menținut relații excelente cu Corea de Nord. Pe lângă acordul cu Kim Ir-Sen care permitea armatei nord-coreene să desfășoare antrenamente în Zimbabwe dar și să antreneze armata zimbabweană, Corea de Nord a beneficiat și de mai multe contracte de construcții în țara din sudul Africii. Cel mai elocvent exemplu este Monumentul Eroilor Națiunii din Harare, însoțit de un muzeu de propagandă menit să spele rolul lui Robert Mugabe în atrocitățile de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut.

Robert Mugabe – la fel ca și ceilalți comuniști din Africa – a fost susținut puternic de URSS și ulterior a avut parte de primire călduroasă în întreg spațiul comunist – inclusiv în România – cei doi dictatori comuniști vizitându-se de mai multe ori.

După căderea URSS, cetățenii sperau că promisiunea lui Robert Mugabe de a democratiza țara ar avea o șansă mai reală să se întâmple întrucât, sperau ei, acesta nu mai trebuie să mulțumească nici Moscova și nici vreun alt lider autoritar comunist.

În realitate, între 1990 și 2000 regimul Mugabe a dus o campanie de cheltuire a tuturor resurselor Statului pentru a-și mulțumi apropiații politici și pentru a-și consolida puterea.

În 2000, Mugabe a pornit campania agresivă de confiscare a tuturor fermelor deținute de europeni albi (descendenți ai foștilor coloniști dar și coloniști mai în vârstă care au ales să rămână în țară și după căderea regimului colonial) sub pretextul redării pământului „proprietarilor de drept negri și localnici”.

Trecând peste faptul că majoritatea fermierilor albi erau născuți în Zimbabwe și-și dețineau legal și legitim terenurile, măsura de confiscare nu a adus nici dreptate și nici prosperitate. Majoritatea fermelor confiscate (cu proprietarii hăituiți în exil) au fost lăsate în paragină iar cele care au fost date unor proprietari noi – au fost date unor apropiați ai regimului care nu aveau niciun fel de experiență sau cunoștințe în conducerea unei astfel de afaceri.

Rezultatul a fost unul catastrofal. Cel puțin 10.000 de oameni au murit de foame între 2000 și 2003 și alte câteva milioane au părăsit (cei mai mulți definitiv) țara pentru a evita aceeași soartă.

Confiscarea nu a fost nici ea una pașnică (legală nici atât) – miliții asociate cu regimul torturând sau ucigând sute de fermieri albi și jefuind mii.

Oponenții politici ai lui Mugabe au fost deseori bătuți, abuzați sexual sau cercetați penal fără temei pentru trădare.

Între 2004 și 2008 Zimbabwe a trăit Revoluția Industrială pe invers – țara prăbușindu-se în totalitate în feluri în care nu s-a mai întâmplat (încă) în epoca modernă nici măcar după un război.

În 2008 inflația în Zimbabwe atinsese pragul de 250.000.000% (două sute cincizeci de milioane la sută). Abia după 2009 rigida administrație Mugabe a început să accepte reforme. Despre economia recentă a Zimbabwe, Freedom Alternative a făcut un reportaj de la fața locului.

Ca și în România înainte de 1989, în timp ce țara murea de foame, familia dictatorului trăia foarte bine într-un palat prezidențial opulent.

Cu economia încă în pionieze, în 2015, la aniversarea a 91 de ani, Mugabe a dat cea mai mare petrecere din istoria țării la un complex de lux unde s-a servit carne de pui de elefant, s-au făcut partide tovărășești de vânătoare (similare cu cele pe care le făcea Ceaușescu) și la care au participat în jur de 21.000 de oaspeți.

Desigur, în tot acest timp, Mugabe era ”reales” în scrutinuri în care manipularea atingea cote ridicole, după cum ne-a fost explicat de un localnic care a fost observator în cele mai recente ”alegeri” ce au fost ”câștigate” de Robert Mugabe.

Una peste alta, lumea este începând de astăzi un loc marginal mai bun odată cu ascensiunea lui Robert Mugabe în rolul de bun comunist.

Suntem în anul 2019 și încă mai sunt concetățeni surprinși de faptul că nimeni n-are în mod rezonabil încredere în mai nicio instituție a Statului cu excepția Armatei.

Conform INSCOP, în martie Miliția se bucura de încrederea a 43% dintre români. Sub Jandarmerie, care se bucură de încrederea a 48,1% dintre români.

Sondajul însă a fost făcut în finalul lui ianuarie. Adică înainte ca Miliția să împuște random în cap o femeie. Înainte ca doi suspecți să se sinucidă subit în arestul poliției la distanțe apropiate unul de celălalt. Unul în februarie și unul în iunie. Ambii suspecți ar fi avut potențialul să spună ceva într-un tribunal public despre incompetența letală a poliției. N-au mai spus. Eh… conspirații, nu-i așa?

Sondajul e făcut și înainte ca Jandarmeria să omoare un om la Vatra Dornei. Dar totuși după ce un alt om a murit împușcat în cap de miliție ”complet accidental” la Vaslui.

Sondajul e făcut și înainte ca un alt jandarm să se fi dovedit a fi ucigaș cu sânge rece și cumva nimeni n-a știut, n-a putut preveni pentru că testele psihologice sunt pentru tâmpiți, scrise de tâmpiți și aplicate de idioți. Dar sărim peste.

Sondajul e făcut și înainte ca Miliția să se mai uite în timp ce unii își luau săbii în cap. Tot la Caracal.

Sondajul e făcut și înainte de cazul de acum 24 de ore. Nu, nu e vorba de cazul Alexandra – ci de cazul unui tânăr băgat în spital de Jandarmerie pentru că semăna cu un tâlhar. N-ați auzit de cazul ăsta pentru că acum toată lumea e concentrată pe cazul Alexandra.

Și ajungem și la cazul Alexandra – al 8-lea doar anul ăsta care ajunge în presă. Mai mult de unul pe lună! Mai mult de un caz pe lună când sau Miliția sau Jandarmeria fie ucide direct, fie ucide prin sictir și incompetență fie, în cel mai bun caz, doar snopește în bătaie sau rănește grav pe cineva.

Pe ăștia tu, contribuabil român, îi plătești să aibă grijă de tine. Mă chinui mult să mă abțin de la a bufni în râs. Siguranță și încredere! Aaaaha!

Eu am mai multă încredere în mine, în vecinii mei și în comunitatea mea (neapărat în ordinea asta) decât o să am vreodată în orice polițist sau, mai ales, jandarm. Și de-aia ne trebuie un al doilea amendament. Ieri, de preferință.

Restul îs povești. Cu un al Doilea Amendament s-ar schimba peste noapte raportul de forțe dintre infractorii cu sau fără uniformă și cetățenii obișnuiți. Păi voi ce credeți că în SUA are tupeu vreun procuror să fută la cap pe cineva care folosește violența pentru a se apăra pe sine sau un membru al familiei sale? Nu, pentru că procurorii știu prea bine că după ce iau o astfel de decizie, trebuie să se întoarcă în comunitate. Vezi de exemplu cazul ăsta.

În statele mai civilizate ale SUA (că au și ei zone necivilizate), cetățeanul are dreptul absolut de a se apăra împotriva violenței – inclusiv în mod explicit și împotriva poliției. Sigur, milițienii (că au și ei din ăia) au smiorcăit că o să fie terrible că miau-smiorc-plm. Și n-a fost. Dimpotrivă. Poliția în Indiana a devenit de departe cea mai kosher din Uniune. Pot atesta personal asta că i-am întâlnit și eu.

În cazul Alexandrei, parcă un pic altfel ar fi stat lucrurile dacă vecinii erau înarmați și dacă nu toată lumea ar fi fost obligată să stea după curu’ Miliției.

În esență, în zona asta va trebui să ne gândim: cum începem și noi să ne raportăm la We the people și nu la România este un Stat. Diferența aia chiar contează. E diferența dintre viață și moarte de multe ori. Sigur, nu tot timpul – că nimic nu e perfect pe lumea asta.

În fine, înainte să închei, să remarcăm că în țara cu cel mai rapid internet din Europa și cel mai ieftin din lume și cu un sistem telecom în top 10 mondial fără absolut nicio problemă… cumva ăia de-i plătește contribuabilul cu sume pe care el, contribuabilul, nici nu le poate visa – nu pot localiza un telefon. Ba mai rău, mai ești luat și la mișto spunându-ți-se că îți trebuie aplicație ca să suni la 112. Bă voi s’teț pă bune?!?!

Întocmai pentru că stau lucrurile așa, e timpul să schimbăm raportul de forțe. Am încercat varianta voastră. NU MERGE! E timpul să încercăm și varianta cu We the people. N-om fi perfecți (de fapt sigur nu suntem) dar cum românii au putut să construiască drumuri, poduri, canalizări, rețele de apă potabilă, rețele de electricitate și internet – totul fără ajutorul Statului – ba chiar nu de puține ori ÎN POFIDA acestuia… e rezonabil să credem că poate se și pot apăra în afara monopolului Statului.

La asta să ne gândim în următoarea perioadă. De comitete și comiții suntem sătui. Sau… suntem?

Nu e un secret că nu am deloc la inimă sporturile feminine – în special cele în care este implementată egalitatea în plată în ciuda inferiorității evidente atât în calitate cât și în cantitate. Iar tenisul feminin e cel mai atroce caz de acest gen.

Cu astea spuse, văzui pe un thread de Faceberg o poziție de la un leftist care mi-a adus aminte de ce, în arena politicii practice, opinia personală (mai ales a mea) contează ceva mai puțin spre deloc.

Această poziție a fost luată mult în balon pe FațăCarte – mulți „internauți” apreciind drept ridicolă insinuarea că sportivii sunt vehicule ideologice sau că ar avea o datorie față de comunitățile care îi aplaudă.

Sigur, luat strict pe fapte și pe subiectul de față – Simona Halep – chiar este ridicol. Simona Halep (și tenisul în general) nu a primit bani publici, nu a căutat subvenții pentru munca ei și în genere n-a așteptat nimic pe gratis din partea nimănui. Iar comunitățile care o aplaudă primesc deja recompensa în forma jocului bun (sau mă rog, apreciabil) pe care-l prestează făcându-și aplaudacii fericiți. E un schimb cât se poate de onest și de consensual. În sesul ăsta, insinuarea lui Paul Gabriel Sandu este, într-adevăr, ridicolă.

Însă Paul Gabriel Sandu nu vorbea în sensul ăsta – și intervenția sa arată cât de mare este discrepanța (ca să nu zică hăul) între cum vorbesc leftiștii și cum vorbesc oamenii normali.

Să ne înțelegem: la Stânga (și în special la extrema Stângă, de unde vine și Paul), totul, dar absolut totul este întâi de toate politic. Asta nu înseamnă că nu există și dreptaci care gândesc așa dar ”the personal is political” nu își are originile în nicio versiune de Dreapta mai nouă sau mai veche (în niciun caz mai veche, mai ales) – ci este fundamentul leftismului.

Și nu doar leftismului modern – ci leftismului de orice fel.

Așa e și cu putință ca astfel de intervenții să fie apreciate deopotrivă de activiști PSD-iști din Vaslui (Stânga veche) precum și de activiști veganiști sau antisemiți care nu mai pot după drepturile teroriștilor (Stânga nouă). Pentru toți aceștia, personalul este politic.

Odată înțeleasă cheia în care Paul Gabriel Sandu vorbea, devine mai ușor de înțeles și de ce, chiar dacă în cel mai sinistru mod cu putință, cam are dreptate.

„Păcatul” lui Paul Gabriel Sandu e că a lăsat porumbelul liber în public – întrucât lungul marș prin instituții nu e menit să fie chiar atât de public. Marele lui avantaj e că cine vede și nu știe zice că fix așa trebuia să fie. Sau, mai pe românește, mai nimeni n-o să-l creadă, mai nimeni n-o să observe și în 24 de ore uită toată lumea.

Chiar și-așa, e de reținut că, din punctul de vedere al extremei Stângi, nimeni și nimic nu poate exista în afara ideologiei și în afara sistemului care trebuie impus tuturor. Iar Paul știe foarte bine asta deși, sunt convins, se va grăbi să nege sau pur și simplu va ignora subiectul (eu așa aș face).

„Filmul” ăsta l-au mai văzut românii. Niciun succes sportiv românesc pe scena internațională nu exista fără mulțumiri din inimă Partidului – chit că avea de-a face cu Partidul sau nu (deși deseori avea, chiar împotriva voinței sportivului).

Ce s-a schimbat în prezent este faptul că deocamdată Stânga nu deține același nivel de putere așa că încearcă, tiptil, cu răbdare, să subvertească orice instituție sau figură poate și s-o transforme în vehicul ideologic. În ochiul Stângii, orice există și este popular în vreun fel este un potențial vehicul ideologic încă neexploatat. ”Untapped potential” îi zice pe la seminariile de îndoctrinare leftistă la care Paul sigur a participat.

Bun, și de ce am scris toate lucrurile astea? Pentru că atâta vreme cât non-Stânga nu pricepe cum gândesc oamenii ăștia și de ce, Stânga radicală va avea, mai devreme sau mai târziu, mai mult succes decât merită. În esență, va câștiga prin neprezentare în foarte multe etape. De ce? Pentru că non-Stânga visează cai verzi pe pereți în timp ce stângiștii hardline infiltrează, cu răbdare, instituție după instituție fără prea multă opoziție.

Asta nu se va schimba până când non-Stânga nu va învăța măcar să citească ce primește.

Oameni de bună credință – normali, non-leftiști, non-ideologizați – s-au grăbit să-i arate ideologului că greșește. Fie prezentând fapte care contrazic narativa lui (arătând că Simona Halep e implicată în mai multe cauze sociale și nu numai care aduc un impact pozitiv mai multor oameni decât o să aibă Paul Gabriel Sandu în 50 de vieți), fie încercând să demonteze logic afirmațiile lui Paul. Această abordare este din start sortită eșecului.

De ce? Pentru că fie Paul deja știe lucrurile astea, fie nu le știe dar oricum nu-i pasă. În practică, rezultatul este același – oamenii de bună credință ducându-i argumente care sunt în afara subiectului pentru el (besides the point, dacă vreți). Pentru că Paul nu e interesat de fapte – ci de avansarea unei narative care narativă spune că nimic din ce nu este aprobat de Partid nu trebuie apreciat, căci altfel ești un alb privilegiat (ferească Dumnezeu și creștin!) care urăște săracii.

De fapt, singurul lucru pe care-l aflăm de la Paul este că Simona Halep nu este încă ideologizată. Asta e o informație nouă și utilă. Ce faci cu ea e altă poveste. Paul deja a decis – va încerca să te facă să-ți fie rușine că te uiți la tenis (un sport de și pentru privilegiați), că te bucuri când un român câștigă și speră ca la un moment dat Simona Halep (sau următorul sportiv de succes) se va simți și el/ea suficient de rușinat(ă) încât să ofere un nod of approval și pentru leftiști. Fie în forma unor donații la cauze leftiste (doar nu credeați că leftiștii fac activism dezinteresat financiar, nu?) fie măcar o susținere în public pentru diverse cauze – mai un veganism, mai un gheism, mai un feminism misandrin,… se găsește ceva.

Până atunci însă (dacă acel moment va veni), vor curge sloganurile bine știute și întipărite programatic în mintea majorității românilor. Le știți și voi: „suntem jalnici ca nație”, „suntem mândri fix degeaba”, „nationalist man bad”, etc. etc.

Desigur, așa cum Paul însuși ne confirmă în mod direct, lucrurile astea stau așa atâta vreme cât direcția este una pro-leftistă. Dacă însă sportivii înțeleg să-și manifeste „datoria” față de comunitate printr-o donație la campania unui conservator sau prin ridicarea unei biserici atunci, se știe, este foarte-foarte rău sau măcar întristător.

Tipul ăsta de logică funcționează la orice când vine vorba de leftiști. Andy Ngo, homosexual asiatic, a devenit repede straight-white privileged în momentul în care nu a susținut Stânga iar lobby-ul ocupat cu drepturile „minorităților sexuale” a avut o imensă durere în cur atunci când Andy a fost călcat în picioare lăsându-se cu sângerări cerebrale. Ba chiar presa de bon ton s-a grăbit să apere agresorii. Și acolo logica a fost aceeași: Câtă vreme „țin cu noi” – minoritățile sexuale și/sau etnice sunt bune și de apărat împotriva violenței. Când nu mai „țin cu noi” – e cel mult întristător când mai sunt călcate pe cap chiar de noi.

Morala poveștii: Când un ideolog leftist (mai mic sau mai mare) vorbește despre ceva, uitați-vă la direcția generală. Aplicați o lentilă colectivistă ca să înțelegeți la ce se referă. Paul nu vorbește neapărat despre Simona Halep ci despre direcția generală că sportul ar trebui să fie ideologic și că e mare păcat că acum nu (prea) este. Mă rog… valabil și în cazul prezentului hrisov, el nefiind despre Paul în mod special, ci despre leftiști în mod general 😀

Ah și în cazul în care vreți să-mi spuneți că poate el nu știe asta și că poate e doar demoralizat, vă rog să nu.

Pentru maximum de amuzament, plătitorilor de taxe români trebuie să li se mulțumească pentru faptul că i-au plătit lui Gabriel Sandu ”studiile” doctorale în neo-leftism și, după un tur în Almanya acum ne predică leftism dur studiat direct de la sursă.

Atât.