Posted on

Un pas înainte – ”Fratz”

În urmă cu mai puțin de două săptămâni a apărut o nouă piesă de propagandă naționalistă: o colaborare între Zdob&Zdub și Voltaj.

Nu-mi place piesa pentru că n-are cum să-mi placă Goia nicicum. Însă e complet irelevant cât/dacă îmi place mie.

Ce este relevant e că piesa asta reprezintă un nou pas înainte în ceea ce deplângeam prin podcasturi în urmă cu 2-3 ani când puneam piese de la Thompson și spuneam că tare mult ne trebuie un Marko Perković român precum și o Danica Crnogorčević româncă. Tot pe-atunci spuneam că muzica patriotică de la noi e cringe și, atâta vreme cât lucrurile stau așa, e ridicol să te plângi că patriotismul la români stă rău.

Poate a fost coincidență, sau poate a auzit cine trebuie, dar de-atunci s-au făcut câțiva pași înainte (drept îi, mărunți, dar s-au făcut). Trenulețul chiar a fost un pas mare înainte. 19 milioane de vizualizări într-un an e o performanță incredibilă! Bate toate piesele patriotice adunate la un loc.

Am curaj să pun ”Trenulețul” la 1 noaptea când ”scap” la pupitrul de DJ printr-un club de noapte fără să arunce zoomării cu roșii în mine că le pun muzică plictisitoare de boomeri. Asta lipsea.

Piesa ”Fratz” citată mai sus nu e chiar la același nivel, dar e totuși încă un pas în direcția corectă. Două formații populare (indeferent ce credeți despre muzica lor – cifrele nu mint) cântând despre cât de mișto e să fii român. Aproape 500,000 de vizualizări în 11 zile în condițiile în care încă nu a avut loc primul concert live cu piesa asta nu e deloc rău. Lansarea sa oficială e pe 14 decembrie, cum se cuvine, la Sala Palatului.

Că vă place sau nu, și patriotismul se cultivă. Și se cultivă prin propagandă atractivă.

Știți ce nu-i atractiv? Furdui Iancu cântând Așa-i românul. Cu tot respectul pentru domnia sa (că mie chiar îmi place cum cântă, în contextul corect), dar la 70 de ani nu mai inspiră pe nimeni cu vârsta sub 50.

Nu spun să nu-ți placă Furdui Iancu (din nou – mie neironic îmi place) – dar spun că la 1 decembrie poate ar trebui să auzim Trenulețul mai des și Noi suntem români în interpretarea lui Furdui Iancu mai rar spre deloc.

Și mai spun că cu două flori nu se face primăvară și aceste două piese de le-am menționat sunt totuși pași minori. Vestea bună este că nu trebuie să reinventăm roata. Avem modele lângă noi (Bulgaria, Serbia, Croația, Polonia, mai nou chiar și Ucraina) de trupe foarte populare care fac și muzică cu caracter patriotic sau doar asta. De putut se poate. Și nu cere nimeni muncă patriotică – ci tot pe bani. Căci piesa Trenulețul a ajuns hit european și a făcut bani buni (și va tot continua să facă din licențieri).

Politica este în aval față de cultură. Dacă vreți politică mai patriotică, trebuie să ai o cultură patriotică – iar parte din cultură (și, da, din propagandă) o reprezintă muzica mainstream care trebuie să sune bine, să fie în ton cu vremurile, și să fie cântată de cine trebuie (adică de artiști deja populari sau care pot deveni foarte ușor populari).

Când rostește Perković pe scenă za dom braćo, za slobodu, borimo se mi (pentru casa noastră, fraților, pentru libertate luptăm), până și eu vreau să fâlfâi un steag al Croației.

Live-ul de mai sus are aproape 4,5 milioane de vizualizări. Adică cu vreo 15% mai mult decât populația Croației. Și comentariile sunt pline de non-croați încântați de ce văd și ce aud. La fel e și cazul secțiunii de comentarii la Trenulețul.

Însă Croația, o țară cu aproape 4 milioane de locuitori, are zeci de astfel de piese care servesc nu doar la alimentarea patriotismului intern – dar și la popularizarea țării. Milioane de kindări din întreaga lume au fredonat sau fredoneză la un moment dat Nećete u Čavoglave, niste ni prije fără să știe ce înseamnă. O parte dintre aceia au luat ulterior (sau vor lua) decizia de-a vizita Croația. O parte vor și investi acolo.

Propaganda patriotică bine făcută are și beneficii economice, nu doar beneficii politice și socio-culturale. Propaganda patriotică prost făcută sau depășită de timp și care nu ține pasul cu lumea,… are efectul opus.

Cine e inspirat și ia în considerare să viziteze România după ce ascultă Dac-am plecat Ardealul din tine? Să fim serioși!

Cu toate astea, există mai multe vești bune. În ultimii 3 ani s-a produs mai multă muzică patriotică decât în precedenții 10. Sigur, nu toată e grozavă, multe piese au eșuat lamentabil iar unele sunt remake-uri după piese mai vechi dar, ăsta e și un joc al cantității. Nu poți avea piese virale patriotice dacă faci 10 de toate. Dar dacă faci 10 mii, ai toate șansele ca 50 dintre ele să ajungă populare – și dintre alea 50, două sau trei să ajungă cunoscute internațional.

Să dau și exemple care sigur vor jigni sensibilitățile lumii bune™ dar știți deja prea bine ce mult îmi pasă.

Piesa Mare e lumea, o manea care nu sună grozav are totuși 58 de milioane (!!) de vizualizări. Băejnebun?

Versurile sunt cât se poate de NPC (că nu întâmplător Costi Ioniță a făcut milioane din muzică) și e o înșiruire de personalități ale României – nu foarte diferită ca idee de piesa Patria a lui Kazi Ploae de acum peste 10 ani. Diferența? Poate 100,000 de oameni au ascultat Imperiul Lianelor. Și mă îndoiesc sincer că 100,000 de oameni au auzit de Kazi Ploae sau de Specii.

Ca să rămân în același registru, tot Costi Ioniță a relansat în 2021 o piesă a sa din 2004 și a creat intenționat și scandal în jurul ei. Piesa România mea a mai înhățat astfel încă vreo 20-ș-ceva de milioane de ascultări.

Hai s-o pun altfel: Două piese cu iz patriotic produse de Costi Ioniță în 2021 au strâns mai multe ascultări decât toate piesele lui Furdui Iancu în ultimii 20 de ani adunate la un loc.

Încă o dată: Ăsta nu e un hate la adresa lui Furdui Iancu – ci o constatare. Dacă vreți ca boborul să asculte muzică patriotică și să fie inspirat spre patriotism, trebuie să-l întâlnești acolo unde este el astăzi și nu unde era în 1985 sau 1998.

Mai apoi, nișa asta nu e cu sumă zero. E loc pentru toată lumea. Și în ultimii 3 ani, mai în glumă, mai în serios, pare că s-a priceput și asta.

Pe scena rap e cea mai mare efervescență. S-au produs mai multe piese rap cu mesaj patriotic sau naționalist în ultimii 3 ani însă cadența nu s-a schimbat prea mult întrucât rap-ul patriotic și/sau naționalist e relativ constant de vreo 15 ani. Din păcate niciuna n-a ajuns încă mare, dar nu e timpul pierdut. E drept că nu ajută nici faptul că pe rap s-au radicalizat prea mulți. Dar și aia e o nișă ce trebuie servită la urma urmei. Chiar e loc pentru toți. Exemplu din ultimii 3 ani: F. Charm – Lucifer și Gabriel – not great, not terrible.

Ca s-o scurtăm: Piesa ”Fratz” reprezintă un alt pas în direcția corectă. Dar mai e foarte mult până departe. Însă ca să ajungem departe, mai trebuiesc produse încă vreo câteva mii de astfel de piese pentru ca dintre ele să iasă într-un final și un Bojna Čavoglave românesc, și încă un Trenulețul, și încă vreo 10 astfel de capodopere românești.

În esență, nu trebuie să-mi placă mie sau ție, cititorule – ci trebuie să placă la bobor, să dea click zecile de milioane, și kindării din (introdu ce țară vrei tu aici) în 2030 să fredoneze ceva românesc și să apară subcultură în alte țări în jurul admirației față de o piesă patriotică românească. ĂLA trebuie să fie obiectivul. Căci printr-o piesă bună atingi emoțional un om care mai apoi va rămâne cu o slăbiciune față de subiectul acelei piese, deseori inconștient și deseori zeci de ani.

În ritmul actual, o să ajungem acolo în vreo 10 ani. Dar există premisele ca ritmul actual să se accelereze. Una din premise fiind faptul că parada de 1 decembrie din 2023 a înregistrat record absolut de asistență prezentă fizic, și nu doar în București. Și toate sondajele indică o creștere vertiginoasă a cererii pentru mesaj patriotic.

Nu vă place cum sună azi mesajul patriotic încarnat politic? Ei bine, el e în aval față de ce s-a produs cultural în 2012-2019. Luați la ascultat mesajele culturale (și mai ales subculturale) patriotice de după 2010 și până la așa-zisa pandemie. Cei crescuți cu aia sunt acum la maturitatea politică. Ce se face acum o să-i vedem rezultatele după 2030.

Aia e. Atât s-a putut. Dar trebuie să admit(em) că azi e clar mult mai bine decât în 2013 pe subiectul ăsta.

Posted on

For the upcoming month

The time has come for the South-East Asia Communism Tour. In fact, when you’re reading this I’m already in a train somewhere between in Hungary trying to reach Budapest. Since I devised the plan for this, MÁV Start decided to become worse. But that won’t be enough to change the plans fundamentally.

Every time I do these trips, there’s trade-offs associated. Should I spend limited time editing and attempting to upload videos on the fly or is it better to hoard as much footage as humanly possible and then slowly deliver them upon return? There are arguments in favor of both practices and usually some balance between them is preferable.

This time around, however, the choice has been made for me: The Internet connection in both countries is far from ideal, the roaming fees are straight-up criminal and the local networks aren’t to be trusted with sensitive data, due to the proximity to the CCP. As such, we’ll go with the auto-pilot option for the channel and minimal communications.

Upcoming videos on the English language channel. All times of publishing are 1PM Romania time.

Tomorrow, the first episode from the new season of Beciul Propagandei comes up. The first three episodes (as well as episodes 15 and 16) of the new season are in English. After that, comes a new episode from the Central Asia Featured Series which, unfortunately, couldn’t get to finish in the original timeline. One of the reasons is explained exactly in that episode. Though, again, slower release is not tragedy.

Ce urmează pe canalul în română. Publicarea la ora 13:00

Similarly, on the Romanian channel I have scheduled content for publication. This Sunday the podcast slot will be replaced by a video on a political scandal that adds new information that the press forgot to mention, and then, in due order, episodes 4, 5 and 6 from Beciul Propagandei will be coming weekly every Thursday.

Ways of contact

Nearly all of the senior staff is busy in the next 70 days or so, therefore contact will be limited. Certainly no Telegram (I mean, you can try, but no answer will be default).

Even so, I have dedicated a ticket for periodical internal announcements and emergency comms. If my direct attention will be required and can’t be postponed, the internal IRC server is also an option.

Anything that can wait, should be forwarded via e-mail or the Contact page.

So, with that, hopefully, see y’all in a month.

Let’s explore!

Posted on

The oldest camera died

During the 207th episode of the Romanian-language podcast, right after switching to paywall-only content, I have announced the death of the “background” camera. It is the same background camera we used during the World Sofa Report series and the first episodes of Occasional Podcast. It’s also the same camera with which I did the 2016 Ukrainian tour and the 2017 Sweden tour. It also accompanied me in 2018 during the Albania and Israel-Jordan tours as secondary camera, before retiring it to studio-only.

Since then, it served as front-camera for nearly all of the Sofa videos from 2018 till 2023.

In short: This camera worked a lot. And its impending demise is, in a way, an emotional moment.

Background

I bought it from the first large donation in January 2016 (7 months after the début of the English language channel) and it replaced the webcams used in the early days.

I said in the podcast that it cost $1000. To be more precise, it was $860 but once adding the first semi-pro tripod, backup batteries and other accessories, the final cost was indeed around $1000 – a big price for today’s standard some would say, but just slightly above average for those times and also in line with my practice since 2003 when I started working with video: Buy more expensive and more durable because you’re too poor to afford cheap stuff.

In principle, this camera lived its days. Even today this model is quoted by Sony RO for 1400 lei (~$300), even though it’s a camera launched in 2015 and considered rather pasée for the current year. The reason is simple: It’s a resilient device, built not to impress, but to last.

In the time that passed since the videotaping, I took a closer look at it. The defects are multiple and systemic: mechanical (the card reader and the mechanism that moves the lenses), software-related (I already edited its software three times in order prolong its life; I’ll try it for the 4th time but I’m not optimistic), and processor-wise (even when the software and the mechanics don’t fail, the electronic command is delayed causing the whole ensemble to freeze and only hard reset unfreezes it).

With this in mind, now that I know its new(er) defects, I am confident that I can suck more life from it for another podcast (next week) and maybe another 2-3 podcasts just enough to wrap up 2023.

Either way, given that I am soon leaving to Asia for the Killing Fields Tour, there’s not enough time to find a physical store to replace it and it’s risky to order one because any “minor” delay means I’m not getting it in time and get myself into further troubles (getting refunds or paying extra for storage for a month until I come back, yadda, yadda, yadda).

Solutions at hand

Solution #1: the fastest solution is to do nothing and then buy one of the same class but cheaper upon return (cost: about $200)

Solution #2: Try to find one of the exact same model and get to status quo ante as soon as possible (cost: about $350, realistically)

Solution #3: Turn January 2024 in a new jump in quality and technology on the Sofa

Basically, what I have in mind is a Sony Handycam FDR-AX53 BOSS or something similar.

The FDR class has things that I’m missing now such as:

  • proper night-mode (excellent for protests, campaign events, etc.)
  • camera with microphone port (meaning to be able to plug the mic/lavallier straight into the camera and start filming – this would also reduce editing time for street videos/interviews; not to mention the preparation time at least for some of the videos)
  • headphones ability – this would lead to reducing loss of sound and other impurities you and I sometimes had to bear with to zero. If I’m able to detect problems while I’m videotaping, I can fix them on the spot and prevent disappointments from occurring in the first place, let alone them making their way into the final cut.

Solution #3 would not fix all of the problems that plague the video workflow, but it will solve some of them (especially some of the very visible ones, given that the 2024 elections in Romania will probably make international news and we’ll need to provide quality coverage).

Besides, this exact camera has been on the Wishlist for 4 years and, in fact, it has gotten more expensive (almost 50% more expensive today than 4 years ago even though inflation wasn’t that high).

Realistic cost: $900 (+/- $40 depending on how lucky I will be at the moment when I place the order)

While it is, in the end, up to me, I am putting this message here, instead of the internal system because I want to collect slightly wider feedback than just the Donors’ Circle. At its extreme, I could simply drain the whole emergency budget and top it off from my pocket and just get over it.

But it is not an emergency, although I will want this issue settled by the end of January 2024 and, if it’s not obvious, I do prefer the 3rd solution, because it’s been almost 4 years since we haven’t implemented a visible change.

This is not a proposed change to bring more bling (as it was made clear to me by y’all that you don’t insist on 4K@60fps videos) – but a change to streamline the processes behind the scenes and open up new opportunities for coverage in the year(s) to come.

So with that, I submit to you this proposal. And yes, please do consider contributing if you like the idea.

Posted on

Da, Kosovo je Srbija. Cine e UEFA?

Și Crimea e Ucraina. Și Catalonia e Spania. Și cui nu-i convine,… o să-i treacă.

O grămadă de cerneală și de timp de emisie au fost irosite pe discuții sterile despre banner-ul băieților de la Uniți sub tricolor ca și cum ei ar fi comis ceva îngrozitor, nu mizdele de jucători de la AFC Județean Kosova alături de amețitul ăla de arbitru care nu și-a făcut singura treabă pe care o avea: aceea de a citi și cunoaște regulamentul pentru a-l aplica.

Pe lângă partea cu regulamentul (care de altfel e foarte clar în aceste situații – contrar a ceea ce au behăit comentatorii la tembelizor), întreaga conversație s-a purtat în termenii greșiți. De fapt, această parte, cu banner-ele, e simplă:

  • Este poziția oficială a României că județul Kosovo face parte din Serbia? DA.
  • Este discurs protejat de Constituție să afirmi poziția oficială a României oriunde în public pe teritoriul României? DA.
  • Este Arena Națională o construcție pe bani publici și deci supusă Constituției? DA.

Atât. Gata. Acesta e tonul în care trebuie purtată discuția. Nu povești cu sentimentele fotbaliștilor țării-care-nu-există, nu aberații cu ce spune și nu spune regulamentul UEFA sau procese de intenție privind patriotismul sau lipsa acestuia din rândul suporterilor. Pierdere de vreme.

Ăia de la Uniți sub tricolor sunt cetățeni români și astfel au aceleași drepturi ca toți ceilalți cetățeni români și, da, asta include dreptul de-a răni sentimentele jucătorilor de la FC Tiraspol AFC Județean Kosova prin a reaminti poziția oficială a României.

Constituția României este peste UEFA

Dacă am avea clasă politică cu coaie, cineva la costum însoțit de un băiat bine făcut și cu armă la el ar fi venit la tov. arbitru și i-ar fi explicat cam așa: ”Uite ce coane, înțelegem că-n patria revoluției franceze lucrurile nu stau așa, dar aici la noi pe tarla Kosovo e un județ al Serbiei iar dacă jucătorilor de la Județeană nu le convine, sunt bineveniți să plece și câștigăm noi cu 3-0 prin neprezentare. Orice alt rezultat în afară de să lași meciul să continue sau să-i sancționezi pe smiorcăiți se termină cu tine arestat preventiv pentru tentativă de încălcare a Constituției. Clar?”

Chiar și așa, trebuie avută serios conversația asta.

Ca s-o pun ca pe stadion: Cine Paștele mă-sii e ”observatorul UEFA” mă? Cine a votat, mai exact, pentru ca el să aibă ultimul cuvânt privind ce-avem noi voie, la noi acasă, într-un spațiu construit pe bani publici, să zicem sau să nu zicem despre o regiune separatistă asupra căreia poziția oficială a României (adică a celor votați de noi!) este clară?

Sau, mai ca pe stadion: Și cine mizda pă-sii e UEFA mă?

”Păi dom’le, e organizație privată, cu regulile ei…” – zău? Păi ce fel de organizație privată e aia care ia bani cu sacoșa ca să accepte organizarea turneelor finale în shithole-uri gen Rusia sau Qatar? Da, da, știu, știu, Michel Platini, cel care a luat banii, a fost achitat de cel mai corupt și amoral paradis fiscal un tribunal din Elveția. Haide bre, mă leși?

A construit UEFA vreun stadion în România? Sau vreo școală de copii și juniori? Ah, nu? Păi și-atunci cu ce autoritate, mă rog, își permite și, mai rău, îi este permis, unui buboi purulent de corupție precum UEFA să dicteze ce discurs perfect legal poate fi rostit în public în România?!

La un moment dat trebuie avută conversația și, da, dacă e nevoie, schimbată legislația să permită procese în civil împotriva organizațiilor străine care-și arogă privilegii extraconstituționale.

Milogii din presă, de pe stadion și comentariat

După marele ”incident” care n-a fost de fapt niciun incident, pe stadion li s-a spus oamenilor să nu mai menționeze, citez: „numele țării vecine” căci altfel echipa națională a României ar urma să piardă meciul cu 0-3.

S-a ratat un moment bun de strigat ”Ria! Ria! Hungaria!” sau ”Крим це Україна” sau de cântat Limba noastră sau, de ce nu, Браття Українці. N-a specificat care țară vecină, nu?
Lăsând potențialul de troll la o parte, este ceva fundamental defect atât în cei care vin cu ideea de-a cere așa ceva cât și cu cei care sunt de acord cu ei.

Expresia ca pe stadion precum și întrebarea retorică ”Ce mă, ești pe stadion?” există întocmai pentru că stadionul e stadion. Se înjură, se dau mesaje provocatoare și se tachinează. Peste tot în lume, inclusiv în țările alea „civilizate” pe care le lăudați fără să le cunoașteți cu adevărat.

De altfel, glumeam în timpul meciului că dacă arbitrul ar fi fost spaniol i-ar fi trimis pe băieții din Serbia să bată coasa când i-ar fi cerut să oprească meciul. Dar doar după ce s-ar fi tăvălit pe jos de râs măcar două minute.

Nu întâmplător, presa spaniolă a avut de departe cele mai echilibrate articole pe subiect – răpind „jurnaliștilor” români oportunitatea de-a titra senzaționalist că vai râd occidentalii de noi. Nu, nu râd. Căci nici toate țările occidentale nu recunosc Kosovo. Iar spaniolii au câte un „scandal” din ăsta pe zi, săptămână de săptămână la meciurile lui Espanyol, Athletic Bilbao, FC Barcelona sau Real Zaragoza. Și nu se mai isterizează nimeni.

Da, fotbalul e politic. Csf? Ncplmsf

Pentru non-binarii cu ”vai, să nu amestecăm politica în sport” nu am decât înjurături care ar face până și Stadionul să roșească. Marș mă cu platitudinile de doi lei vechi!

Războiul de secesiune al Croației a început de la un meci de fotbal cu Crvena zvezda (Steaua Roșie Belgrad). Două țări din America de Sud s-au războit cât se poate de pe bune de la un meci de fotbal.

Politica se manifestă și când n-are voie Azarenka să joace din cauza pașaportului. Etapa viitoare jucăm la Budapesta cu Belarus. De ce jucăm la Budapesta? Tot din cauza politicii. La fel cum tot din cauza politicii este explicit interzis ca AFC Județean Kosova să ”pice” în aceeași grupă cu Serbia.

Tot politică e și faptul că Israel joacă în UEFA. La fel și Kazahstan. Faptul că Australia joacă în AFC și nu în OFC e tot despre politică și (mulți) bani.

Însăși noțiunea că cel mai popular sport din toate timpurile ar trebui să fie ”apolitic” e ridicolă în mod intrinsec. Atât de ridicolă că nici măcar capetele secate de atâta corectitudine politică de la UEFA nu au îndrăznit să includă mesajele politice în reglementările lor.

Vreți sport apolitic? Încercați să vă uitați la curling. România a avut performanțe decente, terminând pe locul 5 la ultimul campionat european. De fapt… nici la curling nu scăpați de politică întrucât căpitanul naționalei este primarul USR-ist Allen Coliban. Serios, nu glumesc!

Sportul este intrinsec legat de politică – fie prin finanțări, fie prin suporteri. Sportul, ca întreg, este o mișcare totuși de mase și, vă place sau nu, oamenii în grupuri mari au păreri politice.

Iar marota cu ”să ținem sportul departe de politică” e fumată de cel puțin 90 de ani. Le propun celor care mai vântură astfel de prostii în public să se maturizeze. Să atingă măcar vârsta mentală a pubertății și să înceteze să mai creadă povești cu zâne.

Posted on

Fotbalul se joacă pe goluri

Aseară România a scos un punct la Lucerna, în fața unei naționale elvețiene fabuloase și într-o formă de zile mari. Nu știu câți își dau seama, dar rezultatul de aseară rivalizează cu rezultate surprinzătoare din istorie precum CFR Cluj – Athletic Bilbao 1-0 (2005, Cupa Intetoto), Steaua – Valencia 2-0 (2005, Cupa UEFA), Steaua – Ajax Amsterdam 2-0 (2013, Europa League), Dinamo – ȚSKA Moscova (2005, cu rușii deținătorii cupei UEFA) sau România – Irlanda de Nord 0-1 (1985, cu irlandezii în rolul României de-aseară).

Diferența de valoare între noi și adversar a fost evidentă pentru oricine. Nu trebuie să te pricepi la fotbal. E suficient și dacă te uiți la rezumatul partidei să-ți dai seama de asta. Însă tocmai de aia am dat exemplul rezultatelor de mai sus – ca să ilustrez că astfel de rezultate sunt mult mai dese în fotbal decât crede lumea și sunt parte din farmecul fotbalului.

Valencia era campioana Spaniei și deținătoarea cupei UEFA când avea să fie măcinată pe Ghencea de o formație de anonimi la vremea aia. Nici în România nu auzise nimeni de Petre Marin sau de Florin Lovin. Iar de antrenorul românilor de atunci, Walter Zenga, auziseră doar fanii lui Inter Milano. Echipa Valenciei era formată însă din vedete. Și, tot așa, în prima manșă (”repriză” dacă vreți) îi pulverizaseră pe români cu 2-0 într-un meci care dacă se termina 5-0 nu supăra pe nimeni.

Dar cel mai bun exemplu este meciul din 1985 cu Irlanda de Nord. România avea nevoie de victorie pentru a fi prezentă la campionatul mondial din 1986. Juca acasă și avea o echipă fenomenală (din care făceau parte jucători de talie mondială care-și duceau echipele de club constant în finale sau semifinale europene). Și… a bătut Irlanda de Nord cu 1-0 într-un meci care dacă se termina 12-1 pentru România nu s-ar fi supărat nimeni. Dar nu s-a terminat 12-1, ci 0-1. Irlanda de Nord apoi a făcut un blat de zile mari cu Anglia și uite-așa ei au mers la Mondial în Mexic și noi nu. Chit că noi jucam mai bine și-i mai și bătuserăm pe englezi.

Dar fotbalul se joacă pe goluri. În toate meciurile. Nu, nu pe impresie artistică, pe cornere, pe ”ocazii” sau pe număr de pase precise. În istorie nu rămâne că Irlanda de Nord în 1986 a jucat infect și a avut noroc cu carul. Ci rămâne că Irlanda de Nord a fost în elita fotbalului mondial participând la Cupa Mondială în 1986 – aceea fiind de altfel și ultima dată când acea națională a mai prins un turneu final. Ulterior, România avea să prindă trei turnee (1990, 1994 și 1998) și de Hagi (prima dată căpitan la acel 0-1 cu Irlanda de Nord) a tot continuat să audă lumea până în prezent. Echipa Irlandei de Nord din 1985 n-o mai ține minte nimeni, cu excepția împătimiților istoriei fotbalului și a bătrâneilor din Irlanda de Nord.

Am pățit și noi din astea de care a „pățit” Elveția aseară. Și nu doar cu Irlanda de Nord. În 2003, deplasările cu Norvegia și Danemarca (1-1 și respectiv 2-2) ne-au costat campionatul european din 2004. În Norvegia s-a ”dat” penalty împotriva României pe un henț comis în careu de un jucător negru norvegian (am voie să zic asta?) pe care arbitrul l-a văzut românesc. Iar de Danemarca-România 2-2 poate nici n-ar mai trebui să vorbesc. Sau poate ar trebui – că tot Emil Grădinescu a fost comentator și atunci:

Atunci Danemarca era România de aseară și România era Elveția de aseară.

Sunt zeci, dacă nu sute, de cazuri în care echipa națională a României sau o echipă românească în cupele europene, are meciul în mână și domină, deseori cu autoritate, și totuși adversarul izbutește un rezultat mare. Da, cu noroc, cu ajutorul de la arbitru, cu ce vreți voi. Dar rezultatul a rămas. Noi pe din afara Cupei Mondiale din 1986 sau europeanul din 2004. Nu mai zic de povestea ratării prezenței la mondialul din 2002, când ne-a eliminat FC Nimeni (Slovenia) cu golul unui jucător care nu marcase niciodată în 15 ani de carieră.

Am pățit-o de-atâtea ori. Și o dată, în sfârșit, o „pățim” și invers – în care noi smulgem un rezultat mare după ce am jucat infect (sau, mă rog, n-am jucat mai corect spus) și, în loc să ne bucurăm, dăm cu pietre în echipa națională. De ce?

Danezii și-au elogiat echipa națională după 2-2 cu România. Credeți că le-a păsat că nu-l meritau? Drept în supapă i-a durut. Performanța era ce conta. Pentru că se joacă pe goluri!

Retrospectivele fotbalistice din Irlanda și astăzi elogiază performanța din 1985. Nici astăzi nu menționează nimeni nici blaturile și nici bulanul excesiv – deși aceia au fost factorii care au dus la calificarea Irlandei de Nord, nicidecum jocul strălucit al echipei. Îi pasă cuiva că nu meritau? Normal că nu. S-a jucat pe goluri și Irlanda de Nord a marcat câte a trebuit, end of story.

Numai noi ne punem cenușă în cap ca proștii. Da, echipa a jucat prost, așa, și? Ba, mai rău, am văzut pe câte unii spunând că era de preferat să pierdem cu 3-0 dar să jucăm bine – bă voi sunteți normali la cap? Nu tati, eu preferam să jucăm și mai prost și să câștigăm cu 3-2. De preferință cu un gol marcat din ofsaid și unul dintr-un penalty care n-a fost. Ei, drăcie!

La câte coșmaruri am trăit noi cu Elveția, era chiar cazul să le băgăm mortul în casă o dată. În 1967 am ratat europeanul după 4-2 acasă și 1-7 (!!) în deplasare cu Florea Dumitrache și Dobrin în teren. Iar în 1994 era să nu ajungem să batem Argentina după ce Elveția ne-a băgat mortul în casă, cu Hagi și Gică Popescu în teren… 1-4 (!!!) – alt meci despre care nu vrem să ne amintim.

Fotbalul se joacă pe goluri. Și e de preferat să batem cu 1-0 pe Israel fără să jucăm nimic și, dacă se poate, Elveția să se împiedice de Andorra. De ce nu? Orice e posibil. Dacă Iordănescu ajunge să califice echipa jucând prost, e chiar foarte bine.

Nimeni nu-și mai amintește că am bătut Olanda cu gol din offside și am mers la Euro 2008. Toată lumea își amintește că am mers la Euro unde am avut ocazia să eliminăm Italia – și n-am făcut-o pentru că Mutu nu l-a putut învinge pe colegul său de la Juventus 🤷🏻‍♂️. Credeți că olandezii au smiorcăit prea mult după ce au fost bătuți pe nedrept? Nicidecum. Au zis ”atâta s-a putut” și și-au văzut de drum. Cum de altfel și elvețienii au zis la fel.

„Când mă uit în spate, îmi dau seama că trebuia să fim mai deștepți, pentru a conserva rezultatul. Dar nu îmi pot învinovăți echipa pentru că a continuat să atace. Dezamăgirea e uriașă, după acest rezultat în fața propriilor fani, pe un stadion arhiplin. Dar, avem suficientă calitate ca să nu fim foarte neliniștiți după acest rezultat.” – selecționerul Elveției (sursa)

Așadar, sper ca pe 9 septembrie Kosovo să învingă Elveția iar pe 21 noiembrie România să joace mai prost decât aseară și să învingă cu 3-2 din două goluri din offside și un autogol și să lase Elveția acasă și să meargă România și Israel la campionatul european. Na!

 

Posted on

Înainte de episodul 200

Astăzi e cea de-a 200-a vineri în care, cu răbdare, citesc vreo 150 de știri din care extrag vreo 20-și-ceva pentru a forma baza unui episod nou (vezi aici cum se face un podcast). Mă rog, vorba vine a 200-a vineri – căci uneori fac asta joia (că vinerea filmăm), alteori sâmbăta și de vreo două sau trei ori chiar duminica. De data asta, însă, filmăm duminică (dacă nu se întâmplă nimic nasol până atunci) însă rezolvai tot de azi. Că mâine avem amândoi altă treabă.

Promiseserăm segment retrospectiv pentru episodul aniversar. Are să fie și, de fapt, este deja disponibil de câteva zile în Donors’ Circle. Tot acolo e deja disponibil și desfășurătorul.

6 noiembrie 2016


Sunt aproape 7 ani de la acea după-amiază de sfârșit de octombrie când stăteam la o cafea cu Alin în bucătăria unui apartament muncitoresc din Mănăștur și bârfeam politică, printre altele. Și, dintr-una-ntr-alta a venit ideea: Ce-ar fi să punem o cameră în fața canapelei din dormitor și să bârfim știrile cu public?

Obiectivele erau mărunte și egoiste. Trebuia ceva activitate din motive de sănătate și abia deschisesem canalul în limba română. Erau alte vremuri.

Fidel Castro era încă președintele Cubei. Barack Obama era încă președintele SUA. Îl mai țineți minte? E ăla care-l ruga pe Medvedev să aibă un pic de răbdare cu invadarea Crimeei că o să aibă mai multă flexibilitate după alegeri. I-a urmat „omul rușilor” Trump – ăla care a băgat Muntenegru în NATO și l-a trimis pe Lindsay Graham la Kiev să înceapă procesul de modernizare a armatei ucrainene.

ISIS încă exista. Se dădea bătălia pentru Mosul în noiembrie 2016. Park Geun-hye era încă președinte al Coreei de Sud. Tare mândri erau leftiștii de ea – prima femeie președinte într-o țară profund patriarhală. Sigur, la finalul lunii avea să fie demisă și arestată. Rumen Radev abia câștigase primul mandat de președinte, iar Boyko Borisov era încă foarte stabil la putere (și avea să rămână până în 2020 când îl răsturna poporul fizic în timp ce românii stăteau ca proștii în casă cu mască pe rât).

La noi Cioloș era premier și guvernul său era tare ocupat cu obligativitatea brățărilor la morți și numai cu țăfărticat de la Stat. Obsesia USR cu certificarea și înserierea oamenilor avea să se repete de mai multe ori în următorii ani – dar semnele erau acolo încă de pe atunci. Și avertizasem de atunci și în privința certificării și în privința cenzurii.

Din multe puncte de vedere, o eră se termina în noiembrie 2016, așa cum și astăzi se termină din altele. În 2016 încă se pretindea neironic în public că oamenii noi în politică sunt o idee bună și nu râdea nimeni,… în afară de canapea. În 2023 doar cei finanțați de BND se mai abțin de la râs. În 2016 încă se pretindea că e teoria conspirației că guvernele practică supravegherea în masă ca rutină, nu ca excepție. Erai cu folia de staniol dacă aminteai de așa ceva în public. În 2023 mai are cineva curaj să râdă?

În noiembrie 2016 nivelul de cenzură pe internet era mult mai redus. Nici prin creanga minții nu mi-ar fi trecut în 2016 să fac site-ul ăsta. Sau să distribui podcasturile prin fișiere torrent (așa cum va fi și episodul 200). Nu era nevoie. Acum e. Mai ales că soborul mediatic beneficiază astăzi, pe bună dreptate, de un nivel de credibilitate mult mai mic decât în 2016. Disperarea e mare.

Apa trece, canapelele rămân

De-a lungul ultimilor 7 ani s-au întâmplat multe. Și cu lumea, și cu noi. Au tot fost proiecte personale, schimbări de direcție, de mod de lucru, de „cariere” dacă vreți (deși îmi displace profund termenul) dar cumva, cum necum, și, credeți-mă când vă spun, neplanificat, Podcast de Week-end a rămas constant.

Emisiuni mult mai bine finanțate nu izbuteau nici măcar să se apropie de audiența noastră și publicații mult mai bine finanțate, cu angajați full time și redacție cel puțin pe hârtie mai serioasă… au dispărut sau sunt o umbră a ceea ce erau în 2016. Dar podcastul nu doar c-a supraviețuit, dar s-a extins. Când editam segmentul retrospectiv nu-mi venea să cred cât de prost era sunetul… și cât de multe s-au îmbunătățit datorită vouă, celor care ați susținut efortul până acum și, sper eu, o veți mai face în continuare.

Nu știu să spun nici câte episoade vom mai face și nici foarte precis de ce fix formatul ăsta a supraviețuit dintre toate cele încercate. Întâmplarea are mult de-a face, aia-i clar.

De-a lungul anilor am enervat mulți oameni. Sute cel puțin. Dacă nu mii. Fie am înjurat prea mult, fie prea puțin, fie am vorbit despre ceva nepopular sau, invers, nu am vorbit despre vreo dramă sau subiect popular în colțurile congruente sau măcar asemenea de Internet. Am mai enervat oameni și pentru că am explicat rece și cinic niște vaci sacre. Sau pentru că am îndrăznit (oroare!) să cerem un pachet de țigări. La propriu.

Desigur, fix aceleași lucruri aduceau aprecieri din altă parte. În timp ce PNL-iștii nu mai știau cum să ne raporteze pentru că învățam oamenii cum să navigheze propaganda extremistă și măsurile covidopate iliberale, ilegale și ilegitime – oameni obișnuiți din categorii de la care nu mă așteptam în veci să aprecieze un astfel de podcast ne scriau să ne mulțumească pentru că i-am ajutat să-și păstreze sănătatea mintală între toate grupurile de dilii – de la cei care preziceau munți de cadavre, la milițienii care amenințau cu pușcăria dacă-ți exerciți dreptul constituțional la liberă circulație și, da, până la diliii mai mult sau mai puțin civili responsabili cu exagerările în direcția ailaltă – mai puțin periculoși, dar tot dilii.

La sfârșitul zilei, am refuzat să fim captivii audienței. Am făcut și multe greșeli (unele încă necorectate) și probabil vom mai face, căci doar cine nu muncește nu greșește. Dar, una peste alta, cred eu (și nu exclud să mă înșel) că motivul pentru care aproape 7 ani și 6 canapele mai târziu încă mai ies episoade e dat tocmai de faptul că nu ne-am luat foarte în serios. La sfârșitul zilei Podcast de Weekend e cu doi puleți pe-o canapea. Și atât. Take it or leave it, vorba partenerului strategic.

Episodul 200… pe luni

Pentru că e aniversare, episodul 200 va fi la liber pentru toată lumea și va apărea aici, pe site, în format video și audio, descărcabil de pe tracker-ul nostru de torrente. Nu doar pentru consecvență, dar și pentru că va conține segmente deja cenzurate de Youtube.

Readucem un generic mai vechi, vor fi trei pauze muzicale cu niște surprize și, în rest, va fi în mare un episod ca oricare altul.

Gata, suficientă melancolie.

Ne vedem la podcast! 👌🏻

Posted on

Să ne rugăm să mai țină greva încă 5 ani

Am urmărit de la depărtare, de la Kiev, debutul grevei profesorilor. La primirea știrii am reacționat cam așa: Slava Bogu să țină cât mai mult!

Și iată că ține. Să sperăm că mai ține. Cât? Minimum încă 5 ani.

Nesimțirea, tupeul jegos și extremist, dar și infatuarea profesorimii sindicalizate merită tratată exact cum este acum tratată de acest Executiv: cu sictir și bocanci.

Tagma profesorimii (și nu doar din România!), la fel ca și tagma doftorimii, este de o aroganță, corupție și incompetență cum rar găsești în alte părți. Un loc de muncă în esență cu jumătate de normă, cu mai multe zile de concediu decât oricare altul, cu zero risc de-a fi concediat oricât de slab ți-ai face treaba – asta e „cariera” de profesor în anul curent. Și ăștia, ăștia bă, au tupeul să ceară mai mulți bani? Dimpotrivă! Se poate argumenta perfect rezonabil că salariile profesorilor în acest moment sunt deja prea mari.

Inflația a făcut mult rău, dar a făcut și câteva lucruri bune. Printre acestea putem consemna ajustarea salariilor profesorilor în jos – adică mai aproape de valoarea lor reală. Dacă guvernul nu are ouăle necesare să scadă salariile profesorilor, lasă că o face inflația. Măcar cu atât să ne alegem din criză!

Executivul a făcut foarte bine că i-a tratat cu sictir. Singurul reproș pe care l-aș avea e că n-a pus și Jandarmeria pe ei. Auzi tupeu la ei:

Nu ne mai trimiteți la clase! Schimbați-vă discursul și asumați-vă că educația va fi prioritate națională (sursa)

Așa… și dacă nu, ce se-ntâmplă?

Nu, serios, în meandrele concretului și-n sinergia faptelor, ce se-ntâmplă mai exact dacă continuăm să votăm politicieni care vă tratează fix cum meritați?

Având în vedere calitatea serviciilor prestate, plătitorii de taxe ar trebui să iasă în stradă și să ceară scăderea cheltuielilor cu ”educația”. Ideal cifra ar fi zero absolut. Dar dacă asta nu se poate, haideți măcar să revenim la sistemul din vremea lui Cuza: Patru clase și atât. Cine vrea mai mult, își plătește.

Disperarea mare în rândul greviștilor este că și societatea e deja „coaptă” pentru un argument de tipul ăsta. Acum 20 de ani, o grevă așa de lungă era o tragedie. Amenințările cu înghețat anul școlar sau amânarea/anularea examenelor de final puneau presiune politică enormă pe guvern (a pățit-o și Văcăroiu, și Ciorbea, și Isărescu, și Năstase, și Tăriceanu).

Greva de 5 săptămâni din ianuarie-februarie 2000 poate fi creditată drept lovitura de grație dată coaliției CDR. Isărescu a rezolvat-o cu un OUG care azi ar fi direct neconstituțional. Însă în 2000 societatea era încă formată din foarte mulți votanți cu personalitate care dădea mai mult de doi scuipați pe părerile profesorilor și care chiar credeau neironic că profesorii sunt altceva decât niște bugetari incompetenți, lacomi, corupți și generalmente inutili, a căror autoritate este în sine ilegitimă oricum.

Din fericire, grație biologiei dar și îmbunătățirii situației economice, astăzi foarte puțini mai cred balivernele derivate din Domnu Trandafir. De altfel, Domnu Trandafir e în sine un exemplu de Rău comis societății de tagma profesorimii – întrucât povestioara este prezentată pruncilor în cheie propagandistă, nefiindu-le niciodată adus la cunoștință faptul că povestioara reprezintă propagandă deșănțată scrisă de un activist de extremă-Stânga.

Și cum astăzi prea puțini mai cred în poveștile cu Domnu Trandafir, reacția în societate la greva profesorilor nu mai este ca cea din anul 2000. Astăzi prea puțini mai dau doi scuipați pe subiect și și mai puțini se deranjează să pună presiune politică pe guvern. Nu sunt încă mulți ca mine – care să fie chiar mulțumiți de răspunsul guvernului (adică acela de a nu face nimic) – dar nepăsarea funcționează tot în direcția poziției noastre. Ce mă? Fac profii grevă? Cui îi pasă? 🤷🏻‍♂️

Îmi spuneau niște amici mai apropiați de domeniu că poate greva ar fi mai legitimă – sau măcar revendicarea – dacă am discuta și despre criterii de performanță, evaluări, etc. Știți ce? Nu-mi pasă. Poate acum 20 de ani aș fi fost dispus să discut (și) în termenii ăștia. Dar acum nu-mi mai pasă. Criteriile de performanță ar fi fost bune… acum 25 de ani. Poate și cum 15 ani. Astăzi însă sunt un subiect din zona sexului îngerilor.

Realitatea este că școala de stat, ca normă statistică, este un nutreț. Reprezintă mai degrabă o piedică pentru individ. Și o cheltuială aproape integral inutilă pentru societate. Soluția este privatizarea, de preferință integrală, a subiectului.

A existat educație și înainte de școlile de Stat. Va exista și după, fiți siguri.

În privat, profesorii sunt plătiți mai bine. Dar și concediați mult mai repede dacă freacă lula. Și concediați chiar imediat dacă abuzează elevii – spre deosebire de Stat unde profesorii nu sunt concediați în principiu niciodată. Nici măcar când sunt cercetați penal pentru abuzuri. Nici măcar după ce sunt condamnați definitiv de o instanță pentru abuzuri îngrozitoare la adresa elevilor. Nici măcar atunci nu pot fi concediați acești bugetari de lux plătiți deja regește raportat la calitatea „muncii” pe care o prestează. Și ăștia vor mai mulți bani? Sictir, mă!

În privat nu există așa ceva. Niciun administrator de școală privată nu-și permite să țină profesori bătăuși la catedră (indiferent de ce spune instanța) căci scandalul iscat riscă să dărâme școala, financiar vorbind.

În aceste condiții, greva ar trebui stimulată să țină oricât. Și 5 ani dacă e nevoie. Și 10 ani. Oricât e nevoie până se duce de jure în cap întreg eșafodajul sistemico-instituțional al jafului, prostiei și nebuniei, denumit eufemistic ”sistem de învățământ”. Putem pune pariu că nu-i va duce nimeni dorul.

Acum 20 de ani mai aveai cu ce să ameninți: că dacă nu li se dă ce vor, va scădea calitatea, că nu-ș ce, că nu-ș cum… în fine. Astăzi, însă, nicio amenințare sindicalistă nu valorează mai mult decât o bucată de hârtie igienică folosită deja pe-o parte.

Serios! Nu se întâmplă nimic dacă le spunem acestor nesimțiți NU. Nu mă, nu vă dăm salarii mai mari. Nu doar pentru că nu sunt bani, ci onest, pentru că nu vrem și pentru că nu meritați și pentru că, foarte sincer, nu ne doare nici între fese de voi. Marș la Profi la scanat curpapir dacă vreți mai mulți bani. Mă rog, pe unii profesori nu i-aș lăsa nici măcar să-mi scaneze curpapirul, dar asta e o altă discuție.

E timpul să admitem onest că părinții știu mai bine decât birocrații și bugetarii în general. Să readucem educația acolo unde îi este locul: în familie și în instituții asociate voluntar. Prăbușirea și de jure a nebuniei numite eufemistic ”sistem de învățământ” nu poate să vină mai repede!

Starea de grevă e foarte bună. În sfârșit sunt copiii lăsați în pace. Insh’allah să mai țină. Oricât e nevoie până securizăm dreptul copiilor de-a fi lăsați în pace de tot.

Viziunea de tip ”România educată” (dar și versiunile trecute, cu Funeriu cu tot) trebuie repudiate din rădăcină ca fiind în sine un Rău. Însăși ideea de-a instituționaliza copiii 12-15 ani (că așa scrie în lege, apropo, știați?) este o dileală extremistă și cu cât se sparge acest buboi purulent mai repede, cu atât mai bine.

Profesorii de la Stat sunt neesențiali. De aceea le susțin greva! Pentru că măcar cât sunt în grevă nu ne costă!

Posted on

Dedollarization? Not so fast

The far-Left president of Brazil, Lula da Silva is in the headlines after a week ago he said the following:

Why can’t an institution like the BRICS bank have a currency to finance trade relations between Brazil and China, between Brazil and all the other BRICS countries? Who decided that the dollar was the (trade) currency after the end of gold parity?

After him, the president of Malaysia (who?!) uttered something similar and, from there on, the Cyrillic and idiograms-coughing shills started shilling. Tens of millions of words consisting of panic porn for Western audiences and hopium for ‘eastern’ audiences have already been written.

Both formats of shilling (which, by the way, is very profitable for moneyed interests) have cited some true facts – such as the dollar now representing 58% of the global reserves, down from 73% in 2001. Or the fact that the Biden administration’s fiscal policies suck.

Now, all of that is true, but does that mean dedollarization is actually happening? And if yes, at what pace? And, unless you’re a CCP shill, a Russophile or a moneyed entity (e.g. hedge fund), how is that likely to affect you?

Well, the answers are simple, but not easy: Dedollarization isn’t really happening; at the current pace (deemed “alarming” by panic porn) the yuan/renmibi will need 120 years (best case scenario!) to reach parity with America’s most profitable export. And, if you’re not a huge entity, it’s quite unlikely this will affect you in any relevant ways anytime soon (if over the age of 40 – at all in your lifetime, statistically speaking).

Graphs and numbers

“De-Dollarization Is Happening at a ‘Stunning’ Pace” – Headline from Bloomberg lol
Graph as of February 2023

Whatever your political opinion or preference concerning dollarization or dedollarization, one has to be mindful of reality.

(De)dollarization happens when enough players in the global market (both large and small) decide to trade or to no longer trade in Uncle Sam’s green notes.

While it is true that the share of dollars used for trade declined a bit in the last 12 months (as seen on the graph), that decline is mostly in favour of the Euro and the Japanese Yen, and not in favor of the renmibi/yuan, which is the only potential serious competitor (more on that further down).

This reality can be framed in propaganda terms as an inherent strength of the US dollar (which may very well be the case, though impossible to know just yet) but the more likely explanation is that the only entity that really started to use yuan/renmibi is the government of Russia. The entire economy of Russia was smaller than Italy’s before the escalation started in February 2022. Today, it’s smaller than that (though still unclear how much smaller). Of that whole pie, the government is a big player, but no more than half. The other half – the Russian people that is – continues to queue at banks for dollars and euros. And even most Russian state companies continue to hoard dollars a lot more than yuans.

So, in the end, the share of yuan/renmibi in the global trade shouldn’t have increased by much and, indeed, it did not.

Moreover, with all of the belt-and-road initiatives and other predatory loan schemes that the CCP has launched over the last decade, the share of yuan in the global debt is still to be rounded down to its nearest integer – specifically zero.

In other words, statistically nobody takes a loan in yuans. Not even Chinese semi-private otherwise huge entities such as China Construction Bank Corp. or Tencent Holdings. Even those prefer to take their loans in dollars.

Even Chinese companies who are in the business of financial predatory practices in Africa still denominate most of their stuff in US dollars, pound sterling or the local currency (which is routinely pegged with the euro or the US dollar).

Now, all of these entities could in theory decide to no longer do that. But they don’t. And won’t anytime soon because…

The CNY/RMB dual system

The vast majority of the people who write about this topic fail to mention this fundamental aspect: China has three currencies: The renmibi, the yuan and the digital yuan. Each with its own exchange rate, degree of convertibility, capital controls applied on it and a plethora of other issues.

If you have a $5 bill and you’re hungry, in more than 180 countries on Earth (including China, Russia, North Korea or Turkmenistan) you will eat something in exchange for the $5 bill. Someone will trust your $5 bill enough to give you something to eat in exchange for it. Does this hold true for the ¥50 bill? We all know the answer: and it’s a resounding NO.

The reason is not (necessarily) a geopolitical one. It’s not that most people on Earth hate China necessarily. After all, the same holds true with the Uzbek Sumy or the Zimbabwean Bond. Also, if geopolitical opinion or hate would play a role, then surely CCP and FSB officials wouldn’t be holding their own savings in US dollars.

Also read: Somali Shilling hits record 15 years high

The reason is much simpler: Convertibility. Uncle Sam’s greens are trustworthy enough to be convertible almost everywhere, almost all the time. And if you get a $50 bill in Russia and fly to Capetown, you know you can spend the $50 there too. And if you want to use it to buy American goods or services, that’ll do as well. Nobody cares you got the $50 bill in Russia. None of this holds true with the yuan.

The yuan (CNY) only exists internationally. You can use it to buy goods or services from places outside of Mainland China that also happen to accept CNY (which,… aren’t that many). If you fly to Beijing and want to use it, you first have to convert them into renmibi (RMB) which is the “people’s currency”. Depending on the amount, the degree to which the CCP despises you and your social credit score, this process may be denied to you. Imagine not being able to use your legally earned dollars in the US because you earned them in another country. This is the reality for holders of yuan.

And then there’s the digital yuan which is a form of CBDC with the worst negative aspects of it and none of the benefits. CBDCs should be convenient and easily convertible but the digital yuan is anything but.

Now, that’s not to say that the yuan couldn’t, in theory, in some future, replace the US dollar as the global currency. It could. But this yuan, as it stands now, won’t. For sure. And reforming this mess can’t be done in under 10 years and the necessary reforms won’t be made anytime soon anyway because Xi Jinping and the CCP show no interest in that (assuming they have the competence, which they might).

BRICS currency? Fun fact: NO

Beyond the yuan, there is no other potential competitor to the US dollar.

The yuan at least has the theoretical possibility of giving a shot because it comes from a large industrialized economy – but the internal dysfunctionalities of the Chinese economy are preventing this. In short: socialism is still bad for business.

In fact, given China’s size, it is indeed quite remarkable how low yuan’s share of trade financing is. As the world’s largest goods-trading nation, the CNY’s share should be bigger, but it’s not. Because internationalizing the currency is a complicated process which involves reforms that the CCP is either unable or unwilling to implement. For this reason alone (even disregarding all the other practical and financial reasons) the continued status of the dollar as a reserve currency is all but guaranteed.

The next competitor would be the Euro. But the Euro is the currency of a disparate group of 20 states with varying fiscal policies, debt, and equity markets that also suffered a significant sovereign debt crisis a little more than a decade ago. It’s the currency that tried to have inflation for years – and then got all of the wanted inflation all in one fell swoop in a single year, triggering a cost of living crisis that has still not resolved.

The chances of the Euro becoming the alternative for the US dollar in ways that matter globally are quite slim. But even if that were to happen, most €urozone countries are US allies so what you’d get would be DINO (Dedollarization In Name Only). In the end, roughly 84% of world trade is in US dollars and 6% is in Euros. And the Euro as a unified currency has been around for 24 years.

Now imagine a BRICS currency – which would be the currency of a disparate group of at least 5 states with varying fiscal policies, debt, equity markets and economic visions and models. Personally, I would love to see such an experiment attempted. The shitshow that the €uro is would look like an orderly and civilized currency compared to a BRICS currency. Though, upon further thought, such an experiment would deeply harm almost 2 billion people so… it’s better if this is not attempted.

One thing is certain though: a BRICS currency would not threaten the US dollar’s dominance basically ever. For roughly the same reasons the Euro can’t either.

B-b-but crypto?

One tool cited for advancing dedollarization are digital currencies – be them CBDCs or cryptocurrencies.

Well, just like with the Euro and the hypothetical BRICS currency – this is quite unlikely. CBDCs barely exist and are already encountering plenty of issues. For them to reach the level of trust of the people necessary to convince enough people and entities to switch to them from the US Dollar… that’s many decades down the road, if ever.

With crypto, things are even wilder. Bitcoin, barely used as a medium of exchange, saw its value in dollar terms collapse by 75% from late 2021 to late 2022 before bouncing back in April 2023. If you think enough people would be willing to denominate their real-world assets in electronic gobbledygook that varies so wildly that makes the Great Depression fluctuations look like a walk in the park… if you believe that, I have a nice beautiful bridge in Malmö for sale.

Cryptocurrencies have proven themselves to be a great speculative asset but… that’s about it. Cryptobros would argue that it’s a good store of value, but that’s a more complicated issue and quite far from the promises of the crypto evangelists (and yes, they unironically call themselves that).

But even if we grant that (at least some) cryptocurrencies are decent stores of value, that still doesn’t make any of them potential competitors for the US dollar anytime soon. When I’ll be able to take my satoshi and buy bread with it right now, then we can start that conversation.

I will also remind crypto-enthusiasts that El Salvador became known for its very tough, but highly effective, approach on law and order – not for its experiments with Bitcoin as a legal tender.

Nobody in El Salvador and nobody relevant outside El Salvador praises President Nayib Bukele for his crypto policy. But everyone is curious how the murder rate dropped by more than 50% in a single year and by more than 1300% in the last 7 years. THAT is interesting and a stunning accomplishment to study! Cryptocurrency marginal nerd stuff? Not so much.

To sum up

Dedollarization as a phenomenon is neither new nor something necessarily scary. In fact, Brazil in 2013 (also under the same far-Left corrupt leadership) signed an even bigger treaty with the CCP also with the intent to bring about dedollarization. Does anyone even remember that one? It’s certainly nowhere to be found on the graphs concerning global trade, so we can safely say it was all panic porn and/or good ol’ propaganda.

Other countries, such as Chile and Israel (in the 1990s) have adopted measures to reduce their direct exposure to the US Dollar in order to reduce market volatility and increase macroeconomic stability and investor confidence. The results were somewhat mixed if judged by the stated objectives but one thing is certain: None of them stopped trading in dollars. In fact, they both trade in dollars more today than before their “dedollarization” policies were implemented.

For all intends and purposes, the US dollar’s dominance is here to stay. This will change if and only if a freely traded and convertible alternative will appear and only if that alternative will gain enough confidence of enough people and entities and that alternative will be usable widely and easily for trade, reserves and finance. All of these conditions have to be met cumulatively.

That alternative might as well be the yuan. But might as well be the Indian ruppee (given that India’s economic growth is much more sustainable). But that’s way too much into the future and any prediction made now will only turn true by sheer luck. Don’t let anyone tell you otherwise!

Assuming things don’t get worse in CCP-land, the growth in Chinese trade will eventually lead to the yuan growing in importance – in the sense of going from 4%-ish now to… maybe 7 or 8, possibly outpacing the Euro. But the road to replace the US dollar is far longer and that assumes the US will always be under incompetent management as it is now.

Oh, and let’s not forget the real global currency – SDR (code XDR). Currently, the XDR basket consists of the following five currencies: U.S. dollar 43.38%, euro 29.31%, renminbi/yuan 12.28%, Japanese yen 7.59% and British pound sterling 7.44%. So, in other words, US-aligned interests hold 87.72%. I’d say the Empire is in good shape.

It took two world wars, multiple genocides, the slow-motion train-wreck of “decolonization” and quite a few other shocking financial events to finally dethrone the British pound sterling from its status as the main global currency. And, even now, it’s still relevant. Dethroning the dollar will be at least equally hard.

Governments and politicians (alongside their shills and some moneyed interests) will grumble, will whine, will complain, will grandstand, will throw a temper tantrum (see Putin) but, when push comes to shove, they will still be more likely than not to be using the US dollar as the global reserve currency for many, many years to come. Что делать? Нечего делать 🤷🏻‍♂️

Posted on

Mai multă încredere în proces – mai puțină în restul

Comentariatul românesc, format în majoritatea sa (încă) de generația cu cheia la gât, nu poate accepta sub nicio formă faptul că România se face bine. Pas cu pas, da, mai lent decât ne-am dori, dar cu consecvență.

Dar motivul pentru care comentariatul românesc e așa nu e doar pentru că-i crescut în comunism (sau perioada tulbure a anilor ’90 ai secolului trecut) și nici pentru că este sub influența cinismului care caracterizează (altfel pe bună dreptate) vasta majoritate a publicului din România.

Motivul pentru care comentariatul românesc este atât de refractar la știri pozitive despre România e pentru că majoritatea lucrurilor bune se întâmplă și gata. Deseori nici nu scrie la ziar. Și se întâmplă fie indiferent de voința planificatorilor și politicienilor, fie chiar explicit împotriva și în ciuda planificatorilor și politicienilor. Iar asta deranjează.

Să luăm de exemplu știrea potrivit căreia România a egalat/depășit Portugalia în ceea ce privește nivelul de trai. O știre perfect logică și pe care o așteptam încă din februarie anul trecut. De altfel, e foarte probabil ca momentul să se fi petrecut spre finalul anului 2021 (când Portugalia înțepa oamenii cu forța cu Armata și era lăudată pentru asta de vitele cornute din presa românească) și abia acum Eurostat prinde din urmă datele și le reflectă clar.

Această performanță este consecința logică a trendurilor economice dar, da, și a deciziilor politice. Portughezii votează între foarte stânga și extremă-stânga de 25 de ani. Stânga pe bune, nu ca la noi un de partidul ”de stânga” se ceartă cu partidul ”de dreapta” dacă trebuie întâi scăzute cheltuielile și apoi scăzute taxele sau invers (așa a fost dezbaterea în 2016, dacă mai țineți minte).

O parte din presă/comentariat a prezentat știrea în cheia asta: România depășește și o țară care nu a trecut prin comunism (arătându-se că depășiserăm deja Ungaria). Însă această cheie e greșită factual. În 2021, România depășise și Grecia.

Și fiți fără grijă – nu mai e mult și „sărim” și peste Spania (aproape sigur „de mână” cu Polonia). Recent, administrația Morawiecki anunța că nu se prea mai înțelege cu Ungaria din cauza diferențelor privind abordarea față de războiul din Ucraina. E drept că Problema Rusă reprezintă o prioritate pentru clasa politică de la Varșovia și, drept urmare, diferendul cu administrația Orbán ar putea fi decisiv.

Însă motivul pentru care administrația Morawiecki abordează proactiv România e și unul economic. Aici se pot face afaceri. Sunt bani. Care mai și valorează ceva spre deosebire de forinți.

Orbánomics (dar și corespondentul Erdoğanomics) reprezintă nutreț. Cifrele sunt clare și sunt ușor verificabile printr-o simplă călătorie până la ‘Stanbul sau Budapesta.

Însă aceste realități (vizibile de ani buni deja) care ne pun pe cea mai bună traiectorie economică din întreaga noastră existență ca nație, nu numai că nu sunt internalizate de comentariatul românesc – dar sunt chiar vehement contestate. Dacă nu scria „Eurostat” pe grafic ar fi zis direct că-i dezinformare rusă. Ar fi fost în stare. Pe Canapea am luat un hectar de înjurături în 2018 când, la Business Forumul din cadrul 3SI am prezis fix lucrurile astea: Că va fi infrastructură nord-sud, că va fi alianță cu Polonia, că nemții se vor faulta singuri (tocmai au făcut-o ieri) și că economic o vom duce peste din ce în ce mai multe țări din vestul Europei.

Nu merită în sfântă zi de Paște să-mi bat capul privind de ce comentariatul românesc scoate atât de multe prostii pe gură și pe tastatură deși au cifrele în față, însă am un sfat: Nu-i mai băgați în seamă. Deloc.

Trebuie să înțelegem (noi, populimea, civilii, câți am mai rămas) că tot ce trebuie să facem e să continuăm ce făcurăm până acum. Keep calm and carry on. Și să avem grijă la stocurile de popcorn căci inevitabil comentariatul românesc va continua să se facă de râs.

„Nu ne mai facem bine” trebuie să dispară din vocabular. Și cei care o spun neironic trebuie luați la mișto cât mai brutal. Și des. Așa cum îi faci oricărui mincinos în public 🤷🏻‍♂️

Căci adevărul e că ne facem bine. Încet, încetișor, dar consecvent. Experiențele din 1997 și 2009-10 ne-au învățat (da, pe noi, populimea) niște lucruri. Cum ar fi să nu avem încredere că ne va salva guvernul, să nu avem încredere în bănci (ce bine pică asta!) și să punem ouăle în mai multe coșuri. Rezultatul? Una dintre cele mai complexe și sofisticate economii ale lumii (traducere: rezistentă la șocuri) care, încet dar sigur, își ia locul cuvenit în Europa.

E drept, ne ajută și faptul că vestul Europei nu e doar condus de cretini dar și populat de mai mulți cretini (proporțional vorbind) decât România. E perfect firesc ca România să fie peste țările PIIGS (mai țineți minte acronimul?) – și o să fie. Așa cum este deja peste Ungaria, Grecia și Protugalia. Va fi și peste Italia și peste Spania. Răbdare și tutun. Capitalismul întotdeauna face dreptate – doar că-i ia uneori prea mult.

Singurul lucru de care avem nevoie e să fim lăsați în pace. Iar asta se rezolvă extern prin apropierea de proiectul Intermarium/3SI iar intern prin continuarea muncii de-a-i ține pe politicieni ocupați cu nimicuri.

Comentariatul românesc se plânge că politicienii nu fac nimic – dar asta e greșit. Politicienii români chiar fac lucruri – și de-aia nu creștem mai repede. Poate găsim o clasă politică ce pe bune să nu facă nimic. Ar fi de departe cea mai utilă pentru Țară de la Revoluție încoace.

Aveți încredere în proces, nu în oameni. Procesul economic e unul real și nu poate fi fentat la nesfârșit. Oamenii însă se mai schimbă, mai mint, mai sunt corupți sau sunt direct ticăloși.

Îndrăzniți să credeți în România! Merită! Inclusiv la portofel!

Hristos a înviat!

Posted on

Cum se face un podcast?

În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.

De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.

E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.

Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.

1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)

Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.

De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.

Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.

Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.

Așa a arăta browser-ul meu vineri dimineață

Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.

Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.

Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).

2. Scrierea desfășurătorului (două ore)

Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.

Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.

Extras din desfășurătorul pentru episodul 197 din Podcast de Week-end.

Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.

Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.

Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.

La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.

3. Logistica (o oră)

Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.

Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.

Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.

De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.

Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.

4. Filmarea efectivă

Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.

Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).

În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.

5. Descărcarea fișierelor (două ore)

Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).

Cu roșu: Folderele cu fișierele brute pentru episodul 196

Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.

Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.

6. Editarea (minimum două ore)

De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.

Timeline-ul final pentru episodul 197

Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.

După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.

Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.

Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.

7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)

Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.

Renderizarea versiunii scurte a episodului (cea care ajunge pe Youtube)

Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.

Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.

Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.

Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.

Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.

8. Publicarea (maximum două ore)

Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.

Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:

  • Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
  • Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
  • Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
  • Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
  • Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
  • Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
  • crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
  • Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)

Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).

9. Post-publicare

Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).

În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.

Epilog

Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.

Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.

N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.

De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.

Atât. Ne vedem la podcast ✌🏻