Street smarts remains essential

How do you know a topic is over and you won? Well, the opposition speaks your language and the head of a multi-million dollar media empire that dwarfs CNN, MSNBC, BBC and France24 together in terms of audience basically speaks the exact same words you’ve been speaking when you ushered in your own narrative.

Daily Wire is in top 10 largest podcast publishers (bigger than Disney!), in top 10 most widely read websites from the entire Internet and gobbles up 8 and sometimes 9 digits (!!) audience figures per day across platforms. In other words, Daily Wire is as mainstream as it can possibly be.

The video above, where Ben Shapiro (whose wife is a doctor – let’s not forget this 😂) speaks the language of the opposition effectively ends the conversation. So the pandemic project is over (even if you can still see pockets of Branch Covidianism on Twitter and Facebook). So, as this is slowly coming to an end, it’s time to ask, in all seriousness, what have we learned?

Reading back to the article I wrote at the beginning of this panic, almost three years ago, I have to say I’m sorry I was right on the 5th point. I was really hoping that I’d be proven wrong, and not too many little dictators would emerge. Unfortunately, human nature being what it is, things rolled more or less as I predicted. But the question is: How did I, and tens if not hundreds of millions of us across the Northern Hemisphere know?

No accident

I don’t have a Harvard Law education (thank God for that!) and my wife isn’t a doctor (Слава Богу for that too!) – and this remains true for every single individual who supported the Sofa message right from the get go.

Very well-educated and well-read men (and some women) are now coping with the fact that what they perceive as “the lesser” were entirely correct and they were wrong. Some are coping with it relatively honorably (by acknowledging they were wrong) while others maintain to this day that the rest of us simply got lucky. The latter category is worthy of scorn for many years to come, not only because they commit the sin of assuming shit but also because such hubris should be socially discouraged wherever possible.

We could’ve discussed luck if we had gotten one or two disparate things right while being just as wrong (or even more wrong) than the booksmart people. But that’s just not the case.

On everything – from survival rate, to the immorality, illegality and illiberalism of so-called NPIs, to the viability of the myocarditis-inducing experimental gene therapy clotshot… on everything we got things right, or at the very least closer to the truth than they did. That’s not a coincidence nor is it luck. It’s something else. Something that is now missing from those who profess to be thought leaders: street smarts.

Street smarts breed adaptable people

In the past, until the 1950s or even later, both the elite and the plebs had street smarts. In the past, the elites would speak 4-5 languages as a matter of routine, travel more or less with the plebs, and reality compelled them to learn how the world actually works once they step foot outside the reading room.

Now, however, most of these people live completely separate lives from the rest of us. In a very physical and concrete way. And that is to their detriment too.

Erika Fatland is the only writer that I’m aware of in contemporaneity that is both in the traditional elite chambers and still behaves like an elite used to. She makes good money off of investors and institutions for doing more or less what I do: travel the world by train with the plebs, speaking with the plebs rather than at them, and then report about it. Turns out the plebs are still willing to listen/read even a snob/elitist opinion as long as it comes from a place of authenticity (i.e. you’ve actually been there and know your stuff) – which is a nicer way of saying… having street smarts.

Us, the plebs, got the pandemic project right not necessarily because we were smarter (though in some cases that was the case too), nor because we were lucky. We got it right because we had a higher dose of a different type of smart.

Having street smarts is not just physical fighting skills and ability to manage difficult situations in an urban setting. Street smarts is also the ability to blend in with many different types of people.

By necessity or by choice, us plebs with street smarts didn’t stay in an physical or virtual silo during the pandemic project. We kept on talking to people who virulently disagree with us but also with people who probably agree with us a bit too much.

Street smarts does mean being able to assess risk. So for those with street smarts, it simply came natural not to freak out too much about the Wuhan Cough. It made sense not to automatically trust the “official sources” – precisely because down here, at the street level, we’d seen this movie before. We knew – not by luck, but by previous trial and error – that the official sources will lie if they’re required to do so or if they panic and get stupid in public.

Unlike the so-called “educated” we didn’t display the memory of a paramecium. So by September 2020, nearly 100% of the street smarts people had figured out most of the pandemic project. Face it: It wasn’t even hard. When you tell plebs that the Wuhan Flu spreads dangerously at the Church but not in crowded shopping malls, it doesn’t take a genius to figure out that something’s rotten.

The shock and horror of the book smarts people when they learned that the plebs will go around the mandatory vaccination with impunity (see Germany, France, Greece and Bulgaria, Italy, and so on) also showed just how out of touch these people are. I could go on more but you get the point.

Ideally, one would seek a balance between street smarts and book smarts. But, when such thing is not possible, then more street smarts is preferable for most people, since most of what constitutes street smarts used to be called common sense which, yeah, ain’t that common anymore.

Get the nerds back in the closet

So if there’s anything we can learn from the pandemic project in terms of reference points, it’s this: While books are good, touching grass is far better. And not being a terminally online NPC is highly helpful.

Ultimately, the pandemic project was a long, costly and painful experiment of a society ruled by nerds manipulated by pseudo-elites who wanted money and power (not necessarily in this order).

Face it: Most doctors are either corrupt bribery-receiving psychopaths or they are nerds. Neither category is fit to run society. Yet that’s exactly what the pandemic project attempted to do: to run society as if it’s a gigantic hospital ward with the sole purpose of preventing one disease.

Such dogmatic unidirectional focus and utter disregard for collateral damage (i.e. trade-offs) can be found in many people but it is overwhelmingly concentrated in just two categories: psychopaths and nerds.

And most of the people directly tormenting us for the last three years were nerds, not psychopaths. And without them, acting as enforcers, the pandemic project wouldn’t have been possible.

Think about it. Who tended to be the most Stakhanovite about the pandemic project? Corporate middle managers (nerds), hyperspecialized previously obscure Twitter accounts (nerds), terminally online antisocial IT folks (nerds) and the writers at “serious” newspapers (most of them nerds). Everyone else not in these categories dropped the pandemic project from their mind by September 2020.

Sure, we can quibble about exceptions and all that, but, by and large, the nerds were very good enforcers of the pandemic project without whom the project would’ve failed even earlier.

Some people still think this is something new. But it’s not. In 2009, Mexico went into lockdown for a flu. But in 2009, it was still acceptable to respond to those proposing such crap with the perfectly sensible reply of: “Shut up, nerd! Touch grass!”

I cannot stress enough just how big of a civilizational mistake it was to let the nerds out of the closet. It’s bad for society and it’s bad for nerds themselves too.

Can this geenie be put back in the bottle? I don’t know. But I do know that it’s worth a shot. Start by not taking nerds seriously and by avoiding as many activities associated with nerds as possible. It’s definitely a good start. Also, discourage your children from nerdy activities. Get him/her to play football/volleyball/whatever outside.

The takeaway is to continue to do what we, the street smarts people, got correctly right from the get go: Touch grass!

That’s it.

Ce putem învăța din scandalul Crowder vs. Daily Wire

Mi s-a adus în atenție drama dintre Steven Crowder și Daily Wire. Pentru cine n-a urmărit, pe scurt: La un moment dat Daily Wire i-a oferit lui Steven Crowder un contract de $50.000.000 pe 4 ani care conținea, printre altele, o clauză de penalizare dacă S. Crowder era blocat/suspendat sau demonetizat pe Youtube. Deși S. Crowder și Jeremy Boering (fondatorul și finanțatorul Daily Wire) sunt prieteni de peste un deceniu iar personalitățile de la DW sunt/erau de asemenea în relații bune cu Crowder (care până luna trecută a lucrat la The Blaze) el a decis să iasă public cu povestea, inclusiv cu înregistrări audio ale unor conversații telefonice. A ieșit urât, cu sânge pe pereți… oarecum.

Naturalmente, publicul s-a împărțit în 3: Cei care vor unitate în cadrul frontului (și deci Crowder ar trebui să nu se mai plângă pentru a nu fractura frontul); cei care consideră că S. Crowder are dreptate când spune că DW este în cârdășie cu Big Tech și deci nu tocmai chiar conservator și, desigur, treimea de public care preferă și DW și SC și nu înțelege de ce atâta dramă.

Crowder este cunoscut pentru meme-urile cu ”Change my mind” și, firește, la un moment dat a ajuns subiectul propriei meme.

Dar cred că în calitate de români non-leftiști ar trebui să pierdem mai puțin timp discutând despre cine are dreptate și cine nu. Nu doar pentru că ambele părți fac argumente destul de bune dar și pentru că, din România, avem totuși ce învăța inclusiv din scandalul ăsta. Iată, de pildă:

Ei se ceartă în public pe $50.000.000

Veniturile Daily Wire Inc. în 2022 au depășit $100.000.000. Blaze Media Inc. (de unde a plecat Crowder luna trecută) a încasat $20.000.000 anul trecut.

Există vreun site/platformă media/conglomerat media de dreapta în România care să fi încasat măcar $100.000 anul trecut? Nu din câte știu eu. Recorder în schimb a încasat peste €700.000 în 2021 din care peste €500.000 abonamente directe(legal donații). Sigur, o parte or fi bani spălați dar cui îi pasă? Legal oricum n-ai ce-i face.

Altfel spus, problema nu e că nu există apetit sau bani în România – ci că leftiștii știu să joace jocul în vreme ce dreptacii nu!

Și îți poți da seama de asta când apar dramele pe dreapta pe la noi – de multe ori sunt personale direct (se scot de la naftalină poze/filmări private vechi și alte nebunii) ori, dacă sunt pe bani, sunt pe sume ridicole. Bani de țigări în cel mai bun caz.

Ei totuși se susțin și ridică unul pe celălalt

În ciuda dramelor și certurilor, Ben Shapiro (fondatorul DW) este des la Blaze Media (”concurența” cum ar veni) și viceversa cu Glenn Beck.

Când apare un nou potențial aliat, îl curtează imediat. De pildă au angajat-o pe Allison Williams doar pentru că a refuzat certificatul de vaccinare la televiziunea ESPN – împușcând astfel doi iepuri de-odată: un PR-stunt și o intrare în piața fanilor de program sportiv (care deseori în SUA sunt instinctiv conservatori doar că nu prea știu).

Show-urile de la DW și BM (dar și Prager U, Newsmax, Rubin Report, etc.) cu regularitate aduc oameni de la ”concurență” și amplifică și activiștii mai mici. Se mai ceartă, se mai împacă, dar mereu țin ochii pe minge.

La noi? Eh… ca la noi. Aproape că nu a existat om adus la noi pe Canapea care să nu fie contestat ba că-i prea de stânga, ba că-i prea de dreapta, ba că are freza nu-știu-cum, ba că-i prea autoritar, ba că-i prea mainstream (!!), ba că nu-i suficient de cunoscut să merite deranjul… și tot așa. Și noi măcar ne-am străduit să aducem și din afara bulei. Am intervievat inclusiv politicieni leftiști (și-o vom mai face). Dar de la un punct devine enervant și obositor.

La noi fiecare vrea să fie rege pe pătrățica lui (ceea ce nu-i neapărat rău) dar se uită chiorâș la orice colaborare (ceea ce e mai mereu rău).

Și aici am avea multe de învățat.

Ei investesc (nervi, timp și bani) în platformele lor

De pe Dreapta, din câte știu, doar Freedom Alternative Network menține prezență nu doar în locuri non-mainstream dar și canale de distribuție proprii. Până și platformele cu profil militant religios sunt la mâna Youtube și Facebook. Îngrozitor!

Când Youtube a considerat că nu-i frumos să-i numim Doza24 pe cei de la unitatea militară, n-ar fost mare bai. Am distribuit episodul prin trei canale alternative și toată lumea care trebuia să-l vadă l-a văzut.

De atunci am învățat lecția și ne-am mai adăugat metode de distribuție, astfel încât să nu mai existe nici măcar posibilitatea teoretică de-a ne fi cenzurat ceva fără să poată fi imediat repus pe tapet.

În SUA, însă, toți au propriile canale de distribuție. Sincer, platforma de la Blaze nu e cu mult diferită (tehnic vorbind) de ce facem noi. Atâta doar că finanțele le-au premis niște briz-briz-uri mai fancy.

Iar când lucrurile o iau razna cu cenzura, se consolidează (așa a ajuns Prager U să fie înglobat în DW). Altfel spus, ei când văd o problemă improvizează, se adaptează și o depășesc. Da, se și plâng pe net de cenzură, dar pe urmă și fac ceva în privința asta. Și mai mereu în direcția întăririi și consolidării – adică fix opusul a ceea ce se face la noi – unde se promovează fragmentarea, procesul de intenție (oare ce interes are ăla de mă cheamă pe Telegram?) și suspiciunea.

Sigur, veți spune că unele sunt tare ale postcomunismului și că ele se vor vindeca încet – și, pe undeva, ați avea și dreptate. Însă aici nu vorbesc (doar) de publicul general ci de cei dă dreapta care pretind că mai știu câte ceva despre cum stau lucrurile.

Ei au un ecosistem – noi nici nu încercăm măcar să-l facem

Am adus vorba în 2021 despre constituirea unei federații (fie ea și informală) prin care să ne ridicăm mai mulți și să intensificăm colaborările. Mi s-a răspuns că sunt „centralist” și că o astfel de structură ar strica feng-shui-ul. Și asta a fost toată discuția.

Cumva, în SUA, asta nu se întâmplă. E loc în ecosistem pentru aproape oricine – inclusiv pentru non-americani. Sigur, n-o să ajungem în România la nivelul lor nici în 20 de ani. Dar de undeva trebuie început.

Nu cred că ar costa prea mult să ne mișcăm mai des hoitul din casă și să ne mai vedem unii cu alții și să mai filmăm/înregistrăm câte ceva. De fapt, nu că nu cred – știu sigur că nu e prohibitiv căci am tot făcut asta în ultimii 5-6 ani.

Da, știu, e greu. Înseamnă trial and error. Înseamnă inclusiv să te trezești că ai invitat un diliu la tine-n studio. Asta e, se mai întâmplă. S-a întâmplat el la case mult mai mari. Dar… numai cine nu muncește nu greșește.

În loc de concluzie

Ce vreau să dzîc e asta: Până să ne dăm cu părerea despre ce (nu) face bine Ben Shapiro sau Jeremy Boering sau Steven Crowder sau Candace Owens – eu zic să ne uităm mai des la noi în ogradă.

Daily Wire are un milion de abonați plătitori. Pare mult, dar când te gândești că sunt măcar 100 de milioane de conservatori în SUA, îți dai seama că de fapt mai e mult loc de creștere.

În spațiul vorbitor de limbă română sunt măcar 4 milioane de oameni care s-ar putea încadra la „de dreapta” (cu voia dv. aici folosesc liberal termenul). Dacă 40.000 (adică 1%) ar susține financiar un conglomerat (fie el și ad-hoc!) care să-și poată permită să facă programe/produse 7 zile din 7 – acel conglomerat ar putea concura serios cu goarnele Regimului. Dacă 2% ar face la fel, deja ar putea începe să dicteze tonul narativei măcar în 1/3 din cazuri.

Sigur, n-o să avem un Daily Wire prea curând (care să facă și producții cinematografice, să și editeze cărți, să facă și lawfare, și seriale, și documentare, și site de știri și câte și mai câte). Însă putem și trebuie să aspirăm să avem un Remix News românesc sau un Poland Daily. Chestii micuțe prin comparație cu orice american – dar cu siguranță within reach și în România.

Așadar, în loc să facem galerie pentru Crowder sau pentru Shapiro, poate n-ar strica să ne întrebăm fiecare dintre noi: Oare ce-aș putea face eu, personal, ca să fie mai bine?

Crowder și Shapiro sunt niște oameni foarte bogați care fac ceea ce fac mai mult din plăcere, la punctul ăsta – ambii fiind multimilionari. Să le ducem mai puțin grija și, cu energia economisită, hai să ne ducem nouă mai mult grija.

Numa’ zîc, nu dau chiar cu parul.

Raiffeisen Bank recognizes Putin’s republics

The Russian branch of the Austrian company Raiffeisen Bank International (RBI / Райффайзен Банк) continue to offer financial assistance to Putin’s regime and advantageous loans to Putin’s enforcers on the occupied territories in Ukraine.

Source: Raiffaisen.ruarchive format in case it disappears.

On Twitter, the bank defended itself that it is merely following the orders laws in force in the country in which it is located (archive link in case it gets deleted).

The page about the reduced-rate loans offered to the armed forces (see photo) is pretty explicit and it says that among the conditions to getting a loan is “the borrower is doing military service in the Russian Armed Forces under a contract or is in military service for the troops of the National Guard of the Russian Federation […], subject to its participation in a special military operation on the territories of Ukraine, the Donetsk People’s Republic and the Lugansk People’s Republic“.

The law the bank is referring to is Law №377/2022 approved in October 2022 that provides for deference of payments, reduced rates for loans and extended grace periods for those engaged in Russia’s war of aggression and for their families.

It’s not the first time

The Austrian bank is accustomed to bowing to any demands by the Putin regime. In 2017, Raiffeisen was the only Western bank to help the Russian government provide passports and identity documents to those requesting them in the separatist regions.

Half of the profit made by the Raiffeisen group was made in Russia last year and Raiffeisen also assisted the Russian government in late 2022 with the conscription efforts.

In 2021, Raiffeisen Bank assisted the Belarussian government as well in its effort to violently crackdown on those who dissented to Lukashenka’s regime.

Prin voia lui Allah, mai plângeți!

Scriam în urmă cu patru zile în Răzbunarea ălora mici așa: „Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.”

Când scriu aceste rânduri nu s-a jucat încă meciul dintre Anglia și Franța. Minunat ar fi să bată englezii. Dar chiar și dacă se vor impune franțuzii (de altfel rezultatul mai probabil), sferturile au adus două victorii ale bunului simț în fața bășinilor. Experimentații croați (de la care noi, românii, avem multe de învățat) au arătat cum se trimite Brazilia acasă.

Și, azi, Maroc a arătat din nou cam ce-a arătat și în meciul cu Spania, dar poate chiar mai mult.

Marocul a arătat ceea ce Măria Sa Fotbalul nu mai arătase de mult: Și anume că fotbalul e totuși 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi). Și a mai arătat că poate să te cheme și Cristiano Ronaldo că oricum nu contează dacă în fața ta stă cineva care a muncit colectiv mai mult, mai bine și, da, cu mai multă smerenie.

Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.

Și în meciul cu Portugalia asta a făcut diferența. Au respectat adversarul fără să-i fie frică de el. Au pus în practică ceea ce Tata Puiu făcea acum 25-28 de ani: ”Cum adică să ne fie frică? Tot două mâini și două picioare au și ei. Ce dacă-s mari campioni? Îi vom cosi!”

Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (fără exagerările tipic occidentale sau tipic orientale), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.

Golul lui Youssef En-Nesyri (يوسف النصيري;) este un exemplu de inspirație – ceva ce Maroc nu arătase până azi la turneul final. O săritură à la Emeric Dembrovschi acum mai bine de 50 de ani, suficient pentru a-l învinge pe portarul portughez așa cum o făcea și Demobrovschi cu un alt portar lusitanofon.

Comparațiile cu Dembrovschi nu sunt întâmplătoare. Căci întreg jocul Marocului pare teleportat direct din acea epocă – a finalului erei romantice a fotbalului. Da, mai tacticizat (că suntem totuși în 2022) și mai puțin spectaculos (asta și din cauza adversarilor totuși imenși pe care îi înfruntă Marocul) dar totuși cu atitudinea de atunci. Acea naivitate bună, pe care nu o mai vedem de ani buni în fotbal (mai ales la nivelul ăsta), marocanii cumva au reușit să o păstreze și să o etaleze pentru întreaga planetă în Qatar.

Plânsetul lui Cristiano Ronaldo de la final a fost doar cireașa de pe tort pentru cei ca mine – scârbiți până dincolo de limită de bășinile adunate în jurul naționalei Portugaliei (precum și cea a Spaniei, Germaniei sau Olandei).

Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.

Am început turneul susținând fără rezerve Croația. Această echipă a Marocului am descoperti-o. Ce frumoasă ar fi o finală între Croația și Maroc – singurele echipe rămase în turneu care se ocupă cu fotbalul și cu rezultatele, și mai puțin spre deloc cu marketing-ul.

Croația, vicecampioană mondială en-titre, nu m-a bombardat cu marketing-ul. Nu-i văd fața lu’ Luka Modrić, Dejan Lovren sau Ivan Perišić ori de câte ori merg să-mi iau țigări. E moaca lui Cristiano Ronaldo peste tot. Ajunge!

Slavă lui Allah că la acest turneu este răsplătit fotbalul – ăla care se joacă pe goluri și pe transpirație – în dauna marketingului și corporatizării care sufocă sportul ăsta de ani de zile.

De altfel, asta și face fotbalul încă frumos. Pentru că cu toată corporatizarea și claponizarea, încă insistă să dea peste bot și să renască.

Sergio Busquets, Fernando Torres, Cristiano Ronaldo, Neymar, Thomas Müller, Manuel Neuer și încă mulți alții ridicați de marketing mai mult decât de fotbal, cu voia lui Allah, mai plângeți! Măria Sa Fotbalul a vorbit – și vrea mai mult Sofyan Amrabat și Dominik Livaković.

Atât.

Decizia JAI e una excelentă

Fix cum tastez rândurile astea, tăt soborul mediatic, clasa clevetitoare și politicienii sunt uniți în cuget și-n simțiri condamnând decizia comitetului JAI privind extinderea spațiului Schengen. Comitetu’ lu’ Pește (despre care 99%+ dintre cetățenii României nici nu știau că există până ieri) a zis că România mai are de așteptat până să intre în Schengen. Această decizie este una excelentă.

De ce spun că e una excelentă când toată lumea zice invers? Pentru că îndrăznesc să mă uit doi-trei pași în față. Și știu că voi avea drepatate, la fel cum am știut că voi avea dreptate și cu așa-zisa pandemie (tot așa când toată lumea zicea invers).

Să le luăm pe rând.

Siguranța națională

Aderarea la Schengen reprezintă în mod intrinsec o amenințare la adresa siguranței naționale. Faptul că în România controalele la frontieră sunt în cotinuare tot acolo așa cum au fost dintotdeauna reprezintă un lucru bun.

Da, știu, frontierele noastre nu-s chiar cele mai sigure din lume. Dar sunt mai sigure (sau măcar mai puțin poroase) decât ale Austriei și Olandei (țări care au votat împotriva aderării României).

Sigur că ele în sine controalele la frontieră nu reprezintă o barieră de netrecut – dar reprezintă un filtru în plus, pe lângă toate celelalte.

În plus, dubioșii insuficient verificați din Orientul Mijlociu cărora li s-a dat cu roaba statut de refugiat între 2015 și 2017, nu pot legal să vină pe-aici. Căci permisul lor de ședere acoperă doar zona Schengen. Iar asta este în sine un lucru bun.

Nu-i mare brânză

Dacă nu ești transportator, neapartenența României la Schengen nu reprezintă vreo mare problemă. Și dacă ești om normal (adică nu dintre ăia care conduc ca bezmeticii din Spania până în România când există zboruri la €30), neapartenența la Schengen reprezintă fix nimic.

Cel mai nasol lucru pe care-l pățești este că atunci când ieși/intri cu trenul spre Ungaria, oprește cât de 3 țigări în Curtici/Episcopia Bihor/Valea lui Mihai. Dacă intrăm în Schengen, trenul va opri cât de două țigări, căci doar locomotiva s-ar schimba și n-ar mai trece și Poliția de Frontieră prin vagoane. Atât.

Întreaga campanie de presă (pe care ați mai văzut-o și în 2011, dacă ați fost atenți) e finanțată aproape exclusiv de transportatori, cărora li se adaugă niște grupuri de interese mai obscure (nu neapărat malefice, dar în niciun caz reprezentative pentru populația generală a României). Altfel spus, subiectul Schengen este unul tehnocratic pentru o nișă minusculă. Nicidecum un interes major pentru vasta majoritate a cetățenilor români.

Impactul politic

Aici sunt cele mai multe vești bune.

Tot ce am povestit despre ”occidentul civilizat vest-european” în ultimii 6 ani în formatul ăsta (și în ultimii 17-18 în alte formate) devine acum peste noapte mainstream. Dar tot.

Și putinismul intrinsec al Austriei; și faptul că Olanda e un narcostat violent care în mod normal n-ar trebui să facă parte din UE și nu s-ar califica pentru aderare dacă ar depune candidatura astăzi; și perfidia clasei politice germane; și faptul că evro-soyuz este o organizație exclusiv politică și nicidecum vreo ”civilizație bazată pe reguli” și alte prostii de doi bani îndrugate la nesfârșit de minoritatea eurofanatică din România… dar și multe altele.

Toate astea sunt acum subiect mainstream. Iar asta e în sine un lucru foarte bun.

Gândiți-vă un pic. Nu am intrat în Schengen, deci:

  • Nu există absolut niciun motiv pentru care românii să nu devină și mai eurosceptici. Un lucru absolut necesar, românii fiind literalmente ultimii proști din Evropa care chiar mai cred că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) reprezintă un lucru bun. Nu e așa. Și e o ocazie bună ca și românii să înceapă să-și pună problema dacă nu cumva am greșit în 2007. Spoiler alert: Da!
  • Decizia JAI deprimă progresiștii din România. Și-așa erau pe muchie dacă intră în următorul Parlament sau nu. Cu această decizie, vor fi și mai deprimați. Cetățenii de bună credință vor putea fi mai ușor convinși să nu voteze cu USR (sau, mai rău, cu RPR) pe motivul ăsta: De ce să votezi cu ăia care au lins în cur Austria și Olanda?
  • Există acum motive perfect legitime să ne presăm Statul să acționeze explicit împotriva companiilor austriece și olandeze. Da, cu rea credință, dacă e nevoie – dar în limitele legii. De ce nu, mă rog? Și-așa se plictisea ANAF. Fiecare companie austriacă ar trebui ținută doar în audit. DSVSA la fel ar trebui să inspecteze toate companiile austriece lunar. TOATE, inclusiv alea mici. Ești austriac? Ești de vină. Actele la control! Desigur, eu vreau asta din simplul motiv că văd Austria (ca și Germania și Rusia) ca fiind în mod intrinsec o amenințare la adresa României și drept urmare nedemn de-a fi tratat omenește.
  • La sfârșitul zilei, în ochii electoratului urban, de vină este PNL. Acesta este mesajul ce trebuie transmis. PNL is at fault, by default.

Da, știu că ”argumentele” Austriei sunt ridicole. Nici nu contează. Important este să nu lăsăm această criză să se irosească. Ea trebuie exploatată politic cu ferocitate și fără niciun fel de ezitare.

Mesajele ar putea suna în felul următor (strict exemplu școlăresc):

  1. Austriecii ne fură pădurile și țara și ne mai iau și la pulă pentru o problemă care chiar e a lor (imigrația ilegală)
  2. Regimul PNL n-a izbutit nici să înscrie cu poarta goală. Eșecul Schengen este eșecul PNL și Iohannis.
  3. Prezența austriacă în economia românească este motivul pentru care vedem putinism în România. Ar trebui investigat pe cine finanțează companiile austriece din România
  4. De ce nu avem și noi o lege a agenților străini? Există presă finanțată de cercuri vorbitoare de germană (austriece, elveție, germane) care a sabotat interesul de-a intra în Schengen. Nu avem noi, oare, dreptul să știm pe ce bani și de la cine?
  5. Uniunea Europeană este un organism disfuncțional și care acționează ca dușman al României de facto. Și de-aici două mesaje: a) ce mai căutăm acolo? Poate ar trebui să ieșim [mesaj mai pentru radicali] și b) Poate ar trebui să ne vedem interesul mai des – așa cum face Polonia și să începem să ignorăm deciziile lor și să facem cum știm noi mai bine. Iar în Parlamentul European să trimitem mai mulți patrioți [mesajul pentru normies]
  6. Ce solidaritate europeană? Marș mă de-aici! Să înghețe austriecii de frig. Toate exporturile de resurse în Austria să fie interzise!
  7. Ce solidaritate europeană? Aia în care respecți regulile și iei șut în dinți pentru că nu dai gaze pe gratis unui stat corupt și putinist? Marș mă de-aici! Nicio solidaritate!
  8. UE ne cere X? Ca ce chestie? Noi am cerut Schengen și i-a durut în cur. Acum e rândul nostru. Muie și sacâz – noi avem dreptate, UE să meargă la mă-sa-n… lună.

Și tot așa. Înseși fundamentele raportării la UE trebuie atacate sistematic și fără pauză, în continuu, cel puțin 6 luni de-acum încolo. Însăși prezumția că UE este un lucru bun trebuie pusă la îndoială și subminată implacabil și fără ezitare. Zi de zi. Fără menajamente.

Decizia JAI este un moment bun de resetare a modului de discuție a politicii naționale. Forțat fiecare politician să spună clar unde stă – cu ei (adică cu Austria și ”partenerii UE”) sau cu noi (adică cu românii, cu polonezii, cu britanicii și cu americanii). Da, geopolitic. Așa trebuie pusă problema.

Trebuie pusă în antiteză vest-Europa continentală și Intermarium (Inițiativa celor Trei Mări) alături de SUA și Marea Britanie.

Trebuie puși mai mulți dintre concetățenii noștri în fața faptului că, la sfârșitul zilei, pentru noi, în Inițiativa celor Trei Mări, parteneriatul cu SUA și Marea Britanie (eventual țările scandinave, câteodată) este viitorul, iar lingușeala la Berlin, Viena, Bruxelles și Amsterdam, reprezintă trecutul odios.

Iar decizia JAI poate servi drept un catalizator excelent pentru asta. Dacă știm să-l jucăm.

Spor!

P.S.: Știu ce-am de făcut la anul la summitul 3SI, aia-i clar.

Răzbunarea ălora mici

Nu e niciun secret că singura dată când am ținut cu Rusia în întreaga viață a fost în 2018 când Rusia a înfruntat Spania. M-am bucurat sincer, ca un copil, atunci când Artem Dzyuba a deschis scorul și când Iago Aspas a ratat trimițând Rusia în sferturile de finală. Nu mă bucuram pentru Rusia (evident) – ci mă bucuram enorm că Spania pleacă acasă. Spania, această forță a corupției, a bășinilor niciodată lovite corespunzător în dinți și a lipsei totale de sportivitate și recunoștință.

În seara de Sf. Nicolae a anului 2022, undeva în deșert, în Qatar, o echipă muncitorească, inimoasă și care și în 2018 aproape învinsese Spania (2-2 a fost atunci), întâlnea Spania din nou în optimile de finală.

Spania a jucat la fel – cu jucători care dacă erau români erau de mult sancționați de FIFA/UEFA/morții-lor pentru implicări în scandaluri de corupție. Sau dacă erau croați erau suspendați de mult pentru „rasism” sau mai știu eu ce găselniță de trei scuipați pe care aceste foruri conduse de minoritatea globală agasantă le găsesc mereu pentru a pune frână dezvoltării celorlalți.

Vedeți voi, când Josip Šimunić strigă ”pentru patrie” către suporterii croați după o mare victorie – asta se numește „nazism” și se pedepsește cu scoaterea completă din circuit.  Când Sergio Busquets se alătură extremei-Stângi separatiste catalane pentru sesiuni de ore în șir de xenofobie genocidară – se numește… în niciun fel. Pedepsele sunt pentru est-europeni și arabi – nu pentru sfinții Occidentali.

Când suporterii austrieci îi fac pe croați țigani, nu e niciun bai. Când suporterii croați își înjură propriii oficiali (nici măcar pe austrieci) la un meci cu Austria,… se numește rasism. Asta s-a întâmplat acum fix o lună.

Măria Sa fotbalul însă are prostul obicei că mai și răspunde la dintr-astea. Corupția endemică și lipsa totală de fair-play financiar din fotbalul spaniol n-a fost niciodată pedepsită. Și încă nu este. Regulile sunt pentru Europa de Est și Germania (și doar Germania de Est!).

Oțelul Galați a trebuit desființat pentru lipsă de fair play financiar cu fondurile din UEFA Champions League. Red Bull Leipzig a trebuit forțată să vândă jucători și să-și schimbe numele. Dinamo Zagreb a trebuit să trăiască din firimituri un an de zile pentru că a rănit sentimentele Real Madrid iar echipa națională a României a trebuit să joace în pustietate cu Suedia și Norvegia pentru că, vedeți voi, scandinavii sunt niște firavi care se topesc dacă aud un copil de 13 ani strigând ”Hai România!”.

Între timp, Real Madrid și Barcelona în mod special (dar și Valencia CF, FC Sevilla și Athletico de Madrid) pot în continuare pretinde lucruri la vârful fotbalului comițând nerozii la fel de sau mai mari (financiar mult mai mari!) decât esticii.

De aceea e frumos când outsiderii fac terci o echipă spaniolă și mai ales echipa națională a Spaniei.

Așa a fost și în seara de 6 decembrie. Inimoșii marocani (unii dintre ei jucând chiar în Spania) au decis că nu vor să plece acasă. E frumos în Qatar: e în aceeași civilizație cu ei, au un grup de suporteri numeros și, la urma urmei, de ce mă rog n-ar putea bate și Spania.

S-a văzut și pe stadion. Nici măcar suporterii ce purtau însemnele Spaniei nu îndrăzneau să strige prea mult. Orice posesie a Spaniei era însoțită de un cor autoritar de fluierături. Așa cum de altfel merită. Nimeni nu mai ține entuziasmant cu echipele vest-Europene în general și mai ales nu cu Spania.

Da, meciul a fost urât. Căci o echipă urâtă, coruptă, plină de bășini și de toate relele de care-s acuzați mereu alții (mereu est-europeni sau arabi) – o echipă precum cea a Spaniei nu se bate frumos. Ci se bate urât. Golănește, cum se spune.

Spania e „fostă campioană mondială” doar pentru că Olanda în 2010 n-a știut acest lucru și a încercat să joace frumos.

Marocanii însă au știut lecția. Au urmărit și meciurile altora și au văzut că succesul vine dacă-ți vezi interesul și refuzi să dai doi bani pe părerile experților occidentali care, oricum ai da-o, nu vor fi niciodată corecți față de tine dacă ești Maroc (sau România, sau Croația, sau Japonia). Drept urmare este o greșeală să fii corect față de ei sau să le tratezi părerile altcumva decât cu sictir și dispreț.

Și așa a jucat Maroc. Cu dispreț față de opiniile occidentale (mai ales englezești și spaniole) despre cum ar trebui să joace. Au jucat, sincer, cam cum a jucat România în 2006 la Cádiz: Apărare pe două linii, hărțuire non-stop, alergat de două ori mai mult decât ei și puțin spectacol. Fotbalul se joacă pe goluri la urma urmei, nu pe spectacol, număr de cornere, ocazii sau mai-știu-eu-ce.

Spania a avut 77% posesie. Însă Maroc a tras pe poartă mai mult (2-1). Spania a pasat corect de peste 3 ori mai mult (304-1019) și a încercat poarta de peste două ori mai des (6-13 raportul șuturilor la poartă).

Însă Maroc a avut precizie. Dar, da, și noroc. În minutul 123 Saraba putea închide partida însă bara n-a fost de acord. Același Saraba, dar cealaltă bară, avea să arate că, parafrazându-l pe Țopescu, Dumnezeu (sau Allah) nu știa spaniolă în seara de 6 decembrie, Anul Domnului 2022.

Apropo de penalty-uri: În această Cupă Mondială am văzut deja două sesiuni de lovituri de departajare. Cam mulți jucători cărora parcă le este frică să dea în minge. Dacă aseară se mai putea scuza căci japonezii (deși au o echipă formidabilă) nu sunt încă hârșâiți cu acest nivel, în cazul spaniolilor este cu adevărat o surpriză să-i vedem pierzând cu 0-3 la penalty-uri.

Chiar și-așa, totul e bine când se termină cu bine. Eliminarea Germaniei, Danemarcei, Belgiei și acum Spaniei – ultimele două grație Marocului (!) face Mondialul din 2022 ceva mai plăcut. Mai ales că Italia nu e prezentă (altă echipă căreia însăși participarea în preliminarii n-ar trebui să-i fie permisă pe motive de corupție). Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.

În urmă cu 15 ani spaniolii dansau prin discoteci pe o piesă a cărei titlu suna așa: Me cago en esos putos rumanos. O puteți asculta aici dacă sunteți curioși. Un alt act de xenofobie în masă pe care etern-corecții ”europeni” (mereu occidentali!) nu l-au văzut.

Poate ar trebui să spunem mai des (eventual alături de marocani): Me cago en esos putos españoles!

Hai să trăim! România pe primul loc!

Niște unii de la o anumită organizație extremistă din cauza căreia am petrecut eu anul trecut Ziua Națioanlă în stradă nu sărbătorind, ci protestând, au apropriat o zicere foarte faină: ”România pe primul loc!”

Dar mulți dintre acei unii sunt acum nimeni. Mulți dintre ei vor fi în pușcărie sau poate chiar și mai bine până la anul. România îi mătură. E parte din procesul mai larg prin care România chiar se face bine – un proces despre care am mai scris.

Am petrecut ultimele 6-7 săptămâni pe drumuri prin țară (cu excepția escapadei pentru a-i sărbători și pe vecinii noștri polonezi) și, ca de obicei, am observat cu atenție și fără îngrijorare cum România se face, încet, dar sigur, bine.

România nu se face bine datorită împuțiților siniștri care o conduc – ci explicit și nemijlocit în ciuda lor. România se face bine pentru că e locuită de oameni care au început să ia mai în serios partea aia cu ”prin noi înșine” – chiar când partidul care se revendică din asta a devenit mai autoritar, mai împuțit, mai anti-român și mai jegos ca niciodată.

Am tot zis de multe ori că ne-ar trebui o Zi a Recunoștinței după model american. O zi în care să ne oprim nițel și să șadem și să cujetăm asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Poate că și Ziua Națională poate servi la asta.

Sunt foarte recunoscător că România a arătat totuși că are o Justiție mai competentă (chiar dacă marginal) decât multe țări cu pretenții din Evropa. În România, cei care ne-au făcut Rău (printre altele răpindu-ne inclusiv Ziua Națională de două ori!) între martie 2020 și martie 2022 sunt acum agățați și pedepsiți unul câte unul în Justiție – fie de procuratură, fie direct de către cetățeni prin acțiuni în instanță. Este un lucru fenomenal de bun și, mărturisesc, de neașteptat să se întâmple la scara asta atunci când am emis Ordonanța 10 ani fără PNL.

Sunt recunoscător pentru faptul că România a găsit resurse să înceapă să se vindece de cealaltă boală majoră de care începea să sufere: progresismul USR-ist. Sistemul imunitar al României se arată mai rezilient decât i se dădea credit și metodic vindecă națiunea și de asta.

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în China – chiar dacă pe timpul guvernării Orban diferențele dintre cele două se estompaseră puternic. Însă forța românilor și faptul că România totuși nu e China a dus la rezultat totuși diferit. Deocamdată, cel puțin. Parafrazându-i pe prietenii polonezi: România n-a pierit încă!

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în vreun narcostat penibil care își abuzează sistemic și sistematic cetățenii pentru crima de-a nu se supune iliberalismului și fascismului sanitar în timp ce insultă România și pretinde că nu e o Chină. La fel cum sunt recunoscător că trăiesc în România și nu într-un iad al corupției sistemice care mai e și plin doldora de spioni ruși dar care apoi are tupeul nesimțit să-și dea cu părerea despre România.

Da, România nu este perfectă, știm. Nicio țară nu e perfectă. Dar e îmbucurător faptul că din ce în ce mai mulți români încep să mai vadă și bârnele imense din ochii altora și nu doar cvasi-exclusiv paiele și scamele marginale din ochii noștri.

Ar fi frumos să continue trendul ăsta. Puține lucruri mă bucură mai mult decât să-mi văd concetățenii remarcând cu discernământ că țara noastră are și merită să aibă propria agendă – nu doar să facă sluj la iadul corupției germane sau la narcostatul violent. Naționalismul de grotă nu e o soluție – dar în mod cert nici globalismul de grotă, lingușismul și credința falsă cum că orice bășină din ”Occident” miroase a iasomie și ylang-ylang nu e vreo soluție – ci e cel puțin o politică la fel de toxică precum funarismele și vadimismele.

La 104 ani de la Marea Unire pe care onorabil o sărbătorim astăzi și la acuș 33 de ani de la eliberarea de sub vechiul comunism – avem dreptul, ba chiar datoria, să îndrăznim nu doar să vrem, dar chiar să cerem mult mai mult. Trebuie să cerem totul: Eliberarea de sub birocrație (atât cea de la București cât mai ales cea de la Bruxelles!), eliberarea de influențele păcătoasei corectitudini politice vest-europene dar, mai ales, eliberarea de influențele chinezești, germane și rusești.

E important nu doar să ne cunoaștem dușmanii (Germania, Rusia și China – da, neapărat în ordinea asta!) – dar și prietenii. Trebuie să facem mai mult să ne apropiem de prietenii noștri polonezi și trebuie să continuăm să ne îndreptăm coloana vertebrală. De ce? Pentru că putem și pentru că merităm. Noi, ca români. Politicienii oricum vin și pleacă – niște japițe mai toți, oricum.

În numele Freedom Alternative Network, vă doresc să petreceți cu înțelepciune și să reflectați un pic la cât de mult a evoluat în bine țara noastră. Țara, nu Statul. Aia e o altă discuție pentru o altă zi.

La mulți ani tuturor românilor și celor care simt românește!

Ne vedem la podcast!

Foto: Alexandru Dobre / Mediafax Foto

Pentru că viața nu e corectă

The good die young
There might be no tomorrow
In God we trust
Through all this pain and sorrow
The good die young
The flame will burn forever
And no one knows your name
Bring the boys back home again

Era prin 2010. Și am scris eu ceva edgy despre popi/biserică pe undeva. Poate pe Facebook, poate prin altă parte. Nici nu mai contează – oricum nu mai există nici textul și nici replicile. Ce contează e că între replici se afla un wall of text. De fapt mai multe, dar acel wall of text îmi explica punct cu punct unde am nimerit-o drept la țintă, unde am exagerat, unde am greșit și unde am fost direct prost în public. Era un wall of text de la John.
A urmat o noapte întreagă (în stilul memei din stânga) de back and forth din care am învățat și eu câte ceva dar la finalul căruia John a scris fraza magică: ”Când ești prin Iași, neapărat să mă cauți.”

Și l-am căutat. Aproape doi ani mai târziu.

De-atunci am ajutat împreună sute de oameni (o spun cu modestie și regret că n-au putut fi mii), am schimbat opinii între oameni importanți dar nu neapărat vizibili în presă, am băut bere la pet pe trotuarul spitalului de infecțioase, am urlat unul la altul, am filmat un clip la el în curte și, desigur, am dormit la el în casă. De (cel puțin) două ori. O dată pentru că ne-am întins la discuții atât de mult încât era impractic să mai merg la cazare întrucât a doua zi aveam treabă tot în centru și tot cu John.

Era prin 2013 și John se juca de-a basistul într-o crîșmă de roackeri cu ceva trupeți pe care-i cunoscuse accidental cu câteva zile înainte. Sau era prin 2015 (?!) și am mers cu John în Basarabia în interes de afaceri. Parțial sunt de vină pentru opiniile tăioase postate de John despre R. Moldova până la sfârșitul vieții.

Era prin 2019 de Ziua Națională când trei oameni au scăpat întregi (sau nebătuți) pentru că John a decis să plece de lângă mine și să intervină într-un conflict cu Miliția. Cumva, a reușit să nu se enerveze (deși ar fi fost jusitificat s-o facă, întrucât toate părțile erau de vină) și să calmeze spiritele.

Și era pe la începutul lui 2022. Când John a făcut pentru noi, pentru rețeaua noastră (chiar dacă nu pentru mine personal) aproape minuni.

Și era prin 6-7 noiembrie 2022 când discutasem să-l și răsplătim. Urma să ne auzim după ce mă întorceam de la Varșovia să punem ceva la cale de Ziua Națională sau de Crăciun. Mai ales că Revelion și Crăciun nu petrecusem niciodată împreună și decretaserăm că ar cam fi cazul.

Și, după 20 de ore în două zile cu trenul de la Varșovia la Cluj, ajuns seara târziu (după 2 noaptea) mă pregăteam să-mi trec în calendar să-l sun neapărat pe John după ce dorm câteva ore. Și când căutam calendarul primesc pe Telegram (că Facebook nu mai am) vestea cumplită: A murit John.

Stai, ce?

Cum adică să moară John? Nu există așa ceva!!!!

Am pus mâna pe telefon și am sunat. Da, în crucea nopții. L-am trezit pe Fr. Stephen (pe care tot datorită lui John l-am cunoscut). Vă spun sincer c-am crezut, fie și pentru câteva minute, că-i o glumă sau o greșeală.

Pentru o scurtă vreme, unii dintre cei care l-au cunoscut doar prin intermediul Internetului, au crezut (sau mai degrabă s-au temut) că Ionuț s-ar fi sinucis – cunoscută fiind lupta sa cu depresia. Dar vă spun: John avea o voință de-a trăi de fier. Nu s-a pus problema în felul ăsta niciodată. Dacă-i până-ntr-acolo, există oameni în țara asta care încă sunt în viață pentru că John a insistat să-i convingă să aleagă altă cale.

C-așa a fost John toată viața. Nu tolera sub nicio formă nici injustețea, nici amărăciunea (oricât de potrivită ar fi fost) și nici într-un caz nu tolera să vadă pe cineva că face o alegere greșită fără ca măcar să încerce (uneori chiar din răsputeri) să convingă că există o alegere mai bună. Așa a fost John. Cel puțin ultimii 12 ani de când îl știu eu. Sau îl știam. Încă nu m-am obișnuit să vorbesc la timpuri trecute despre John. Până luni mă voi obișnui. Mai greu o să fie să mă obișnuiesc că nu mai răspunde el dacă apelez numărul de telefon… ăla cu 630 la final.

Și acum, la spre 11 noaptea, la o zi după înmormântare, întors după încă 18 ore de tren, încerc să scriu ceva. Și nu-mi prea iese. Pentru că până și un porc nesimțit ca mine tolerează cu dificultate pierderea unui om atât de valoros.

E posibil ca pentru îndurerata sa mamă slujba de înmormântare să fi fost un moment ciudat. Căci au apărut tot felul de oameni pe care nu-i cunoștea și care nu se cunoșteau între ei (decât cel mult din vedere), câțiva veniți de la mare distanță (și eu printre ei) doar pentru a-l conduce (mai mult metaforic) pe John mult prea devreme pe ultimul drum. Puține lucruri sunt mai cumplite ca părinte decât să trebuiască să-ți îngropi propriul copil. Pentru că viața nu e corectă.

A fost poate chiar ușor suprarealist pentru rudele apropiate (care probabil sigur nu știau prea multe despre activitățile lui John) să vadă și să audă oameni vorbind în limbi străine despre John și despre cumplita veste pe lângă micuța Biserică Sf. Haralambie.

John a fost un om al Bisericii – ai zice total opus mie. Dar a fost și un intelectual, un om al cărților, dar și un om cu street smarts. Un om pe care te puteai supăra (și nu că nu dădea și motive) dar pe care nu aveai cum să nu-l respecți dacă apucai să-l cunoști așa cum foarte mulți l-am cunoscut.

John a crezut în viața de apoi. Dacă a avut dreptate, sper că acum are parte de pacea și odihna pe care n-a prea găsit-o în viața asta. Dacă n-a avut dreptate, oricum nu mai contează.

Un lucru e sigur însă: John trăiește în amintirile noastre, în emoțiile noastre și în glumele noastre (făcute de el pe seama noastră, ale noastre pe seama lui și împreună pe seama altora și mai ales pe seama vieții în genere). Și John va trăi câtă vreme îl vom ține în amintirile noastre și, după caz, în rugăciunile noastre.

Măcar atât având în vedere că puțini am apucat să ne plătim datoriile față de el. Măcar atât îi datorăm: să nu plângem prea mult și să ni-l amintim pe John așa cum a trăit – intens, cu glumele la el și întotdeauna dispus să contribuie pozitiv.

Rețeaua noastră și, îndrăznesc să spun, măcar județul Iași sunt acum mai sărace după plecarea lui John dintre cei vii.

Pentru că viața nu e corectă. Dar de mers, ea merge mai departe.

What next after flattening the groomers

Over the last 12 months, the issue of (trans)genderist ideology being shoved down the throats of children blew up and will likely influence the upcoming Midterms positively.

Needless to say, it isn’t a new topic. Here we’ve been discussing it for years. Because that’s why people come to the Sofa – to learn the news from the future.

Watch videos:
46 year-old dude is a 6 yo girl
Norway’s intellectuals: Transchildren “need” legal recognition
Progressive transgenderism: Sex toys for 3 year olds
Carnival cancelled because the kids dressed ”gender stereotypically”
“No Gender December” – The UN’s latest cause in Australia

So considering that now even left-wing mainstream figures sound on this issue almost exactly as the Sofa sounded over 7 years ago, suffice to say that the issue is now past the narrative curve’s third inflection point and, as such, it no longer requires the attention of cognizant political actors – such as this esteemed audience.

Put it simply: The issue will be solved regardless of whether we put in any effort from now on. The alliances are set, the plebs are awoken, the money is already there for the campaigns and momentum is also present. So, best we can do is make sure they don’t blow it (never underestimate good people’s ability to fuck things up).

So what we should be thinking now is the next step. What happens after this? The moment of “after” isn’t far away at all. Just a few days ago Florida banned puberty blockers and the whole “therapy” aimed at castrating and mutilating children. Most countries in Europe have either already did this or are considering similar policies. Most of the US will follow suit in the next 3 to 5 years. It’s a done deal. So… what’s next?

Tantalizing both sides

Once the children issue is solved (for which near-universal agreement exists), the issue will naturally gravitate towards adults. What to do with so-called “transgender” adults?

The current alliance between normal people, religious freaks, far-Left feminists and other members of the C-set may or may not hold. Those more libertarian will be tempted to abandon the issue once the children side of the story is solved. This will necessarily increase the power within the remaining alliance of the recently-acquired far-Left feminists (so-called “TERFs”). And their argument is a powerful one: Protect single sex spaces!

Now, the message itself is not prima faciae wrong or morally reprehensible. The problem is that, in practice, this means protect women’s and only women’s single sex spaces. And THAT, I contend, is morally reprehensible.

The other “side” isn’t/won’t be any better: They will claim that adults can “self identify” as whatever they want and disagreeing is discrimination which is allegedly a bad thing (it isn’t).

What I suggest is that we tantalize both sides (the English language doesn’t have a perfect equivalent for a băga bățul prin gard).

We tantalize the TERFs (alongside the well-meaning people who actually buy into the inherently misandrist message that women’s single sex spaces are for women’s safety – which is a deeply hateful message if you think about it) by imposing conditions: You want our help? Great! Right after we get codified in law the exclusive right of both men and women to single-sex spaces.

We tantalize the other side by over-enthusiastically supporting their bid(s). And by that I mean saying the quiet part loud: The transgender agenda as applied to adults will destroy women’s sports (which is not a bad thing, given that women’s “professional” sports is already entirely subsidized by men and is generally of no value to the community). This agenda will also ruin all sex-specific policies (which is objectively a good thing) when it comes to “affirmative action”, “all-women shortlists” (in politics) and other similarly destructive, illiberal, immoral and inherently misandristic policies that are plaguing our societies.

Why?

Ultimately, we have to admit we don’t really have a dog in this fight. Whichever side wins, it brings some positive and some negative things with it. So the best we can do (and, I argue, should do) is to try to influence the final position(s) of both sides in such a way that we get as much as possible out from this conflict.

If the “TERF side” wins with our amendments as well – we get an important step in the right direction when it comes to freedom of association. The very idea that in most countries of Europe you can’t run an all-male OR all-female club/business/NGO/school/etc is bonkers and illiberal in and of itself. Freedom of association also means freedom not to associate. And, as politically incorrect as that may sound, yes, this includes the freedom to refuse to associate with the opposite sex sometimes.

I’m not going to get now into the benefits of that. The benefits of single-sex schools are well known. Not to mention the benefits to the mental health of both teenage girls and especially teenage boys of having a place to go to where one is not subjected to the inherent weirdness of the opposite sex.

Today we are at a time and place where all-male spaces are either outright banned or heavily shamed into oblivion. There’s a reason the phrase “sausage fest” has an inherently negative connotation and it is also much more widely known that its equivalent – fanny fest.

What I’m arguing is that instead of fighting to get “fanny fest” down to the same negative connotation, we should instead fight to abolish both terms. There is nothing inherently wrong with events/places where most or all participants are of one sex. Quite the opposite: oftentimes it’s very healthy.

The downside of this route is that we’re not getting rid of feminist harpies this round either.

If the progressive/gender abolitionist side wins, we get, progressively, the destruction of all women-only policies, render “affirmative action” useless and, bonus, our societies end up saving up on some money too.

Just as I’m typing this, the Women’s EHF EURO 2022 is taking place in Slovenia, North Macedonia and Montenegro. A handball tournament that very few care about, but for which the governments of these (already poor) countries paid a fuckton of money that they’ll never see back – because Women’s Handball is nowhere near as interesting as Men’s Handball. Just like in other sports, a 3-rd tier division match between semi-pro men’s handball teams is far more competitive and attractive than even the grand final of Women’s EURO.

So, if the progressive side wins, all of that goes out of the window. Slower, or faster – but out it goes. It’s the natural/logical conclusion.

The downside of this is that it actively harms women without benefiting men. But is it really a downside?

Women allowed feminist harpies to protest in their names, for decades, for nothing less than the legal abolition of male-only spaces. So why should we care that, if in this dispute the “progressive”side wins, it would effectively do the same to female-only spaces? Welp,… I will need to be convinced to give a damn. I don’t actively want to destroy women-only spaces – but I honestly dgaf if they end up being destroyed because of this conflict.

The point being this: We cannot go on for much longer with the status quo – where single-sex rights de facto only exist for women. Whichever way this conflict goes – either by abolishing single-sex rights altogether or by reverting to saner standards – will still be a better position than the current one.

Of course, ideally, both sides should win and lose at the same time. Ideally, we should restore much of the freedom of association lost on the altar of feminism and progressivism and we also should get rid of affirmative action (of all kinds), get rid of feminist harpies and all the rest of the single-sex (read: women-only) programmes that exist solely on the basis of theft of resources from men and redistributed to women for no benefit whatsoever for the community as a whole.

But, we don’t live in an ideal world. So, the best we can do is to try to influence the position(s) of both sides in such a way that minimizes harm and maximizes the steps in the right direction.

That’s it for now. I haven’t yet made up my mind on the strategy – so I am all ears on a different strategy. Now it’s your turn to convince me that I’m wrong. Through the usual channels, of course.

Cheers!

Marea spălare pe mâini

Probabil ați citit prin presă deja că se „nășește” o alianță la disperare între FD, PMP și USR.

Așa, pe scurt: USR pierde membri cu zecile și uneori chiar sutele pe zi. Nu mai e nimeni în USR. Filiale județene cu totul se desființează sau intră și de jure în componența PNL. Proiectul REPER se duce fix nicăieri din motivele cunoscute.

Altfel spus, indiferent ce arată sondajele, USR are toate șansele să nu poată candida singur din lipsă de oameni.

Brandul USR încă mai strânge 8%-ish dar asta pentru că populația generală încă nu știe că brandul USR este precum era Bancorex în 1996. Bancorex încă exista, tehnic vorbind în 1996. Avea clădiri, sedii și teoretic încă îți puteai face cont acolo. Populația generală încă nu știa că Bancorex de fapt a dispărut. Avea să afle în anii următori.

Eh, așa e și USR. Încă are sedii, aleși locali (chiar dacă mai puțini decât avea în noiembrie 2020), primește subvenții, încă derulează campanii pe Facebook, etc. Dar de fapt USR nu mai există decât tehnic vorbind. Dacă mâine s-ar declanșa alegeri anticipate n-ar avea fizic oamenii cu care să adune semnăturile. Dacă li s-ar cere 200.000 de semnături la nivel național (cum e cerința pentru europarlamentare) USR nu le-ar aduna. N-ar avea cum.

Celelalte două organizații – FD și PMP – au problema opusă: Pot aduna semnături, au aparat de partid cvasi-funcțional dar nu are nimeni încredere în ei. Brand-ul lor fie este necunoscut (cazul FD), fie pătat (cazul PMP). Bașca mai sunt și conduse de politicieni absolut atroce și direct dușmani ai României (despre asta imediat).

În aceste condiții, alianța la disperare are sens. USR vine cu marca, ăilalți doi vin cu aparatul de partid. Împreună (presupunând că USR reușește să facă cumva să nu afle populația generală că ei de fapt nu mai există) ar putea strânge 8% – ceea ce reprezintă pragul electoral pentru alianțe de 3 partide.

Această alianță trebuie sabotată și faultată cu orice preț.

Alianța dușmanilor românilor

Aproape toți cei care ne-au făcut, nouă, pulimii, Rău în intervalul 2020-2022 sunt parte din acest proiect.

Să începem cum To(lo)mac. Băiatul ăsta l-a criticat pe Iohannis pentru că nu voia QR-codizare. Bine, știm că ulterior Wuhannis a schimbat placa, dar este important de notat că To(lo)mac a fost vârf de lance la promovarea călcării în picioare a drepturilor fundamentale ale românilor chiar înaintea lui Iohannis. Un vot pentru orice proiect din care face parte Tomac reprezintă un vot pentru totalitarism, iliberalism și lipsă de prosperitate.

Și n-a fost doar o dată. Tomac a fost consecvent în a apăra fascismul sanitar – fie ascunzându-se în spatele Științei™ fie chiar apelând la josnicii precum „să fim în rând cu lumea”.

Desigur, faptul că s-a înșelat în totalitate nu-l împiedică pe acest vierme să pozeze acum în mare om de dreapta și apărător al libertăților. Mizează pe voi să uitați sau, mai rău, să fiți atât de proști încât să iertați. De frica Bau-bau-PSD, de frica rușilor (rusofonului Tomac îi place asta cu rușii) sau de frica răcelii chinezești. Mă rog, nici ei nu știu exact de cine vă vor spune să vă fie frică ca mesajul nr. 2 după clasicul ”votați cu noi pentru că nu suntem PSD”.

Și apoi e Drulă, individul al cărui nume apare în cele mai atroce, iliberale, imorale, inutile și ilegale acte normative emise de Guvernul României din 1991 încoace. Nu trebuie să mă credeți pe mine – se găsesc toate la liber pe legislatie.just.ro. Drulă a girat politic QR-codizarea obligatorie, călcarea în picioare a Constituției și multiplele tentative ale Regimului de a ocoli decizii ale CCR.

Vestea bună e că a eșuat. Vestea proastă e că viermele vrea din nou la ciolan. Distrugerea carierei politice a tuturor celor care au girat QR-codizarea obligatorie este minimumumul necesar să se întâmple în postpandemic. Ideal ar fi și niște pușcărie – dar aia e posibilă numai dacă viermii ăștia nu au imunitate.

Nu mai intru în distrugerile comise de Drulă la CFR. Din ceva motiv (de nimeni elucidat până acum) sub Drulă s-au anulat o mulțime de trenuri de călători (dar și unele rute de marfă!) fără ca nimeni din domeniul feroviar să poată explica, altcumva decât ”așa a ordonat ministrul”. După plecarea lui Drulă de la Ministerul Transporturilor, cumva, cum-necum, au putut să reapară inclusiv trenuri care dispăruseră în anii ’90. Și asta pe lângă trenurile care revin în mers acum în decembrie după ce fuseseră anulate cu titlu de ”definitiv” prin ordinele lui Drulă.

Și apoi vine cel mai vierme dintre toți: Orbán Ludovic

Din postura de prim ministru, Ludovic Orban este responsabil pentru cele mai atroce abuzuri ale Statului împotriva cetățeanului de la Mineriade încoace.

Sub Ludovic Orban copiii au fost bătuți de Miliție pentru infracțiunea de-a ieși la plimbare cu bicicleta, marile corporații străine au fost avantajate explicit în dauna companiilor românești, oameni obișnuiți au fost amendați cu €2500 și bătuți crunt de Miliție pentru „crima” de-a ieși la plimbare după 10 seara, cei mai săraci membri ai societății au fost amendați cu $1000 pentru că și-au cumpărat stixuri de la magazinul greșit, și cine mai știe câte alte nebunii prin rândul sutelor de mii de amenzi ilegale aplicate sub atenta oblăduire a lui Ludovic Orban.

Iar când Curtea Constituțională a oprit aceste abuz iliberal și totalitar patronat de Ludovic Orban distinsul politician a răspuns sec: Căutăm în continuare metode să dăm amenzi.

Asta pe lângă faptul că în timp ce ne vâna pe noi, pulimea, cu Miliția pentru că n-aveam țâdulă, Orban dădea chiolhane la guvern. Asta întâmplându-se în timp ce lacheul lui Orban – Nelu Tătaru – ne ordona nouă să ne abținem de la grătar în aer liber că luăm Hapciu 19 (și amenzi de zeci de mii de lei).

Ah, și să nu uităm, Ludovic Orban este singurul care a închis bisericile. Nici Gheorghiu-Dej n-a îndrăznit așa ceva. Nici Ceaușescu. Dar a îndrăznit Ludovic Orban – cel mai brutal asalt asupra libertății religioase din 1989 încoace. De departe.

Nimeni nu și-a trimis Miliția să bruscheze credincioșii în biserică, sau chiar să bruscheze preotul aflat singur în biserică. Nimeni, cu excepția lui Ludovic Orban.

Distrugerea definitivă a carierei politice a lui Ludovic Orban este o necesitate absolută. Pentru binele societății, bunului simț, libertății, prosperității și, da, sănătății românilor. Și trebuie să se întâmple cu (aproape) orice preț.

Ludovic Orban este un lider bolnav care aduce boală, dezordine, dezonoare și dezumanizare în România. Ținerea acestui individ cât mai departe de putere este un lucru în sine bun. Nu există nimeni în politica românească mai Rău decât Ludovic Orban. Toți ceilalți – Lucian Bode, Marcel Vela, Iohannis, Vlad Voiculescu, Drulă, Andreea Moldovan/Căpîlna, Nelu Tătaru, Cîțu, Arafat, Alexandru Rafila, Streinu Cercel și mulți alții se află de la locul 2 în jos în topul aducătorilor de Rău în România.

Marea spălare pe mâini

Toți aceștia (și viermii mai mici care se ascund sau se vor ascunde în spatele lor) vor căuta cu insistență să se spele pe mâini de Răul pe care l-au adus Țării.

Depinde de noi toți ca proiectul lor să eșueze din nou.

Vă vor spune orice va fi nevoie. Vor spune că ei sunt singura „opoziție la USL” (deși aleșii PMP și USR n-au nicio problemă în votat cot la cot cu USL prin mai toate consiliile locale); vă vor spune că dacă-i atacați sunteți PSD-iști; vă vor spune că fără ei nu-ș-ce-va-face USL-ul… orice numai să nu discutați despre Răul de care ei și doar ei sunt responsabili. Misiunea voastră nu este doar să nu-i credeți (mă aștept să fiți suficient de inteligenți prin definiție să nu-i credeți) – ci să luptați în mod activ, prin orice mijloc permis de lege ca aceste trei partide să nu se mai afle în viitorul Parlament.

Oamenii ăștia v-au vrut morți. Și au făcut totul ca să vă ucidă prin înfometare (căci asta însemna de fapt ”certificatul verde la locul de muncă”) și să vă dezumanizeze dacă totuși îndrăzneați să supraviețuiți fără să vă îmbarcați la experimentul înțepării.

Repet: Oamenii ăștia v-au vrut morți. Pe față. Fără nicio exagerare.

Fiecare dintre noi avem obligația morală să luptăm cât de aprig putem ca niciunul dintre ăștia să nu mai vadă interiorul Palatului Parlamentului după decembrie 2024.

Trebuie luptat pentru păstrarea memoriei a ceea ce ăștia trei au făcut. Răul făcut de ei trebuie pedepsit. Cu orice preț politic.

România va supraviețui și cu un deficit bugetar mai mare sau cu încă 100 sau 150 de miliarde de euro adăugate datoriei externe. Însă Țara va fi aruncată într-un hazard moral de care nu vom scăpa în timpul vieții noastre dacă cei care sunt de vină pentru vasta majoritate a problemelor României de astăzi nu sunt pedepsiți măcar politic. Și cât mai aspru cu putință.

Scăderile sau creșterile de impozite vin și pleacă. Dar hazardul moral de-a permite acestor agenți ai Răului să continue să ne conducă este ceva de nepermis.

„Măsurile pandemice” ale lui Orban și Drulă (și tot partidul USR și, da, și Cîțu, Bode, Rafila, Arafat, Cercel și alții) precum și ideile lui Eugen Tomac sunt de vină măcar parțial pentru inflație, peste 100.000 de firme închise definitiv (firme românești, IMM-uri, care hrăneau 500.000 de români!), pentru creșterea abruptă a numărului de copii cu probleme psihiatrice, pentru zecile de mii de familii de români care nu i-au putut îngropa pe cei dragi și pentru multe alte grozăvii ale căror repercusiuni le resimte aproape toată populația României.

Așa ceva nu trebuie uitat și sub nicio formă nu trebuie iertat atâta vreme cât nu există penitență. Oamenii ăștia trebuie pedepsiți.