Răzbunarea ălora mici

Nu e niciun secret că singura dată când am ținut cu Rusia în întreaga viață a fost în 2018 când Rusia a înfruntat Spania. M-am bucurat sincer, ca un copil, atunci când Artem Dzyuba a deschis scorul și când Iago Aspas a ratat trimițând Rusia în sferturile de finală. Nu mă bucuram pentru Rusia (evident) – ci mă bucuram enorm că Spania pleacă acasă. Spania, această forță a corupției, a bășinilor niciodată lovite corespunzător în dinți și a lipsei totale de sportivitate și recunoștință.

În seara de Sf. Nicolae a anului 2022, undeva în deșert, în Qatar, o echipă muncitorească, inimoasă și care și în 2018 aproape învinsese Spania (2-2 a fost atunci), întâlnea Spania din nou în optimile de finală.

Spania a jucat la fel – cu jucători care dacă erau români erau de mult sancționați de FIFA/UEFA/morții-lor pentru implicări în scandaluri de corupție. Sau dacă erau croați erau suspendați de mult pentru „rasism” sau mai știu eu ce găselniță de trei scuipați pe care aceste foruri conduse de minoritatea globală agasantă le găsesc mereu pentru a pune frână dezvoltării celorlalți.

Vedeți voi, când Josip Šimunić strigă ”pentru patrie” către suporterii croați după o mare victorie – asta se numește „nazism” și se pedepsește cu scoaterea completă din circuit.  Când Sergio Busquets se alătură extremei-Stângi separatiste catalane pentru sesiuni de ore în șir de xenofobie genocidară – se numește… în niciun fel. Pedepsele sunt pentru est-europeni și arabi – nu pentru sfinții Occidentali.

Când suporterii austrieci îi fac pe croați țigani, nu e niciun bai. Când suporterii croați își înjură propriii oficiali (nici măcar pe austrieci) la un meci cu Austria,… se numește rasism. Asta s-a întâmplat acum fix o lună.

Măria Sa fotbalul însă are prostul obicei că mai și răspunde la dintr-astea. Corupția endemică și lipsa totală de fair-play financiar din fotbalul spaniol n-a fost niciodată pedepsită. Și încă nu este. Regulile sunt pentru Europa de Est și Germania (și doar Germania de Est!).

Oțelul Galați a trebuit desființat pentru lipsă de fair play financiar cu fondurile din UEFA Champions League. Red Bull Leipzig a trebuit forțată să vândă jucători și să-și schimbe numele. Dinamo Zagreb a trebuit să trăiască din firimituri un an de zile pentru că a rănit sentimentele Real Madrid iar echipa națională a României a trebuit să joace în pustietate cu Suedia și Norvegia pentru că, vedeți voi, scandinavii sunt niște firavi care se topesc dacă aud un copil de 13 ani strigând ”Hai România!”.

Între timp, Real Madrid și Barcelona în mod special (dar și Valencia CF, FC Sevilla și Athletico de Madrid) pot în continuare pretinde lucruri la vârful fotbalului comițând nerozii la fel de sau mai mari (financiar mult mai mari!) decât esticii.

De aceea e frumos când outsiderii fac terci o echipă spaniolă și mai ales echipa națională a Spaniei.

Așa a fost și în seara de 6 decembrie. Inimoșii marocani (unii dintre ei jucând chiar în Spania) au decis că nu vor să plece acasă. E frumos în Qatar: e în aceeași civilizație cu ei, au un grup de suporteri numeros și, la urma urmei, de ce mă rog n-ar putea bate și Spania.

S-a văzut și pe stadion. Nici măcar suporterii ce purtau însemnele Spaniei nu îndrăzneau să strige prea mult. Orice posesie a Spaniei era însoțită de un cor autoritar de fluierături. Așa cum de altfel merită. Nimeni nu mai ține entuziasmant cu echipele vest-Europene în general și mai ales nu cu Spania.

Da, meciul a fost urât. Căci o echipă urâtă, coruptă, plină de bășini și de toate relele de care-s acuzați mereu alții (mereu est-europeni sau arabi) – o echipă precum cea a Spaniei nu se bate frumos. Ci se bate urât. Golănește, cum se spune.

Spania e „fostă campioană mondială” doar pentru că Olanda în 2010 n-a știut acest lucru și a încercat să joace frumos.

Marocanii însă au știut lecția. Au urmărit și meciurile altora și au văzut că succesul vine dacă-ți vezi interesul și refuzi să dai doi bani pe părerile experților occidentali care, oricum ai da-o, nu vor fi niciodată corecți față de tine dacă ești Maroc (sau România, sau Croația, sau Japonia). Drept urmare este o greșeală să fii corect față de ei sau să le tratezi părerile altcumva decât cu sictir și dispreț.

Și așa a jucat Maroc. Cu dispreț față de opiniile occidentale (mai ales englezești și spaniole) despre cum ar trebui să joace. Au jucat, sincer, cam cum a jucat România în 2006 la Cádiz: Apărare pe două linii, hărțuire non-stop, alergat de două ori mai mult decât ei și puțin spectacol. Fotbalul se joacă pe goluri la urma urmei, nu pe spectacol, număr de cornere, ocazii sau mai-știu-eu-ce.

Spania a avut 77% posesie. Însă Maroc a tras pe poartă mai mult (2-1). Spania a pasat corect de peste 3 ori mai mult (304-1019) și a încercat poarta de peste două ori mai des (6-13 raportul șuturilor la poartă).

Însă Maroc a avut precizie. Dar, da, și noroc. În minutul 123 Saraba putea închide partida însă bara n-a fost de acord. Același Saraba, dar cealaltă bară, avea să arate că, parafrazându-l pe Țopescu, Dumnezeu (sau Allah) nu știa spaniolă în seara de 6 decembrie, Anul Domnului 2022.

Apropo de penalty-uri: În această Cupă Mondială am văzut deja două sesiuni de lovituri de departajare. Cam mulți jucători cărora parcă le este frică să dea în minge. Dacă aseară se mai putea scuza căci japonezii (deși au o echipă formidabilă) nu sunt încă hârșâiți cu acest nivel, în cazul spaniolilor este cu adevărat o surpriză să-i vedem pierzând cu 0-3 la penalty-uri.

Chiar și-așa, totul e bine când se termină cu bine. Eliminarea Germaniei, Danemarcei, Belgiei și acum Spaniei – ultimele două grație Marocului (!) face Mondialul din 2022 ceva mai plăcut. Mai ales că Italia nu e prezentă (altă echipă căreia însăși participarea în preliminarii n-ar trebui să-i fie permisă pe motive de corupție). Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.

În urmă cu 15 ani spaniolii dansau prin discoteci pe o piesă a cărei titlu suna așa: Me cago en esos putos rumanos. O puteți asculta aici dacă sunteți curioși. Un alt act de xenofobie în masă pe care etern-corecții ”europeni” (mereu occidentali!) nu l-au văzut.

Poate ar trebui să spunem mai des (eventual alături de marocani): Me cago en esos putos españoles!

Hai să trăim! România pe primul loc!

Niște unii de la o anumită organizație extremistă din cauza căreia am petrecut eu anul trecut Ziua Națioanlă în stradă nu sărbătorind, ci protestând, au apropriat o zicere foarte faină: ”România pe primul loc!”

Dar mulți dintre acei unii sunt acum nimeni. Mulți dintre ei vor fi în pușcărie sau poate chiar și mai bine până la anul. România îi mătură. E parte din procesul mai larg prin care România chiar se face bine – un proces despre care am mai scris.

Am petrecut ultimele 6-7 săptămâni pe drumuri prin țară (cu excepția escapadei pentru a-i sărbători și pe vecinii noștri polonezi) și, ca de obicei, am observat cu atenție și fără îngrijorare cum România se face, încet, dar sigur, bine.

România nu se face bine datorită împuțiților siniștri care o conduc – ci explicit și nemijlocit în ciuda lor. România se face bine pentru că e locuită de oameni care au început să ia mai în serios partea aia cu ”prin noi înșine” – chiar când partidul care se revendică din asta a devenit mai autoritar, mai împuțit, mai anti-român și mai jegos ca niciodată.

Am tot zis de multe ori că ne-ar trebui o Zi a Recunoștinței după model american. O zi în care să ne oprim nițel și să șadem și să cujetăm asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Poate că și Ziua Națională poate servi la asta.

Sunt foarte recunoscător că România a arătat totuși că are o Justiție mai competentă (chiar dacă marginal) decât multe țări cu pretenții din Evropa. În România, cei care ne-au făcut Rău (printre altele răpindu-ne inclusiv Ziua Națională de două ori!) între martie 2020 și martie 2022 sunt acum agățați și pedepsiți unul câte unul în Justiție – fie de procuratură, fie direct de către cetățeni prin acțiuni în instanță. Este un lucru fenomenal de bun și, mărturisesc, de neașteptat să se întâmple la scara asta atunci când am emis Ordonanța 10 ani fără PNL.

Sunt recunoscător pentru faptul că România a găsit resurse să înceapă să se vindece de cealaltă boală majoră de care începea să sufere: progresismul USR-ist. Sistemul imunitar al României se arată mai rezilient decât i se dădea credit și metodic vindecă națiunea și de asta.

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în China – chiar dacă pe timpul guvernării Orban diferențele dintre cele două se estompaseră puternic. Însă forța românilor și faptul că România totuși nu e China a dus la rezultat totuși diferit. Deocamdată, cel puțin. Parafrazându-i pe prietenii polonezi: România n-a pierit încă!

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în vreun narcostat penibil care își abuzează sistemic și sistematic cetățenii pentru crima de-a nu se supune iliberalismului și fascismului sanitar în timp ce insultă România și pretinde că nu e o Chină. La fel cum sunt recunoscător că trăiesc în România și nu într-un iad al corupției sistemice care mai e și plin doldora de spioni ruși dar care apoi are tupeul nesimțit să-și dea cu părerea despre România.

Da, România nu este perfectă, știm. Nicio țară nu e perfectă. Dar e îmbucurător faptul că din ce în ce mai mulți români încep să mai vadă și bârnele imense din ochii altora și nu doar cvasi-exclusiv paiele și scamele marginale din ochii noștri.

Ar fi frumos să continue trendul ăsta. Puține lucruri mă bucură mai mult decât să-mi văd concetățenii remarcând cu discernământ că țara noastră are și merită să aibă propria agendă – nu doar să facă sluj la iadul corupției germane sau la narcostatul violent. Naționalismul de grotă nu e o soluție – dar în mod cert nici globalismul de grotă, lingușismul și credința falsă cum că orice bășină din ”Occident” miroase a iasomie și ylang-ylang nu e vreo soluție – ci e cel puțin o politică la fel de toxică precum funarismele și vadimismele.

La 104 ani de la Marea Unire pe care onorabil o sărbătorim astăzi și la acuș 33 de ani de la eliberarea de sub vechiul comunism – avem dreptul, ba chiar datoria, să îndrăznim nu doar să vrem, dar chiar să cerem mult mai mult. Trebuie să cerem totul: Eliberarea de sub birocrație (atât cea de la București cât mai ales cea de la Bruxelles!), eliberarea de influențele păcătoasei corectitudini politice vest-europene dar, mai ales, eliberarea de influențele chinezești, germane și rusești.

E important nu doar să ne cunoaștem dușmanii (Germania, Rusia și China – da, neapărat în ordinea asta!) – dar și prietenii. Trebuie să facem mai mult să ne apropiem de prietenii noștri polonezi și trebuie să continuăm să ne îndreptăm coloana vertebrală. De ce? Pentru că putem și pentru că merităm. Noi, ca români. Politicienii oricum vin și pleacă – niște japițe mai toți, oricum.

În numele Freedom Alternative Network, vă doresc să petreceți cu înțelepciune și să reflectați un pic la cât de mult a evoluat în bine țara noastră. Țara, nu Statul. Aia e o altă discuție pentru o altă zi.

La mulți ani tuturor românilor și celor care simt românește!

Ne vedem la podcast!

Foto: Alexandru Dobre / Mediafax Foto

Pentru că viața nu e corectă

The good die young
There might be no tomorrow
In God we trust
Through all this pain and sorrow
The good die young
The flame will burn forever
And no one knows your name
Bring the boys back home again

Era prin 2010. Și am scris eu ceva edgy despre popi/biserică pe undeva. Poate pe Facebook, poate prin altă parte. Nici nu mai contează – oricum nu mai există nici textul și nici replicile. Ce contează e că între replici se afla un wall of text. De fapt mai multe, dar acel wall of text îmi explica punct cu punct unde am nimerit-o drept la țintă, unde am exagerat, unde am greșit și unde am fost direct prost în public. Era un wall of text de la John.
A urmat o noapte întreagă (în stilul memei din stânga) de back and forth din care am învățat și eu câte ceva dar la finalul căruia John a scris fraza magică: ”Când ești prin Iași, neapărat să mă cauți.”

Și l-am căutat. Aproape doi ani mai târziu.

De-atunci am ajutat împreună sute de oameni (o spun cu modestie și regret că n-au putut fi mii), am schimbat opinii între oameni importanți dar nu neapărat vizibili în presă, am băut bere la pet pe trotuarul spitalului de infecțioase, am urlat unul la altul, am filmat un clip la el în curte și, desigur, am dormit la el în casă. De (cel puțin) două ori. O dată pentru că ne-am întins la discuții atât de mult încât era impractic să mai merg la cazare întrucât a doua zi aveam treabă tot în centru și tot cu John.

Era prin 2013 și John se juca de-a basistul într-o crîșmă de roackeri cu ceva trupeți pe care-i cunoscuse accidental cu câteva zile înainte. Sau era prin 2015 (?!) și am mers cu John în Basarabia în interes de afaceri. Parțial sunt de vină pentru opiniile tăioase postate de John despre R. Moldova până la sfârșitul vieții.

Era prin 2019 de Ziua Națională când trei oameni au scăpat întregi (sau nebătuți) pentru că John a decis să plece de lângă mine și să intervină într-un conflict cu Miliția. Cumva, a reușit să nu se enerveze (deși ar fi fost jusitificat s-o facă, întrucât toate părțile erau de vină) și să calmeze spiritele.

Și era pe la începutul lui 2022. Când John a făcut pentru noi, pentru rețeaua noastră (chiar dacă nu pentru mine personal) aproape minuni.

Și era prin 6-7 noiembrie 2022 când discutasem să-l și răsplătim. Urma să ne auzim după ce mă întorceam de la Varșovia să punem ceva la cale de Ziua Națională sau de Crăciun. Mai ales că Revelion și Crăciun nu petrecusem niciodată împreună și decretaserăm că ar cam fi cazul.

Și, după 20 de ore în două zile cu trenul de la Varșovia la Cluj, ajuns seara târziu (după 2 noaptea) mă pregăteam să-mi trec în calendar să-l sun neapărat pe John după ce dorm câteva ore. Și când căutam calendarul primesc pe Telegram (că Facebook nu mai am) vestea cumplită: A murit John.

Stai, ce?

Cum adică să moară John? Nu există așa ceva!!!!

Am pus mâna pe telefon și am sunat. Da, în crucea nopții. L-am trezit pe Fr. Stephen (pe care tot datorită lui John l-am cunoscut). Vă spun sincer c-am crezut, fie și pentru câteva minute, că-i o glumă sau o greșeală.

Pentru o scurtă vreme, unii dintre cei care l-au cunoscut doar prin intermediul Internetului, au crezut (sau mai degrabă s-au temut) că Ionuț s-ar fi sinucis – cunoscută fiind lupta sa cu depresia. Dar vă spun: John avea o voință de-a trăi de fier. Nu s-a pus problema în felul ăsta niciodată. Dacă-i până-ntr-acolo, există oameni în țara asta care încă sunt în viață pentru că John a insistat să-i convingă să aleagă altă cale.

C-așa a fost John toată viața. Nu tolera sub nicio formă nici injustețea, nici amărăciunea (oricât de potrivită ar fi fost) și nici într-un caz nu tolera să vadă pe cineva că face o alegere greșită fără ca măcar să încerce (uneori chiar din răsputeri) să convingă că există o alegere mai bună. Așa a fost John. Cel puțin ultimii 12 ani de când îl știu eu. Sau îl știam. Încă nu m-am obișnuit să vorbesc la timpuri trecute despre John. Până luni mă voi obișnui. Mai greu o să fie să mă obișnuiesc că nu mai răspunde el dacă apelez numărul de telefon… ăla cu 630 la final.

Și acum, la spre 11 noaptea, la o zi după înmormântare, întors după încă 18 ore de tren, încerc să scriu ceva. Și nu-mi prea iese. Pentru că până și un porc nesimțit ca mine tolerează cu dificultate pierderea unui om atât de valoros.

E posibil ca pentru îndurerata sa mamă slujba de înmormântare să fi fost un moment ciudat. Căci au apărut tot felul de oameni pe care nu-i cunoștea și care nu se cunoșteau între ei (decât cel mult din vedere), câțiva veniți de la mare distanță (și eu printre ei) doar pentru a-l conduce (mai mult metaforic) pe John mult prea devreme pe ultimul drum. Puține lucruri sunt mai cumplite ca părinte decât să trebuiască să-ți îngropi propriul copil. Pentru că viața nu e corectă.

A fost poate chiar ușor suprarealist pentru rudele apropiate (care probabil sigur nu știau prea multe despre activitățile lui John) să vadă și să audă oameni vorbind în limbi străine despre John și despre cumplita veste pe lângă micuța Biserică Sf. Haralambie.

John a fost un om al Bisericii – ai zice total opus mie. Dar a fost și un intelectual, un om al cărților, dar și un om cu street smarts. Un om pe care te puteai supăra (și nu că nu dădea și motive) dar pe care nu aveai cum să nu-l respecți dacă apucai să-l cunoști așa cum foarte mulți l-am cunoscut.

John a crezut în viața de apoi. Dacă a avut dreptate, sper că acum are parte de pacea și odihna pe care n-a prea găsit-o în viața asta. Dacă n-a avut dreptate, oricum nu mai contează.

Un lucru e sigur însă: John trăiește în amintirile noastre, în emoțiile noastre și în glumele noastre (făcute de el pe seama noastră, ale noastre pe seama lui și împreună pe seama altora și mai ales pe seama vieții în genere). Și John va trăi câtă vreme îl vom ține în amintirile noastre și, după caz, în rugăciunile noastre.

Măcar atât având în vedere că puțini am apucat să ne plătim datoriile față de el. Măcar atât îi datorăm: să nu plângem prea mult și să ni-l amintim pe John așa cum a trăit – intens, cu glumele la el și întotdeauna dispus să contribuie pozitiv.

Rețeaua noastră și, îndrăznesc să spun, măcar județul Iași sunt acum mai sărace după plecarea lui John dintre cei vii.

Pentru că viața nu e corectă. Dar de mers, ea merge mai departe.

What next after flattening the groomers

Over the last 12 months, the issue of (trans)genderist ideology being shoved down the throats of children blew up and will likely influence the upcoming Midterms positively.

Needless to say, it isn’t a new topic. Here we’ve been discussing it for years. Because that’s why people come to the Sofa – to learn the news from the future.

Watch videos:
46 year-old dude is a 6 yo girl
Norway’s intellectuals: Transchildren “need” legal recognition
Progressive transgenderism: Sex toys for 3 year olds
Carnival cancelled because the kids dressed ”gender stereotypically”
“No Gender December” – The UN’s latest cause in Australia

So considering that now even left-wing mainstream figures sound on this issue almost exactly as the Sofa sounded over 7 years ago, suffice to say that the issue is now past the narrative curve’s third inflection point and, as such, it no longer requires the attention of cognizant political actors – such as this esteemed audience.

Put it simply: The issue will be solved regardless of whether we put in any effort from now on. The alliances are set, the plebs are awoken, the money is already there for the campaigns and momentum is also present. So, best we can do is make sure they don’t blow it (never underestimate good people’s ability to fuck things up).

So what we should be thinking now is the next step. What happens after this? The moment of “after” isn’t far away at all. Just a few days ago Florida banned puberty blockers and the whole “therapy” aimed at castrating and mutilating children. Most countries in Europe have either already did this or are considering similar policies. Most of the US will follow suit in the next 3 to 5 years. It’s a done deal. So… what’s next?

Tantalizing both sides

Once the children issue is solved (for which near-universal agreement exists), the issue will naturally gravitate towards adults. What to do with so-called “transgender” adults?

The current alliance between normal people, religious freaks, far-Left feminists and other members of the C-set may or may not hold. Those more libertarian will be tempted to abandon the issue once the children side of the story is solved. This will necessarily increase the power within the remaining alliance of the recently-acquired far-Left feminists (so-called “TERFs”). And their argument is a powerful one: Protect single sex spaces!

Now, the message itself is not prima faciae wrong or morally reprehensible. The problem is that, in practice, this means protect women’s and only women’s single sex spaces. And THAT, I contend, is morally reprehensible.

The other “side” isn’t/won’t be any better: They will claim that adults can “self identify” as whatever they want and disagreeing is discrimination which is allegedly a bad thing (it isn’t).

What I suggest is that we tantalize both sides (the English language doesn’t have a perfect equivalent for a băga bățul prin gard).

We tantalize the TERFs (alongside the well-meaning people who actually buy into the inherently misandrist message that women’s single sex spaces are for women’s safety – which is a deeply hateful message if you think about it) by imposing conditions: You want our help? Great! Right after we get codified in law the exclusive right of both men and women to single-sex spaces.

We tantalize the other side by over-enthusiastically supporting their bid(s). And by that I mean saying the quiet part loud: The transgender agenda as applied to adults will destroy women’s sports (which is not a bad thing, given that women’s “professional” sports is already entirely subsidized by men and is generally of no value to the community). This agenda will also ruin all sex-specific policies (which is objectively a good thing) when it comes to “affirmative action”, “all-women shortlists” (in politics) and other similarly destructive, illiberal, immoral and inherently misandristic policies that are plaguing our societies.

Why?

Ultimately, we have to admit we don’t really have a dog in this fight. Whichever side wins, it brings some positive and some negative things with it. So the best we can do (and, I argue, should do) is to try to influence the final position(s) of both sides in such a way that we get as much as possible out from this conflict.

If the “TERF side” wins with our amendments as well – we get an important step in the right direction when it comes to freedom of association. The very idea that in most countries of Europe you can’t run an all-male OR all-female club/business/NGO/school/etc is bonkers and illiberal in and of itself. Freedom of association also means freedom not to associate. And, as politically incorrect as that may sound, yes, this includes the freedom to refuse to associate with the opposite sex sometimes.

I’m not going to get now into the benefits of that. The benefits of single-sex schools are well known. Not to mention the benefits to the mental health of both teenage girls and especially teenage boys of having a place to go to where one is not subjected to the inherent weirdness of the opposite sex.

Today we are at a time and place where all-male spaces are either outright banned or heavily shamed into oblivion. There’s a reason the phrase “sausage fest” has an inherently negative connotation and it is also much more widely known that its equivalent – fanny fest.

What I’m arguing is that instead of fighting to get “fanny fest” down to the same negative connotation, we should instead fight to abolish both terms. There is nothing inherently wrong with events/places where most or all participants are of one sex. Quite the opposite: oftentimes it’s very healthy.

The downside of this route is that we’re not getting rid of feminist harpies this round either.

If the progressive/gender abolitionist side wins, we get, progressively, the destruction of all women-only policies, render “affirmative action” useless and, bonus, our societies end up saving up on some money too.

Just as I’m typing this, the Women’s EHF EURO 2022 is taking place in Slovenia, North Macedonia and Montenegro. A handball tournament that very few care about, but for which the governments of these (already poor) countries paid a fuckton of money that they’ll never see back – because Women’s Handball is nowhere near as interesting as Men’s Handball. Just like in other sports, a 3-rd tier division match between semi-pro men’s handball teams is far more competitive and attractive than even the grand final of Women’s EURO.

So, if the progressive side wins, all of that goes out of the window. Slower, or faster – but out it goes. It’s the natural/logical conclusion.

The downside of this is that it actively harms women without benefiting men. But is it really a downside?

Women allowed feminist harpies to protest in their names, for decades, for nothing less than the legal abolition of male-only spaces. So why should we care that, if in this dispute the “progressive”side wins, it would effectively do the same to female-only spaces? Welp,… I will need to be convinced to give a damn. I don’t actively want to destroy women-only spaces – but I honestly dgaf if they end up being destroyed because of this conflict.

The point being this: We cannot go on for much longer with the status quo – where single-sex rights de facto only exist for women. Whichever way this conflict goes – either by abolishing single-sex rights altogether or by reverting to saner standards – will still be a better position than the current one.

Of course, ideally, both sides should win and lose at the same time. Ideally, we should restore much of the freedom of association lost on the altar of feminism and progressivism and we also should get rid of affirmative action (of all kinds), get rid of feminist harpies and all the rest of the single-sex (read: women-only) programmes that exist solely on the basis of theft of resources from men and redistributed to women for no benefit whatsoever for the community as a whole.

But, we don’t live in an ideal world. So, the best we can do is to try to influence the position(s) of both sides in such a way that minimizes harm and maximizes the steps in the right direction.

That’s it for now. I haven’t yet made up my mind on the strategy – so I am all ears on a different strategy. Now it’s your turn to convince me that I’m wrong. Through the usual channels, of course.

Cheers!

Marea spălare pe mâini

Probabil ați citit prin presă deja că se „nășește” o alianță la disperare între FD, PMP și USR.

Așa, pe scurt: USR pierde membri cu zecile și uneori chiar sutele pe zi. Nu mai e nimeni în USR. Filiale județene cu totul se desființează sau intră și de jure în componența PNL. Proiectul REPER se duce fix nicăieri din motivele cunoscute.

Altfel spus, indiferent ce arată sondajele, USR are toate șansele să nu poată candida singur din lipsă de oameni.

Brandul USR încă mai strânge 8%-ish dar asta pentru că populația generală încă nu știe că brandul USR este precum era Bancorex în 1996. Bancorex încă exista, tehnic vorbind în 1996. Avea clădiri, sedii și teoretic încă îți puteai face cont acolo. Populația generală încă nu știa că Bancorex de fapt a dispărut. Avea să afle în anii următori.

Eh, așa e și USR. Încă are sedii, aleși locali (chiar dacă mai puțini decât avea în noiembrie 2020), primește subvenții, încă derulează campanii pe Facebook, etc. Dar de fapt USR nu mai există decât tehnic vorbind. Dacă mâine s-ar declanșa alegeri anticipate n-ar avea fizic oamenii cu care să adune semnăturile. Dacă li s-ar cere 200.000 de semnături la nivel național (cum e cerința pentru europarlamentare) USR nu le-ar aduna. N-ar avea cum.

Celelalte două organizații – FD și PMP – au problema opusă: Pot aduna semnături, au aparat de partid cvasi-funcțional dar nu are nimeni încredere în ei. Brand-ul lor fie este necunoscut (cazul FD), fie pătat (cazul PMP). Bașca mai sunt și conduse de politicieni absolut atroce și direct dușmani ai României (despre asta imediat).

În aceste condiții, alianța la disperare are sens. USR vine cu marca, ăilalți doi vin cu aparatul de partid. Împreună (presupunând că USR reușește să facă cumva să nu afle populația generală că ei de fapt nu mai există) ar putea strânge 8% – ceea ce reprezintă pragul electoral pentru alianțe de 3 partide.

Această alianță trebuie sabotată și faultată cu orice preț.

Alianța dușmanilor românilor

Aproape toți cei care ne-au făcut, nouă, pulimii, Rău în intervalul 2020-2022 sunt parte din acest proiect.

Să începem cum To(lo)mac. Băiatul ăsta l-a criticat pe Iohannis pentru că nu voia QR-codizare. Bine, știm că ulterior Wuhannis a schimbat placa, dar este important de notat că To(lo)mac a fost vârf de lance la promovarea călcării în picioare a drepturilor fundamentale ale românilor chiar înaintea lui Iohannis. Un vot pentru orice proiect din care face parte Tomac reprezintă un vot pentru totalitarism, iliberalism și lipsă de prosperitate.

Și n-a fost doar o dată. Tomac a fost consecvent în a apăra fascismul sanitar – fie ascunzându-se în spatele Științei™ fie chiar apelând la josnicii precum „să fim în rând cu lumea”.

Desigur, faptul că s-a înșelat în totalitate nu-l împiedică pe acest vierme să pozeze acum în mare om de dreapta și apărător al libertăților. Mizează pe voi să uitați sau, mai rău, să fiți atât de proști încât să iertați. De frica Bau-bau-PSD, de frica rușilor (rusofonului Tomac îi place asta cu rușii) sau de frica răcelii chinezești. Mă rog, nici ei nu știu exact de cine vă vor spune să vă fie frică ca mesajul nr. 2 după clasicul ”votați cu noi pentru că nu suntem PSD”.

Și apoi e Drulă, individul al cărui nume apare în cele mai atroce, iliberale, imorale, inutile și ilegale acte normative emise de Guvernul României din 1991 încoace. Nu trebuie să mă credeți pe mine – se găsesc toate la liber pe legislatie.just.ro. Drulă a girat politic QR-codizarea obligatorie, călcarea în picioare a Constituției și multiplele tentative ale Regimului de a ocoli decizii ale CCR.

Vestea bună e că a eșuat. Vestea proastă e că viermele vrea din nou la ciolan. Distrugerea carierei politice a tuturor celor care au girat QR-codizarea obligatorie este minimumumul necesar să se întâmple în postpandemic. Ideal ar fi și niște pușcărie – dar aia e posibilă numai dacă viermii ăștia nu au imunitate.

Nu mai intru în distrugerile comise de Drulă la CFR. Din ceva motiv (de nimeni elucidat până acum) sub Drulă s-au anulat o mulțime de trenuri de călători (dar și unele rute de marfă!) fără ca nimeni din domeniul feroviar să poată explica, altcumva decât ”așa a ordonat ministrul”. După plecarea lui Drulă de la Ministerul Transporturilor, cumva, cum-necum, au putut să reapară inclusiv trenuri care dispăruseră în anii ’90. Și asta pe lângă trenurile care revin în mers acum în decembrie după ce fuseseră anulate cu titlu de ”definitiv” prin ordinele lui Drulă.

Și apoi vine cel mai vierme dintre toți: Orbán Ludovic

Din postura de prim ministru, Ludovic Orban este responsabil pentru cele mai atroce abuzuri ale Statului împotriva cetățeanului de la Mineriade încoace.

Sub Ludovic Orban copiii au fost bătuți de Miliție pentru infracțiunea de-a ieși la plimbare cu bicicleta, marile corporații străine au fost avantajate explicit în dauna companiilor românești, oameni obișnuiți au fost amendați cu €2500 și bătuți crunt de Miliție pentru „crima” de-a ieși la plimbare după 10 seara, cei mai săraci membri ai societății au fost amendați cu $1000 pentru că și-au cumpărat stixuri de la magazinul greșit, și cine mai știe câte alte nebunii prin rândul sutelor de mii de amenzi ilegale aplicate sub atenta oblăduire a lui Ludovic Orban.

Iar când Curtea Constituțională a oprit aceste abuz iliberal și totalitar patronat de Ludovic Orban distinsul politician a răspuns sec: Căutăm în continuare metode să dăm amenzi.

Asta pe lângă faptul că în timp ce ne vâna pe noi, pulimea, cu Miliția pentru că n-aveam țâdulă, Orban dădea chiolhane la guvern. Asta întâmplându-se în timp ce lacheul lui Orban – Nelu Tătaru – ne ordona nouă să ne abținem de la grătar în aer liber că luăm Hapciu 19 (și amenzi de zeci de mii de lei).

Ah, și să nu uităm, Ludovic Orban este singurul care a închis bisericile. Nici Gheorghiu-Dej n-a îndrăznit așa ceva. Nici Ceaușescu. Dar a îndrăznit Ludovic Orban – cel mai brutal asalt asupra libertății religioase din 1989 încoace. De departe.

Nimeni nu și-a trimis Miliția să bruscheze credincioșii în biserică, sau chiar să bruscheze preotul aflat singur în biserică. Nimeni, cu excepția lui Ludovic Orban.

Distrugerea definitivă a carierei politice a lui Ludovic Orban este o necesitate absolută. Pentru binele societății, bunului simț, libertății, prosperității și, da, sănătății românilor. Și trebuie să se întâmple cu (aproape) orice preț.

Ludovic Orban este un lider bolnav care aduce boală, dezordine, dezonoare și dezumanizare în România. Ținerea acestui individ cât mai departe de putere este un lucru în sine bun. Nu există nimeni în politica românească mai Rău decât Ludovic Orban. Toți ceilalți – Lucian Bode, Marcel Vela, Iohannis, Vlad Voiculescu, Drulă, Andreea Moldovan/Căpîlna, Nelu Tătaru, Cîțu, Arafat, Alexandru Rafila, Streinu Cercel și mulți alții se află de la locul 2 în jos în topul aducătorilor de Rău în România.

Marea spălare pe mâini

Toți aceștia (și viermii mai mici care se ascund sau se vor ascunde în spatele lor) vor căuta cu insistență să se spele pe mâini de Răul pe care l-au adus Țării.

Depinde de noi toți ca proiectul lor să eșueze din nou.

Vă vor spune orice va fi nevoie. Vor spune că ei sunt singura „opoziție la USL” (deși aleșii PMP și USR n-au nicio problemă în votat cot la cot cu USL prin mai toate consiliile locale); vă vor spune că dacă-i atacați sunteți PSD-iști; vă vor spune că fără ei nu-ș-ce-va-face USL-ul… orice numai să nu discutați despre Răul de care ei și doar ei sunt responsabili. Misiunea voastră nu este doar să nu-i credeți (mă aștept să fiți suficient de inteligenți prin definiție să nu-i credeți) – ci să luptați în mod activ, prin orice mijloc permis de lege ca aceste trei partide să nu se mai afle în viitorul Parlament.

Oamenii ăștia v-au vrut morți. Și au făcut totul ca să vă ucidă prin înfometare (căci asta însemna de fapt ”certificatul verde la locul de muncă”) și să vă dezumanizeze dacă totuși îndrăzneați să supraviețuiți fără să vă îmbarcați la experimentul înțepării.

Repet: Oamenii ăștia v-au vrut morți. Pe față. Fără nicio exagerare.

Fiecare dintre noi avem obligația morală să luptăm cât de aprig putem ca niciunul dintre ăștia să nu mai vadă interiorul Palatului Parlamentului după decembrie 2024.

Trebuie luptat pentru păstrarea memoriei a ceea ce ăștia trei au făcut. Răul făcut de ei trebuie pedepsit. Cu orice preț politic.

România va supraviețui și cu un deficit bugetar mai mare sau cu încă 100 sau 150 de miliarde de euro adăugate datoriei externe. Însă Țara va fi aruncată într-un hazard moral de care nu vom scăpa în timpul vieții noastre dacă cei care sunt de vină pentru vasta majoritate a problemelor României de astăzi nu sunt pedepsiți măcar politic. Și cât mai aspru cu putință.

Scăderile sau creșterile de impozite vin și pleacă. Dar hazardul moral de-a permite acestor agenți ai Răului să continue să ne conducă este ceva de nepermis.

„Măsurile pandemice” ale lui Orban și Drulă (și tot partidul USR și, da, și Cîțu, Bode, Rafila, Arafat, Cercel și alții) precum și ideile lui Eugen Tomac sunt de vină măcar parțial pentru inflație, peste 100.000 de firme închise definitiv (firme românești, IMM-uri, care hrăneau 500.000 de români!), pentru creșterea abruptă a numărului de copii cu probleme psihiatrice, pentru zecile de mii de familii de români care nu i-au putut îngropa pe cei dragi și pentru multe alte grozăvii ale căror repercusiuni le resimte aproape toată populația României.

Așa ceva nu trebuie uitat și sub nicio formă nu trebuie iertat atâta vreme cât nu există penitență. Oamenii ăștia trebuie pedepsiți.

Recorder.ro demonstrează de ce avem nevoie de FARA

Este necesară o lege tip Foreign Agent Registration Act în România. Am explicat de ce acum câteva zile.
Ei bine, ieri compania pe care o dădeam exemplu de agent străin în sensul legii americane a publicat o investigație despre presa miluită:

Recomandăm cu căldură vizionarea materialului. Conține o eroare de interpretare a legii la minutul 20:36 – unde PSD este acuza că încalcă legea prin practicile sale. Acest lucru pur și simplu nu e adevărat. PSD se comportă imoral, mizerabil, poate chiar anti democratic, poate chiar împotriva spiritului legii și/sau a democrației liberale. Dar sigur-sigur nu încalcă legea.

În afară de acea scăpare, totuși, materialul de la Recorder este unul foarte bun. Este o investigație clasică de presă despre cum restul presei e miluită cu bani public de partide. Investigația e făcută în tandem cu ceva ONG obscur și Europa Liberă. Nimic în neregulă cu asta.

Însă, neintenționat, acest material demonstrează și de ce avem nevoie de o versiune românească a Foreign Agent Registration Act.

Recorder îl presează (pe bună dreptate) pe Ciolacu să spună exact căror instituții de presă le-a dat bani din subvenția de partid (care sunt bani publici și deci prezumtiv supuși cerințelor de transparență). Însă Recorder o face de pe prezumția că ei înșiși sunt ”societatea civilă” care trage Puterea la răspundere.

Atâta doar că nu-i chiar așa. Recorder este finanțat parțial de Comisia Europeană (deci tot din bani publici) și partenerii de investigație sunt finanțați de Congresul American (deci tot din bani publici). Asta arată nu doar ipocrizia Recorder (nu că ar exista vreo fițuică de presă care să nu fie ipocrită) dar și acest moral outrage are la rândul său un beneficiar.

Recorder îi impută (din nou, pe foarte bună dreptate) lui Ciutacu, Gâdea și Prelipceanu că își schimbă comportamentul în cadrul emisiunilor plătite cu bani grei de către partidele politice – jurnaliștii devenind doar simpli amfitrioni, fără știrea publicului care sunt lăsați să creadă sau induși în eroare că urmăresc un talk show pe bune.

Însă ce nu spune materialul (și ar spune, dacă am avea FARA) e că fix aceeași critică se aplică și pentru Recorder. Și asta se poate proba oricând prin ce nu spune niciodată Recorder.

Sigur, e posibil să mă înșel. Dar, ca să fie clar că mă înșel, ar trebui să vedem la Recorder o vehemență măcar comparabilă și pe subiecte precum:

Desigur, și alte subiecte. Dar măcar astea trei.

În materialul citat mai sus USR primește 10-15 secunde. O menționare în treacăt că au fost ”mai transparenți” și… atât. Asta deși, din ancheta publicată în același timp de Europa Liberă, aflăm că de fapt și USR folosește fix aceleași scheme pe care le folosește și PNL și PSD.

Desigur, nu e nimic ilegal în asta (în ciuda a ceea ce pretinde Recorder) dar e deja a 15-a oară consecutiv când partidul condus de Drulă este tratat cu mânuși de copil în situații absolut identice cu cele în care se află alte partide împotriva cărora Recorder se dă de ceasul morții că vai de mine moralitatea, legea, deontologia ș.a.m.d.

Mai apoi, dacă am avea FARA în România, pe lângă că ar ști toți cei care privesc materialul că au de-a face cu un agent străin, am putea pune (legal și legitim) și alte întrebări precum:

  • Există vreun partid în România care primește finanțări din străinătate? Și dacă da, care?
  • Există vreun post TV în România care e finanțat din străinătate? (în afară de Antena 3 care e pe față cu CNN-ul)

Dacă Recorder făcea jurnalism onest și ”pus în serviciul public” așa cum se laudă – ei bine, e în interesul public să știm dacă partidele din România manipulează bani străini și, dacă nu cumva dă banii plătitorilor de taxe unor entități subordonate unor interese străine.

Desigur, o astfel de întrebare ar pune la îndoială și legitimitatea Recorder or… asta ar strica un pic feng shui-ul. Dar, cred eu, nu cu foarte mult. La urma urmei materialele sunt de calitate și oamenii îi vor urmări oricum (și e foarte bine că toți sunt liberi să o facă sau nu). Însă dezvăluirea părtinirii este și ea importantă.

E important că Recorder a dezvăluit că ”interviul” lui Prelipceanu cu Viorica Dăncilă era de fapt plătit cu zeci de mii de euro de PSD. Dar, la fel de important e să știm și în interesul cui. E posibil ca răspunsul chiar să fie cel din generic: în interesul public. Dar un răspuns mai convingător l-am primi printr-un mecanism de tip Foreign Agents Registration Act.

Hai, curaj, stimați aleși!

Hai să dăm drumul la dezbaterea privind influența străină în spațiul public și de advocacy din România. Dar toate influențele, nu doar unele și fără zvonuri. La concret: cine cui dă și de ce. E și în interesul Statului și în interesul publicului ca aceste informații să fie dezvăluite.

Și asta n-o va face presa (fie pentru că n-are cum, fie pentru că nu vrea). De aia ne trebuie o lege!

Este necesar un echivalent al FARA în România

Partenerul strategic are o lege numită oficial 22 U.S.C. § 611 et seq. Ca și în România, și în SUA legile au nume oficiale cumplit de dificil de ținut minte. Însă, așa cum în România nu spunem Legea 1/2011 ci ”Legea Educației Naționale” – așa și-n SUA nu zice nimeni 22 U.S.C. § 611 et seq. ci Foreign Agents Registration Act (FARA).

Adoptată în 1938 (și inițial botezată Foreign Propagandists Registration Act of 1938) cu scopul de a combate propaganda nazistă, FARA nu e chiar o lege, cât mai degrabă un set de legi care au evoluat în timp (și cărora li se adaugă case law și jurisprudență inclusiv constituțională). Evident, a suferit modificări – întocmai pentru că versiunea inițială era prea ”exaltată” și călca pe coadă Primul și cel de-al Patrulea Amendament.

Avantajul unei democrații tinere (precum România) este că nu trebuie neapărat să mai treacă prin tot acest proces – cu condiția ca versiunea românească de FARA să fie concepută cu înțelepciune și cu înțelegerea că libertatea de exprimare este pentru toată lumea de bună credință atâta vreme cât toată lumea știe cu cine are de-a face.

FARA, pe (foarte) scurt zice așa:

Toate activitățile și finanțările trebuie declarate (și făcute publice pe site-ul Ministerului Justiției) dacă sunt

    • întreprinse de indivizi sau organizații care se află sub controlul
      • unui guvern străin, sau
      • a unor organizații sau persoane din afara Statelor Unite
    • Sau dacă acționează la ”ordinul, cererea sau controlul”
      • unui guvern sau organizații sau persoane din afara SUA, sau
      • a unor persoane care sunt controlate sau subvenționate într-o proporție mare de o entitate străină

Altfel spus: dacă reprezinți interese non-americane, vrem să știm și noi. Și prin ”noi” înțelegem nu doar guvernul sau Department of Justice – ci ”noi” americanii. Căci toate înregistrările sunt publice și oricine le poate accesa.

Sigur, în practică, legea nu e perfectă. Spre exemplu te poți trezi că trebuie să te înregistrezi ca ”agent străin” dacă ai lucrat cu/pentru un politician străin în altă țară acum 4-5 ani – indiferent dacă respectivul politician e la putere sau nu, sau dacă măcar e influent. Chiar și-așa, este un instrument util.

De ce avem nevoie de FARA în România?

În primul rând pentru că spațiul nostru politico-mediatic chiar este doldora de agenți străini în sensul legii americane.

G4Media, de pildă, a fost finanțat de ”Democracy Fund” (cândva o instituție respectabilă și bipartizană, dar care în 2020 și-a declarat pe față aderarea la extrema-Stângă) și de Konrad Adenauer Stiftung – fundația de partid a CDU, același CDU care este de vină pentru o mare parte din criza energetică din Europa în general și Germania în special. Putin ar fi avut astăzi mai puțin spațiu de manevră dacă nu exista Merkel și CDU care să lege cea mai mare economie a Europei de hachițele lui Vladimir Putin.

Până acum trei-patru luni, G4Media își permitea, cu o nesimțire feroce, să demonizeze inexorabil pe oricine nu subscria la ”consensul european” al pupării lui Putin în dos pentru c-așa era ordinul pe unitate de la KAS. Și nu oricum, dacă nu erai de acord cu linia de partid de la KAS (care plătea salariile la G4media), erai insultat(ă), într-o ironie morbidă a politicii, drept… putinist.

Dar G4Media nu e singurul exemplu. Recorder, de pildă, deși se laudă că e susținut financiar de publicul său, de fapt este finanțat în parte de Alphabet Inc. (Google) și de Comisia Europeană.

Cum nici pe G4Media și nici pe Recorder nu a apărut vreodată vreun material care să pună la îndoială Uniunea Europeană sau să discute despre imensul deficit de democrație din instituțiile UE (un subiect de altfel mainstream în țări a căror presă nu e deținută de agenți străini) – este rezonabil de conchis că aceste entități acționează sub controlul unor persoane subvenționate într-o mare măsură de o entitate străină.

Libertatea (deținut de trustul non-UE Ringier) s-a poziționat inițial critic și ceva mai rațional în fața asediului iliberal, ilegitim, imoral și inutil al guvernului Orban sub scuza pandemiei. Însă, peste capul lui Tolontan, ordinul directorului executiv din Elveția, Marc Walder, a prevalat. Altfel spus, Libertatea nu este o publicație cu autonomie în redacție – ci un agent străin. Marc Walder a ordonat tuturor publicațiilor deținute de Ringier să susțină Regimul indiferent cât de aberant ar fi. Directorul publicației Bild din Germania(care se poziționase rațional) a fost destituit pentru că și-a cerut scuze publicului – și în special copiilor Germaniei – pentru acoperirea mediatică isterică și plină de minciuni cu privire la virusul chinezesc.

Combaterea minciunilor

În al doilea rând, avem nevoie de FARA în România pentru a mai tempera avântul proletar al prea multora (din toate ”taberele”) de-a sări imediat cu acuzația de globalist/putinist/sorosist/sinofil/you-name-it.

Astăzi, în astfel de situații, astfel de calomnii pur și simplu sunt rostogolite necritic și cu niciun fel de repercusiune. Ce-ai să-i faci unuia care te face globalist/putinist? Ai să-l dai în judecată pentru calomnie?! Până câștigi procesul trec ani de zile. Nu e eficient.

Existența unei legi, însă, ar echilibra balanța. Zici că-s agent străin? Prea bine – fugi și mă reclamă la Minister și forțează-mă să mă înregistrez. Iar cu decizia de-acolo că nu mă calific e mult mai ușor și în instanță. Și cel calomniat poate cere și daune mai mari. Pentru asta există deja precedent – în cazul celor acuzați pe nedrept c-ar fi fost colaboratori ai Securității. O decizie CNSAS că nu e așa e aproape decisivă într-un proces de calomnie.

Este esențial să cunoaștem foștii colaboratori ai Securității însă este esențial și să nu pătăm (re)numele unor oameni pe bază de zvonuri și bullshităreli de presă. De aceea CNSAS e o instituție importantă.

Analog, este esențial să cunoaștem agenții străini dar este esențial să avem unelte și pentru cei calomniați cu/de această etichetă pe bază de conjecturi izvorâte din partizanat politic. De aceea o lege precum FARA și o instituție care s-o implementeze este foarte importantă.

Combaterea influenței nefaste a ONG-urilor

În al treilea rând, avem nevoie de FARA în România pentru ca măcar să cunoaștem de unde vin pozițiile deseori extreme și extremiste cu care se prezintă ONG-urile zis-românești.

Spre exemplu, zilele astea se discută legea ”avertizorului de integritate”. O lege întrucâtva necesară, de altfel.

ONG-uri precum ExpertForum (un think tank obscur, finanțat aproape integral din afară și cu răspundere ZERO atunci când greșește) sau ActiveWatch presează constant Parlamentul pentru a adopta o versiune extremistă a legii care, în esență, ar legaliza și chiar premia turnătoria anonimă.

ActiveWatch acum 9 ani se plângea că de ce întreabă lumea despre finanțările de la Soros – pentru ca mai apoi președintele Mircea Toma (astăzi membru CNA!!!) să publice un articol în care detalia cât de des luau bani de la Soros.

Haideți să mai spun o dată: Astăzi audio-vizualul este reglementat ȘI de un individ (Mircea Toma) care în 2013 susținea interesele Rusiei opunându-se fracturării hidraulice și care ani la rând a fost finanțat de o entitate străină.

De altfel, cvasitotalitatea ONG-urilor care apar la ”dezbateri” sunt agenți străini în sensul legii americane. Nu e neapărat ceva în neregulă cu asta. Cei mai mulți dintre ei și-au obținut finanțările legal și legitim. Însă este foarte în neregulă faptul că informația asta nu este larg răspândită.

O versiune de FARA în România în mod necesar va trebui să conțină și o obligație de raportare în public.

O știre ar trebui să sune așa: ”Asociația X (înregistrată ca agent străin [naționalitate] în 2022) susține că legea avertizorului de integritate trebuie să conțină protecții pentru raportarea anonimă…. etc.”

Este pur și simplu incorect față de public să li se permită unor oameni care acționează la comandă străină să se prezinte drept ”societate civilă”. Procedând astfel, România a ajuns în situația descrisă de Antonio Gramsci (filosof marxist italian). În România ”societatea civilă” e complet deconectată de societate. Dacă citești ce griji are ”societatea civilă” din România astăzi, riști să crezi că e vorba de o altă țară. Dar adevărul e că chiar este vorba de o altă țară – căci ”societatea civilă” o fi ea din România, dar nu prea e românească.

Cum (nu) ar trebui să arate legea?

În primul rând legea ar trebui să fie ”îngustă” (narrow in scope) atât din considerente constituționale cât și din considerente practice.

Nu orice finanțare străină merită investigată prea mult. Dacă legea e prea atotcuprinzătoare, întreg demersul e dus în derizoriu (lucru care s-a întâmplat în SUA, motiv pentru care în 1966 a fost redus rolul și scopul ei).

Praguri și excepții

Spre exemplu, fundația Romanian Angel Appeal (una dintre cele mai bogate ONG-uri din țară și cu peste 30 de ani de tradiție) ajută copiii și tinerii afectați de HIV/SIDA. Începută în 1991 la inițiativa lui George Harrison (membru The Beatles) ca fundație în sprijinul copiilor bolnavi cronic din celebrele orfelinate ale groazei moștenite din perioada ceaușistă, RAA este o constantă în ceea ce privește susținerea copiilor (în special) care trăiesc cu boli cronice (în special HIV, tuberculoză și autism) și care sunt pe bune victime ale excluziunii sociale. Nu auziți de ei în presă, tocmai pentru că RAA e ocupat să-și facă misiunea pentru care s-a fondat, nu să fie influiensări pe Internet și nici să bată cu petul în asfalt.

O lege de tip FARA în România în mod necesar va trebui să lase în pace organizații cu finanțare străină precum RAA.

Însă, spre deosebire de SUA, în România avem cam multe fundații și asociații zis-umanitare care se află sub patronajul unor oameni politici (vezi Asociația MagiCamp) sau care fac și un pic de treabă dar și foarte mult lobby politic (vezi Asociația ”Dăruiește Viață”). Nu mai ești doar o asociație umanitară în momentul în care faci activism politic mult în afara scopului umanitar.

Altfel spus: Dacă ești asociație umanitară dedicată (să zicem) copiilor cu autism – este firesc să fii prezent la dezbatere (inclusiv în Parlament) când discuția este despre legea persoanelor cu handicap sau serviciile dedicate persoanelor cu autism. Însă dacă ești asociație umanitară și-ți folosești influența pentru a susține sau a te opune unui candidat – atunci ar trebui să te înregistrezi ca agent străin dacă primești predominant finanțări străine.

O lege de tip FARA în mod obligatoriu va trebui să conțină un prag minim rezonabil.

Altfel spus, o donație sau un grant de $1000 sau chiar de $10,000 din afara țării nu ar trebui să declanșeze mecanismul legii. Însă trei donații la rând de $10,000 de la aceeași entitate sau același individ străin ar trebui să declanșeze mecanismul legii.

În legaleză ar putea fi formulat cam așa:

art. X: Prevederile prezentei legi se aplică persoanelor juridice a căror finanțare exterioară este mai mare de 1000 ISR sau reprezintă mai mult de 25% din bugetul anual al persoanei juridice

Art. Y: Dispozițiile articolului X se aplică și în cazul persoanelor juridice ale căror finanțare implică trei sau mai multe plăți de la aceeași entitate străină, dacă acestea cumulat sunt mai mari de 500ISR sau reprezintă mai mult de 10% din bugetul anual al persoanei juridice

art. Z: Prevederile prezentei legi se aplică persoanelor fizice a căror finanțare exterioară este mai mare de 100ISR anual

ISR (indicatorul social de referință) este un coeficient în baza căruia sunt stabilite cuantumurile ajutoarelor sociale, alocațiilor, amenzilor, etc. și se ajustează în fiecare an în luna martie. În prezent, 1 ISR = 525,5 lei.

Desigur, putem dezbate dacă procentul de 25% este optim. E posibil să fie prea mic.

Definiții

Mai sus am creionat cui nu ar trebui să se aplice. Însă e nevoie de o definiție (similară cu cea din legea americană) care să satisfacă nevoile din România.

Putem scrie o lege clară în pedepse și praguri și lăsa la latitudinea Executivului (prin norme metodologice) însă, făcând asta, am ajunge la situația de selective enforcement care s-a întâmplat și în SUA. Executivul mereu va fi tentat să abuzeze de o putere insuficient de clar definită.

În legaleză, ar putea suna așa:

Un agent străin este o persoană fizică sau juridică în sensul legii care desfășoară activități media (inclusiv online) cu peste 10.000 de vizualizări pe lună, activități partizane politic precum și activități de lobby care nu intră sub incidența altor legi și care:

    • Este angajat sau se află într-o altă formă de colaborare cu
      • un guvern străin, sau
      • organizații sau persoane din afara României
    • Sau dacă acționează, inclusiv neremunerat, la ordinul, solicitarea sau controlul

      • unui guvern sau organizații sau persoane din afara României, sau

      • a unor persoane care sunt controlate sau subvenționate într-o proporție mare de o entitate străină

Tot nu e suficient de clar, întrucât noțiunea de lobby nu există în legea românească (apropo – și de o lege a lobby-ing-ului avem nevoie!) iar ”activități partizane politic” nu e suficient de clar. Indiferent, niște latitudine tot va trebui lăsată Executivului. Însă o lege bine scrisă lasă cât mai puțină (și aici sunt eu prea ”extremist” când mă aștept ca Parlamentul să-și cunoască interesul ca instituție – același Parlament care a lăsat Executivul să legifereze prin HG un an și 10 luni, în fine).

De aceea, în secțiunea de definiții a legii, ar putea încăpea:

Activitățile media reprezintă totalitatea activităților în spațiul public mediatic (inclusiv rețelele de socializare). Nu se consideră activitate media în sensul prezentei legi publicarea de materiale de circulație redusă (sub 10.000 de exemplare în cazul materialelor tipărite și sub 10.000 de vizualizări pe lună în cazul materialelor online).

Activitățile partizane în sensul prezentei legi reprezintă totalitatea activităților legale de susținere a unor candidați sau a unui partid politic – inclusiv distribuirea de pliante, amplificarea de conținut pe rețelele sociale, organizarea de mitinguri politice sau proteste precum și aparițiile în spațiul audiovizual. Reprezintă activitate partizană și susținerea vehementă a unor cauze controversate.

O cauză controversată este orice cauză împotriva căreia se exprimă minimum un partid politic, ONG, organizație sindicală sau orice altă entitate care nu face obiectul prezentei legi

Ultimul paragraf este esențial. Nu țin morțiș să arate neapărat așa. Însă o lege de tip FARA trebuie neapărat să cuprindă și acei indivizi care o ard „apolitic” în timp ce promovează cauze extremiste fiind finanțați din afara țării. Aici intră și cei care cer ieșirea României din NATO dar și cei care cer legalizarea ”căsătoriei” homosexuale (ambele fiind cauze străine în sine, oricum).

Pedepse

Mecanismul de implementare ar trebui să fie similar cu cel din SUA: în speță statul îți trimite o notificare că ai X zile să te pui în acord cu Legea. Dacă nu, iei o amendă și ai alte X zile să te conformezi.

Dacă tot nu, statul te dă în judecată în civil și poți încheia procesul dacă te pui în acord cu Legea. Dacă tot nu, atunci o pedeapsă penală dar nu mai mare de 12 luni detențiune, o amendă penală nu mai mare de 1000 ISR, sau ambele. În cazul persoanelor juridice, entitatea poate fi radiată iar răspunderea penală este a președintelui/administratorului.

Cele din urmă pedepse ar trebui evitate (cum sunt evitate și în SUA) și încurajată conformarea voluntară. Însă trebuie să existe și un „băț”.

Limitele unei astfel de legi

Apariția unui echivalent al FARA în România nu ar rezolva toate problemele. Dar ar atenua câteva sau, în cel mai ”rău” caz, ar deschide măcar discuția despre unele probleme care astăzi sunt ”invizibile” inclusiv pentru cei care pretind că se pricep.

O astfel de lege nu-și propune să cenzureze (ca-n Rusia) dar își propune să extindă informarea și să stimuleze dezbaterea (ca-n SUA).

Sub nicio formă o astfel de lege nu ar trebui să includă prevederi care obstrucționează activitatea. Atâta vreme cât activitatea desfășurată este legală și în limitele Constituției, ea trebuie permisă. Însă nu există dreptul de-a face advocacy pe bani străini în mod anonim.

Ideal, o astfel de lege ar duce la dezbateri mai profunde precum: ”Putem avea încredere în dezvăluirile publicației X, având în vedere că este agent străin al țării Y care i se opune politicianului Z despre care publicația X dezvăluie chestii? De unde știm că nu e o știre la comandă?”

Așa cum guvernul nu trebuie crezut pe cuvânt niciodată, nici presa sau ONG-urile nu trebuie prezumate ca fiind de bună credință (pentru că deseori nu sunt) – mai ales dacă interesul financiar indică altceva. O astfel de lege măcar ar transparentiza parțial acel interes financiar.

De asemenea, o astfel de lege nu va împiedica indivizii (de bună credință sau nu) să asculte și să pună în practică sfaturile unor entități străine. Și asta e bine. Nu aceia sunt problema. Indivizii au dreptul să asculte de cine vor și să adopte ce opinii politice au chef. Scopul unei astfel de legi este transparentizarea relațiilor la scară mai mare. 1000 sau chiar 10.000 de oameni crezând o prostie în mod independent nu pot face prea mult rău. Însă 10.000 de activiști organizați și plătiți peste cota pieței din exterior pot face enorm de mult rău.

Las altora, care se pricep (mult) mai bine decât mine, să găsească o formulă legală și legitimă prin care și diseminarea să fie încurajată. Poate prin amendament la legea audiovizualului? 🤔

Cert este că e nevoie și de un mecanism care să împingă rezultatele. Căci degeaba e publicat pe un site al ministerului jusitiției că publicația/ONG-ul X este agent străin dacă acea informație nu este diseminată. Hai să fim serioși, aproape nimeni nu stă să scormonească prin site-uri guvernamentale.

Spre exemplu, în octombrie 2021, presa ”echidistantă și independentă” (dar plătită gros din bani publici) relata despre un ”protest al părinților” chipurile ”revoltați” că autoritățile nu au mai închis școlile de frica virusului chinezesc. În realitate, la ”protest” fuseseră 3 oameni (da, trei!), toți trei parte a unui ONG finanțat cu zeci de mii de euro de Pfizer și Sanofi.

Informația asta era publică în sine. Însă se găsea într-o bază de date relativ dificil de chestionat (mai ales dacă nu știai exact ce cauți) pe siteul ANMDMR (Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România). Vedeți voi, pentru Pharma există deja în România un fel de ”FARA”. Cei care primesc sponsorizări de la companii farmaceutice (fie că sunt doctori sau ONG-uri) trebuie să le declare și informația este publicată. Însă… cine s-o citească?

De aceea, pentru un echivalent FARA, trebuie găsit un mecanism de implementare care să fie mai de succes decât mecanismul ANMDMR. Nu pretind că știu cum, dar insist că trebuie.

Nu ne vom face bine (indiferent ce idee ai avea despre ce înseamnă ”ne facem bine”) atâta timp cât discursul politic este doldora de interferențe străine necunoscute/nedeclarate și, în unele cazuri (deloc puține) chiar direct dominat, uneori chiar integral.

Să începem măcar discuția despre o astfel de lege în România. Nu mă aștept s-o avem și promulgată sesiunea asta parlamentară. Sau până în 2024. Dar cândva, cu cât mai repede cu atât mai bine, trebuie să avem așa ceva. Mai ales în contextul actual.

Atât.

Somali Shilling hits record 15 years high

One of the recurring themes thrown around by those questioning the efficacy of sanctions against the Russian Federation is the postulate that the Russian Rouble is at its all time high. The slightly more informed ones nuance things and say that the Rouble is at its 5-year high (which is also closer to the truth). Tucker Carlson claimed yesterday that the Rouble hit a 7-year high (timestamped link) but even that is also a debatable claim.

7 years ago $1 would buy 50 roubles. Today it buys 60 roubles. So on a 7 year trend, the rouble is in fact worth 20% less.

Russian Rouble to US Dollar 10 year exchange chart Source: xe.com (Xenon Laboratories Incorporated)

The evolution of the Rouble, their argument goes, shows not only the inefficacy of sanctions, but it also allegedly proves that it’s making Russia stronger. But is that true?

Now, there is a lot to discuss about the sanctions regime – and certainly some of the sanctions are outright useless or ill-conceived – but the point about the exchange rate is a non-sequitur. The answer to the point “the RUB is at an all-time/5-years/whatever-lengh-of-time high” is “So what?”. The nominal value of the exchange rate is only a minuscule part of the story and is rarely a relevant one.

Some comparisons

If the argument had been true – that a higher exchange rate means a stronger economy for that country – then that would necessarily imply for everyone to believe that Somalia is at its best economically over the last 17 years.

But is that the case? Well, not really. Somalia’s economy is mostly stagnating – and has been mostly stagnating for most of the last 20 years with a brief exception in 2014-15.

Data Source: World Bank
Image Source: Macrotrends.net

Of course, there are multiple explanations for this. The locust infestation, the floods, the inevitable imports of inflation and a few other local and regional crises that have hit Somalia over the last 5 years explain this phenomenon really well (in addition to the historical baggage that the country is carrying).

But if the exchange rate had been an important part of the story, then the economic situation in Somalia should’ve improved instead of worsening. But it didn’t because the exchange rate is a poor proxy for measuring the economic strength of a country – be it Russia or Somalia.

My argument stands even when looking at more developed and wealthier countries.

The Israeli New Shekel, for instance, has a higher exchange rate against the dollar today than it had in 2016. Yet the economic growth (and the corresponding level of prosperity) of Israel has, at best, a light correlation with the exchange rate. Heck, Israel had over the last 15 years some years in which it recorded economic growth yet a negative annual change for the same year.

If the story Tucker Carlson and others are telling had been true, and a good exchange rate and GDP growth meant increase in prosperity and economic strength of the country, then that would’ve been easily noticeable in most countries throughout the data at least over the last 20 years. But it’s not.

On capital controls

Capital control represents any measure taken by a government, central bank, or other regulatory body to limit the flow of foreign capital in and/or out of the domestic economy. These controls include taxes, tariffs, legislation, volume restrictions and a whole plethora of other measures.

Ever since the start of the war in Ukraine, the Russian Central Bank imposed quite a few capital control measures: it banned Russian companies from sending their funds overseas (measure somewhat softened in June), introduced a mandatory rule for export-oriented companies to sell as much as 80% of their forex revenues at home (later the threshold was lowered to 50% but the measure overall still stands) and made it very difficult for regular Russians to buy physical US dollars or Euros even at a loss (which led to the street exchange rate to skyrocket – something unseen since the old Soviet days). Most of these were adopted even before any Western-led economic sanctions had been adopted.

In practice, this means that a Russian citizen or resident cannot take advantage of this “good exchange rate” in any meaningful way. In other words: the Russian Rouble may be at its “best moment in X years”, as the story goes, but nobody can meaningfully confirm that in practice because it’s illegal and nearly impossible to do so.

Russia is not the first (nor the last) to find itself in such situation. Iceland for instance introduced similar capital control measures in 2008 to prevent capital flight and a total meltdown of its economy. Those measures were only lifted in 2017 with mixed results. Just like Russia, Iceland stayed out of the international financial markets for years as investors (rightfully) regarded the Icelandic banking sector and the krona as untrustworthy.

When the capital control measures were lifted, the krona had the highest exchange rate in years (just like the rouble has now), yet the country got much wealthier in the years that followed the lifting of capital controls even though that also led to a negative trend in the exchange rate.

This also makes sense intuitively. For most people in any country (except for some exporters) it is preferable for hard foreign currency (USD, EUR, etc.) to be cheaper rather than more expensive. This is even more important for people in countries where so many of the necessary goods are denominated in a foreign currency (usually USD or EUR) – which is a situation in which most of the world (Russia included) finds itself in.

Convertible currencies and other factors

To an extent, all currencies are subjected to capital controls and other restrictions. But some (a lot) less so than others.

Currencies subjected to the least amount of controls and restrictions are called convertible currencies because they can be easily bought or sold on the foreign exchange market with little to no restrictions. A convertible currency is a highly liquid instrument (and thus more desirable) than a currency that is tightly controlled by a central bank.

That’s why people allover the world hoard $100 bills a lot more than €500 notes (which the EU is trying to abolish) or the 1000 Emirati dirham bill. The US dollar, for all its faults, is convertible. Of course, this is a matter of trust and historic precedent. But people around the world trust the US dollar so much that the $100 bill routinely tops the charts as one of the best American exports.

World currencies are divided between convertible, partially convertible and non-convertible. The Swiss Franc, the Euro, the US Dollar, the British Pund Sterling, Norwegian, Swedish and Danish kroner, the Canadian dollar, Emirati Dirham and the Australian dollar are the most well-known convertible currencies. But on this small list there are a few lesser-known members such as the Kenyan Shilling, the Singaporean dollar, the Saudi Arabian Riyal or the South African Rand. In fact, in some countries of Africa (that are not South Africa) you may end up in a bit of a shock when the ATM may cough up South African Rands instead of the local currency. That is possible because the local banks and the people trust the Rand to be interchangeable and liquid all the time including and especially against the local currency (e.g. Namibian dollar).

The partially convertible currencies are those that are liquid enough to be changed in some places but not easily on the foreign exchange market. The Kyrgyz Som, the Polish Złoty, the Romanian Leu or the Turkish Lira are some examples of currencies in this category.

The non-convertible currencies are, really, the majority of the currencies in the world. Russian Rouble, Kazakh Tenge, Tunisian Dinar, Uzbek Sumy, the Ukrainian Hrivnya and so many others are in the category of currencies that if you’re caught holding, you’ll be in a very difficult position should you will try to exchange them into something else without physically going into the place/country where they are in circulation (and sometimes not even then – as it’s the case with Tunisia or Russia).

That’s why my 160,000 Uzbek so’m/sumy leftover from my visit there are nearly impossible to change outside Uzbekistan – because the so’m, in addition to being inflationary in ways the US dollar isn’t, is not even partially convertible. Not even banks in the neighboring countries accept them. People traveling from Uzbekistan to neighboring Kazakhstan or Kyrgyzstan carry US dollar $20 and $100 notes with them.

Of course, there are degrees here too. The non-convertible Kazakh Tenge is a bit “more convertible” than the Tunisian Dinar and they are both more convertible than the North Korean won. But the point is that non-convertible currencies are not only less liquid, but they’re also less reliable (since their regulation regime is more likely to change overnight or with little notice than convertible ones) and, most importantly, information about them is routinely less relevant.

The Russian Rouble, being non-convertible, coupled with the “temporary” capital controls is one of the currencies whose nominal exchange rate is even less corroborated with the real world.

This has happened to Russia in the past too. In the 1980s, the official rate was 1 Soviet rouble (SUR) for 1.35 US Dollars (or 74 копейки/kopeks for $1). The capital control regime was even tighter than now. Once those controls were lifted, in 1988, the exchange rate moved from 0.74SUR for a dollar to 100SUR in under four years. And that was the official rate. On the streets (the only free market) the Soviet Rouble would trade for as much as 500 roubles for a US Dollar.

The lesson here is this: The exchange rate’s importance in the story of the economy of a country varies by the status of the currency. The more convertible a currency is, the more important its exchange rate is. And the less convertible a currency is (as it’s the case with the Russian Rouble), the less important its exchange rate is.

We can (and indeed should) discuss the role of sanctions in the West’s response to Russia’s aggression in Ukraine – but the value of the Russian Rouble as communicated by the Russian Central Bank is simply not an argument in this discussion.

We can (and indeed should) discuss the effect of sanctions (both on Russia and on the West itself) but touting the exchange rate of the Rouble does nothing to advance the argument in any direction. It merely distracts attention from more relevant aspects and, in the end, wastes everyone’s time.

Micul baby boom românesc și potențialele sale efecte

V-a enervat pseudo-scandalul de acum câteva zile cu restaurantul cuiîipasă care nu mai vrea să permită accesul copiilor? Indiferent de ce parte a dezbaterii v-ați situat (sau dacă v-a păsat în vreun fel), trebuie să vă pregătiți pentru mai multe astfel de momente în viitorul foarte apropiat.

Pe fundal, aproape pe nesimțite, ba chiar în răspărul poveștii oficiale, rata totală a fertilității în România intră în al 11-lea an consecutiv de creștere. N-ai să vezi asta la televizor și nici nu ai să citești despre ea în ”presă” – care presă an de an în februarie e ocupată să dea fake news-uri despre ”cel mai mic număr de nașteri” (pentru că în februarie apar datele nefinalizate pe anul precedent – am explicat pe larg în iunie 2021 în format video).

Ba, mai mult, de la o vreme INS a adoptat termenul de indice conjunctural al fertilității. Toată planeta îi zice RTF/TRF (rata totală a fertilității) dar ai noștri acum îs mai cu moț.

În fine, trecând peste tehnicalități, un lucru e sigur: În perioada imediat următoare (2-5 ani) veți vedea mult mai mulți copii prin orașe decât v-ați obișnuit până acum. Perioada 2000-2012 a fost doldora de recorduri negative în ceea ce privește RTF și, în plus, fertilitatea (atâta cât era) era mai mult la țară. Însă lucrurile s-au schimbat enorm.

Sursa: A. Ioniță, S. Rădoi, et. al. – Evenimente demografice în anul 2020, Institutul Național de Statistică, 2021

Nu doar că nașterile în urban le-au depășit pe cele din rural (pentru al 4-lea an consecutiv), dar nașterile în urban sunt mai probabile să se întâmple în familii organizate. Și, știm deja că familiile normale tind să vrea chestii (politic vorbind) și e o chestiune de timp până când vor începe să se organizeze (și mai abitir decât o fac acum, în sensul ăsta zic).

Consecințele vor fi destul de vizibile. De la normalizarea locurilor de joacă peste tot (la restaurant, la mall, în curând la instituții publice, probabil curând și prin gările mai mari) până la diversificarea ofertei educaționale (mai ales că de anul ăsta se și poate mai ușor – în ciuda smiorcurilor în public de la ”societatea civilă”).

Apropo de societatea în civil civilă: Mai toată societatea țivilă (DeClic, USR, dracu’-să-i-cheptene) e condusă/organizată de oameni fără copii. Ceea ce înseamnă că se află pe curs de coliziune cu acest grup în creștere de părinți tineri urbani. O să fie glorios, vă promit 👌🏻

Așadar, la ce să ne așteptăm?

  • Presiune mai mare pe zona educațională diversă/alternativă – homeschooling, unschooling, școli religioase. Cîmpeanu acum doar temporizează. Degeaba smiorcăie sindicatele. Peste 5 ani o să-și aducă aminte cu drag de ”moderația” lui Cîmpeanu. Tăvălugul va fi neiertător.
  • Presiune mai mare în zona pomenilor/socialismelor. Invariabil o porțiune din acești noi părinți vor fi socialiști (chiar dacă nu-și vor spune așa) și vor cere chestii – alocații mai mari, ”gratuități” de tot felul, etc.
  • Backlash mai mare asupra wokăismelor. Asta n-o să placă la soțietatea țivilă – dar inclusiv progresiștii se leapădă de Satana progres de îndată ce se pune problema ca odorul lor să fie spălat pe creier cu wokăisme. Rate ale fertilității mai mari tind să aducă după ele și un tipar de vot social-conservator. Excepțiile sunt rare și scurte.
  • Locuri de joacă și parcuri. Recent, un candidat la șefia USR spunea că „Dacă vrem ca partid să creştem în sondaje, trebuie să lucrăm pe segmentul acesta: crearea de locuri de muncă, nu de joacă”. Trecând peste analfabetismul economic al declarației (nu Statul/partidele crează locuri de muncă), exact opusul va fi prioritar. Prea multe dintre orașele patriei au devenit ”neîncăpătoare” pentru copii. S-au făcut parcări pe maidanele unde băteau mingea țâncii. Eh… în câțiva ani să vezi ce reapar maidanele. Mai moderne, sau mai sărăcăcioase, dar de reapărut vor reapărea! Unele orașe deja s-au apucat de pe-acum să le facă (întrucât și primarii se uită pe cam aceleași date pe care ne uităm și noi).
  • Apariția suburban soccer moms și la noi. Inițial nu va fi un grup suficient de influent electoral (cu excepția alegerilor locale, poate). Însă cu timpul vor începe să conteze. În jurul orașelor mari deja există soccer moms de facto (și soccer dads). Adică părinți care cam asta fac toată ziua: conduc copilu’ cu mașina de la școală la fotbal, de la fotbal la înot, de la înot la o petrecere (când/dacă e cazul) și de-acolo acas’. Rinse and repeat.
  • Nu avem cum să știm cum se va cristaliza politic acest grup de soccer parents (adică nu știm ce vor vrea) – dar putem intui că nu vor fi tăcuți. Și mai putem intui că vor fi neiertători cu orice politician pe care-l vor percepe negativ în raport cu odorul lor.
  • Reapariția și proliferarea taberelor. În ultimii 4 ani a explodat numărul de firme/organizații care oferă tabere pentru copii contra cost. Însă segmentul e departe de-a-și fi atins potențialul. Prețurile încă sunt piperate. 1500 de lei pentru 6 zile (doar un exemplu) însă și serviciile sunt complet diferite (în general înspre bine) față de ce suntem noi obișnuiți, ăștia mai purisani. Vor apărea și opțiuni ceva mai ieftine.
  • În continuarea punctului de mai sus, deja se constată o normă: telefoanele rămân în dulap. Am ”studiat” vreo 40 de oferte de tabere. Toate au ca regulă interdicția cvasi-totală a pruncilor la telefonul mobil și internet (o oră, seara, pentru a ține legătura cu cei de-acasă – atât!). Nu spun că am studiat toate ofertele – dar spun că e o cerere imensă în piață de oportunități de-a scoate plodul cu nasul din ecrane. As it turns out, noii părinți nu sunt chiar mândri că-s ”digital natives” și caută metode ca pruncii lor să știe să funcționeze în lumea reală mai degrabă. Nu o spun eu – o spune piața!
  • Toți părinții caută (uneori poate în exces) să prevină situația în care odorul lor comite greșelile pe care ei înșiși le-au comis. Asta are și părți bune și părți rele. Partea bună e că acești părinți vor fi aliați foarte buni în lupta pentru subțierea influenței tehnologiei.
  • Creșterea vieții de noapte. După 10 ani de declin continuu (între 2008 și 2018), viața de noapte începuse să crească din nou. Apoi a venit dileala liberalo-militară așa-zis pandemică ce a radicalizat mai mulți tineri decât își dau seama sociologii neamului. Am prins cluburi de noapte în 2021 (când oficial erau închise) mai aglomerate decât în 2019. Iar în 2022 e înghesuială la deschis locuri noi pentru viața de noapte. Trendul ăsta nu se va opri. Toți copiii ăia ”în plus” vor fi curând adolescenți și în niciun caz nu vor vrea să fie acasă la 20:00 cu măscuța pe mufă ca să nu moară bunica.

Desigur, aceste consecințe vor fi deșirate pe parcursul a 5-6-7 ani și vor fi acutizate sau, dimpotrivă, moderate în funcție de RTF din următorii ani. Dacă însă se menține trendul și RTF rămâne măcar constant peste 1,7 – măcar câteva dintre schimbările structurale descrise mai sus se vor materializa cu siguranță.

Repet: Între 1990 și 2012 România a operat cu RTF cuprins între 1,2 și 1,45 (uneori chiar 1,18 !!!). Așa s-a ajuns la închideri sau comasări de școli (din lipsă de elevi), la transformarea maidanelor de bătut mingea în parcări dar și la cvasi-dispariția vieții de noapte în unele orașe (din lipsă de adolescenți și tineri – principala piață a vieții de noapte).

În cartierul unde se nășteau 118 copii în anul 2000, se nasc acum 179 (sau 181, sau 176 – depinde pe cine întrebi). Iar mortalitatea infantilă e mai mică azi decât în 2000 (deși în 2020 a crescut față de 2019). Diferența este enormă. Și în mod obligatoriu va determina schimbări.

Numărul avorturilor (cât și incidența avortului) s-a prăbușit în România. În 2011, doar 66% dintre sarcini se terminau cu o naștere a unui copil viu. Nu mai puțin de 34% (peste o treime!!) din sarcinile din 2011 s-au terminat în avort (majoritatea absolută la cerere).

În 2020, s-a înregistrat cel mai mic număr de avorturi practic dintotdeauna (statistici se țin din 1958), nu mai puțin de 86% dintre sarcini terminându-se cu un copil născut viu. Ca să continui cu perspectiva: Niciodată până în 2017 nu s-a atins un procent de 80% sau peste.

Ce înseamnă asta?

Înseamnă pe de o parte că numărul sarcinilor nedorite e în scădere consecventă. Mai înseamnă că militantismul pentru interzicerea prin lege a avortului este politic contraproductiv în acest moment – metodele curente (de persuasiune țintită) arătând clar rezultate superioare. Ca să vă faceți o idee, în 1967, anul decretului, doar 72% dintre sarcini s-au terminat cu un copil născut viu.

Sigur, toate cifrele din prezent sunt și ele raportate la o populație mai mică – ceea ce nu-i neapărat rău. Un salt demografic brusc à la 1967 ar fi un șoc prea mare. E mai bine ca lucrurile să curgă natural.

Și acum lucrurile curg natural în direcția corectă.

N-o să vă scrie presa despre asta. Dar încercați să observați parcurile și terenurile de sport.

România se vindecă. României o să-i fie (mai) bine. Ignorați zăbăucii și panicarzii care vă spun ba că o să muriți de la climă, ba de la foamete, ba de covid sau de frig.

Apropo, decesele cauzate de climă sunt în scădere accelerată de 100 de ani, atât procentual cât și în valori absolute – deși populația a tot crescut. Foamete e în Zair/Congo, nu în România. Și dacă n-am murit de frig în 2000, când iarna a ținut 6 luni și două săptămâni cu zăpada cât casa și geruri adevărate (și mai nimeni n-avea tras gaz, lol) – n-o să murim de frig nici în 2022. Alea cu covidul și cu foametea nici nu merită luate în serios.

Dacă n-am murit de foame în 2007, cu producție de grâu de peste 4 ori mai mică (!!) decât în prezent, n-om muri de foame nici în 2022.

Panicardisemele du jour sunt ultimele zbateri ale unui establishment speriat. Sub 1% dintre oameni dau doi cenți pe bullshitul încălzist. Și doar 3% dintre tinerii sub 30 de ani spălați pe creier în universitățile Partidului Democrat din SUA. Restul de 97% sunt ocupați cu făcutul de copii. Și la noi, și la ei.

Gata, vă las că am un avion de prins. Să vedem dacă și-n Kazahstan e la fel 😀

Let’s explore!

De ce răsturnarea Roe v. Wade contează în România

În cursul zilei de ieri Curtea Supremă a SUA (SCOTUS) a corectat o greșeală comisă de aceeași instituție în urmă cu 49 de ani. Asta ca să vedeți cât de mult durează să se ia o decizie altfel absolut evidentă. Scrie undeva în Constituția SUA despre avort? Nu? Păi atunci nu e drept constituțional ci o problemă a statelor. Simplu. Și simplu a fost – doar că a fost nevoie de activism fără încetare vreme de 49 de ani și de multă muncă la firul ierbii… tot 49 de ani. Și de 6 oameni suficient de curajoși încât să scrie pe-o foaie că iarba este verde.

Dar de ce contează asta pentru România? În două feluri. Unul direct și unul indirect. Dar ca să explic trebuie întâi să clarificăm niște lucruri insuficient clarificate de soborul mediatic autohton.

Dincolo de reacțiile isterice din așa-zisa presă din România – majoritatea luate cu copy/Ciucă și traduse (deseori prost) de pe site-urile multiplelor oficine ale extremei-Stângi din SUA – deciziile SCOTUS contează foarte mult și dincolo de granițele SUA. Iar aceasta în mod special contează pentru România datorită indiciului lăsat de Clarence Thomas în opinia concurentă pentru Majoritate. Zice domnia sa așa:

În cazurile viitoare, ar trebui să revizuim toate precedentele Curții bazate pe așa-numitul proces echitabil de substanță (substantive due process), inclusiv Grinswold, Lawrence și Obergefell. Deoarece orice decizie luată pe raționamentul procesului echitabil de substanță este în mod demonstrabil eronată și avem așadar datoria să corectăm eroarea stabilită prin aceste precedente. După ce întoarcem aceste decizii demonstrabil eronate, va rămâne întrebarea dacă nu cumva alte prevederi constituționale garantează paleta de drepturi pe care le-au generat cazurile judecate sub doctrina procesului echitabil de substanță.

De exemplu, ne-am putea întreba dacă vreunul din aceste drepturi anunțate de această Curte sub doctrina procesului echitabil nu e cumva mai degrabă un ”privilegiu sau imunitate a cetățenilor Statelor Unite” protejată astfel de cel de-al 14-lea amendament.

Pentru a răspunde la acea întrebare trebuie să decidem asupra unor întrebări premergătoare – inclusiv dacă prevederea privind privilegiile și imunitățile din cel de-al 14-lea amendament protejează și drepturi ne-enumerate în Constituție; și dacă da, cum pot fi acele drepturi identificate.

Cu astea spuse, chiar dacă prevederea din cel de-al 14-lea amendament protejează drepturi neenumerate, în cazul de față Curtea demonstrează fără echivoc că avortul nu este unul dintre ele sub nicio abordare interpretativă plauzibilă.

Mai mult decât atât, în afară de a fi demonstrabil incorectă interpretarea clausei procesului echitabil, această ficțiune legală a ”procesului echitabil de substanță” este în mod special periculoasă. Cel puțin trei pericole indică spre aruncarea la coș a întregii doctrine.

Primul dintre ele este acela că doctrina procesului echitabil de substabță înalță judecătorii în dauna și explicit în detrimentul Poporului de pe urma căruia judecătorii își trag autoritatea pentru început.

Acest lucru se întâmplă deoarece prevederea privind procesul echitabil vorbește numai de ”proces” în sine și atât – de aceea Curtea mereu a avut probleme în a defini ce drepturi de substanță protejează această clauză.

În practică, abordarea de până acum a Curții în identificarea acelor drepturi așa-zis fundamentale implică fără niciun dubiu crearea de măsuri noi (policymaking) mai degrabă decât analiză legală neutră.

Traducere: Abordarea prin care s-a ”găsit” ”dreptul” la avort sau ”căsătorie” homosexuală n-are nicio treabă cu analiza legală constituțională neutră (adică rolul SCOTUS) și are foarte mult de-a face cu legiferarea (adică ceea ce NU este rolul SCOTUS).

Obergefell v. Hodges și Coman et. al. v. Inspectoratul General pentru Imigrări and Ministerul Afacerilor Interne

Obergefell v. Hodges este un caz din 2015 la SCOTUS în care, similar cu Roe v. Wade, s-a ”găsit” ”dreptul” la ”căsătorie homosexuală” în Constituția SUA, asta deși în Constituția SUA cuvântul ”căsătorie” și cuvântul ”homosexual” (sau orice echivalent) nu apar niciodată printre cele 7591 de cuvinte ale documentului.

În 2010, Adrian Coman (cetățenie română și americană) și Clai Hamilton (cetățenie americană) s-au „căsătorit” la Bruxelles unde lucra românul. Când au dorit însă să se mute în România, au constatat că domnul Hamilton are nevoie de un motiv serios pentru a locui aici – și, nu, faptul că e ”soțul” lui Coman nu se pune pentru că în România soțul are soție și nu soț. Ghinion.

Așa că în 2013 băieții ăștia doi dau în judecată IGI și MAI la CEJ insistând că termenul de ”soți” din TFUE se referă și la ei, nu doar la oamenii normali. Cazul a fost pus imediat pe hold. De ce?

Păi, vedeți voi, în 2013 până și Sfântul Obama suna precum Coaliția pentru Familie pe acest subiect iar spectrul supărării unui stat din Est (România, adică) în prag de alegeri pe un subiect pe care și partenerul strategic (SUA, adică) îl vede fix la fel a dat fiori pe șira spinării la CEJ așa că ”familia” Coman-Hamilton a fost lăsată să facă anticameră, CEJ adoptând poziția ”să mai vedem ce se-ntâmplă și pe-urmă vorbim”.

În 2015 vine însă Obergefell, Sfântul Obama ”evoluează” și brusc e fan ”căsătorii” homosexuale (după ce 20 de ani ca activist și 7 ca președinte n-a fost) și în 2016 cazul Hamilton e luat în serios. În 2018 se dă sentința: România era obligată să-i dea permis de ședere ca ”membru al familiei” extracomunitarului Hamilton pentru că dacă Belgia e căzută-n freză, automat tot restul Europei trebuie să recunoască a priori și necritic actele emise acolo.

Iată așadar o situație foarte concretă în care policy din România este influențată de o decizie eronată a SCOTUS – decizie luată în urma presiunilor violente ale grupărilor de extremă-Stânga și de niște judecători activiști în frunte cu Ruth Bader Ginsburg.

România însă a refuzat să se îndoaie la aberațiile CEJ așa că în 2021 Nicu Ștefănuță (USR) alături de alți militanți de extremă Stânga din Parlamentul European au propus sancționarea României pentru tupeul de-a nu acorda permise de ședere celor care nu prezintă acte valide în conformitate cu legile României. Tot în 2021, susținuți financiar de Comisia Europeană (via ILGA – ACCEPT) – deci tot pe bani publici, băieții ăștia doi – Coman și Hamilton – au dat România în judecată și la CEDO.

Într-un interviu acordat Radio Europa Liberă (adică tot pe bani publici) Coman spunea că abia așteaptă impunere din afară și că ăsta e un lucru bun. Termenul de globohomo în mod cert se aplică ”familiei” Hamilton-Coman.

Și totul a început de la cazul Obergefell. Fără acel caz la SCOTUS, băieții ăștia doi (și întreg lobby-ul de miliarde din spatele lor) făceau în continuare anticameră în Luxemburg.

Dacă Obergefell va cădea curând, avem apoi o șansă mai mare să păstrăm în România status quo-ul actual. Și, cine știe, poate din 2024 nu mai votăm USR și ne alegem și noi cu niște politicieni care să le spună bruxellienilor, aidoma celor polonezi, să mai meargă cu cercul în ceea ce privește solicitările astea obraznice. Căci asta și este – o obrăznicie să încerci să forțezi peste capul electoratului schimbarea unei legi precum cea a imigrației pentru a acomoda sensibilități și practici care oricum nu sunt parte din cadrul legal românesc.

Nu e nicio diferență între cazul ”familiei” Coman-Hamilton și cazul saudiților care merg în Bosnia și solicită ca Statul bosniac să le recunoască ”căsătoria” cu 10 femei. Ambele reprezintă obrăznicie față de țara gazdă și ar trebui întâmpinate cu ordin de deportare, nicidecum cu acomodare.

Mandatele de perchiziție digitală și intimitatea

În România nu prea auzi de așa ceva (deși există!) însă în SUA e deja o practică curentă.

Până ieri, a discuta deschis despre moduri prin care individul se poate feri de acest pericol foarte real (pus în practică de Stat dar făcut posibil cu ajutorul Big Tech) era considerat apanajul extremei drepte sau al ciudaților cu coif de staniol.

Ieri, însă, MSNBC, o oficină a Stângii, titra mare, cu litere de-o șchioapă: Cum ar putea companiile de tehnologie dar și utilizatorii să-și protejeze intimitatea. Brusc, discuția despre intimitate pe bune (substantive privacy, dacă-mi permiteți) e mainstream. Iată ce scriu angajații MSNBC:

Decizia SCOTUS pune platformele online într-o poziție dificilă. Deși companiile mari din tech au mai luat poziție pe subiecte politice în linie cu valorile lor – inclusiv anumite tipuri de reglementări în domeniul intimității dar și reforme ale sistemului de imigrație pentru a-și proteja forța de muncă – intrarea lor într-un subiect atât de controversat precum avortul le-ar putea aduce probleme mari din partea ambelor tabere ale dezbaterii.

Apărătorii celor care au căutat să facă avort sau ale celor cercetate penal după ce au pierdut o sarcină spun că deja s-au lovit de îngrijorări cu privire la intimitate în statele care au legi mai restrictive cu privire la avort.[…]

”Problema e că dacă o construiești, ei vor veni,” spune Corynne McSherry, director juridic al ONG-ului Electronic Frontier Foundation. ”Dacă creezi baze de date uriașe cu informații, simultan creezi și un borcan cu miere pentru oamenii legii care sunt atrași la tine – tu fiind o parte terță; oamenii legii vor încerca să obțină informațiile pe care ei le consideră utile pentru cercetări penale.”

De aceea un grup de politicieni Democrați conduși de senatorul Ron Wyden din Oregon și deputata Anna Eshoo din California au scris o scrisoare luna trecută adresată Google privind îngrijorările aduse de faptul că ”practicile curente de colectare și reținere extensivă a datelor privind locația telefonului mobil va duce la transformarea firmei într-o unealtă a extremiștilor de dreapta care vor căuta să penalizeze pe cei care caută îngrijire sanitară reproductivă (termen eufemistic al Stângii pentru avort, n.t.). Și spunem asta pentru că Google stochează informații privind istoricul deplasărilor a sute de milioane de utilizatori de smartphone-uri, date pe care cu regularitate le partajează cu agențiile guvernamentale.”

Hopa! Păi ce-ai făcut Bobiță?

Acum nici 3 luni era o teorie a conspirației de pe Canapea că:

  • deținerea de smartphone e în sine un lucru rău pentru intimitatea individului
  • Big Tech e în sine un catalizator al totalitarismului, nicidecum o unealtă a libertății
  • Big Tech e în același pat cu Statul Maximal
  • indivizii cu încredere prea mare în tehnologie sunt supravegheați în feluri multiple care fac STASI sau fosta Securitate să pară niște democrați pufoși prin comparație

A trebuit să vină răsturnarea Roe v. Wade ca să începem să auzim ȘI de la stângiști ceea ce noi spunem de ani de zile. Să sperăm că-i ține!

Important e să-i țină până când trece prin Congres o lege privind limitarea Big Tech. Vremea dezbaterii dacă Big Tech ar trebui să fie reglementat cu forța a trecut de mult. E timpul dezbaterii privind forma reglementării. Aproape orice formă ar lua reglementarea – inevitabil va influența în bine și România. Și iată cum, indirect, căderea Roe v. Wade contează și pentru România.

Măcar atât – căci judecătorii CCR n-au nici timp, nici prerogative și nici înțelepciunea și intelectul necesar pentru a dezbate lucruri atât de complicate la noi. Măcar prin ricoșeu să luăm și noi ceva bun de la partenerul strategic.

No, servus! Spor la sorbit lacrimi leftiste.