Comentariatul românesc, format în majoritatea sa (încă) de generația cu cheia la gât, nu poate accepta sub nicio formă faptul că România se face bine. Pas cu pas, da, mai lent decât ne-am dori, dar cu consecvență.
Dar motivul pentru care comentariatul românesc e așa nu e doar pentru că-i crescut în comunism (sau perioada tulbure a anilor ’90 ai secolului trecut) și nici pentru că este sub influența cinismului care caracterizează (altfel pe bună dreptate) vasta majoritate a publicului din România.
Motivul pentru care comentariatul românesc este atât de refractar la știri pozitive despre România e pentru că majoritatea lucrurilor bune se întâmplă și gata. Deseori nici nu scrie la ziar. Și se întâmplă fie indiferent de voința planificatorilor și politicienilor, fie chiar explicit împotriva și în ciuda planificatorilor și politicienilor. Iar asta deranjează.
Să luăm de exemplu știrea potrivit căreia România a egalat/depășit Portugalia în ceea ce privește nivelul de trai. O știre perfect logică și pe care o așteptam încă din februarie anul trecut. De altfel, e foarte probabil ca momentul să se fi petrecut spre finalul anului 2021 (când Portugalia înțepa oamenii cu forța cu Armata și era lăudată pentru asta de vitele cornute din presa românească) și abia acum Eurostat prinde din urmă datele și le reflectă clar.
Această performanță este consecința logică a trendurilor economice dar, da, și a deciziilor politice. Portughezii votează între foarte stânga și extremă-stânga de 25 de ani. Stânga pe bune, nu ca la noi un de partidul ”de stânga” se ceartă cu partidul ”de dreapta” dacă trebuie întâi scăzute cheltuielile și apoi scăzute taxele sau invers (așa a fost dezbaterea în 2016, dacă mai țineți minte).
O parte din presă/comentariat a prezentat știrea în cheia asta: România depășește și o țară care nu a trecut prin comunism (arătându-se că depășiserăm deja Ungaria). Însă această cheie e greșită factual. În 2021, România depășise și Grecia.
Și fiți fără grijă – nu mai e mult și „sărim” și peste Spania (aproape sigur „de mână” cu Polonia). Recent, administrația Morawiecki anunța că nu se prea mai înțelege cu Ungaria din cauza diferențelor privind abordarea față de războiul din Ucraina. E drept că Problema Rusă reprezintă o prioritate pentru clasa politică de la Varșovia și, drept urmare, diferendul cu administrația Orbán ar putea fi decisiv.
Însă motivul pentru care administrația Morawiecki abordează proactiv România e și unul economic. Aici se pot face afaceri. Sunt bani. Care mai și valorează ceva spre deosebire de forinți.
Orbánomics (dar și corespondentul Erdoğanomics) reprezintă nutreț. Cifrele sunt clare și sunt ușor verificabile printr-o simplă călătorie până la ‘Stanbul sau Budapesta.
Însă aceste realități (vizibile de ani buni deja) care ne pun pe cea mai bună traiectorie economică din întreaga noastră existență ca nație, nu numai că nu sunt internalizate de comentariatul românesc – dar sunt chiar vehement contestate. Dacă nu scria „Eurostat” pe grafic ar fi zis direct că-i dezinformare rusă. Ar fi fost în stare. Pe Canapea am luat un hectar de înjurături în 2018 când, la Business Forumul din cadrul 3SI am prezis fix lucrurile astea: Că va fi infrastructură nord-sud, că va fi alianță cu Polonia, că nemții se vor faulta singuri (tocmai au făcut-o ieri) și că economic o vom duce peste din ce în ce mai multe țări din vestul Europei.
Nu merită în sfântă zi de Paște să-mi bat capul privind de ce comentariatul românesc scoate atât de multe prostii pe gură și pe tastatură deși au cifrele în față, însă am un sfat: Nu-i mai băgați în seamă. Deloc.
Trebuie să înțelegem (noi, populimea, civilii, câți am mai rămas) că tot ce trebuie să facem e să continuăm ce făcurăm până acum. Keep calm and carry on. Și să avem grijă la stocurile de popcorn căci inevitabil comentariatul românesc va continua să se facă de râs.
„Nu ne mai facem bine” trebuie să dispară din vocabular. Și cei care o spun neironic trebuie luați la mișto cât mai brutal. Și des. Așa cum îi faci oricărui mincinos în public 🤷🏻♂️
Căci adevărul e că ne facem bine. Încet, încetișor, dar consecvent. Experiențele din 1997 și 2009-10 ne-au învățat (da, pe noi, populimea) niște lucruri. Cum ar fi să nu avem încredere că ne va salva guvernul, să nu avem încredere în bănci (ce bine pică asta!) și să punem ouăle în mai multe coșuri. Rezultatul? Una dintre cele mai complexe și sofisticate economii ale lumii (traducere: rezistentă la șocuri) care, încet dar sigur, își ia locul cuvenit în Europa.
E drept, ne ajută și faptul că vestul Europei nu e doar condus de cretini dar și populat de mai mulți cretini (proporțional vorbind) decât România. E perfect firesc ca România să fie peste țările PIIGS (mai țineți minte acronimul?) – și o să fie. Așa cum este deja peste Ungaria, Grecia și Protugalia. Va fi și peste Italia și peste Spania. Răbdare și tutun. Capitalismul întotdeauna face dreptate – doar că-i ia uneori prea mult.
Singurul lucru de care avem nevoie e să fim lăsați în pace. Iar asta se rezolvă extern prin apropierea de proiectul Intermarium/3SI iar intern prin continuarea muncii de-a-i ține pe politicieni ocupați cu nimicuri.
Comentariatul românesc se plânge că politicienii nu fac nimic – dar asta e greșit. Politicienii români chiar fac lucruri – și de-aia nu creștem mai repede. Poate găsim o clasă politică ce pe bune să nu facă nimic. Ar fi de departe cea mai utilă pentru Țară de la Revoluție încoace.
Aveți încredere în proces, nu în oameni. Procesul economic e unul real și nu poate fi fentat la nesfârșit. Oamenii însă se mai schimbă, mai mint, mai sunt corupți sau sunt direct ticăloși.
Îndrăzniți să credeți în România! Merită! Inclusiv la portofel!
În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.
De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.
E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.
Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.
1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)
Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.
De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.
Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.
Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.
Așa a arăta browser-ul meu vineri dimineață
Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.
Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.
Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).
2. Scrierea desfășurătorului (două ore)
Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.
Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.
Extras din desfășurătorul pentru episodul 197 din Podcast de Week-end.
Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.
Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.
Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.
La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.
3. Logistica (o oră)
Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.
Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.
Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.
De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.
Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.
4. Filmarea efectivă
Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.
Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).
În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.
5. Descărcarea fișierelor (două ore)
Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).
Cu roșu: Folderele cu fișierele brute pentru episodul 196
Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.
Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.
6. Editarea (minimum două ore)
De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.
Timeline-ul final pentru episodul 197
Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.
După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.
Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.
Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.
7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)
Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.
Renderizarea versiunii scurte a episodului (cea care ajunge pe Youtube)
Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.
Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.
Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.
Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.
Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.
8. Publicarea (maximum două ore)
Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.
Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:
Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)
Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).
9. Post-publicare
Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).
În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.
Epilog
Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.
Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.
N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.
De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.
At the beginning of Russia’s war of aggression against Ukraine, multiple countries (and not just Western ones) imposed various types of sanctions on the Russian economy. The imposition of the sanctions’ regime was relatively well executed but very poorly communicated to the public.
The public was told (or was given the impression) that the Russian economy would collapse within months because it’s the toughest sanctions regime ever imposed on a country. The latter part was absolutely correct, but the former was clearly not entirely honest.
As a result, the public’s trust in the sanctions regime was needlessly shaken due to the high expectations – leading some to lean on exaggeration in the other direction, so far as to believe Putin’s claims that the sanctions had little or no effect. That’s also wrong. So, how’s it going?
Withdrawal of major companies
For once, someone in Academia actually did something useful for the public. So the Chief Executive Leadership Institute from the Yale School of Management went into the enormous undertaking of actually tracking down all of the big non-Russian corporations with business in Russia to see if they actually do make any move as (so many of them) promised.
1586 companies ended up on Yale’s list which gets upgraded at least once a week (last update on February 26, 2023), graded from A (complete exit from Russia) to F (digging in).
The result? 521 companies fully exited Russia (grade A) and another 500 curtailed most or all operations (grade B). On the opposite end of the spectrum, 238 companies either continue as normal or are actively expanding in Russia (“digging in” – grade F).
This in itself is extraordinary. Over 2/3 success rate in fact beats the previous attempt at a global boycott, which happened against Apartheid South Africa 35 years ago.
With that said, there is still room for improvement. There are many companies from Austria, G*rmany, France, Italy, the USA or the United Kingdom that are on the “grade F” list.
Cloudflare, Buzzi Unicem (Italy), BT Group (UK) or Doka (Austria) are some of the Western companies that are still operating in Russia that can still be… persuaded into no longer doing so.
Industry
The automobile production in Russia took a nosedive by 67% – and that’s according to Rosstat (the official Russian Statistic Institute, hardly a trustworthy source). The Russian automobile plants churned out 450.000 cars in 2022, according to Kommersant. That’s less than Romania, whose plants churned out 507.000 cars in 2022, which is not a record for Romania. Keep in mind that of those ~450k cars produced in 2022, quite a few of them are Soviet-era Moskvich which we don’t even know if they work.
75% of car-related transactions in Russia are of used cars, mostly second or third-hand from Japan. The overall number of transactions and production are lower than the 2009 global financial crisis.
To make things worse, there are no chips for anything. Russian leadership hoped to replace what they can’t get from the West by buying from China. There’s just one problem: the Chinese-supplied chips have an enormous failure rate. 40% of the chips delivered to Russia are defective. Such a failure rate makes any sensible production planning impossible. And the goods that are produced with the non-defective ones, obviously, end up being more expensive.
Other industries are under all sorts of weird pressures. So, for instance, Russia can produce its own steel, right? Well, yes, but… some raw materials used to be sourced from Kazakhstan. But Kazakhstan is no longer willing to sell. So the Russian plants now have to source it from within Russia but from further away from the plants (geographically speaking).
Speaking of Kazakhstan, the country bounces between refusing to sell steel to Russia to selling enormous amounts at dumping prices – distorting the Russian market in unpredictable ways. This is reported by Kommersant, which can’t be suspected of a pro-sanctions or anti-Russia bias.
Workforce
The Mayor of Moscow wrote in an official blogpost that things will get rough as hundreds of thousands of people are simply left with nothing to do in the city as everything relevant for them is closed or will be closed. That was in April 2022. Since then, the mayor has been subjected to a special persuasion operation to shut up about it. Even so… the numbers he presented were still real.
In response to multiple such situations (not just in Moscow) the government responded by trying really hard to absorb as many people as possible into various furlough schemes, fake or real government jobs or early retirement. Sure, over the short run, this eases the tension. But for how long can this be sustained? And who funds it? (more on that in a bit)
Nobody really knows how many people left Russia. According to research by The Bell, at least 512,000 people left Russia and did not come back (as of December 2022). This number is the most conservative estimate and most likely wrong, given that just Kazakhstan reported a bit over 200,000 border crossings one way (from Russia to Kazakhstan) without any returns.
Whatever number you choose to believe, one thing is certain: Almost all of the people that left are resourceful (and thus a lost tax base for the State).
This exodus (called “relocation” on Russian groups) strained the public resources of Georgia in particular but, eventually, slowly, things settled down on the host countries. Keep in mind that the exodus isn’t over. The industrial park in Tashkent (empty at my visit there in August 2022) is now full. With “relocated” Russians. After all, someone’s gotta fix the thermal energy distribution of the city, which is in dire straits, so why not fighting age Russian men?
But, Raiffeisen notwithstanding, the fact remains that nobody buys Roubles. Which means the current “official” exchange rate is wholly artificial and meaningless.
And since nobody buys Roubles, that means nobody is buying Russian bonds either. So how is Putin financing the enormous deficits? Well… the foreign currency reserves. According to the Central Bank of Russia, the state consumed between 7 and 11 billion dollars worth of foreign currency perweek. That sounds bad, but not so bad.
Just one problem: All of the statistics officers from both Rosstat and Банк России have been replaced at least three times since the onset of the war. Before the war, they used to be replaced every 6 years or so.
Energy
Here’s where things are a bit more complicated than both the West and Russia are willing to admit.
The EU countries “sold” the sanctions to their people as relatively easy to implement. The practice showed that it was a bit more complicated than previously thought. With that said, all things considered, things turned out quite okay. Europe didn’t freeze to death and, compared to other historical energy crises, countries of Europe fared better than expected.
Russia, on the other hand, “sold” to its people the message that Europe can’t decouple from Russia and that, if things really go south, there’s always India and China eager to buy in huge amounts as both countries are big consumers of fossil fuels.
Just one problem: Saying so is easier said than done.
It takes at least 6 years to build the necessary pipelines in order to deliver gas to China or India. So far, not a single centimeter of a new pipeline has been built. Translation: Russian isn’t selling excess gas to Asia. It can’t.
On oil, the logistics are easier, but India and China put a downward pressure on the price. Or, in common parlance, Russia is selling oil to India and China at a steep discount and routinely at a loss.
You see, extracting oil is not rocket science but it’s still a technologically complex process if you want to also be able to deliver it at a competitive price. And a year of sanctions and the departure of Western energy companies (and with them, their know-how) is taking its toll. Russia’s production price is now higher than the global norm. And continue to climb up as installations start to break down and fixing them is no longer that easy as it was in January 2022.
Ironically, it is in fact desirable that India and China continue to buy more and more oil from Russia at higher and higher discounts because, in doing so, it makes Russia lose money at an accelerated pace. And I have no doubt that’s exactly what’s going to continue to happen because China has no qualms in pillaging Russia for its natural resources.
What we don’t know
Russia stopped filing its paperwork with the IMF, the World Bank, the ITO and other institutions in July and hasn’t allowed the minimum scrutiny required ever since. In parallel, Russian ethnics within the IMF replaced the missing data with the reports from the Kremlin (unverified, even minimally, by anyone). This led to the IMF, World Bank et. al. to publish effectively Kremlin propaganda for months on end.
The situation has been discovered mostly by accident basically last week and hasn’t been corrected yet. So any report from IMF, World Bank, etc. on the GDP of Russia or any other economic data is, for the time being, untrustworthy.
Same goes for the Rosstat reports on some aspects of the economy (especially labor force and demographics) for the second half of the year 2022. the people working on them have been changed/reshuffled at least three times in the last 12 months. That’s a lot.
Even if we were to presume this was not done in order to get yes-men apparatchiks in place, that would twist the numbers to lie for the Kremlin – the mere disruption in the workflow is enough to render the reports for the second half of 2022 at least untrustworthy until further rectification. And there is no reason to assume any of that.
So when Putin says the Russian economy fell by 2.1% in 2022, there is no way to check whether that’s true. Same goes when a Western analyst says that it actually fell by X%. That guy doesn’t know that either. We have some reliable data (I presented some of it above) but we’re still missing quite a bit on other variables in order to make a semi-decent projection.
Some conclusions
So, do the sanctions work? If by “work” you mean the way they were sold to the public in March 2022, then the answer is no.
However, if by “work” one means “steadily and consistently eating away at the economical foundations of the modern part of the Russian economy” – then the answer is yes. Faster than I expected, quite honestly.
I had expected that inertia will take 15 months at the very least to catch up but, as it turns out, many aspects worked-out faster.
Imposing sanctions was a good idea, all in all. But it was a mistake to sell them to the public as a silver bullet against Russia, because such framing needlessly lowered the Western public’s trust in them and gave free talking points to Solovyov et. al. for no benefit.
Luckily, for all of us, the quality of Russian propaganda also took a nosedive lately. And visibly so for anyone who has been following this topic for more than three years. It could be because some of the people at RT and other places were in fact Ukrainian and are now refugees in Kazakhstan.
And while I’m glad that Russian propaganda took a nosedive, it is alarming that the West’s strategic communication is in such a terrible shape. Слава Богу we’re facing Russia of 2023 and not Russia of 2014 in the propaganda department.
La sfârșitul săptămânii trecute a explodat un nou caz de medic „erou” care, pentru un euro în plus (căci acestei profesii niciodată nu-i mai ajung banii) mutila sau direct ucidea oameni. Asta la nici 5 zile după ce a devenit oficial faptul că un alt „erou”, care ca profesie mutila copii, nu va păți absolut nimic. Căci în Republica Iohanistă Arahatistan această profesie are imunitate la orice.
„Presa” a tratat cazul doar din perspectiva procedurală. Dacă e voie să prelevezi sau nu, dacă e reglementat unitar în UE sau nu, sau dacă acest criminal sinistru dimpreună cu complicii săi avea țâdulă de la DSP sau nu. De parcă asta ar conta.
Puțini din „presă” au menționat și absolut nimeni din „presă” nu a tratat subiectul din singurul punct de vedere care chiar contează: Al cetățeanului.
Bă nene, băiatul ăsta (din nou, nu singur – ci cu mulți complici, la fel de șpăgari criminali ca și el) dădea în mod intenționat oamenilor tratamente greșite cu scopul de-a le distruge inima și a le crește șansele să vină tot la el pentru operații pe cord deschis. Lucrul ăsta nu e în dubiu. Inculpatul a recunoscut faptele și se află în arest. Dacă va și păți ceva sau nu, e o altă discuție.
Însă „presa” nu e deloc îngrijorată de acest aspect. Cum n-a fost deloc îngrijorată sau curioasă prea mult nici despre multiplele cazuri similare de îmbolnăvire sau ucidere intenționată și sistematică a cetățenilor de către „eroii în halate albe”.
De ce e presa interesată? De faptul că din ce în ce mai mulți dintre concetățenii noștri încep să conștientizeze pericolul. Și pericolul este însăși profesia medicală. Așa că „presa” e grăbită să ne dea pe prima pagină poziția șefei de la Colegiul Medicilor – o instituție care nu găsește niciodată niciun doctor vinovat denimic. Evăr! Așadar, o voce foarte credibilă, conform „presei”. Iar poziția Cătălinei Poiană este una cât se poate de anti-umană:
Nu cunosc cazul decât ca informaţie din presă, dar am văzut cum şi acest caz loveşte şi zdruncină în temelia încrederii unei părţi a populaţiei în noi ca şi corp medical. Poziţia mea este tranşantă în această situaţie: dacă, bineînţeles, justiţia va confirma existenţa faptelor prezentate în spaţiul public.[…]
[Solicit opiniei publice] să privească corect acest caz foarte grav din perspectiva încrederii în medici la nivel general şi să se aştepte decizia justiţiei.
Dacă a greşit trebuie să răspundă şi va răspunde în faţa legii. Nu trebuie însă să generalizăm, acest caz, dacă va fi confirmat de justiţie, reprezintă o pată, dar reprezintă acţiunile unei persoane, nu reprezintă modul de lucru al zecilor de mii de medici din sistemul medical românesc, indiferent de specialitatea medicală în care profesează.
Întreaga sa declarație este un exercițiu de PR în cel mai bun caz și o minciună sfruntată în restul timpului. La momentul declarației duduia cunoștea deja detaliile și știa că criminalul deja recunoscuse faptele, astfel că a veni cu calificative de tipul „dacă se confirmă” e un exercițiu de politician nicidecum de organ de reglementare a unei profesii.
Și aici e buba: Că așa-zisa profesie medicală nu (mai) este o profesie. Ci un grup politic de interese la fel de hrăpăreț și deloc diferit de alte grupuri de interese precum mafia imobiliară, mafia pariurilor ș.a. Toate acestea se ocupă cu uciderea lentă a cetățenilor – însă doar tagma doftorimii mai beneficiază încă de o aură de băieți buni deși mai degrabă ai încredere într-un patron de cazino decât în orice doctor. Măcar în cazinouri sunt reguli care se mai și respectă.
Pe Cătălina Poiană o doare că vede și populimea cât de criminală este tagma doftorimii, nu de faptul că un membru reprezentativ și decorat al profesiei pe care și ea o reprezintă îmbolnăvea sau ucidea oameni în mod intenționat pentru câțiva euro în plus.
Doamna Poiană minte cu bună știință când spune că dr. Tesloianu nu este reprezentativ pentru sistemul medical. Ba firește că este. Vasta majoritate a doctorilor sunt direct ilegitimi. Fie sunt șpăgari, fie sunt criminali, fie sunt incompetenți. Ocazional toate trei la un loc. Da, da, știu, știu, nu toți doctorii sunt așa. Doar aproape toți. Și la un moment dat trebuie să vină și vremea în care nu mai pretindem că un butoi cu 99,998% câcat și restul zahăr este un butoi cu zahăr.
Singura veste proastă aici e că nici acest caz nu zdruncină încrederea întregii populații în întreg corpul medical.
A avea încredere în doctori este, din capul locului, o imensă greșeală. Deseori o greșeală fatală. Doctorii te vor ucide fără să clipească, deseori cu bună știință, dacă asta le va aduce câțiva euro în plus. Da, aproape toți.
Și răspunsul la asemenea acțiuni criminale sistemice trebuie să fie unul mult mai serios decât trei arestări. Desființarea Colegiului Medicilor (prin simplul fapt că e inutil din perspectiva utilității publice) ar fi un prim pas. Al doilea ar fi o lege a malpraxisului scrisă exclusiv de cetățeni și politicieni. Într-o lege a malpraxisului nu ar trebui să aibă niciun cuvânt de spus niciun doctor. Când reglementăm violul sau crima nu cerem punctul de vedere al violatorilor, nu? De ce mă rog atâta deferență în fața unei profesii care ne ucide sistematic concetățenii?!
Doctorii îți vor binele. Și e datoria ta, ca cetățean, să faci tot posibilul să nu ți-l ia. Dacă ai încredere în doctori este vina ta și doar a ta.
Publicația americană New York Times a deschis o acțiune în instanță împotriva Comisiei Europene întrucât executivul european nu a publicat mesajele schimbate între președinta comisiei și CEO-ul gigantului farmaceutic, Albert Bourla.
Mesajele ar putea face lumină în privința contractelor în valoare de miliarde de euro privind serurile anti-Covid19 .
Ziarul american argumentează că executivul european are o obligație legală să publice aceste mesaje care ar putea conține informații privind înțelegerile dintre blocul comunitar și Pfizer Inc., înțelegeri la finalul cărora UE a plătit miliarde de euro pentru seruri anti-Covid.
Acțiunea a fost deschisă pe 25 ianuarie și a fost publicat pe portalul Curții Europene de Justiție în cursul zilei de luni, 13 februarie, însă deocamdată nu există alte informații publice în mediul online. Publicația Politico citează doi oameni apropiați de caz care confirmă că acțiunea în instanță este cât se poate de serioasă.
Această acțiune în instanță vine după ce Avocatul Poporului (Ombudsman) al Europei, Emily O’Reily a finalizat ancheta proprie ce a arătat că executivul comunitar nu a administrat corect lucrurile.
How do you know a topic is over and you won? Well, the opposition speaks your language and the head of a multi-million dollar media empire that dwarfs CNN, MSNBC, BBC and France24 together in terms of audience basically speaks the exact same words you’ve been speaking when you ushered in your own narrative.
Daily Wire is in top 10 largest podcast publishers (bigger than Disney!), in top 10 most widely read websites from the entire Internet and gobbles up 8 and sometimes 9 digits (!!) audience figures per day across platforms. In other words, Daily Wire is as mainstream as it can possibly be.
The video above, where Ben Shapiro (whose wife is a doctor – let’s not forget this 😂) speaks the language of the opposition effectively ends the conversation. So the pandemic project is over (even if you can still see pockets of Branch Covidianism on Twitter and Facebook). So, as this is slowly coming to an end, it’s time to ask, in all seriousness, what have we learned?
Reading back to the article I wrote at the beginning of this panic, almost three years ago, I have to say I’m sorry I was right on the 5th point. I was really hoping that I’d be proven wrong, and not too many little dictators would emerge. Unfortunately, human nature being what it is, things rolled more or less as I predicted. But the question is: How did I, and tens if not hundreds of millions of us across the Northern Hemisphere know?
No accident
I don’t have a Harvard Law education (thank God for that!) and my wife isn’t a doctor (Слава Богу for that too!) – and this remains true for every single individual who supported the Sofa message right from the get go.
Very well-educated and well-read men (and some women) are now coping with the fact that what they perceive as “the lesser” were entirely correct and they were wrong. Some are coping with it relatively honorably (by acknowledging they were wrong) while others maintain to this day that the rest of us simply got lucky. The latter category is worthy of scorn for many years to come, not only because they commit the sin of assuming shit but also because such hubris should be socially discouraged wherever possible.
We could’ve discussed luck if we had gotten one or two disparate things right while being just as wrong (or even more wrong) than the booksmart people. But that’s just not the case.
On everything – from survival rate, to the immorality, illegality and illiberalism of so-called NPIs, to the viability of the myocarditis-inducing experimental gene therapy clotshot… on everything we got things right, or at the very least closer to the truth than they did. That’s not a coincidence nor is it luck. It’s something else. Something that is now missing from those who profess to be thought leaders: street smarts.
Street smarts breed adaptable people
In the past, until the 1950s or even later, both the elite and the plebs had street smarts. In the past, the elites would speak 4-5 languages as a matter of routine, travel more or less with the plebs, and reality compelled them to learn how the world actually works once they step foot outside the reading room.
Now, however, most of these people live completely separate lives from the rest of us. In a very physical and concrete way. And that is to their detriment too.
Erika Fatland is the only writer that I’m aware of in contemporaneity that is both in the traditional elite chambers and still behaves like an elite used to. She makes good money off of investors and institutions for doing more or less what I do: travel the world by train with the plebs, speaking with the plebs rather than at them, and then report about it. Turns out the plebs are still willing to listen/read even a snob/elitist opinion as long as it comes from a place of authenticity (i.e. you’ve actually been there and know your stuff) – which is a nicer way of saying… having street smarts.
Us, the plebs, got the pandemic project right not necessarily because we were smarter (though in some cases that was the case too), nor because we were lucky. We got it right because we had a higher dose of a different type of smart.
Having street smarts is not just physical fighting skills and ability to manage difficult situations in an urban setting. Street smarts is also the ability to blend in with many different types of people.
By necessity or by choice, us plebs with street smarts didn’t stay in an physical or virtual silo during the pandemic project. We kept on talking to people who virulently disagree with us but also with people who probably agree with us a bit too much.
Street smarts does mean being able to assess risk. So for those with street smarts, it simply came natural not to freak out too much about the Wuhan Cough. It made sense not to automatically trust the “official sources” – precisely because down here, at the street level, we’d seen this movie before. We knew – not by luck, but by previous trial and error – that the official sources will lie if they’re required to do so or if they panic and get stupid in public.
Unlike the so-called “educated” we didn’t display the memory of a paramecium. So by September 2020, nearly 100% of the street smarts people had figured out most of the pandemic project. Face it: It wasn’t even hard. When you tell plebs that the Wuhan Flu spreads dangerously at the Church but not in crowded shopping malls, it doesn’t take a genius to figure out that something’s rotten.
The shock and horror of the book smarts people when they learned that the plebs will go around the mandatory vaccination with impunity (see Germany, France, Greece and Bulgaria, Italy, and so on) also showed just how out of touch these people are. I could go on more but you get the point.
Ideally, one would seek a balance between street smarts and book smarts. But, when such thing is not possible, then more street smarts is preferable for most people, since most of what constitutes street smarts used to be called common sense which, yeah, ain’t that common anymore.
Get the nerds back in the closet
So if there’s anything we can learn from the pandemic project in terms of reference points, it’s this: While books are good, touching grass is far better. And not being a terminally online NPC is highly helpful.
Ultimately, the pandemic project was a long, costly and painful experiment of a society ruled by nerds manipulated by pseudo-elites who wanted money and power (not necessarily in this order).
Face it: Most doctors are either corrupt bribery-receiving psychopaths or they are nerds. Neither category is fit to run society. Yet that’s exactly what the pandemic project attempted to do: to run society as if it’s a gigantic hospital ward with the sole purpose of preventing one disease.
Such dogmatic unidirectional focus and utter disregard for collateral damage (i.e. trade-offs) can be found in many people but it is overwhelmingly concentrated in just two categories: psychopaths and nerds.
And most of the people directly tormenting us for the last three years were nerds, not psychopaths. And without them, acting as enforcers, the pandemic project wouldn’t have been possible.
Think about it. Who tended to be the most Stakhanovite about the pandemic project? Corporate middle managers (nerds), hyperspecialized previously obscure Twitter accounts (nerds), terminally online antisocial IT folks (nerds) and the writers at “serious” newspapers (most of them nerds). Everyone else not in these categories dropped the pandemic project from their mind by September 2020.
Sure, we can quibble about exceptions and all that, but, by and large, the nerds were very good enforcers of the pandemic project without whom the project would’ve failed even earlier.
Some people still think this is something new. But it’s not. In 2009, Mexico went into lockdown for a flu. But in 2009, it was still acceptable to respond to those proposing such crap with the perfectly sensible reply of: “Shut up, nerd! Touch grass!”
I cannot stress enough just how big of a civilizational mistake it was to let the nerds out of the closet. It’s bad for society and it’s bad for nerds themselves too.
Can this geenie be put back in the bottle? I don’t know. But I do know that it’s worth a shot. Start by not taking nerds seriously and by avoiding as many activities associated with nerds as possible. It’s definitely a good start. Also, discourage your children from nerdy activities. Get him/her to play football/volleyball/whatever outside.
The takeaway is to continue to do what we, the street smarts people, got correctly right from the get go: Touch grass!
Mi s-a adus în atenție drama dintre Steven Crowder și Daily Wire. Pentru cine n-a urmărit, pe scurt: La un moment dat Daily Wire i-a oferit lui Steven Crowder un contract de $50.000.000 pe 4 ani care conținea, printre altele, o clauză de penalizare dacă S. Crowder era blocat/suspendat sau demonetizat pe Youtube. Deși S. Crowder și Jeremy Boering (fondatorul și finanțatorul Daily Wire) sunt prieteni de peste un deceniu iar personalitățile de la DW sunt/erau de asemenea în relații bune cu Crowder (care până luna trecută a lucrat la The Blaze) el a decis să iasă public cu povestea, inclusiv cu înregistrări audio ale unor conversații telefonice. A ieșit urât, cu sânge pe pereți… oarecum.
Naturalmente, publicul s-a împărțit în 3: Cei care vor unitate în cadrul frontului (și deci Crowder ar trebui să nu se mai plângă pentru a nu fractura frontul); cei care consideră că S. Crowder are dreptate când spune că DW este în cârdășie cu Big Tech și deci nu tocmai chiar conservator și, desigur, treimea de public care preferă și DW și SC și nu înțelege de ce atâta dramă.
Crowder este cunoscut pentru meme-urile cu ”Change my mind” și, firește, la un moment dat a ajuns subiectul propriei meme.
Dar cred că în calitate de români non-leftiști ar trebui să pierdem mai puțin timp discutând despre cine are dreptate și cine nu. Nu doar pentru că ambele părți fac argumente destul de bune dar și pentru că, din România, avem totuși ce învăța inclusiv din scandalul ăsta. Iată, de pildă:
Ei se ceartă în public pe $50.000.000
Veniturile Daily Wire Inc. în 2022 au depășit $100.000.000. Blaze Media Inc. (de unde a plecat Crowder luna trecută) a încasat $20.000.000 anul trecut.
Există vreun site/platformă media/conglomerat media de dreapta în România care să fi încasat măcar $100.000 anul trecut? Nu din câte știu eu. Recorder în schimb a încasat peste €700.000 în 2021 din care peste €500.000 abonamente directe(legal donații). Sigur, o parte or fi bani spălați dar cui îi pasă? Legal oricum n-ai ce-i face.
Altfel spus, problema nu e că nu există apetit sau bani în România – ci că leftiștii știu să joace jocul în vreme ce dreptacii nu!
Și îți poți da seama de asta când apar dramele pe dreapta pe la noi – de multe ori sunt personale direct (se scot de la naftalină poze/filmări private vechi și alte nebunii) ori, dacă sunt pe bani, sunt pe sume ridicole. Bani de țigări în cel mai bun caz.
Ei totuși se susțin și ridică unul pe celălalt
În ciuda dramelor și certurilor, Ben Shapiro (fondatorul DW) este des la Blaze Media (”concurența” cum ar veni) și viceversa cu Glenn Beck.
Când apare un nou potențial aliat, îl curtează imediat. De pildă au angajat-o pe Allison Williams doar pentru că a refuzat certificatul de vaccinare la televiziunea ESPN – împușcând astfel doi iepuri de-odată: un PR-stunt și o intrare în piața fanilor de program sportiv (care deseori în SUA sunt instinctiv conservatori doar că nu prea știu).
Show-urile de la DW și BM (dar și Prager U, Newsmax, Rubin Report, etc.) cu regularitate aduc oameni de la ”concurență” și amplifică și activiștii mai mici. Se mai ceartă, se mai împacă, dar mereu țin ochii pe minge.
La noi? Eh… ca la noi. Aproape că nu a existat om adus la noi pe Canapea care să nu fie contestat ba că-i prea de stânga, ba că-i prea de dreapta, ba că are freza nu-știu-cum, ba că-i prea autoritar, ba că-i prea mainstream (!!), ba că nu-i suficient de cunoscut să merite deranjul… și tot așa. Și noi măcar ne-am străduit să aducem și din afara bulei. Am intervievat inclusiv politicieni leftiști (și-o vom mai face). Dar de la un punct devine enervant și obositor.
La noi fiecare vrea să fie rege pe pătrățica lui (ceea ce nu-i neapărat rău) dar se uită chiorâș la orice colaborare (ceea ce e mai mereu rău).
Și aici am avea multe de învățat.
Ei investesc (nervi, timp și bani) în platformele lor
De pe Dreapta, din câte știu, doar Freedom Alternative Network menține prezență nu doar în locuri non-mainstream dar și canale de distribuție proprii. Până și platformele cu profil militant religios sunt la mâna Youtube și Facebook. Îngrozitor!
Când Youtube a considerat că nu-i frumos să-i numim Doza24 pe cei de la unitatea militară, n-ar fost mare bai. Am distribuit episodul prin trei canale alternative și toată lumea care trebuia să-l vadă l-a văzut.
De atunci am învățat lecția și ne-am mai adăugat metode de distribuție, astfel încât să nu mai existe nici măcar posibilitatea teoretică de-a ne fi cenzurat ceva fără să poată fi imediat repus pe tapet.
În SUA, însă, toți au propriile canale de distribuție. Sincer, platforma de la Blaze nu e cu mult diferită (tehnic vorbind) de ce facem noi. Atâta doar că finanțele le-au premis niște briz-briz-uri mai fancy.
Iar când lucrurile o iau razna cu cenzura, se consolidează (așa a ajuns Prager U să fie înglobat în DW). Altfel spus, ei când văd o problemă improvizează, se adaptează și o depășesc. Da, se și plâng pe net de cenzură, dar pe urmă și fac ceva în privința asta. Și mai mereu în direcția întăririi și consolidării – adică fix opusul a ceea ce se face la noi – unde se promovează fragmentarea, procesul de intenție (oare ce interes are ăla de mă cheamă pe Telegram?) și suspiciunea.
Sigur, veți spune că unele sunt tare ale postcomunismului și că ele se vor vindeca încet – și, pe undeva, ați avea și dreptate. Însă aici nu vorbesc (doar) de publicul general ci de cei dă dreapta care pretind că mai știu câte ceva despre cum stau lucrurile.
Ei au un ecosistem – noi nici nu încercăm măcar să-l facem
Am adus vorba în 2021 despre constituirea unei federații (fie ea și informală) prin care să ne ridicăm mai mulți și să intensificăm colaborările. Mi s-a răspuns că sunt „centralist” și că o astfel de structură ar strica feng-shui-ul. Și asta a fost toată discuția.
Cumva, în SUA, asta nu se întâmplă. E loc în ecosistem pentru aproape oricine – inclusiv pentru non-americani. Sigur, n-o să ajungem în România la nivelul lor nici în 20 de ani. Dar de undeva trebuie început.
Nu cred că ar costa prea mult să ne mișcăm mai des hoitul din casă și să ne mai vedem unii cu alții și să mai filmăm/înregistrăm câte ceva. De fapt, nu că nu cred – știu sigur că nu e prohibitiv căci am tot făcut asta în ultimii 5-6 ani.
Da, știu, e greu. Înseamnă trial and error. Înseamnă inclusiv să te trezești că ai invitat un diliu la tine-n studio. Asta e, se mai întâmplă. S-a întâmplat el la case mult mai mari. Dar… numai cine nu muncește nu greșește.
În loc de concluzie
Ce vreau să dzîc e asta: Până să ne dăm cu părerea despre ce (nu) face bine Ben Shapiro sau Jeremy Boering sau Steven Crowder sau Candace Owens – eu zic să ne uităm mai des la noi în ogradă.
Daily Wire are un milion de abonați plătitori. Pare mult, dar când te gândești că sunt măcar 100 de milioane de conservatori în SUA, îți dai seama că de fapt mai e mult loc de creștere.
În spațiul vorbitor de limbă română sunt măcar 4 milioane de oameni care s-ar putea încadra la „de dreapta” (cu voia dv. aici folosesc liberal termenul). Dacă 40.000 (adică 1%) ar susține financiar un conglomerat (fie el și ad-hoc!) care să-și poată permită să facă programe/produse 7 zile din 7 – acel conglomerat ar putea concura serios cu goarnele Regimului. Dacă 2% ar face la fel, deja ar putea începe să dicteze tonul narativei măcar în 1/3 din cazuri.
Sigur, n-o să avem un Daily Wire prea curând (care să facă și producții cinematografice, să și editeze cărți, să facă și lawfare, și seriale, și documentare, și site de știri și câte și mai câte). Însă putem și trebuie să aspirăm să avem un Remix News românesc sau un Poland Daily. Chestii micuțe prin comparație cu orice american – dar cu siguranță within reach și în România.
Așadar, în loc să facem galerie pentru Crowder sau pentru Shapiro, poate n-ar strica să ne întrebăm fiecare dintre noi: Oare ce-aș putea face eu, personal, ca să fie mai bine?
Crowder și Shapiro sunt niște oameni foarte bogați care fac ceea ce fac mai mult din plăcere, la punctul ăsta – ambii fiind multimilionari. Să le ducem mai puțin grija și, cu energia economisită, hai să ne ducem nouă mai mult grija.
The Russian branch of the Austrian company Raiffeisen Bank International (RBI / Райффайзен Банк) continue to offer financial assistance to Putin’s regime and advantageous loans to Putin’s enforcers on the occupied territories in Ukraine.
The page about the reduced-rate loans offered to the armed forces (see photo) is pretty explicit and it says that among the conditions to getting a loan is “the borrower is doing military service in the Russian Armed Forces under a contract or is in military service for the troops of the National Guard of the Russian Federation […], subject to its participation in a special military operation on the territories of Ukraine, the Donetsk People’s Republic and the Lugansk People’s Republic“.
The law the bank is referring to is Law №377/2022 approved in October 2022 that provides for deference of payments, reduced rates for loans and extended grace periods for those engaged in Russia’s war of aggression and for their families.
It’s not the first time
The Austrian bank is accustomed to bowing to any demands by the Putin regime. In 2017, Raiffeisen was the only Western bank to help the Russian government provide passports and identity documents to those requesting them in the separatist regions.
In 2021, Raiffeisen Bank assisted the Belarussian government as well in its effort to violently crackdown on those who dissented to Lukashenka’s regime.
Scriam în urmă cu patru zile în Răzbunarea ălora mici așa: „Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.”
Când scriu aceste rânduri nu s-a jucat încă meciul dintre Anglia și Franța. Minunat ar fi să bată englezii. Dar chiar și dacă se vor impune franțuzii (de altfel rezultatul mai probabil), sferturile au adus două victorii ale bunului simț în fața bășinilor. Experimentații croați (de la care noi, românii, avem multe de învățat) au arătat cum se trimite Brazilia acasă.
Și, azi, Maroc a arătat din nou cam ce-a arătat și în meciul cu Spania, dar poate chiar mai mult.
Marocul a arătat ceea ce Măria Sa Fotbalul nu mai arătase de mult: Și anume că fotbalul e totuși 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi). Și a mai arătat că poate să te cheme și Cristiano Ronaldo că oricum nu contează dacă în fața ta stă cineva care a muncit colectiv mai mult, mai bine și, da, cu mai multă smerenie.
Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.
Și în meciul cu Portugalia asta a făcut diferența. Au respectat adversarul fără să-i fie frică de el. Au pus în practică ceea ce Tata Puiu făcea acum 25-28 de ani: ”Cum adică să ne fie frică? Tot două mâini și două picioare au și ei. Ce dacă-s mari campioni? Îi vom cosi!”
Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (fără exagerările tipic occidentale sau tipic orientale), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.
Golul lui Youssef En-Nesyri (يوسف النصيري;) este un exemplu de inspirație – ceva ce Maroc nu arătase până azi la turneul final. O săritură à la Emeric Dembrovschi acum mai bine de 50 de ani, suficient pentru a-l învinge pe portarul portughez așa cum o făcea și Demobrovschi cu un alt portar lusitanofon.
Comparațiile cu Dembrovschi nu sunt întâmplătoare. Căci întreg jocul Marocului pare teleportat direct din acea epocă – a finalului erei romantice a fotbalului. Da, mai tacticizat (că suntem totuși în 2022) și mai puțin spectaculos (asta și din cauza adversarilor totuși imenși pe care îi înfruntă Marocul) dar totuși cu atitudinea de atunci. Acea naivitate bună, pe care nu o mai vedem de ani buni în fotbal (mai ales la nivelul ăsta), marocanii cumva au reușit să o păstreze și să o etaleze pentru întreaga planetă în Qatar.
Plânsetul lui Cristiano Ronaldo de la final a fost doar cireașa de pe tort pentru cei ca mine – scârbiți până dincolo de limită de bășinile adunate în jurul naționalei Portugaliei (precum și cea a Spaniei, Germaniei sau Olandei).
Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.
Am început turneul susținând fără rezerve Croația. Această echipă a Marocului am descoperti-o. Ce frumoasă ar fi o finală între Croația și Maroc – singurele echipe rămase în turneu care se ocupă cu fotbalul și cu rezultatele, și mai puțin spre deloc cu marketing-ul.
Croația, vicecampioană mondială en-titre, nu m-a bombardat cu marketing-ul. Nu-i văd fața lu’ Luka Modrić, Dejan Lovren sau Ivan Perišić ori de câte ori merg să-mi iau țigări. E moaca lui Cristiano Ronaldo peste tot. Ajunge!
Slavă lui Allah că la acest turneu este răsplătit fotbalul – ăla care se joacă pe goluri și pe transpirație – în dauna marketingului și corporatizării care sufocă sportul ăsta de ani de zile.
De altfel, asta și face fotbalul încă frumos. Pentru că cu toată corporatizarea și claponizarea, încă insistă să dea peste bot și să renască.
Sergio Busquets, Fernando Torres, Cristiano Ronaldo, Neymar, Thomas Müller, Manuel Neuer și încă mulți alții ridicați de marketing mai mult decât de fotbal, cu voia lui Allah, mai plângeți! Măria Sa Fotbalul a vorbit – și vrea mai mult Sofyan Amrabat și Dominik Livaković.
Fix cum tastez rândurile astea, tăt soborul mediatic, clasa clevetitoare și politicienii sunt uniți în cuget și-n simțiri condamnând decizia comitetului JAI privind extinderea spațiului Schengen. Comitetu’ lu’ Pește (despre care 99%+ dintre cetățenii României nici nu știau că există până ieri) a zis că România mai are de așteptat până să intre în Schengen. Această decizie este una excelentă.
De ce spun că e una excelentă când toată lumea zice invers? Pentru că îndrăznesc să mă uit doi-trei pași în față. Și știu că voi avea drepatate, la fel cum am știut că voi avea dreptate și cu așa-zisa pandemie (tot așa când toată lumea zicea invers).
Să le luăm pe rând.
Siguranța națională
Aderarea la Schengen reprezintă în mod intrinsec o amenințare la adresa siguranței naționale. Faptul că în România controalele la frontieră sunt în cotinuare tot acolo așa cum au fost dintotdeauna reprezintă un lucru bun.
Da, știu, frontierele noastre nu-s chiar cele mai sigure din lume. Dar sunt mai sigure (sau măcar mai puțin poroase) decât ale Austriei și Olandei (țări care au votat împotriva aderării României).
Sigur că ele în sine controalele la frontieră nu reprezintă o barieră de netrecut – dar reprezintă un filtru în plus, pe lângă toate celelalte.
În plus, dubioșii insuficient verificați din Orientul Mijlociu cărora li s-a dat cu roaba statut de refugiat între 2015 și 2017, nu pot legal să vină pe-aici. Căci permisul lor de ședere acoperă doar zona Schengen. Iar asta este în sine un lucru bun.
Nu-i mare brânză
Dacă nu ești transportator, neapartenența României la Schengen nu reprezintă vreo mare problemă. Și dacă ești om normal (adică nu dintre ăia care conduc ca bezmeticii din Spania până în România când există zboruri la €30), neapartenența la Schengen reprezintă fix nimic.
Cel mai nasol lucru pe care-l pățești este că atunci când ieși/intri cu trenul spre Ungaria, oprește cât de 3 țigări în Curtici/Episcopia Bihor/Valea lui Mihai. Dacă intrăm în Schengen, trenul va opri cât de două țigări, căci doar locomotiva s-ar schimba și n-ar mai trece și Poliția de Frontieră prin vagoane. Atât.
Întreaga campanie de presă (pe care ați mai văzut-o și în 2011, dacă ați fost atenți) e finanțată aproape exclusiv de transportatori, cărora li se adaugă niște grupuri de interese mai obscure (nu neapărat malefice, dar în niciun caz reprezentative pentru populația generală a României). Altfel spus, subiectul Schengen este unul tehnocratic pentru o nișă minusculă. Nicidecum un interes major pentru vasta majoritate a cetățenilor români.
Impactul politic
Aici sunt cele mai multe vești bune.
Tot ce am povestit despre ”occidentul civilizat vest-european” în ultimii 6 ani în formatul ăsta (și în ultimii 17-18 în alte formate) devine acum peste noapte mainstream. Dar tot.
Și putinismul intrinsec al Austriei; și faptul că Olanda e un narcostat violent care în mod normal n-ar trebui să facă parte din UE și nu s-ar califica pentru aderare dacă ar depune candidatura astăzi; și perfidia clasei politice germane; și faptul că evro-soyuz este o organizație exclusiv politică și nicidecum vreo ”civilizație bazată pe reguli” și alte prostii de doi bani îndrugate la nesfârșit de minoritatea eurofanatică din România… dar și multe altele.
Toate astea sunt acum subiect mainstream. Iar asta e în sine un lucru foarte bun.
Gândiți-vă un pic. Nu am intrat în Schengen, deci:
Nu există absolut niciun motiv pentru care românii să nu devină și mai eurosceptici. Un lucru absolut necesar, românii fiind literalmente ultimii proști din Evropa care chiar mai cred că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) reprezintă un lucru bun. Nu e așa. Și e o ocazie bună ca și românii să înceapă să-și pună problema dacă nu cumva am greșit în 2007. Spoiler alert: Da!
Decizia JAI deprimă progresiștii din România. Și-așa erau pe muchie dacă intră în următorul Parlament sau nu. Cu această decizie, vor fi și mai deprimați. Cetățenii de bună credință vor putea fi mai ușor convinși să nu voteze cu USR (sau, mai rău, cu RPR) pe motivul ăsta: De ce să votezi cu ăia care au lins în cur Austria și Olanda?
Există acum motive perfect legitime să ne presăm Statul să acționeze explicit împotriva companiilor austriece și olandeze. Da, cu rea credință, dacă e nevoie – dar în limitele legii. De ce nu, mă rog? Și-așa se plictisea ANAF. Fiecare companie austriacă ar trebui ținută doar în audit. DSVSA la fel ar trebui să inspecteze toate companiile austriece lunar. TOATE, inclusiv alea mici. Ești austriac? Ești de vină. Actele la control! Desigur, eu vreau asta din simplul motiv că văd Austria (ca și Germania și Rusia) ca fiind în mod intrinsec o amenințare la adresa României și drept urmare nedemn de-a fi tratat omenește.
La sfârșitul zilei, în ochii electoratului urban, de vină este PNL. Acesta este mesajul ce trebuie transmis. PNL is at fault, by default.
Da, știu că ”argumentele” Austriei sunt ridicole. Nici nu contează. Important este să nu lăsăm această criză să se irosească. Ea trebuie exploatată politic cu ferocitate și fără niciun fel de ezitare.
Mesajele ar putea suna în felul următor (strict exemplu școlăresc):
Austriecii ne fură pădurile și țara și ne mai iau și la pulă pentru o problemă care chiar e a lor (imigrația ilegală)
Regimul PNL n-a izbutit nici să înscrie cu poarta goală. Eșecul Schengen este eșecul PNL și Iohannis.
Prezența austriacă în economia românească este motivul pentru care vedem putinism în România. Ar trebui investigat pe cine finanțează companiile austriece din România
De ce nu avem și noi o lege a agenților străini? Există presă finanțată de cercuri vorbitoare de germană (austriece, elveție, germane) care a sabotat interesul de-a intra în Schengen. Nu avem noi, oare, dreptul să știm pe ce bani și de la cine?
Uniunea Europeană este un organism disfuncțional și care acționează ca dușman al României de facto. Și de-aici două mesaje: a) ce mai căutăm acolo? Poate ar trebui să ieșim [mesaj mai pentru radicali] și b) Poate ar trebui să ne vedem interesul mai des – așa cum face Polonia și să începem să ignorăm deciziile lor și să facem cum știm noi mai bine. Iar în Parlamentul European să trimitem mai mulți patrioți [mesajul pentru normies]
Ce solidaritate europeană? Marș mă de-aici! Să înghețe austriecii de frig. Toate exporturile de resurse în Austria să fie interzise!
Ce solidaritate europeană? Aia în care respecți regulile și iei șut în dinți pentru că nu dai gaze pe gratis unui stat corupt și putinist? Marș mă de-aici! Nicio solidaritate!
UE ne cere X? Ca ce chestie? Noi am cerut Schengen și i-a durut în cur. Acum e rândul nostru. Muie și sacâz – noi avem dreptate, UE să meargă la mă-sa-n… lună.
Și tot așa. Înseși fundamentele raportării la UE trebuie atacate sistematic și fără pauză, în continuu, cel puțin 6 luni de-acum încolo. Însăși prezumția că UE este un lucru bun trebuie pusă la îndoială și subminată implacabil și fără ezitare. Zi de zi. Fără menajamente.
Decizia JAI este un moment bun de resetare a modului de discuție a politicii naționale. Forțat fiecare politician să spună clar unde stă – cu ei (adică cu Austria și ”partenerii UE”) sau cu noi (adică cu românii, cu polonezii, cu britanicii și cu americanii). Da, geopolitic. Așa trebuie pusă problema.
Trebuie pusă în antiteză vest-Europa continentală și Intermarium (Inițiativa celor Trei Mări) alături de SUA și Marea Britanie.
Trebuie puși mai mulți dintre concetățenii noștri în fața faptului că, la sfârșitul zilei, pentru noi, în Inițiativa celor Trei Mări, parteneriatul cu SUA și Marea Britanie (eventual țările scandinave, câteodată) este viitorul, iar lingușeala la Berlin, Viena, Bruxelles și Amsterdam, reprezintă trecutul odios.
Iar decizia JAI poate servi drept un catalizator excelent pentru asta. Dacă știm să-l jucăm.
Spor!
P.S.: Știu ce-am de făcut la anul la summitul 3SI, aia-i clar.
Să luăm de exemplu știrea potrivit căreia România a egalat/depășit Portugalia în ceea ce privește nivelul de trai. O știre perfect logică și pe care o așteptam încă din februarie anul trecut. De altfel, e foarte probabil ca momentul să se fi petrecut spre finalul anului 2021 (când Portugalia înțepa oamenii cu forța cu Armata și era lăudată pentru asta de vitele cornute din presa românească) și abia acum Eurostat prinde din urmă datele și le reflectă clar.
