Posted on

A year of sanctions. How’s it going?

At the beginning of Russia’s war of aggression against Ukraine, multiple countries (and not just Western ones) imposed various types of sanctions on the Russian economy. The imposition of the sanctions’ regime was relatively well executed but very poorly communicated to the public.

The public was told (or was given the impression) that the Russian economy would collapse within months because it’s the toughest sanctions regime ever imposed on a country. The latter part was absolutely correct, but the former was clearly not entirely honest.

As a result, the public’s trust in the sanctions regime was needlessly shaken due to the high expectations – leading some to lean on exaggeration in the other direction, so far as to believe Putin’s claims that the sanctions had little or no effect. That’s also wrong. So, how’s it going?

Withdrawal of major companies

For once, someone in Academia actually did something useful for the public. So the Chief Executive Leadership Institute from the Yale School of Management went into the enormous undertaking of actually tracking down all of the big non-Russian corporations with business in Russia to see if they actually do make any move as (so many of them) promised.

1586 companies ended up on Yale’s list which gets upgraded at least once a week (last update on February 26, 2023), graded from A (complete exit from Russia) to F (digging in).

The result? 521 companies fully exited Russia (grade A) and another 500 curtailed most or all operations (grade B). On the opposite end of the spectrum, 238 companies either continue as normal or are actively expanding in Russia (“digging in” – grade F).

This in itself is extraordinary. Over 2/3 success rate in fact beats the previous attempt at a global boycott, which happened against Apartheid South Africa 35 years ago.

With that said, there is still room for improvement. There are many companies from Austria, G*rmany, France, Italy, the USA or the United Kingdom that are on the “grade F” list.

Cloudflare, Buzzi Unicem (Italy), BT Group (UK) or Doka (Austria) are some of the Western companies that are still operating in Russia that can still be… persuaded into no longer doing so.

Industry

The automobile production in Russia took a nosedive by 67% – and that’s according to Rosstat (the official Russian Statistic Institute, hardly a trustworthy source). The Russian automobile plants churned out 450.000 cars in 2022, according to Kommersant. That’s less than Romania, whose plants churned out 507.000 cars in 2022, which is not a record for Romania. Keep in mind that of those ~450k cars produced in 2022, quite a few of them are Soviet-era Moskvich which we don’t even know if they work.

75% of car-related transactions in Russia are of used cars, mostly second or third-hand from Japan. The overall number of transactions and production are lower than the 2009 global financial crisis.

To make things worse, there are no chips for anything. Russian leadership hoped to replace what they can’t get from the West by buying from China. There’s just one problem: the Chinese-supplied chips have an enormous failure rate. 40% of the chips delivered to Russia are defective. Such a failure rate makes any sensible production planning impossible. And the goods that are produced with the non-defective ones, obviously, end up being more expensive.

Other industries are under all sorts of weird pressures. So, for instance, Russia can produce its own steel, right? Well, yes, but… some raw materials used to be sourced from Kazakhstan. But Kazakhstan is no longer willing to sell. So the Russian plants now have to source it from within Russia but from further away from the plants (geographically speaking).

Speaking of Kazakhstan, the country bounces between refusing to sell steel to Russia to selling enormous amounts at dumping prices – distorting the Russian market in unpredictable ways. This is reported by Kommersant, which can’t be suspected of a pro-sanctions or anti-Russia bias.

Workforce

The Mayor of Moscow wrote in an official blogpost that things will get rough as hundreds of thousands of people are simply left with nothing to do in the city as everything relevant for them is closed or will be closed. That was in April 2022. Since then, the mayor has been subjected to a special persuasion operation to shut up about it. Even so… the numbers he presented were still real.

In response to multiple such situations (not just in Moscow) the government responded by trying really hard to absorb as many people as possible into various furlough schemes, fake or real government jobs or early retirement. Sure, over the short run, this eases the tension. But for how long can this be sustained? And who funds it? (more on that in a bit)

Nobody really knows how many people left Russia. According to research by The Bell, at least 512,000 people left Russia and did not come back (as of December 2022). This number is the most conservative estimate and most likely wrong, given that just Kazakhstan reported a bit over 200,000 border crossings one way (from Russia to Kazakhstan) without any returns.

Whatever number you choose to believe, one thing is certain: Almost all of the people that left are resourceful (and thus a lost tax base for the State).

This exodus (called “relocation” on Russian groups) strained the public resources of Georgia in particular but, eventually, slowly, things settled down on the host countries. Keep in mind that the exodus isn’t over. The industrial park in Tashkent (empty at my visit there in August 2022) is now full. With “relocated” Russians. After all, someone’s gotta fix the thermal energy distribution of the city, which is in dire straits, so why not fighting age Russian men?

Finance

In late August of 2022 I wrote an article about how unimportant is the official exchange rate of the Rouble given that it’s not a convertible currency. Since then, one thing has changed: Now nobody can exchange Roubles at anywhere near the “official” rate. Not even Raiffeisen Bank, which even went as far as to recognize Putin’s republics, can’t exchange Roubles at the official rate. Raiffeisen is now under an OFAC investigation in the USA. Insh’Allah they get sanctioned.

But, Raiffeisen notwithstanding, the fact remains that nobody buys Roubles. Which means the current “official” exchange rate is wholly artificial and meaningless.

And since nobody buys Roubles, that means nobody is buying Russian bonds either. So how is Putin financing the enormous deficits? Well… the foreign currency reserves. According to the Central Bank of Russia, the state consumed between 7 and 11 billion dollars worth of foreign currency per week. That sounds bad, but not so bad.

Just one problem: All of the statistics officers from both Rosstat and Банк России have been replaced at least three times since the onset of the war. Before the war, they used to be replaced every 6 years or so.

Energy

Here’s where things are a bit more complicated than both the West and Russia are willing to admit.

The EU countries “sold” the sanctions to their people as relatively easy to implement. The practice showed that it was a bit more complicated than previously thought. With that said, all things considered, things turned out quite okay. Europe didn’t freeze to death and, compared to other historical energy crises, countries of Europe fared better than expected.

Russia, on the other hand, “sold” to its people the message that Europe can’t decouple from Russia and that, if things really go south, there’s always India and China eager to buy in huge amounts as both countries are big consumers of fossil fuels.

Just one problem: Saying so is easier said than done.

It takes at least 6 years to build the necessary pipelines in order to deliver gas to China or India. So far, not a single centimeter of a new pipeline has been built. Translation: Russian isn’t selling excess gas to Asia. It can’t.

On oil, the logistics are easier, but India and China put a downward pressure on the price. Or, in common parlance, Russia is selling oil to India and China at a steep discount and routinely at a loss.

You see, extracting oil is not rocket science but it’s still a technologically complex process if you want to also be able to deliver it at a competitive price. And a year of sanctions and the departure of Western energy companies (and with them, their know-how) is taking its toll. Russia’s production price is now higher than the global norm. And continue to climb up as installations start to break down and fixing them is no longer that easy as it was in January 2022.

Ironically, it is in fact desirable that India and China continue to buy more and more oil from Russia at higher and higher discounts because, in doing so, it makes Russia lose money at an accelerated pace. And I have no doubt that’s exactly what’s going to continue to happen because China has no qualms in pillaging Russia for its natural resources.

What we don’t know

Russia stopped filing its paperwork with the IMF, the World Bank, the ITO and other institutions in July and hasn’t allowed the minimum scrutiny required ever since. In parallel, Russian ethnics within the IMF replaced the missing data with the reports from the Kremlin (unverified, even minimally, by anyone). This led to the IMF, World Bank et. al. to publish effectively Kremlin propaganda for months on end.

The situation has been discovered mostly by accident basically last week and hasn’t been corrected yet. So any report from IMF, World Bank, etc. on the GDP of Russia or any other economic data is, for the time being, untrustworthy.

Same goes for the Rosstat reports on some aspects of the economy (especially labor force and demographics) for the second half of the year 2022. the people working on them have been changed/reshuffled at least three times in the last 12 months. That’s a lot.

Even if we were to presume this was not done in order to get yes-men apparatchiks in place, that would twist the numbers to lie for the Kremlin – the mere disruption in the workflow is enough to render the reports for the second half of 2022 at least untrustworthy until further rectification. And there is no reason to assume any of that.

So when Putin says the Russian economy fell by 2.1% in 2022, there is no way to check whether that’s true. Same goes when a Western analyst says that it actually fell by X%. That guy doesn’t know that either. We have some reliable data (I presented some of it above) but we’re still missing quite a bit on other variables in order to make a semi-decent projection.

Some conclusions

So, do the sanctions work? If by “work” you mean the way they were sold to the public in March 2022, then the answer is no.

However, if by “work” one means “steadily and consistently eating away at the economical foundations of the modern part of the Russian economy” – then the answer is yes. Faster than I expected, quite honestly.

I had expected that inertia will take 15 months at the very least to catch up but, as it turns out, many aspects worked-out faster.

Imposing sanctions was a good idea, all in all. But it was a mistake to sell them to the public as a silver bullet against Russia, because such framing needlessly lowered the Western public’s trust in them and gave free talking points to Solovyov et. al. for no benefit.

Luckily, for all of us, the quality of Russian propaganda also took a nosedive lately. And visibly so for anyone who has been following this topic for more than three years. It could be because some of the people at RT and other places were in fact Ukrainian and are now refugees in Kazakhstan.

And while I’m glad that Russian propaganda took a nosedive, it is alarming that the West’s strategic communication is in such a terrible shape. Слава Богу we’re facing Russia of 2023 and not Russia of 2014 in the propaganda department.

Posted on

Încrederea în doctori e o greșeală

La sfârșitul săptămânii trecute a explodat un nou caz de medic „erou” care, pentru un euro în plus (căci acestei profesii niciodată nu-i mai ajung banii) mutila sau direct ucidea oameni. Asta la nici 5 zile după ce a devenit oficial faptul că un alt „erou”, care ca profesie mutila copii, nu va păți absolut nimic. Căci în Republica Iohanistă Arahatistan această profesie are imunitate la orice.

Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că acuș se fac doi ani de când știm că în spitalele patriei s-au ucis oameni sistematic și cu bună știință. Asta ca să nu mai amintim de nenumăratele cazuri de medici șpăgari care fie n-au pățit nimic (și, nu, 2 ani cu suspendare nu se pune) fie chiar au fost decorați.

Pe acest fundal a apărut și cazul medicului Nicolae Dan Tesloianu care recupera dispozitive medicale de pe cadavre și le mai vindea o dată.

„Presa” a tratat cazul doar din perspectiva procedurală. Dacă e voie să prelevezi sau nu, dacă e reglementat unitar în UE sau nu, sau dacă acest criminal sinistru dimpreună cu complicii săi avea țâdulă de la DSP sau nu. De parcă asta ar conta.

Puțini din „presă” au menționat și absolut nimeni din „presă” nu a tratat subiectul din singurul punct de vedere care chiar contează: Al cetățeanului.

Bă nene, băiatul ăsta (din nou, nu singur – ci cu mulți complici, la fel de șpăgari criminali ca și el) dădea în mod intenționat oamenilor tratamente greșite cu scopul de-a le distruge inima și a le crește șansele să vină tot la el pentru operații pe cord deschis. Lucrul ăsta nu e în dubiu. Inculpatul a recunoscut faptele și se află în arest. Dacă va și păți ceva sau nu, e o altă discuție.

Însă „presa” nu e deloc îngrijorată de acest aspect. Cum n-a fost deloc îngrijorată sau curioasă prea mult nici despre multiplele cazuri similare de îmbolnăvire sau ucidere intenționată și sistematică a cetățenilor de către „eroii în halate albe”.

De ce e presa interesată? De faptul că din ce în ce mai mulți dintre concetățenii noștri încep să conștientizeze pericolul. Și pericolul este însăși profesia medicală. Așa că „presa” e grăbită să ne dea pe prima pagină poziția șefei de la Colegiul Medicilor – o instituție care nu găsește niciodată niciun doctor vinovat de nimic. Evăr! Așadar, o voce foarte credibilă, conform „presei”. Iar poziția Cătălinei Poiană este una cât se poate de anti-umană:

Nu cunosc cazul decât ca informaţie din presă, dar am văzut cum şi acest caz loveşte şi zdruncină în temelia încrederii unei părţi a populaţiei în noi ca şi corp medical. Poziţia mea este tranşantă în această situaţie: dacă, bineînţeles, justiţia va confirma existenţa faptelor prezentate în spaţiul public.[…]

[Solicit opiniei publice] să privească corect acest caz foarte grav din perspectiva încrederii în medici la nivel general şi să se aştepte decizia justiţiei.

Dacă a greşit trebuie să răspundă şi va răspunde în faţa legii. Nu trebuie însă să generalizăm, acest caz, dacă va fi confirmat de justiţie, reprezintă o pată, dar reprezintă acţiunile unei persoane, nu reprezintă modul de lucru al zecilor de mii de medici din sistemul medical românesc, indiferent de specialitatea medicală în care profesează.

Întreaga sa declarație este un exercițiu de PR în cel mai bun caz și o minciună sfruntată în restul timpului. La momentul declarației duduia cunoștea deja detaliile și știa că criminalul deja recunoscuse faptele, astfel că a veni cu calificative de tipul „dacă se confirmă” e un exercițiu de politician nicidecum de organ de reglementare a unei profesii.

Și aici e buba: Că așa-zisa profesie medicală nu (mai) este o profesie. Ci un grup politic de interese la fel de hrăpăreț și deloc diferit de alte grupuri de interese precum mafia imobiliară, mafia pariurilor ș.a. Toate acestea se ocupă cu uciderea lentă a cetățenilor – însă doar tagma doftorimii mai beneficiază încă de o aură de băieți buni deși mai degrabă ai încredere într-un patron de cazino decât în orice doctor. Măcar în cazinouri sunt reguli care se mai și respectă.

Pe Cătălina Poiană o doare că vede și populimea cât de criminală este tagma doftorimii, nu de faptul că un membru reprezentativ și decorat al profesiei pe care și ea o reprezintă îmbolnăvea sau ucidea oameni în mod intenționat pentru câțiva euro în plus.

Doamna Poiană minte cu bună știință când spune că dr. Tesloianu nu este reprezentativ pentru sistemul medical. Ba firește că este. Vasta majoritate a doctorilor sunt direct ilegitimi. Fie sunt șpăgari, fie sunt criminali, fie sunt incompetenți. Ocazional toate trei la un loc. Da, da, știu, știu, nu toți doctorii sunt așa. Doar aproape toți. Și la un moment dat trebuie să vină și vremea în care nu mai pretindem că un butoi cu 99,998% câcat și restul zahăr este un butoi cu zahăr.

Singura veste proastă aici e că nici acest caz nu zdruncină încrederea întregii populații în întreg corpul medical.

A avea încredere în doctori este, din capul locului, o imensă greșeală. Deseori o greșeală fatală. Doctorii te vor ucide fără să clipească, deseori cu bună știință, dacă asta le va aduce câțiva euro în plus. Da, aproape toți.

Și răspunsul la asemenea acțiuni criminale sistemice trebuie să fie unul mult mai serios decât trei arestări. Desființarea Colegiului Medicilor (prin simplul fapt că e inutil din perspectiva utilității publice) ar fi un prim pas. Al doilea ar fi o lege a malpraxisului scrisă exclusiv de cetățeni și politicieni. Într-o lege a malpraxisului nu ar trebui să aibă niciun cuvânt de spus niciun doctor. Când reglementăm violul sau crima nu cerem punctul de vedere al violatorilor, nu? De ce mă rog atâta deferență în fața unei profesii care ne ucide sistematic concetățenii?!

Doctorii îți vor binele. Și e datoria ta, ca cetățean, să faci tot posibilul să nu ți-l ia. Dacă ai încredere în doctori este vina ta și doar a ta.

Cum știi că un doctor minte? I se mișcă buzele.

Atât.

Posted on

New York Times dă UE în judecată în problema transparenței mesajelor cu Pfizer

Publicația americană New York Times a deschis o acțiune în instanță împotriva Comisiei Europene întrucât executivul european nu a publicat mesajele schimbate între președinta comisiei și CEO-ul gigantului farmaceutic, Albert Bourla.

Mesajele ar putea face lumină în privința contractelor în valoare de miliarde de euro privind serurile anti-Covid19 .

Ziarul american argumentează că executivul european are o obligație legală să publice aceste mesaje care ar putea conține informații privind înțelegerile dintre blocul comunitar și Pfizer Inc., înțelegeri la finalul cărora UE a plătit miliarde de euro pentru seruri anti-Covid.

Acțiunea a fost deschisă pe 25 ianuarie și a fost publicat pe portalul Curții Europene de Justiție în cursul zilei de luni, 13 februarie, însă deocamdată nu există alte informații publice în mediul online. Publicația Politico citează doi oameni apropiați de caz care confirmă că acțiunea în instanță este cât se poate de serioasă.

Această acțiune în instanță vine după ce Avocatul Poporului (Ombudsman) al Europei, Emily O’Reily a finalizat ancheta proprie ce a arătat că executivul comunitar nu a administrat corect lucrurile.

Posted on

Street smarts remains essential

How do you know a topic is over and you won? Well, the opposition speaks your language and the head of a multi-million dollar media empire that dwarfs CNN, MSNBC, BBC and France24 together in terms of audience basically speaks the exact same words you’ve been speaking when you ushered in your own narrative.

Daily Wire is in top 10 largest podcast publishers (bigger than Disney!), in top 10 most widely read websites from the entire Internet and gobbles up 8 and sometimes 9 digits (!!) audience figures per day across platforms. In other words, Daily Wire is as mainstream as it can possibly be.

The video above, where Ben Shapiro (whose wife is a doctor – let’s not forget this 😂) speaks the language of the opposition effectively ends the conversation. So the pandemic project is over (even if you can still see pockets of Branch Covidianism on Twitter and Facebook). So, as this is slowly coming to an end, it’s time to ask, in all seriousness, what have we learned?

Reading back to the article I wrote at the beginning of this panic, almost three years ago, I have to say I’m sorry I was right on the 5th point. I was really hoping that I’d be proven wrong, and not too many little dictators would emerge. Unfortunately, human nature being what it is, things rolled more or less as I predicted. But the question is: How did I, and tens if not hundreds of millions of us across the Northern Hemisphere know?

No accident

I don’t have a Harvard Law education (thank God for that!) and my wife isn’t a doctor (Слава Богу for that too!) – and this remains true for every single individual who supported the Sofa message right from the get go.

Very well-educated and well-read men (and some women) are now coping with the fact that what they perceive as “the lesser” were entirely correct and they were wrong. Some are coping with it relatively honorably (by acknowledging they were wrong) while others maintain to this day that the rest of us simply got lucky. The latter category is worthy of scorn for many years to come, not only because they commit the sin of assuming shit but also because such hubris should be socially discouraged wherever possible.

We could’ve discussed luck if we had gotten one or two disparate things right while being just as wrong (or even more wrong) than the booksmart people. But that’s just not the case.

On everything – from survival rate, to the immorality, illegality and illiberalism of so-called NPIs, to the viability of the myocarditis-inducing experimental gene therapy clotshot… on everything we got things right, or at the very least closer to the truth than they did. That’s not a coincidence nor is it luck. It’s something else. Something that is now missing from those who profess to be thought leaders: street smarts.

Street smarts breed adaptable people

In the past, until the 1950s or even later, both the elite and the plebs had street smarts. In the past, the elites would speak 4-5 languages as a matter of routine, travel more or less with the plebs, and reality compelled them to learn how the world actually works once they step foot outside the reading room.

Now, however, most of these people live completely separate lives from the rest of us. In a very physical and concrete way. And that is to their detriment too.

Erika Fatland is the only writer that I’m aware of in contemporaneity that is both in the traditional elite chambers and still behaves like an elite used to. She makes good money off of investors and institutions for doing more or less what I do: travel the world by train with the plebs, speaking with the plebs rather than at them, and then report about it. Turns out the plebs are still willing to listen/read even a snob/elitist opinion as long as it comes from a place of authenticity (i.e. you’ve actually been there and know your stuff) – which is a nicer way of saying… having street smarts.

Us, the plebs, got the pandemic project right not necessarily because we were smarter (though in some cases that was the case too), nor because we were lucky. We got it right because we had a higher dose of a different type of smart.

Having street smarts is not just physical fighting skills and ability to manage difficult situations in an urban setting. Street smarts is also the ability to blend in with many different types of people.

By necessity or by choice, us plebs with street smarts didn’t stay in an physical or virtual silo during the pandemic project. We kept on talking to people who virulently disagree with us but also with people who probably agree with us a bit too much.

Street smarts does mean being able to assess risk. So for those with street smarts, it simply came natural not to freak out too much about the Wuhan Cough. It made sense not to automatically trust the “official sources” – precisely because down here, at the street level, we’d seen this movie before. We knew – not by luck, but by previous trial and error – that the official sources will lie if they’re required to do so or if they panic and get stupid in public.

Unlike the so-called “educated” we didn’t display the memory of a paramecium. So by September 2020, nearly 100% of the street smarts people had figured out most of the pandemic project. Face it: It wasn’t even hard. When you tell plebs that the Wuhan Flu spreads dangerously at the Church but not in crowded shopping malls, it doesn’t take a genius to figure out that something’s rotten.

The shock and horror of the book smarts people when they learned that the plebs will go around the mandatory vaccination with impunity (see Germany, France, Greece and Bulgaria, Italy, and so on) also showed just how out of touch these people are. I could go on more but you get the point.

Ideally, one would seek a balance between street smarts and book smarts. But, when such thing is not possible, then more street smarts is preferable for most people, since most of what constitutes street smarts used to be called common sense which, yeah, ain’t that common anymore.

Get the nerds back in the closet

So if there’s anything we can learn from the pandemic project in terms of reference points, it’s this: While books are good, touching grass is far better. And not being a terminally online NPC is highly helpful.

Ultimately, the pandemic project was a long, costly and painful experiment of a society ruled by nerds manipulated by pseudo-elites who wanted money and power (not necessarily in this order).

Face it: Most doctors are either corrupt bribery-receiving psychopaths or they are nerds. Neither category is fit to run society. Yet that’s exactly what the pandemic project attempted to do: to run society as if it’s a gigantic hospital ward with the sole purpose of preventing one disease.

Such dogmatic unidirectional focus and utter disregard for collateral damage (i.e. trade-offs) can be found in many people but it is overwhelmingly concentrated in just two categories: psychopaths and nerds.

And most of the people directly tormenting us for the last three years were nerds, not psychopaths. And without them, acting as enforcers, the pandemic project wouldn’t have been possible.

Think about it. Who tended to be the most Stakhanovite about the pandemic project? Corporate middle managers (nerds), hyperspecialized previously obscure Twitter accounts (nerds), terminally online antisocial IT folks (nerds) and the writers at “serious” newspapers (most of them nerds). Everyone else not in these categories dropped the pandemic project from their mind by September 2020.

Sure, we can quibble about exceptions and all that, but, by and large, the nerds were very good enforcers of the pandemic project without whom the project would’ve failed even earlier.

Some people still think this is something new. But it’s not. In 2009, Mexico went into lockdown for a flu. But in 2009, it was still acceptable to respond to those proposing such crap with the perfectly sensible reply of: “Shut up, nerd! Touch grass!”

I cannot stress enough just how big of a civilizational mistake it was to let the nerds out of the closet. It’s bad for society and it’s bad for nerds themselves too.

Can this geenie be put back in the bottle? I don’t know. But I do know that it’s worth a shot. Start by not taking nerds seriously and by avoiding as many activities associated with nerds as possible. It’s definitely a good start. Also, discourage your children from nerdy activities. Get him/her to play football/volleyball/whatever outside.

The takeaway is to continue to do what we, the street smarts people, got correctly right from the get go: Touch grass!

That’s it.

Posted on

Ce putem învăța din scandalul Crowder vs. Daily Wire

Mi s-a adus în atenție drama dintre Steven Crowder și Daily Wire. Pentru cine n-a urmărit, pe scurt: La un moment dat Daily Wire i-a oferit lui Steven Crowder un contract de $50.000.000 pe 4 ani care conținea, printre altele, o clauză de penalizare dacă S. Crowder era blocat/suspendat sau demonetizat pe Youtube. Deși S. Crowder și Jeremy Boering (fondatorul și finanțatorul Daily Wire) sunt prieteni de peste un deceniu iar personalitățile de la DW sunt/erau de asemenea în relații bune cu Crowder (care până luna trecută a lucrat la The Blaze) el a decis să iasă public cu povestea, inclusiv cu înregistrări audio ale unor conversații telefonice. A ieșit urât, cu sânge pe pereți… oarecum.

Naturalmente, publicul s-a împărțit în 3: Cei care vor unitate în cadrul frontului (și deci Crowder ar trebui să nu se mai plângă pentru a nu fractura frontul); cei care consideră că S. Crowder are dreptate când spune că DW este în cârdășie cu Big Tech și deci nu tocmai chiar conservator și, desigur, treimea de public care preferă și DW și SC și nu înțelege de ce atâta dramă.

Crowder este cunoscut pentru meme-urile cu ”Change my mind” și, firește, la un moment dat a ajuns subiectul propriei meme.

Dar cred că în calitate de români non-leftiști ar trebui să pierdem mai puțin timp discutând despre cine are dreptate și cine nu. Nu doar pentru că ambele părți fac argumente destul de bune dar și pentru că, din România, avem totuși ce învăța inclusiv din scandalul ăsta. Iată, de pildă:

Ei se ceartă în public pe $50.000.000

Veniturile Daily Wire Inc. în 2022 au depășit $100.000.000. Blaze Media Inc. (de unde a plecat Crowder luna trecută) a încasat $20.000.000 anul trecut.

Există vreun site/platformă media/conglomerat media de dreapta în România care să fi încasat măcar $100.000 anul trecut? Nu din câte știu eu. Recorder în schimb a încasat peste €700.000 în 2021 din care peste €500.000 abonamente directe(legal donații). Sigur, o parte or fi bani spălați dar cui îi pasă? Legal oricum n-ai ce-i face.

Altfel spus, problema nu e că nu există apetit sau bani în România – ci că leftiștii știu să joace jocul în vreme ce dreptacii nu!

Și îți poți da seama de asta când apar dramele pe dreapta pe la noi – de multe ori sunt personale direct (se scot de la naftalină poze/filmări private vechi și alte nebunii) ori, dacă sunt pe bani, sunt pe sume ridicole. Bani de țigări în cel mai bun caz.

Ei totuși se susțin și ridică unul pe celălalt

În ciuda dramelor și certurilor, Ben Shapiro (fondatorul DW) este des la Blaze Media (”concurența” cum ar veni) și viceversa cu Glenn Beck.

Când apare un nou potențial aliat, îl curtează imediat. De pildă au angajat-o pe Allison Williams doar pentru că a refuzat certificatul de vaccinare la televiziunea ESPN – împușcând astfel doi iepuri de-odată: un PR-stunt și o intrare în piața fanilor de program sportiv (care deseori în SUA sunt instinctiv conservatori doar că nu prea știu).

Show-urile de la DW și BM (dar și Prager U, Newsmax, Rubin Report, etc.) cu regularitate aduc oameni de la ”concurență” și amplifică și activiștii mai mici. Se mai ceartă, se mai împacă, dar mereu țin ochii pe minge.

La noi? Eh… ca la noi. Aproape că nu a existat om adus la noi pe Canapea care să nu fie contestat ba că-i prea de stânga, ba că-i prea de dreapta, ba că are freza nu-știu-cum, ba că-i prea autoritar, ba că-i prea mainstream (!!), ba că nu-i suficient de cunoscut să merite deranjul… și tot așa. Și noi măcar ne-am străduit să aducem și din afara bulei. Am intervievat inclusiv politicieni leftiști (și-o vom mai face). Dar de la un punct devine enervant și obositor.

La noi fiecare vrea să fie rege pe pătrățica lui (ceea ce nu-i neapărat rău) dar se uită chiorâș la orice colaborare (ceea ce e mai mereu rău).

Și aici am avea multe de învățat.

Ei investesc (nervi, timp și bani) în platformele lor

De pe Dreapta, din câte știu, doar Freedom Alternative Network menține prezență nu doar în locuri non-mainstream dar și canale de distribuție proprii. Până și platformele cu profil militant religios sunt la mâna Youtube și Facebook. Îngrozitor!

Când Youtube a considerat că nu-i frumos să-i numim Doza24 pe cei de la unitatea militară, n-ar fost mare bai. Am distribuit episodul prin trei canale alternative și toată lumea care trebuia să-l vadă l-a văzut.

De atunci am învățat lecția și ne-am mai adăugat metode de distribuție, astfel încât să nu mai existe nici măcar posibilitatea teoretică de-a ne fi cenzurat ceva fără să poată fi imediat repus pe tapet.

În SUA, însă, toți au propriile canale de distribuție. Sincer, platforma de la Blaze nu e cu mult diferită (tehnic vorbind) de ce facem noi. Atâta doar că finanțele le-au premis niște briz-briz-uri mai fancy.

Iar când lucrurile o iau razna cu cenzura, se consolidează (așa a ajuns Prager U să fie înglobat în DW). Altfel spus, ei când văd o problemă improvizează, se adaptează și o depășesc. Da, se și plâng pe net de cenzură, dar pe urmă și fac ceva în privința asta. Și mai mereu în direcția întăririi și consolidării – adică fix opusul a ceea ce se face la noi – unde se promovează fragmentarea, procesul de intenție (oare ce interes are ăla de mă cheamă pe Telegram?) și suspiciunea.

Sigur, veți spune că unele sunt tare ale postcomunismului și că ele se vor vindeca încet – și, pe undeva, ați avea și dreptate. Însă aici nu vorbesc (doar) de publicul general ci de cei dă dreapta care pretind că mai știu câte ceva despre cum stau lucrurile.

Ei au un ecosistem – noi nici nu încercăm măcar să-l facem

Am adus vorba în 2021 despre constituirea unei federații (fie ea și informală) prin care să ne ridicăm mai mulți și să intensificăm colaborările. Mi s-a răspuns că sunt „centralist” și că o astfel de structură ar strica feng-shui-ul. Și asta a fost toată discuția.

Cumva, în SUA, asta nu se întâmplă. E loc în ecosistem pentru aproape oricine – inclusiv pentru non-americani. Sigur, n-o să ajungem în România la nivelul lor nici în 20 de ani. Dar de undeva trebuie început.

Nu cred că ar costa prea mult să ne mișcăm mai des hoitul din casă și să ne mai vedem unii cu alții și să mai filmăm/înregistrăm câte ceva. De fapt, nu că nu cred – știu sigur că nu e prohibitiv căci am tot făcut asta în ultimii 5-6 ani.

Da, știu, e greu. Înseamnă trial and error. Înseamnă inclusiv să te trezești că ai invitat un diliu la tine-n studio. Asta e, se mai întâmplă. S-a întâmplat el la case mult mai mari. Dar… numai cine nu muncește nu greșește.

În loc de concluzie

Ce vreau să dzîc e asta: Până să ne dăm cu părerea despre ce (nu) face bine Ben Shapiro sau Jeremy Boering sau Steven Crowder sau Candace Owens – eu zic să ne uităm mai des la noi în ogradă.

Daily Wire are un milion de abonați plătitori. Pare mult, dar când te gândești că sunt măcar 100 de milioane de conservatori în SUA, îți dai seama că de fapt mai e mult loc de creștere.

În spațiul vorbitor de limbă română sunt măcar 4 milioane de oameni care s-ar putea încadra la „de dreapta” (cu voia dv. aici folosesc liberal termenul). Dacă 40.000 (adică 1%) ar susține financiar un conglomerat (fie el și ad-hoc!) care să-și poată permită să facă programe/produse 7 zile din 7 – acel conglomerat ar putea concura serios cu goarnele Regimului. Dacă 2% ar face la fel, deja ar putea începe să dicteze tonul narativei măcar în 1/3 din cazuri.

Sigur, n-o să avem un Daily Wire prea curând (care să facă și producții cinematografice, să și editeze cărți, să facă și lawfare, și seriale, și documentare, și site de știri și câte și mai câte). Însă putem și trebuie să aspirăm să avem un Remix News românesc sau un Poland Daily. Chestii micuțe prin comparație cu orice american – dar cu siguranță within reach și în România.

Așadar, în loc să facem galerie pentru Crowder sau pentru Shapiro, poate n-ar strica să ne întrebăm fiecare dintre noi: Oare ce-aș putea face eu, personal, ca să fie mai bine?

Crowder și Shapiro sunt niște oameni foarte bogați care fac ceea ce fac mai mult din plăcere, la punctul ăsta – ambii fiind multimilionari. Să le ducem mai puțin grija și, cu energia economisită, hai să ne ducem nouă mai mult grija.

Numa’ zîc, nu dau chiar cu parul.

Posted on

Raiffeisen Bank recognizes Putin’s republics

The Russian branch of the Austrian company Raiffeisen Bank International (RBI / Райффайзен Банк) continue to offer financial assistance to Putin’s regime and advantageous loans to Putin’s enforcers on the occupied territories in Ukraine.

Source: Raiffaisen.ru – archive format in case it disappears.

On Twitter, the bank defended itself that it is merely following the orders laws in force in the country in which it is located (archive link in case it gets deleted).

The page about the reduced-rate loans offered to the armed forces (see photo) is pretty explicit and it says that among the conditions to getting a loan is “the borrower is doing military service in the Russian Armed Forces under a contract or is in military service for the troops of the National Guard of the Russian Federation […], subject to its participation in a special military operation on the territories of Ukraine, the Donetsk People’s Republic and the Lugansk People’s Republic“.

The law the bank is referring to is Law №377/2022 approved in October 2022 that provides for deference of payments, reduced rates for loans and extended grace periods for those engaged in Russia’s war of aggression and for their families.

It’s not the first time

The Austrian bank is accustomed to bowing to any demands by the Putin regime. In 2017, Raiffeisen was the only Western bank to help the Russian government provide passports and identity documents to those requesting them in the separatist regions.

Half of the profit made by the Raiffeisen group was made in Russia last year and Raiffeisen also assisted the Russian government in late 2022 with the conscription efforts.

In 2021, Raiffeisen Bank assisted the Belarussian government as well in its effort to violently crackdown on those who dissented to Lukashenka’s regime.

Posted on

Prin voia lui Allah, mai plângeți!

Scriam în urmă cu patru zile în Răzbunarea ălora mici așa: „Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.”

Când scriu aceste rânduri nu s-a jucat încă meciul dintre Anglia și Franța. Minunat ar fi să bată englezii. Dar chiar și dacă se vor impune franțuzii (de altfel rezultatul mai probabil), sferturile au adus două victorii ale bunului simț în fața bășinilor. Experimentații croați (de la care noi, românii, avem multe de învățat) au arătat cum se trimite Brazilia acasă.

Și, azi, Maroc a arătat din nou cam ce-a arătat și în meciul cu Spania, dar poate chiar mai mult.

Marocul a arătat ceea ce Măria Sa Fotbalul nu mai arătase de mult: Și anume că fotbalul e totuși 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi). Și a mai arătat că poate să te cheme și Cristiano Ronaldo că oricum nu contează dacă în fața ta stă cineva care a muncit colectiv mai mult, mai bine și, da, cu mai multă smerenie.

Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.

Și în meciul cu Portugalia asta a făcut diferența. Au respectat adversarul fără să-i fie frică de el. Au pus în practică ceea ce Tata Puiu făcea acum 25-28 de ani: ”Cum adică să ne fie frică? Tot două mâini și două picioare au și ei. Ce dacă-s mari campioni? Îi vom cosi!”

Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (fără exagerările tipic occidentale sau tipic orientale), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.

Golul lui Youssef En-Nesyri (يوسف النصيري;) este un exemplu de inspirație – ceva ce Maroc nu arătase până azi la turneul final. O săritură à la Emeric Dembrovschi acum mai bine de 50 de ani, suficient pentru a-l învinge pe portarul portughez așa cum o făcea și Demobrovschi cu un alt portar lusitanofon.

Comparațiile cu Dembrovschi nu sunt întâmplătoare. Căci întreg jocul Marocului pare teleportat direct din acea epocă – a finalului erei romantice a fotbalului. Da, mai tacticizat (că suntem totuși în 2022) și mai puțin spectaculos (asta și din cauza adversarilor totuși imenși pe care îi înfruntă Marocul) dar totuși cu atitudinea de atunci. Acea naivitate bună, pe care nu o mai vedem de ani buni în fotbal (mai ales la nivelul ăsta), marocanii cumva au reușit să o păstreze și să o etaleze pentru întreaga planetă în Qatar.

Plânsetul lui Cristiano Ronaldo de la final a fost doar cireașa de pe tort pentru cei ca mine – scârbiți până dincolo de limită de bășinile adunate în jurul naționalei Portugaliei (precum și cea a Spaniei, Germaniei sau Olandei).

Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.

Am început turneul susținând fără rezerve Croația. Această echipă a Marocului am descoperti-o. Ce frumoasă ar fi o finală între Croația și Maroc – singurele echipe rămase în turneu care se ocupă cu fotbalul și cu rezultatele, și mai puțin spre deloc cu marketing-ul.

Croația, vicecampioană mondială en-titre, nu m-a bombardat cu marketing-ul. Nu-i văd fața lu’ Luka Modrić, Dejan Lovren sau Ivan Perišić ori de câte ori merg să-mi iau țigări. E moaca lui Cristiano Ronaldo peste tot. Ajunge!

Slavă lui Allah că la acest turneu este răsplătit fotbalul – ăla care se joacă pe goluri și pe transpirație – în dauna marketingului și corporatizării care sufocă sportul ăsta de ani de zile.

De altfel, asta și face fotbalul încă frumos. Pentru că cu toată corporatizarea și claponizarea, încă insistă să dea peste bot și să renască.

Sergio Busquets, Fernando Torres, Cristiano Ronaldo, Neymar, Thomas Müller, Manuel Neuer și încă mulți alții ridicați de marketing mai mult decât de fotbal, cu voia lui Allah, mai plângeți! Măria Sa Fotbalul a vorbit – și vrea mai mult Sofyan Amrabat și Dominik Livaković.

Atât.

Posted on

Decizia JAI e una excelentă

Fix cum tastez rândurile astea, tăt soborul mediatic, clasa clevetitoare și politicienii sunt uniți în cuget și-n simțiri condamnând decizia comitetului JAI privind extinderea spațiului Schengen. Comitetu’ lu’ Pește (despre care 99%+ dintre cetățenii României nici nu știau că există până ieri) a zis că România mai are de așteptat până să intre în Schengen. Această decizie este una excelentă.

De ce spun că e una excelentă când toată lumea zice invers? Pentru că îndrăznesc să mă uit doi-trei pași în față. Și știu că voi avea drepatate, la fel cum am știut că voi avea dreptate și cu așa-zisa pandemie (tot așa când toată lumea zicea invers).

Să le luăm pe rând.

Siguranța națională

Aderarea la Schengen reprezintă în mod intrinsec o amenințare la adresa siguranței naționale. Faptul că în România controalele la frontieră sunt în cotinuare tot acolo așa cum au fost dintotdeauna reprezintă un lucru bun.

Da, știu, frontierele noastre nu-s chiar cele mai sigure din lume. Dar sunt mai sigure (sau măcar mai puțin poroase) decât ale Austriei și Olandei (țări care au votat împotriva aderării României).

Sigur că ele în sine controalele la frontieră nu reprezintă o barieră de netrecut – dar reprezintă un filtru în plus, pe lângă toate celelalte.

În plus, dubioșii insuficient verificați din Orientul Mijlociu cărora li s-a dat cu roaba statut de refugiat între 2015 și 2017, nu pot legal să vină pe-aici. Căci permisul lor de ședere acoperă doar zona Schengen. Iar asta este în sine un lucru bun.

Nu-i mare brânză

Dacă nu ești transportator, neapartenența României la Schengen nu reprezintă vreo mare problemă. Și dacă ești om normal (adică nu dintre ăia care conduc ca bezmeticii din Spania până în România când există zboruri la €30), neapartenența la Schengen reprezintă fix nimic.

Cel mai nasol lucru pe care-l pățești este că atunci când ieși/intri cu trenul spre Ungaria, oprește cât de 3 țigări în Curtici/Episcopia Bihor/Valea lui Mihai. Dacă intrăm în Schengen, trenul va opri cât de două țigări, căci doar locomotiva s-ar schimba și n-ar mai trece și Poliția de Frontieră prin vagoane. Atât.

Întreaga campanie de presă (pe care ați mai văzut-o și în 2011, dacă ați fost atenți) e finanțată aproape exclusiv de transportatori, cărora li se adaugă niște grupuri de interese mai obscure (nu neapărat malefice, dar în niciun caz reprezentative pentru populația generală a României). Altfel spus, subiectul Schengen este unul tehnocratic pentru o nișă minusculă. Nicidecum un interes major pentru vasta majoritate a cetățenilor români.

Impactul politic

Aici sunt cele mai multe vești bune.

Tot ce am povestit despre ”occidentul civilizat vest-european” în ultimii 6 ani în formatul ăsta (și în ultimii 17-18 în alte formate) devine acum peste noapte mainstream. Dar tot.

Și putinismul intrinsec al Austriei; și faptul că Olanda e un narcostat violent care în mod normal n-ar trebui să facă parte din UE și nu s-ar califica pentru aderare dacă ar depune candidatura astăzi; și perfidia clasei politice germane; și faptul că evro-soyuz este o organizație exclusiv politică și nicidecum vreo ”civilizație bazată pe reguli” și alte prostii de doi bani îndrugate la nesfârșit de minoritatea eurofanatică din România… dar și multe altele.

Toate astea sunt acum subiect mainstream. Iar asta e în sine un lucru foarte bun.

Gândiți-vă un pic. Nu am intrat în Schengen, deci:

  • Nu există absolut niciun motiv pentru care românii să nu devină și mai eurosceptici. Un lucru absolut necesar, românii fiind literalmente ultimii proști din Evropa care chiar mai cred că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) reprezintă un lucru bun. Nu e așa. Și e o ocazie bună ca și românii să înceapă să-și pună problema dacă nu cumva am greșit în 2007. Spoiler alert: Da!
  • Decizia JAI deprimă progresiștii din România. Și-așa erau pe muchie dacă intră în următorul Parlament sau nu. Cu această decizie, vor fi și mai deprimați. Cetățenii de bună credință vor putea fi mai ușor convinși să nu voteze cu USR (sau, mai rău, cu RPR) pe motivul ăsta: De ce să votezi cu ăia care au lins în cur Austria și Olanda?
  • Există acum motive perfect legitime să ne presăm Statul să acționeze explicit împotriva companiilor austriece și olandeze. Da, cu rea credință, dacă e nevoie – dar în limitele legii. De ce nu, mă rog? Și-așa se plictisea ANAF. Fiecare companie austriacă ar trebui ținută doar în audit. DSVSA la fel ar trebui să inspecteze toate companiile austriece lunar. TOATE, inclusiv alea mici. Ești austriac? Ești de vină. Actele la control! Desigur, eu vreau asta din simplul motiv că văd Austria (ca și Germania și Rusia) ca fiind în mod intrinsec o amenințare la adresa României și drept urmare nedemn de-a fi tratat omenește.
  • La sfârșitul zilei, în ochii electoratului urban, de vină este PNL. Acesta este mesajul ce trebuie transmis. PNL is at fault, by default.

Da, știu că ”argumentele” Austriei sunt ridicole. Nici nu contează. Important este să nu lăsăm această criză să se irosească. Ea trebuie exploatată politic cu ferocitate și fără niciun fel de ezitare.

Mesajele ar putea suna în felul următor (strict exemplu școlăresc):

  1. Austriecii ne fură pădurile și țara și ne mai iau și la pulă pentru o problemă care chiar e a lor (imigrația ilegală)
  2. Regimul PNL n-a izbutit nici să înscrie cu poarta goală. Eșecul Schengen este eșecul PNL și Iohannis.
  3. Prezența austriacă în economia românească este motivul pentru care vedem putinism în România. Ar trebui investigat pe cine finanțează companiile austriece din România
  4. De ce nu avem și noi o lege a agenților străini? Există presă finanțată de cercuri vorbitoare de germană (austriece, elveție, germane) care a sabotat interesul de-a intra în Schengen. Nu avem noi, oare, dreptul să știm pe ce bani și de la cine?
  5. Uniunea Europeană este un organism disfuncțional și care acționează ca dușman al României de facto. Și de-aici două mesaje: a) ce mai căutăm acolo? Poate ar trebui să ieșim [mesaj mai pentru radicali] și b) Poate ar trebui să ne vedem interesul mai des – așa cum face Polonia și să începem să ignorăm deciziile lor și să facem cum știm noi mai bine. Iar în Parlamentul European să trimitem mai mulți patrioți [mesajul pentru normies]
  6. Ce solidaritate europeană? Marș mă de-aici! Să înghețe austriecii de frig. Toate exporturile de resurse în Austria să fie interzise!
  7. Ce solidaritate europeană? Aia în care respecți regulile și iei șut în dinți pentru că nu dai gaze pe gratis unui stat corupt și putinist? Marș mă de-aici! Nicio solidaritate!
  8. UE ne cere X? Ca ce chestie? Noi am cerut Schengen și i-a durut în cur. Acum e rândul nostru. Muie și sacâz – noi avem dreptate, UE să meargă la mă-sa-n… lună.

Și tot așa. Înseși fundamentele raportării la UE trebuie atacate sistematic și fără pauză, în continuu, cel puțin 6 luni de-acum încolo. Însăși prezumția că UE este un lucru bun trebuie pusă la îndoială și subminată implacabil și fără ezitare. Zi de zi. Fără menajamente.

Decizia JAI este un moment bun de resetare a modului de discuție a politicii naționale. Forțat fiecare politician să spună clar unde stă – cu ei (adică cu Austria și ”partenerii UE”) sau cu noi (adică cu românii, cu polonezii, cu britanicii și cu americanii). Da, geopolitic. Așa trebuie pusă problema.

Trebuie pusă în antiteză vest-Europa continentală și Intermarium (Inițiativa celor Trei Mări) alături de SUA și Marea Britanie.

Trebuie puși mai mulți dintre concetățenii noștri în fața faptului că, la sfârșitul zilei, pentru noi, în Inițiativa celor Trei Mări, parteneriatul cu SUA și Marea Britanie (eventual țările scandinave, câteodată) este viitorul, iar lingușeala la Berlin, Viena, Bruxelles și Amsterdam, reprezintă trecutul odios.

Iar decizia JAI poate servi drept un catalizator excelent pentru asta. Dacă știm să-l jucăm.

Spor!

P.S.: Știu ce-am de făcut la anul la summitul 3SI, aia-i clar.

Posted on

Răzbunarea ălora mici

Nu e niciun secret că singura dată când am ținut cu Rusia în întreaga viață a fost în 2018 când Rusia a înfruntat Spania. M-am bucurat sincer, ca un copil, atunci când Artem Dzyuba a deschis scorul și când Iago Aspas a ratat trimițând Rusia în sferturile de finală. Nu mă bucuram pentru Rusia (evident) – ci mă bucuram enorm că Spania pleacă acasă. Spania, această forță a corupției, a bășinilor niciodată lovite corespunzător în dinți și a lipsei totale de sportivitate și recunoștință.

În seara de Sf. Nicolae a anului 2022, undeva în deșert, în Qatar, o echipă muncitorească, inimoasă și care și în 2018 aproape învinsese Spania (2-2 a fost atunci), întâlnea Spania din nou în optimile de finală.

Spania a jucat la fel – cu jucători care dacă erau români erau de mult sancționați de FIFA/UEFA/morții-lor pentru implicări în scandaluri de corupție. Sau dacă erau croați erau suspendați de mult pentru „rasism” sau mai știu eu ce găselniță de trei scuipați pe care aceste foruri conduse de minoritatea globală agasantă le găsesc mereu pentru a pune frână dezvoltării celorlalți.

Vedeți voi, când Josip Šimunić strigă ”pentru patrie” către suporterii croați după o mare victorie – asta se numește „nazism” și se pedepsește cu scoaterea completă din circuit.  Când Sergio Busquets se alătură extremei-Stângi separatiste catalane pentru sesiuni de ore în șir de xenofobie genocidară – se numește… în niciun fel. Pedepsele sunt pentru est-europeni și arabi – nu pentru sfinții Occidentali.

Când suporterii austrieci îi fac pe croați țigani, nu e niciun bai. Când suporterii croați își înjură propriii oficiali (nici măcar pe austrieci) la un meci cu Austria,… se numește rasism. Asta s-a întâmplat acum fix o lună.

Măria Sa fotbalul însă are prostul obicei că mai și răspunde la dintr-astea. Corupția endemică și lipsa totală de fair-play financiar din fotbalul spaniol n-a fost niciodată pedepsită. Și încă nu este. Regulile sunt pentru Europa de Est și Germania (și doar Germania de Est!).

Oțelul Galați a trebuit desființat pentru lipsă de fair play financiar cu fondurile din UEFA Champions League. Red Bull Leipzig a trebuit forțată să vândă jucători și să-și schimbe numele. Dinamo Zagreb a trebuit să trăiască din firimituri un an de zile pentru că a rănit sentimentele Real Madrid iar echipa națională a României a trebuit să joace în pustietate cu Suedia și Norvegia pentru că, vedeți voi, scandinavii sunt niște firavi care se topesc dacă aud un copil de 13 ani strigând ”Hai România!”.

Între timp, Real Madrid și Barcelona în mod special (dar și Valencia CF, FC Sevilla și Athletico de Madrid) pot în continuare pretinde lucruri la vârful fotbalului comițând nerozii la fel de sau mai mari (financiar mult mai mari!) decât esticii.

De aceea e frumos când outsiderii fac terci o echipă spaniolă și mai ales echipa națională a Spaniei.

Așa a fost și în seara de 6 decembrie. Inimoșii marocani (unii dintre ei jucând chiar în Spania) au decis că nu vor să plece acasă. E frumos în Qatar: e în aceeași civilizație cu ei, au un grup de suporteri numeros și, la urma urmei, de ce mă rog n-ar putea bate și Spania.

S-a văzut și pe stadion. Nici măcar suporterii ce purtau însemnele Spaniei nu îndrăzneau să strige prea mult. Orice posesie a Spaniei era însoțită de un cor autoritar de fluierături. Așa cum de altfel merită. Nimeni nu mai ține entuziasmant cu echipele vest-Europene în general și mai ales nu cu Spania.

Da, meciul a fost urât. Căci o echipă urâtă, coruptă, plină de bășini și de toate relele de care-s acuzați mereu alții (mereu est-europeni sau arabi) – o echipă precum cea a Spaniei nu se bate frumos. Ci se bate urât. Golănește, cum se spune.

Spania e „fostă campioană mondială” doar pentru că Olanda în 2010 n-a știut acest lucru și a încercat să joace frumos.

Marocanii însă au știut lecția. Au urmărit și meciurile altora și au văzut că succesul vine dacă-ți vezi interesul și refuzi să dai doi bani pe părerile experților occidentali care, oricum ai da-o, nu vor fi niciodată corecți față de tine dacă ești Maroc (sau România, sau Croația, sau Japonia). Drept urmare este o greșeală să fii corect față de ei sau să le tratezi părerile altcumva decât cu sictir și dispreț.

Și așa a jucat Maroc. Cu dispreț față de opiniile occidentale (mai ales englezești și spaniole) despre cum ar trebui să joace. Au jucat, sincer, cam cum a jucat România în 2006 la Cádiz: Apărare pe două linii, hărțuire non-stop, alergat de două ori mai mult decât ei și puțin spectacol. Fotbalul se joacă pe goluri la urma urmei, nu pe spectacol, număr de cornere, ocazii sau mai-știu-eu-ce.

Spania a avut 77% posesie. Însă Maroc a tras pe poartă mai mult (2-1). Spania a pasat corect de peste 3 ori mai mult (304-1019) și a încercat poarta de peste două ori mai des (6-13 raportul șuturilor la poartă).

Însă Maroc a avut precizie. Dar, da, și noroc. În minutul 123 Saraba putea închide partida însă bara n-a fost de acord. Același Saraba, dar cealaltă bară, avea să arate că, parafrazându-l pe Țopescu, Dumnezeu (sau Allah) nu știa spaniolă în seara de 6 decembrie, Anul Domnului 2022.

Apropo de penalty-uri: În această Cupă Mondială am văzut deja două sesiuni de lovituri de departajare. Cam mulți jucători cărora parcă le este frică să dea în minge. Dacă aseară se mai putea scuza căci japonezii (deși au o echipă formidabilă) nu sunt încă hârșâiți cu acest nivel, în cazul spaniolilor este cu adevărat o surpriză să-i vedem pierzând cu 0-3 la penalty-uri.

Chiar și-așa, totul e bine când se termină cu bine. Eliminarea Germaniei, Danemarcei, Belgiei și acum Spaniei – ultimele două grație Marocului (!) face Mondialul din 2022 ceva mai plăcut. Mai ales că Italia nu e prezentă (altă echipă căreia însăși participarea în preliminarii n-ar trebui să-i fie permisă pe motive de corupție). Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.

În urmă cu 15 ani spaniolii dansau prin discoteci pe o piesă a cărei titlu suna așa: Me cago en esos putos rumanos. O puteți asculta aici dacă sunteți curioși. Un alt act de xenofobie în masă pe care etern-corecții ”europeni” (mereu occidentali!) nu l-au văzut.

Poate ar trebui să spunem mai des (eventual alături de marocani): Me cago en esos putos españoles!

Posted on

Hai să trăim! România pe primul loc!

Niște unii de la o anumită organizație extremistă din cauza căreia am petrecut eu anul trecut Ziua Națioanlă în stradă nu sărbătorind, ci protestând, au apropriat o zicere foarte faină: ”România pe primul loc!”

Dar mulți dintre acei unii sunt acum nimeni. Mulți dintre ei vor fi în pușcărie sau poate chiar și mai bine până la anul. România îi mătură. E parte din procesul mai larg prin care România chiar se face bine – un proces despre care am mai scris.

Am petrecut ultimele 6-7 săptămâni pe drumuri prin țară (cu excepția escapadei pentru a-i sărbători și pe vecinii noștri polonezi) și, ca de obicei, am observat cu atenție și fără îngrijorare cum România se face, încet, dar sigur, bine.

România nu se face bine datorită împuțiților siniștri care o conduc – ci explicit și nemijlocit în ciuda lor. România se face bine pentru că e locuită de oameni care au început să ia mai în serios partea aia cu ”prin noi înșine” – chiar când partidul care se revendică din asta a devenit mai autoritar, mai împuțit, mai anti-român și mai jegos ca niciodată.

Am tot zis de multe ori că ne-ar trebui o Zi a Recunoștinței după model american. O zi în care să ne oprim nițel și să șadem și să cujetăm asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Poate că și Ziua Națională poate servi la asta.

Sunt foarte recunoscător că România a arătat totuși că are o Justiție mai competentă (chiar dacă marginal) decât multe țări cu pretenții din Evropa. În România, cei care ne-au făcut Rău (printre altele răpindu-ne inclusiv Ziua Națională de două ori!) între martie 2020 și martie 2022 sunt acum agățați și pedepsiți unul câte unul în Justiție – fie de procuratură, fie direct de către cetățeni prin acțiuni în instanță. Este un lucru fenomenal de bun și, mărturisesc, de neașteptat să se întâmple la scara asta atunci când am emis Ordonanța 10 ani fără PNL.

Sunt recunoscător pentru faptul că România a găsit resurse să înceapă să se vindece de cealaltă boală majoră de care începea să sufere: progresismul USR-ist. Sistemul imunitar al României se arată mai rezilient decât i se dădea credit și metodic vindecă națiunea și de asta.

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în China – chiar dacă pe timpul guvernării Orban diferențele dintre cele două se estompaseră puternic. Însă forța românilor și faptul că România totuși nu e China a dus la rezultat totuși diferit. Deocamdată, cel puțin. Parafrazându-i pe prietenii polonezi: România n-a pierit încă!

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în vreun narcostat penibil care își abuzează sistemic și sistematic cetățenii pentru crima de-a nu se supune iliberalismului și fascismului sanitar în timp ce insultă România și pretinde că nu e o Chină. La fel cum sunt recunoscător că trăiesc în România și nu într-un iad al corupției sistemice care mai e și plin doldora de spioni ruși dar care apoi are tupeul nesimțit să-și dea cu părerea despre România.

Da, România nu este perfectă, știm. Nicio țară nu e perfectă. Dar e îmbucurător faptul că din ce în ce mai mulți români încep să mai vadă și bârnele imense din ochii altora și nu doar cvasi-exclusiv paiele și scamele marginale din ochii noștri.

Ar fi frumos să continue trendul ăsta. Puține lucruri mă bucură mai mult decât să-mi văd concetățenii remarcând cu discernământ că țara noastră are și merită să aibă propria agendă – nu doar să facă sluj la iadul corupției germane sau la narcostatul violent. Naționalismul de grotă nu e o soluție – dar în mod cert nici globalismul de grotă, lingușismul și credința falsă cum că orice bășină din ”Occident” miroase a iasomie și ylang-ylang nu e vreo soluție – ci e cel puțin o politică la fel de toxică precum funarismele și vadimismele.

La 104 ani de la Marea Unire pe care onorabil o sărbătorim astăzi și la acuș 33 de ani de la eliberarea de sub vechiul comunism – avem dreptul, ba chiar datoria, să îndrăznim nu doar să vrem, dar chiar să cerem mult mai mult. Trebuie să cerem totul: Eliberarea de sub birocrație (atât cea de la București cât mai ales cea de la Bruxelles!), eliberarea de influențele păcătoasei corectitudini politice vest-europene dar, mai ales, eliberarea de influențele chinezești, germane și rusești.

E important nu doar să ne cunoaștem dușmanii (Germania, Rusia și China – da, neapărat în ordinea asta!) – dar și prietenii. Trebuie să facem mai mult să ne apropiem de prietenii noștri polonezi și trebuie să continuăm să ne îndreptăm coloana vertebrală. De ce? Pentru că putem și pentru că merităm. Noi, ca români. Politicienii oricum vin și pleacă – niște japițe mai toți, oricum.

În numele Freedom Alternative Network, vă doresc să petreceți cu înțelepciune și să reflectați un pic la cât de mult a evoluat în bine țara noastră. Țara, nu Statul. Aia e o altă discuție pentru o altă zi.

La mulți ani tuturor românilor și celor care simt românește!

Ne vedem la podcast!

Foto: Alexandru Dobre / Mediafax Foto