Astăzi e cea de-a 200-a vineri în care, cu răbdare, citesc vreo 150 de știri din care extrag vreo 20-și-ceva pentru a forma baza unui episod nou (vezi aici cum se face un podcast). Mă rog, vorba vine a 200-a vineri – căci uneori fac asta joia (că vinerea filmăm), alteori sâmbăta și de vreo două sau trei ori chiar duminica. De data asta, însă, filmăm duminică (dacă nu se întâmplă nimic nasol până atunci) însă rezolvai tot de azi. Că mâine avem amândoi altă treabă.
Promiseserăm segment retrospectiv pentru episodul aniversar. Are să fie și, de fapt, este deja disponibil de câteva zile în Donors’ Circle. Tot acolo e deja disponibil și desfășurătorul.
6 noiembrie 2016
Sunt aproape 7 ani de la acea după-amiază de sfârșit de octombrie când stăteam la o cafea cu Alin în bucătăria unui apartament muncitoresc din Mănăștur și bârfeam politică, printre altele. Și, dintr-una-ntr-alta a venit ideea: Ce-ar fi să punem o cameră în fața canapelei din dormitor și să bârfim știrile cu public?
Obiectivele erau mărunte și egoiste. Trebuia ceva activitate din motive de sănătate și abia deschisesem canalul în limba română. Erau alte vremuri.
Fidel Castro era încă președintele Cubei. Barack Obama era încă președintele SUA. Îl mai țineți minte? E ăla care-l ruga pe Medvedev să aibă un pic de răbdare cu invadarea Crimeei că o să aibă mai multă flexibilitate după alegeri. I-a urmat „omul rușilor” Trump – ăla care a băgat Muntenegru în NATO și l-a trimis pe Lindsay Graham la Kiev să înceapă procesul de modernizare a armatei ucrainene.
ISIS încă exista. Se dădea bătălia pentru Mosul în noiembrie 2016. Park Geun-hye era încă președinte al Coreei de Sud. Tare mândri erau leftiștii de ea – prima femeie președinte într-o țară profund patriarhală. Sigur, la finalul lunii avea să fie demisă și arestată. Rumen Radev abia câștigase primul mandat de președinte, iar Boyko Borisov era încă foarte stabil la putere (și avea să rămână până în 2020 când îl răsturna poporul fizic în timp ce românii stăteau ca proștii în casă cu mască pe rât).
La noi Cioloș era premier și guvernul său era tare ocupat cu obligativitatea brățărilor la morți și numai cu țăfărticat de la Stat. Obsesia USR cu certificarea și înserierea oamenilor avea să se repete de mai multe ori în următorii ani – dar semnele erau acolo încă de pe atunci. Și avertizasem de atunci și în privința certificării și în privința cenzurii.
Din multe puncte de vedere, o eră se termina în noiembrie 2016, așa cum și astăzi se termină din altele. În 2016 încă se pretindea neironic în public că oamenii noi în politică sunt o idee bună și nu râdea nimeni,… în afară de canapea. În 2023 doar cei finanțați de BND se mai abțin de la râs. În 2016 încă se pretindea că e teoria conspirației că guvernele practică supravegherea în masă ca rutină, nu ca excepție. Erai cu folia de staniol dacă aminteai de așa ceva în public. În 2023 mai are cineva curaj să râdă?
În noiembrie 2016 nivelul de cenzură pe internet era mult mai redus. Nici prin creanga minții nu mi-ar fi trecut în 2016 să fac site-ul ăsta. Sau să distribui podcasturile prin fișiere torrent (așa cum va fi și episodul 200). Nu era nevoie. Acum e. Mai ales că soborul mediatic beneficiază astăzi, pe bună dreptate, de un nivel de credibilitate mult mai mic decât în 2016. Disperarea e mare.
Apa trece, canapelele rămân
De-a lungul ultimilor 7 ani s-au întâmplat multe. Și cu lumea, și cu noi. Au tot fost proiecte personale, schimbări de direcție, de mod de lucru, de „cariere” dacă vreți (deși îmi displace profund termenul) dar cumva, cum necum, și, credeți-mă când vă spun, neplanificat, Podcast de Week-end a rămas constant.
Emisiuni mult mai bine finanțate nu izbuteau nici măcar să se apropie de audiența noastră și publicații mult mai bine finanțate, cu angajați full time și redacție cel puțin pe hârtie mai serioasă… au dispărut sau sunt o umbră a ceea ce erau în 2016. Dar podcastul nu doar c-a supraviețuit, dar s-a extins. Când editam segmentul retrospectiv nu-mi venea să cred cât de prost era sunetul… și cât de multe s-au îmbunătățit datorită vouă, celor care ați susținut efortul până acum și, sper eu, o veți mai face în continuare.
Nu știu să spun nici câte episoade vom mai face și nici foarte precis de ce fix formatul ăsta a supraviețuit dintre toate cele încercate. Întâmplarea are mult de-a face, aia-i clar.
De-a lungul anilor am enervat mulți oameni. Sute cel puțin. Dacă nu mii. Fie am înjurat prea mult, fie prea puțin, fie am vorbit despre ceva nepopular sau, invers, nu am vorbit despre vreo dramă sau subiect popular în colțurile congruente sau măcar asemenea de Internet. Am mai enervat oameni și pentru că am explicat rece și cinic niște vaci sacre. Sau pentru că am îndrăznit (oroare!) să cerem un pachet de țigări. La propriu.
Desigur, fix aceleași lucruri aduceau aprecieri din altă parte. În timp ce PNL-iștii nu mai știau cum să ne raporteze pentru că învățam oamenii cum să navigheze propaganda extremistă și măsurile covidopate iliberale, ilegale și ilegitime – oameni obișnuiți din categorii de la care nu mă așteptam în veci să aprecieze un astfel de podcast ne scriau să ne mulțumească pentru că i-am ajutat să-și păstreze sănătatea mintală între toate grupurile de dilii – de la cei care preziceau munți de cadavre, la milițienii care amenințau cu pușcăria dacă-ți exerciți dreptul constituțional la liberă circulație și, da, până la diliii mai mult sau mai puțin civili responsabili cu exagerările în direcția ailaltă – mai puțin periculoși, dar tot dilii.
La sfârșitul zilei, am refuzat să fim captivii audienței. Am făcut și multe greșeli (unele încă necorectate) și probabil vom mai face, căci doar cine nu muncește nu greșește. Dar, una peste alta, cred eu (și nu exclud să mă înșel) că motivul pentru care aproape 7 ani și 6 canapele mai târziu încă mai ies episoade e dat tocmai de faptul că nu ne-am luat foarte în serios. La sfârșitul zilei Podcast de Weekend e cu doi puleți pe-o canapea. Și atât. Take it or leave it, vorba partenerului strategic.
Episodul 200… pe luni
Pentru că e aniversare, episodul 200 va fi la liber pentru toată lumea și va apărea aici, pe site, în format video și audio, descărcabil de pe tracker-ul nostru de torrente. Nu doar pentru consecvență, dar și pentru că va conține segmente deja cenzurate de Youtube.
Readucem un generic mai vechi, vor fi trei pauze muzicale cu niște surprize și, în rest, va fi în mare un episod ca oricare altul.
Am urmărit de la depărtare, de la Kiev, debutul grevei profesorilor. La primirea știrii am reacționat cam așa: Slava Bogu să țină cât mai mult!
Și iată că ține. Să sperăm că mai ține. Cât? Minimum încă 5 ani.
Nesimțirea, tupeul jegos și extremist, dar și infatuarea profesorimii sindicalizate merită tratată exact cum este acum tratată de acest Executiv: cu sictir și bocanci.
Tagma profesorimii (și nu doar din România!), la fel ca și tagma doftorimii, este de o aroganță, corupție și incompetență cum rar găsești în alte părți. Un loc de muncă în esență cu jumătate de normă, cu mai multe zile de concediu decât oricare altul, cu zero risc de-a fi concediat oricât de slab ți-ai face treaba – asta e „cariera” de profesor în anul curent. Și ăștia, ăștia bă, au tupeul să ceară mai mulți bani? Dimpotrivă! Se poate argumenta perfect rezonabil că salariile profesorilor în acest moment sunt deja prea mari.
Inflația a făcut mult rău, dar a făcut și câteva lucruri bune. Printre acestea putem consemna ajustarea salariilor profesorilor în jos – adică mai aproape de valoarea lor reală. Dacă guvernul nu are ouăle necesare să scadă salariile profesorilor, lasă că o face inflația. Măcar cu atât să ne alegem din criză!
Executivul a făcut foarte bine că i-a tratat cu sictir. Singurul reproș pe care l-aș avea e că n-a pus și Jandarmeria pe ei. Auzi tupeu la ei:
Nu ne mai trimiteți la clase! Schimbați-vă discursul și asumați-vă că educația va fi prioritate națională (sursa)
Așa… și dacă nu, ce se-ntâmplă?
Nu, serios, în meandrele concretului și-n sinergia faptelor, ce se-ntâmplă mai exact dacă continuăm să votăm politicieni care vă tratează fix cum meritați?
Având în vedere calitatea serviciilor prestate, plătitorii de taxe ar trebui să iasă în stradă și să ceară scăderea cheltuielilor cu ”educația”. Ideal cifra ar fi zero absolut. Dar dacă asta nu se poate, haideți măcar să revenim la sistemul din vremea lui Cuza: Patru clase și atât. Cine vrea mai mult, își plătește.
Disperarea mare în rândul greviștilor este că și societatea e deja „coaptă” pentru un argument de tipul ăsta. Acum 20 de ani, o grevă așa de lungă era o tragedie. Amenințările cu înghețat anul școlar sau amânarea/anularea examenelor de final puneau presiune politică enormă pe guvern (a pățit-o și Văcăroiu, și Ciorbea, și Isărescu, și Năstase, și Tăriceanu).
Greva de 5 săptămâni din ianuarie-februarie 2000 poate fi creditată drept lovitura de grație dată coaliției CDR. Isărescu a rezolvat-o cu un OUG care azi ar fi direct neconstituțional. Însă în 2000 societatea era încă formată din foarte mulți votanți cu personalitate care dădea mai mult de doi scuipați pe părerile profesorilor și care chiar credeau neironic că profesorii sunt altceva decât niște bugetari incompetenți, lacomi, corupți și generalmente inutili, a căror autoritate este în sine ilegitimă oricum.
Din fericire, grație biologiei dar și îmbunătățirii situației economice, astăzi foarte puțini mai cred balivernele derivate din Domnu Trandafir. De altfel, Domnu Trandafir e în sine un exemplu de Rău comis societății de tagma profesorimii – întrucât povestioara este prezentată pruncilor în cheie propagandistă, nefiindu-le niciodată adus la cunoștință faptul că povestioara reprezintă propagandă deșănțată scrisă de un activist de extremă-Stânga.
Și cum astăzi prea puțini mai cred în poveștile cu Domnu Trandafir, reacția în societate la greva profesorilor nu mai este ca cea din anul 2000. Astăzi prea puțini mai dau doi scuipați pe subiect și și mai puțini se deranjează să pună presiune politică pe guvern. Nu sunt încă mulți ca mine – care să fie chiar mulțumiți de răspunsul guvernului (adică acela de a nu face nimic) – dar nepăsarea funcționează tot în direcția poziției noastre. Ce mă? Fac profii grevă? Cui îi pasă? 🤷🏻♂️
Îmi spuneau niște amici mai apropiați de domeniu că poate greva ar fi mai legitimă – sau măcar revendicarea – dacă am discuta și despre criterii de performanță, evaluări, etc. Știți ce? Nu-mi pasă. Poate acum 20 de ani aș fi fost dispus să discut (și) în termenii ăștia. Dar acum nu-mi mai pasă. Criteriile de performanță ar fi fost bune… acum 25 de ani. Poate și cum 15 ani. Astăzi însă sunt un subiect din zona sexului îngerilor.
Realitatea este că școala de stat, ca normă statistică, este un nutreț. Reprezintă mai degrabă o piedică pentru individ. Și o cheltuială aproape integral inutilă pentru societate. Soluția este privatizarea, de preferință integrală, a subiectului.
A existat educație și înainte de școlile de Stat. Va exista și după, fiți siguri.
În privat, profesorii sunt plătiți mai bine. Dar și concediați mult mai repede dacă freacă lula. Și concediați chiar imediat dacă abuzează elevii – spre deosebire de Stat unde profesorii nu sunt concediați în principiu niciodată. Nici măcar când sunt cercetați penal pentru abuzuri. Nici măcar după ce sunt condamnați definitiv de o instanță pentru abuzuri îngrozitoare la adresa elevilor. Nici măcar atunci nu pot fi concediați acești bugetari de lux plătiți deja regește raportat la calitatea „muncii” pe care o prestează. Și ăștia vor mai mulți bani? Sictir, mă!
În privat nu există așa ceva. Niciun administrator de școală privată nu-și permite să țină profesori bătăuși la catedră (indiferent de ce spune instanța) căci scandalul iscat riscă să dărâme școala, financiar vorbind.
În aceste condiții, greva ar trebui stimulată să țină oricât. Și 5 ani dacă e nevoie. Și 10 ani. Oricât e nevoie până se duce de jure în cap întreg eșafodajul sistemico-instituțional al jafului, prostiei și nebuniei, denumit eufemistic ”sistem de învățământ”. Putem pune pariu că nu-i va duce nimeni dorul.
Acum 20 de ani mai aveai cu ce să ameninți: că dacă nu li se dă ce vor, va scădea calitatea, că nu-ș ce, că nu-ș cum… în fine. Astăzi, însă, nicio amenințare sindicalistă nu valorează mai mult decât o bucată de hârtie igienică folosită deja pe-o parte.
Serios! Nu se întâmplă nimic dacă le spunem acestor nesimțiți NU. Nu mă, nu vă dăm salarii mai mari. Nu doar pentru că nu sunt bani, ci onest, pentru că nu vrem și pentru că nu meritați și pentru că, foarte sincer, nu ne doare nici între fese de voi. Marș la Profi la scanat curpapir dacă vreți mai mulți bani. Mă rog, pe unii profesori nu i-aș lăsa nici măcar să-mi scaneze curpapirul, dar asta e o altă discuție.
E timpul să admitem onest că părinții știu mai bine decât birocrații și bugetarii în general. Să readucem educația acolo unde îi este locul: în familie și în instituții asociate voluntar. Prăbușirea și de jure a nebuniei numite eufemistic ”sistem de învățământ” nu poate să vină mai repede!
Starea de grevă e foarte bună. În sfârșit sunt copiii lăsați în pace. Insh’allah să mai țină. Oricât e nevoie până securizăm dreptul copiilor de-a fi lăsați în pace de tot.
Viziunea de tip ”România educată” (dar și versiunile trecute, cu Funeriu cu tot) trebuie repudiate din rădăcină ca fiind în sine un Rău. Însăși ideea de-a instituționaliza copiii 12-15 ani (că așa scrie în lege, apropo, știați?) este o dileală extremistă și cu cât se sparge acest buboi purulent mai repede, cu atât mai bine.
Profesorii de la Stat sunt neesențiali. De aceea le susțin greva! Pentru că măcar cât sunt în grevă nu ne costă!
The far-Left president of Brazil, Lula da Silva is in the headlines after a week ago he said the following:
Why can’t an institution like the BRICS bank have a currency to finance trade relations between Brazil and China, between Brazil and all the other BRICS countries? Who decided that the dollar was the (trade) currency after the end of gold parity?
After him, the president of Malaysia (who?!) uttered something similar and, from there on, the Cyrillic and idiograms-coughing shills started shilling. Tens of millions of words consisting of panic porn for Western audiences and hopium for ‘eastern’ audiences have already been written.
Both formats of shilling (which, by the way, is very profitable for moneyed interests) have cited some true facts – such as the dollar now representing 58% of the global reserves, down from 73% in 2001. Or the fact that the Biden administration’s fiscal policies suck.
Now, all of that is true, but does that mean dedollarization is actually happening? And if yes, at what pace? And, unless you’re a CCP shill, a Russophile or a moneyed entity (e.g. hedge fund), how is that likely to affect you?
Well, the answers are simple, but not easy: Dedollarization isn’t really happening; at the current pace (deemed “alarming” by panic porn) the yuan/renmibi will need 120 years (best case scenario!) to reach parity with America’s most profitable export. And, if you’re not a huge entity, it’s quite unlikely this will affect you in any relevant ways anytime soon (if over the age of 40 – at all in your lifetime, statistically speaking).
Graphs and numbers
Whatever your political opinion or preference concerning dollarization or dedollarization, one has to be mindful of reality.
(De)dollarization happens when enough players in the global market (both large and small) decide to trade or to no longer trade in Uncle Sam’s green notes.
While it is true that the share of dollars used for trade declined a bit in the last 12 months (as seen on the graph), that decline is mostly in favour of the Euro and the Japanese Yen, and not in favor of the renmibi/yuan, which is the only potential serious competitor (more on that further down).
This reality can be framed in propaganda terms as an inherent strength of the US dollar (which may very well be the case, though impossible to know just yet) but the more likely explanation is that the only entity that really started to use yuan/renmibi is the government of Russia. The entire economy of Russia was smaller than Italy’s before the escalation started in February 2022. Today, it’s smaller than that (though still unclear how much smaller). Of that whole pie, the government is a big player, but no more than half. The other half – the Russian people that is – continues to queue at banks for dollars and euros. And even most Russian state companies continue to hoard dollars a lot more than yuans.
So, in the end, the share of yuan/renmibi in the global trade shouldn’t have increased by much and, indeed, it did not.
Moreover, with all of the belt-and-road initiatives and other predatory loan schemes that the CCP has launched over the last decade, the share of yuan in the global debt is still to be rounded down to its nearest integer – specifically zero.
In other words, statistically nobody takes a loan in yuans. Not even Chinese semi-private otherwise huge entities such as China Construction Bank Corp. or Tencent Holdings. Even those prefer to take their loans in dollars.
Even Chinese companies who are in the business of financial predatory practices in Africa still denominate most of their stuff in US dollars, pound sterling or the local currency (which is routinely pegged with the euro or the US dollar).
Now, all of these entities could in theory decide to no longer do that. But they don’t. And won’t anytime soon because…
The CNY/RMB dual system
The vast majority of the people who write about this topic fail to mention this fundamental aspect: China has three currencies: The renmibi, the yuan and the digital yuan. Each with its own exchange rate, degree of convertibility, capital controls applied on it and a plethora of other issues.
If you have a $5 bill and you’re hungry, in more than 180 countries on Earth (including China, Russia, North Korea or Turkmenistan) you will eat something in exchange for the $5 bill. Someone will trust your $5 bill enough to give you something to eat in exchange for it. Does this hold true for the ¥50 bill? We all know the answer: and it’s a resounding NO.
The reason is not (necessarily) a geopolitical one. It’s not that most people on Earth hate China necessarily. After all, the same holds true with the Uzbek Sumy or the Zimbabwean Bond. Also, if geopolitical opinion or hate would play a role, then surely CCP and FSB officials wouldn’t be holding their own savings in US dollars.
The reason is much simpler: Convertibility. Uncle Sam’s greens are trustworthy enough to be convertible almost everywhere, almost all the time. And if you get a $50 bill in Russia and fly to Capetown, you know you can spend the $50 there too. And if you want to use it to buy American goods or services, that’ll do as well. Nobody cares you got the $50 bill in Russia. None of this holds true with the yuan.
The yuan (CNY) only exists internationally. You can use it to buy goods or services from places outside of Mainland China that also happen to accept CNY (which,… aren’t that many). If you fly to Beijing and want to use it, you first have to convert them into renmibi (RMB) which is the “people’s currency”. Depending on the amount, the degree to which the CCP despises you and your social credit score, this process may be denied to you. Imagine not being able to use your legally earned dollars in the US because you earned them in another country. This is the reality for holders of yuan.
And then there’s the digital yuan which is a form of CBDC with the worst negative aspects of it and none of the benefits. CBDCs should be convenient and easily convertible but the digital yuan is anything but.
Now, that’s not to say that the yuan couldn’t, in theory, in some future, replace the US dollar as the global currency. It could. But this yuan, as it stands now, won’t. For sure. And reforming this mess can’t be done in under 10 years and the necessary reforms won’t be made anytime soon anyway because Xi Jinping and the CCP show no interest in that (assuming they have the competence, which they might).
BRICS currency? Fun fact: NO
Beyond the yuan, there is no other potential competitor to the US dollar.
The yuan at least has the theoretical possibility of giving a shot because it comes from a large industrialized economy – but the internal dysfunctionalities of the Chinese economy are preventing this. In short: socialism is still bad for business.
In fact, given China’s size, it is indeed quite remarkable how low yuan’s share of trade financing is. As the world’s largest goods-trading nation, the CNY’s share should be bigger, but it’s not. Because internationalizing the currency is a complicated process which involves reforms that the CCP is either unable or unwilling to implement. For this reason alone (even disregarding all the other practical and financial reasons) the continued status of the dollar as a reserve currency is all but guaranteed.
The next competitor would be the Euro. But the Euro is the currency of a disparate group of 20 states with varying fiscal policies, debt, and equity markets that also suffered a significant sovereign debt crisis a little more than a decade ago. It’s the currency that tried to have inflation for years – and then got all of the wanted inflation all in one fell swoop in a single year, triggering a cost of living crisis that has still not resolved.
The chances of the Euro becoming the alternative for the US dollar in ways that matter globally are quite slim. But even if that were to happen, most €urozone countries are US allies so what you’d get would be DINO (Dedollarization In Name Only). In the end, roughly 84% of world trade is in US dollars and 6% is in Euros. And the Euro as a unified currency has been around for 24 years.
Now imagine a BRICS currency – which would be the currency of a disparate group of at least 5 states with varying fiscal policies, debt, equity markets and economic visions and models. Personally, I would love to see such an experiment attempted. The shitshow that the €uro is would look like an orderly and civilized currency compared to a BRICS currency. Though, upon further thought, such an experiment would deeply harm almost 2 billion people so… it’s better if this is not attempted.
One thing is certain though: a BRICS currency would not threaten the US dollar’s dominance basically ever. For roughly the same reasons the Euro can’t either.
B-b-but crypto?
One tool cited for advancing dedollarization are digital currencies – be them CBDCs or cryptocurrencies.
Well, just like with the Euro and the hypothetical BRICS currency – this is quite unlikely. CBDCs barely exist and are already encountering plenty of issues. For them to reach the level of trust of the people necessary to convince enough people and entities to switch to them from the US Dollar… that’s many decades down the road, if ever.
With crypto, things are even wilder. Bitcoin, barely used as a medium of exchange, saw its value in dollar terms collapse by 75% from late 2021 to late 2022 before bouncing back in April 2023. If you think enough people would be willing to denominate their real-world assets in electronic gobbledygook that varies so wildly that makes the Great Depression fluctuations look like a walk in the park… if you believe that, I have a nice beautiful bridge in Malmö for sale.
Cryptocurrencies have proven themselves to be a great speculative asset but… that’s about it. Cryptobros would argue that it’s a good store of value, but that’s a more complicated issue and quite far from the promises of the crypto evangelists (and yes, they unironically call themselves that).
But even if we grant that (at least some) cryptocurrencies are decent stores of value, that still doesn’t make any of them potential competitors for the US dollar anytime soon. When I’ll be able to take my satoshi and buy bread with it right now, then we can start that conversation.
I will also remind crypto-enthusiasts that El Salvador became known for its very tough, but highly effective, approach on law and order – not for its experiments with Bitcoin as a legal tender.
Nobody in El Salvador and nobody relevant outside El Salvador praises President Nayib Bukele for his crypto policy. But everyone is curious how the murder rate dropped by more than 50% in a single year and by more than 1300% in the last 7 years. THAT is interesting and a stunning accomplishment to study! Cryptocurrency marginal nerd stuff? Not so much.
To sum up
Dedollarization as a phenomenon is neither new nor something necessarily scary. In fact, Brazil in 2013 (also under the same far-Left corrupt leadership) signed an even bigger treaty with the CCP also with the intent to bring about dedollarization. Does anyone even remember that one? It’s certainly nowhere to be found on the graphs concerning global trade, so we can safely say it was all panic porn and/or good ol’ propaganda.
Other countries, such as Chile and Israel (in the 1990s) have adopted measures to reduce their direct exposure to the US Dollar in order to reduce market volatility and increase macroeconomic stability and investor confidence. The results were somewhat mixed if judged by the stated objectives but one thing is certain: None of them stopped trading in dollars. In fact, they both trade in dollars more today than before their “dedollarization” policies were implemented.
For all intends and purposes, the US dollar’s dominance is here to stay. This will change if and only if a freely traded and convertible alternative will appear and only if that alternative will gain enough confidence of enough people and entities and that alternative will be usable widely and easily for trade, reserves and finance. All of these conditions have to be met cumulatively.
That alternative might as well be the yuan. But might as well be the Indian ruppee (given that India’s economic growth is much more sustainable). But that’s way too much into the future and any prediction made now will only turn true by sheer luck. Don’t let anyone tell you otherwise!
Assuming things don’t get worse in CCP-land, the growth in Chinese trade will eventually lead to the yuan growing in importance – in the sense of going from 4%-ish now to… maybe 7 or 8, possibly outpacing the Euro. But the road to replace the US dollar is far longer and that assumes the US will always be under incompetent management as it is now.
Oh, and let’s not forget the real global currency – SDR (code XDR). Currently, the XDR basket consists of the following five currencies: U.S. dollar 43.38%, euro 29.31%, renminbi/yuan 12.28%, Japanese yen 7.59% and British pound sterling 7.44%. So, in other words, US-aligned interests hold 87.72%. I’d say the Empire is in good shape.
It took two world wars, multiple genocides, the slow-motion train-wreck of “decolonization” and quite a few other shocking financial events to finally dethrone the British pound sterling from its status as the main global currency. And, even now, it’s still relevant. Dethroning the dollar will be at least equally hard.
Governments and politicians (alongside their shills and some moneyed interests) will grumble, will whine, will complain, will grandstand, will throw a temper tantrum (see Putin) but, when push comes to shove, they will still be more likely than not to be using the US dollar as the global reserve currency for many, many years to come. Что делать? Нечего делать 🤷🏻♂️
Comentariatul românesc, format în majoritatea sa (încă) de generația cu cheia la gât, nu poate accepta sub nicio formă faptul că România se face bine. Pas cu pas, da, mai lent decât ne-am dori, dar cu consecvență.
Dar motivul pentru care comentariatul românesc e așa nu e doar pentru că-i crescut în comunism (sau perioada tulbure a anilor ’90 ai secolului trecut) și nici pentru că este sub influența cinismului care caracterizează (altfel pe bună dreptate) vasta majoritate a publicului din România.
Motivul pentru care comentariatul românesc este atât de refractar la știri pozitive despre România e pentru că majoritatea lucrurilor bune se întâmplă și gata. Deseori nici nu scrie la ziar. Și se întâmplă fie indiferent de voința planificatorilor și politicienilor, fie chiar explicit împotriva și în ciuda planificatorilor și politicienilor. Iar asta deranjează.
Să luăm de exemplu știrea potrivit căreia România a egalat/depășit Portugalia în ceea ce privește nivelul de trai. O știre perfect logică și pe care o așteptam încă din februarie anul trecut. De altfel, e foarte probabil ca momentul să se fi petrecut spre finalul anului 2021 (când Portugalia înțepa oamenii cu forța cu Armata și era lăudată pentru asta de vitele cornute din presa românească) și abia acum Eurostat prinde din urmă datele și le reflectă clar.
Această performanță este consecința logică a trendurilor economice dar, da, și a deciziilor politice. Portughezii votează între foarte stânga și extremă-stânga de 25 de ani. Stânga pe bune, nu ca la noi un de partidul ”de stânga” se ceartă cu partidul ”de dreapta” dacă trebuie întâi scăzute cheltuielile și apoi scăzute taxele sau invers (așa a fost dezbaterea în 2016, dacă mai țineți minte).
O parte din presă/comentariat a prezentat știrea în cheia asta: România depășește și o țară care nu a trecut prin comunism (arătându-se că depășiserăm deja Ungaria). Însă această cheie e greșită factual. În 2021, România depășise și Grecia.
Și fiți fără grijă – nu mai e mult și „sărim” și peste Spania (aproape sigur „de mână” cu Polonia). Recent, administrația Morawiecki anunța că nu se prea mai înțelege cu Ungaria din cauza diferențelor privind abordarea față de războiul din Ucraina. E drept că Problema Rusă reprezintă o prioritate pentru clasa politică de la Varșovia și, drept urmare, diferendul cu administrația Orbán ar putea fi decisiv.
Însă motivul pentru care administrația Morawiecki abordează proactiv România e și unul economic. Aici se pot face afaceri. Sunt bani. Care mai și valorează ceva spre deosebire de forinți.
Orbánomics (dar și corespondentul Erdoğanomics) reprezintă nutreț. Cifrele sunt clare și sunt ușor verificabile printr-o simplă călătorie până la ‘Stanbul sau Budapesta.
Însă aceste realități (vizibile de ani buni deja) care ne pun pe cea mai bună traiectorie economică din întreaga noastră existență ca nație, nu numai că nu sunt internalizate de comentariatul românesc – dar sunt chiar vehement contestate. Dacă nu scria „Eurostat” pe grafic ar fi zis direct că-i dezinformare rusă. Ar fi fost în stare. Pe Canapea am luat un hectar de înjurături în 2018 când, la Business Forumul din cadrul 3SI am prezis fix lucrurile astea: Că va fi infrastructură nord-sud, că va fi alianță cu Polonia, că nemții se vor faulta singuri (tocmai au făcut-o ieri) și că economic o vom duce peste din ce în ce mai multe țări din vestul Europei.
Nu merită în sfântă zi de Paște să-mi bat capul privind de ce comentariatul românesc scoate atât de multe prostii pe gură și pe tastatură deși au cifrele în față, însă am un sfat: Nu-i mai băgați în seamă. Deloc.
Trebuie să înțelegem (noi, populimea, civilii, câți am mai rămas) că tot ce trebuie să facem e să continuăm ce făcurăm până acum. Keep calm and carry on. Și să avem grijă la stocurile de popcorn căci inevitabil comentariatul românesc va continua să se facă de râs.
„Nu ne mai facem bine” trebuie să dispară din vocabular. Și cei care o spun neironic trebuie luați la mișto cât mai brutal. Și des. Așa cum îi faci oricărui mincinos în public 🤷🏻♂️
Căci adevărul e că ne facem bine. Încet, încetișor, dar consecvent. Experiențele din 1997 și 2009-10 ne-au învățat (da, pe noi, populimea) niște lucruri. Cum ar fi să nu avem încredere că ne va salva guvernul, să nu avem încredere în bănci (ce bine pică asta!) și să punem ouăle în mai multe coșuri. Rezultatul? Una dintre cele mai complexe și sofisticate economii ale lumii (traducere: rezistentă la șocuri) care, încet dar sigur, își ia locul cuvenit în Europa.
E drept, ne ajută și faptul că vestul Europei nu e doar condus de cretini dar și populat de mai mulți cretini (proporțional vorbind) decât România. E perfect firesc ca România să fie peste țările PIIGS (mai țineți minte acronimul?) – și o să fie. Așa cum este deja peste Ungaria, Grecia și Protugalia. Va fi și peste Italia și peste Spania. Răbdare și tutun. Capitalismul întotdeauna face dreptate – doar că-i ia uneori prea mult.
Singurul lucru de care avem nevoie e să fim lăsați în pace. Iar asta se rezolvă extern prin apropierea de proiectul Intermarium/3SI iar intern prin continuarea muncii de-a-i ține pe politicieni ocupați cu nimicuri.
Comentariatul românesc se plânge că politicienii nu fac nimic – dar asta e greșit. Politicienii români chiar fac lucruri – și de-aia nu creștem mai repede. Poate găsim o clasă politică ce pe bune să nu facă nimic. Ar fi de departe cea mai utilă pentru Țară de la Revoluție încoace.
Aveți încredere în proces, nu în oameni. Procesul economic e unul real și nu poate fi fentat la nesfârșit. Oamenii însă se mai schimbă, mai mint, mai sunt corupți sau sunt direct ticăloși.
Îndrăzniți să credeți în România! Merită! Inclusiv la portofel!
În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.
De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.
E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.
Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.
1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)
Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.
De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.
Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.
Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.
Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.
Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.
Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).
2. Scrierea desfășurătorului (două ore)
Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.
Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.
Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.
Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.
Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.
La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.
3. Logistica (o oră)
Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.
Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.
Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.
De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.
Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.
4. Filmarea efectivă
Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.
Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).
În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.
5. Descărcarea fișierelor (două ore)
Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).
Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.
Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.
6. Editarea (minimum două ore)
De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.
Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.
După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.
Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.
Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.
7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)
Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.
Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.
Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.
Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.
Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.
Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.
8. Publicarea (maximum două ore)
Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.
Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:
Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)
Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).
9. Post-publicare
Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).
În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.
Epilog
Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.
Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.
N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.
De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.
At the beginning of Russia’s war of aggression against Ukraine, multiple countries (and not just Western ones) imposed various types of sanctions on the Russian economy. The imposition of the sanctions’ regime was relatively well executed but very poorly communicated to the public.
The public was told (or was given the impression) that the Russian economy would collapse within months because it’s the toughest sanctions regime ever imposed on a country. The latter part was absolutely correct, but the former was clearly not entirely honest.
As a result, the public’s trust in the sanctions regime was needlessly shaken due to the high expectations – leading some to lean on exaggeration in the other direction, so far as to believe Putin’s claims that the sanctions had little or no effect. That’s also wrong. So, how’s it going?
Withdrawal of major companies
For once, someone in Academia actually did something useful for the public. So the Chief Executive Leadership Institute from the Yale School of Management went into the enormous undertaking of actually tracking down all of the big non-Russian corporations with business in Russia to see if they actually do make any move as (so many of them) promised.
1586 companies ended up on Yale’s list which gets upgraded at least once a week (last update on February 26, 2023), graded from A (complete exit from Russia) to F (digging in).
The result? 521 companies fully exited Russia (grade A) and another 500 curtailed most or all operations (grade B). On the opposite end of the spectrum, 238 companies either continue as normal or are actively expanding in Russia (“digging in” – grade F).
This in itself is extraordinary. Over 2/3 success rate in fact beats the previous attempt at a global boycott, which happened against Apartheid South Africa 35 years ago.
With that said, there is still room for improvement. There are many companies from Austria, G*rmany, France, Italy, the USA or the United Kingdom that are on the “grade F” list.
Cloudflare, Buzzi Unicem (Italy), BT Group (UK) or Doka (Austria) are some of the Western companies that are still operating in Russia that can still be… persuaded into no longer doing so.
Industry
The automobile production in Russia took a nosedive by 67% – and that’s according to Rosstat (the official Russian Statistic Institute, hardly a trustworthy source). The Russian automobile plants churned out 450.000 cars in 2022, according to Kommersant. That’s less than Romania, whose plants churned out 507.000 cars in 2022, which is not a record for Romania. Keep in mind that of those ~450k cars produced in 2022, quite a few of them are Soviet-era Moskvich which we don’t even know if they work.
75% of car-related transactions in Russia are of used cars, mostly second or third-hand from Japan. The overall number of transactions and production are lower than the 2009 global financial crisis.
To make things worse, there are no chips for anything. Russian leadership hoped to replace what they can’t get from the West by buying from China. There’s just one problem: the Chinese-supplied chips have an enormous failure rate. 40% of the chips delivered to Russia are defective. Such a failure rate makes any sensible production planning impossible. And the goods that are produced with the non-defective ones, obviously, end up being more expensive.
Other industries are under all sorts of weird pressures. So, for instance, Russia can produce its own steel, right? Well, yes, but… some raw materials used to be sourced from Kazakhstan. But Kazakhstan is no longer willing to sell. So the Russian plants now have to source it from within Russia but from further away from the plants (geographically speaking).
Speaking of Kazakhstan, the country bounces between refusing to sell steel to Russia to selling enormous amounts at dumping prices – distorting the Russian market in unpredictable ways. This is reported by Kommersant, which can’t be suspected of a pro-sanctions or anti-Russia bias.
Workforce
The Mayor of Moscow wrote in an official blogpost that things will get rough as hundreds of thousands of people are simply left with nothing to do in the city as everything relevant for them is closed or will be closed. That was in April 2022. Since then, the mayor has been subjected to a special persuasion operation to shut up about it. Even so… the numbers he presented were still real.
In response to multiple such situations (not just in Moscow) the government responded by trying really hard to absorb as many people as possible into various furlough schemes, fake or real government jobs or early retirement. Sure, over the short run, this eases the tension. But for how long can this be sustained? And who funds it? (more on that in a bit)
Nobody really knows how many people left Russia. According to research by The Bell, at least 512,000 people left Russia and did not come back (as of December 2022). This number is the most conservative estimate and most likely wrong, given that just Kazakhstan reported a bit over 200,000 border crossings one way (from Russia to Kazakhstan) without any returns.
Whatever number you choose to believe, one thing is certain: Almost all of the people that left are resourceful (and thus a lost tax base for the State).
This exodus (called “relocation” on Russian groups) strained the public resources of Georgia in particular but, eventually, slowly, things settled down on the host countries. Keep in mind that the exodus isn’t over. The industrial park in Tashkent (empty at my visit there in August 2022) is now full. With “relocated” Russians. After all, someone’s gotta fix the thermal energy distribution of the city, which is in dire straits, so why not fighting age Russian men?
But, Raiffeisen notwithstanding, the fact remains that nobody buys Roubles. Which means the current “official” exchange rate is wholly artificial and meaningless.
And since nobody buys Roubles, that means nobody is buying Russian bonds either. So how is Putin financing the enormous deficits? Well… the foreign currency reserves. According to the Central Bank of Russia, the state consumed between 7 and 11 billion dollars worth of foreign currency perweek. That sounds bad, but not so bad.
Just one problem: All of the statistics officers from both Rosstat and Банк России have been replaced at least three times since the onset of the war. Before the war, they used to be replaced every 6 years or so.
Energy
Here’s where things are a bit more complicated than both the West and Russia are willing to admit.
The EU countries “sold” the sanctions to their people as relatively easy to implement. The practice showed that it was a bit more complicated than previously thought. With that said, all things considered, things turned out quite okay. Europe didn’t freeze to death and, compared to other historical energy crises, countries of Europe fared better than expected.
Russia, on the other hand, “sold” to its people the message that Europe can’t decouple from Russia and that, if things really go south, there’s always India and China eager to buy in huge amounts as both countries are big consumers of fossil fuels.
Just one problem: Saying so is easier said than done.
It takes at least 6 years to build the necessary pipelines in order to deliver gas to China or India. So far, not a single centimeter of a new pipeline has been built. Translation: Russian isn’t selling excess gas to Asia. It can’t.
On oil, the logistics are easier, but India and China put a downward pressure on the price. Or, in common parlance, Russia is selling oil to India and China at a steep discount and routinely at a loss.
You see, extracting oil is not rocket science but it’s still a technologically complex process if you want to also be able to deliver it at a competitive price. And a year of sanctions and the departure of Western energy companies (and with them, their know-how) is taking its toll. Russia’s production price is now higher than the global norm. And continue to climb up as installations start to break down and fixing them is no longer that easy as it was in January 2022.
Ironically, it is in fact desirable that India and China continue to buy more and more oil from Russia at higher and higher discounts because, in doing so, it makes Russia lose money at an accelerated pace. And I have no doubt that’s exactly what’s going to continue to happen because China has no qualms in pillaging Russia for its natural resources.
What we don’t know
Russia stopped filing its paperwork with the IMF, the World Bank, the ITO and other institutions in July and hasn’t allowed the minimum scrutiny required ever since. In parallel, Russian ethnics within the IMF replaced the missing data with the reports from the Kremlin (unverified, even minimally, by anyone). This led to the IMF, World Bank et. al. to publish effectively Kremlin propaganda for months on end.
The situation has been discovered mostly by accident basically last week and hasn’t been corrected yet. So any report from IMF, World Bank, etc. on the GDP of Russia or any other economic data is, for the time being, untrustworthy.
Same goes for the Rosstat reports on some aspects of the economy (especially labor force and demographics) for the second half of the year 2022. the people working on them have been changed/reshuffled at least three times in the last 12 months. That’s a lot.
Even if we were to presume this was not done in order to get yes-men apparatchiks in place, that would twist the numbers to lie for the Kremlin – the mere disruption in the workflow is enough to render the reports for the second half of 2022 at least untrustworthy until further rectification. And there is no reason to assume any of that.
So when Putin says the Russian economy fell by 2.1% in 2022, there is no way to check whether that’s true. Same goes when a Western analyst says that it actually fell by X%. That guy doesn’t know that either. We have some reliable data (I presented some of it above) but we’re still missing quite a bit on other variables in order to make a semi-decent projection.
Some conclusions
So, do the sanctions work? If by “work” you mean the way they were sold to the public in March 2022, then the answer is no.
However, if by “work” one means “steadily and consistently eating away at the economical foundations of the modern part of the Russian economy” – then the answer is yes. Faster than I expected, quite honestly.
I had expected that inertia will take 15 months at the very least to catch up but, as it turns out, many aspects worked-out faster.
Imposing sanctions was a good idea, all in all. But it was a mistake to sell them to the public as a silver bullet against Russia, because such framing needlessly lowered the Western public’s trust in them and gave free talking points to Solovyov et. al. for no benefit.
Luckily, for all of us, the quality of Russian propaganda also took a nosedive lately. And visibly so for anyone who has been following this topic for more than three years. It could be because some of the people at RT and other places were in fact Ukrainian and are now refugees in Kazakhstan.
And while I’m glad that Russian propaganda took a nosedive, it is alarming that the West’s strategic communication is in such a terrible shape. Слава Богу we’re facing Russia of 2023 and not Russia of 2014 in the propaganda department.
La sfârșitul săptămânii trecute a explodat un nou caz de medic „erou” care, pentru un euro în plus (căci acestei profesii niciodată nu-i mai ajung banii) mutila sau direct ucidea oameni. Asta la nici 5 zile după ce a devenit oficial faptul că un alt „erou”, care ca profesie mutila copii, nu va păți absolut nimic. Căci în Republica Iohanistă Arahatistan această profesie are imunitate la orice.
„Presa” a tratat cazul doar din perspectiva procedurală. Dacă e voie să prelevezi sau nu, dacă e reglementat unitar în UE sau nu, sau dacă acest criminal sinistru dimpreună cu complicii săi avea țâdulă de la DSP sau nu. De parcă asta ar conta.
Puțini din „presă” au menționat și absolut nimeni din „presă” nu a tratat subiectul din singurul punct de vedere care chiar contează: Al cetățeanului.
Bă nene, băiatul ăsta (din nou, nu singur – ci cu mulți complici, la fel de șpăgari criminali ca și el) dădea în mod intenționat oamenilor tratamente greșite cu scopul de-a le distruge inima și a le crește șansele să vină tot la el pentru operații pe cord deschis. Lucrul ăsta nu e în dubiu. Inculpatul a recunoscut faptele și se află în arest. Dacă va și păți ceva sau nu, e o altă discuție.
Însă „presa” nu e deloc îngrijorată de acest aspect. Cum n-a fost deloc îngrijorată sau curioasă prea mult nici despre multiplele cazuri similare de îmbolnăvire sau ucidere intenționată și sistematică a cetățenilor de către „eroii în halate albe”.
De ce e presa interesată? De faptul că din ce în ce mai mulți dintre concetățenii noștri încep să conștientizeze pericolul. Și pericolul este însăși profesia medicală. Așa că „presa” e grăbită să ne dea pe prima pagină poziția șefei de la Colegiul Medicilor – o instituție care nu găsește niciodată niciun doctor vinovat denimic. Evăr! Așadar, o voce foarte credibilă, conform „presei”. Iar poziția Cătălinei Poiană este una cât se poate de anti-umană:
Nu cunosc cazul decât ca informaţie din presă, dar am văzut cum şi acest caz loveşte şi zdruncină în temelia încrederii unei părţi a populaţiei în noi ca şi corp medical. Poziţia mea este tranşantă în această situaţie: dacă, bineînţeles, justiţia va confirma existenţa faptelor prezentate în spaţiul public.[…]
[Solicit opiniei publice] să privească corect acest caz foarte grav din perspectiva încrederii în medici la nivel general şi să se aştepte decizia justiţiei.
Dacă a greşit trebuie să răspundă şi va răspunde în faţa legii. Nu trebuie însă să generalizăm, acest caz, dacă va fi confirmat de justiţie, reprezintă o pată, dar reprezintă acţiunile unei persoane, nu reprezintă modul de lucru al zecilor de mii de medici din sistemul medical românesc, indiferent de specialitatea medicală în care profesează.
Întreaga sa declarație este un exercițiu de PR în cel mai bun caz și o minciună sfruntată în restul timpului. La momentul declarației duduia cunoștea deja detaliile și știa că criminalul deja recunoscuse faptele, astfel că a veni cu calificative de tipul „dacă se confirmă” e un exercițiu de politician nicidecum de organ de reglementare a unei profesii.
Și aici e buba: Că așa-zisa profesie medicală nu (mai) este o profesie. Ci un grup politic de interese la fel de hrăpăreț și deloc diferit de alte grupuri de interese precum mafia imobiliară, mafia pariurilor ș.a. Toate acestea se ocupă cu uciderea lentă a cetățenilor – însă doar tagma doftorimii mai beneficiază încă de o aură de băieți buni deși mai degrabă ai încredere într-un patron de cazino decât în orice doctor. Măcar în cazinouri sunt reguli care se mai și respectă.
Pe Cătălina Poiană o doare că vede și populimea cât de criminală este tagma doftorimii, nu de faptul că un membru reprezentativ și decorat al profesiei pe care și ea o reprezintă îmbolnăvea sau ucidea oameni în mod intenționat pentru câțiva euro în plus.
Doamna Poiană minte cu bună știință când spune că dr. Tesloianu nu este reprezentativ pentru sistemul medical. Ba firește că este. Vasta majoritate a doctorilor sunt direct ilegitimi. Fie sunt șpăgari, fie sunt criminali, fie sunt incompetenți. Ocazional toate trei la un loc. Da, da, știu, știu, nu toți doctorii sunt așa. Doar aproape toți. Și la un moment dat trebuie să vină și vremea în care nu mai pretindem că un butoi cu 99,998% câcat și restul zahăr este un butoi cu zahăr.
Singura veste proastă aici e că nici acest caz nu zdruncină încrederea întregii populații în întreg corpul medical.
A avea încredere în doctori este, din capul locului, o imensă greșeală. Deseori o greșeală fatală. Doctorii te vor ucide fără să clipească, deseori cu bună știință, dacă asta le va aduce câțiva euro în plus. Da, aproape toți.
Și răspunsul la asemenea acțiuni criminale sistemice trebuie să fie unul mult mai serios decât trei arestări. Desființarea Colegiului Medicilor (prin simplul fapt că e inutil din perspectiva utilității publice) ar fi un prim pas. Al doilea ar fi o lege a malpraxisului scrisă exclusiv de cetățeni și politicieni. Într-o lege a malpraxisului nu ar trebui să aibă niciun cuvânt de spus niciun doctor. Când reglementăm violul sau crima nu cerem punctul de vedere al violatorilor, nu? De ce mă rog atâta deferență în fața unei profesii care ne ucide sistematic concetățenii?!
Doctorii îți vor binele. Și e datoria ta, ca cetățean, să faci tot posibilul să nu ți-l ia. Dacă ai încredere în doctori este vina ta și doar a ta.
Publicația americană New York Times a deschis o acțiune în instanță împotriva Comisiei Europene întrucât executivul european nu a publicat mesajele schimbate între președinta comisiei și CEO-ul gigantului farmaceutic, Albert Bourla.
Mesajele ar putea face lumină în privința contractelor în valoare de miliarde de euro privind serurile anti-Covid19 .
Ziarul american argumentează că executivul european are o obligație legală să publice aceste mesaje care ar putea conține informații privind înțelegerile dintre blocul comunitar și Pfizer Inc., înțelegeri la finalul cărora UE a plătit miliarde de euro pentru seruri anti-Covid.
Acțiunea a fost deschisă pe 25 ianuarie și a fost publicat pe portalul Curții Europene de Justiție în cursul zilei de luni, 13 februarie, însă deocamdată nu există alte informații publice în mediul online. Publicația Politico citează doi oameni apropiați de caz care confirmă că acțiunea în instanță este cât se poate de serioasă.
Această acțiune în instanță vine după ce Avocatul Poporului (Ombudsman) al Europei, Emily O’Reily a finalizat ancheta proprie ce a arătat că executivul comunitar nu a administrat corect lucrurile.
How do you know a topic is over and you won? Well, the opposition speaks your language and the head of a multi-million dollar media empire that dwarfs CNN, MSNBC, BBC and France24 together in terms of audience basically speaks the exact same words you’ve been speaking when you ushered in your own narrative.
Daily Wire is in top 10 largest podcast publishers (bigger than Disney!), in top 10 most widely read websites from the entire Internet and gobbles up 8 and sometimes 9 digits (!!) audience figures per day across platforms. In other words, Daily Wire is as mainstream as it can possibly be.
The video above, where Ben Shapiro (whose wife is a doctor – let’s not forget this 😂) speaks the language of the opposition effectively ends the conversation. So the pandemic project is over (even if you can still see pockets of Branch Covidianism on Twitter and Facebook). So, as this is slowly coming to an end, it’s time to ask, in all seriousness, what have we learned?
Reading back to the article I wrote at the beginning of this panic, almost three years ago, I have to say I’m sorry I was right on the 5th point. I was really hoping that I’d be proven wrong, and not too many little dictators would emerge. Unfortunately, human nature being what it is, things rolled more or less as I predicted. But the question is: How did I, and tens if not hundreds of millions of us across the Northern Hemisphere know?
No accident
I don’t have a Harvard Law education (thank God for that!) and my wife isn’t a doctor (Слава Богу for that too!) – and this remains true for every single individual who supported the Sofa message right from the get go.
Very well-educated and well-read men (and some women) are now coping with the fact that what they perceive as “the lesser” were entirely correct and they were wrong. Some are coping with it relatively honorably (by acknowledging they were wrong) while others maintain to this day that the rest of us simply got lucky. The latter category is worthy of scorn for many years to come, not only because they commit the sin of assuming shit but also because such hubris should be socially discouraged wherever possible.
We could’ve discussed luck if we had gotten one or two disparate things right while being just as wrong (or even more wrong) than the booksmart people. But that’s just not the case.
On everything – from survival rate, to the immorality, illegality and illiberalism of so-called NPIs, to the viability of the myocarditis-inducing experimental gene therapy clotshot… on everything we got things right, or at the very least closer to the truth than they did. That’s not a coincidence nor is it luck. It’s something else. Something that is now missing from those who profess to be thought leaders: street smarts.
Street smarts breed adaptable people
In the past, until the 1950s or even later, both the elite and the plebs had street smarts. In the past, the elites would speak 4-5 languages as a matter of routine, travel more or less with the plebs, and reality compelled them to learn how the world actually works once they step foot outside the reading room.
Now, however, most of these people live completely separate lives from the rest of us. In a very physical and concrete way. And that is to their detriment too.
Erika Fatland is the only writer that I’m aware of in contemporaneity that is both in the traditional elite chambers and still behaves like an elite used to. She makes good money off of investors and institutions for doing more or less what I do: travel the world by train with the plebs, speaking with the plebs rather than at them, and then report about it. Turns out the plebs are still willing to listen/read even a snob/elitist opinion as long as it comes from a place of authenticity (i.e. you’ve actually been there and know your stuff) – which is a nicer way of saying… having street smarts.
Us, the plebs, got the pandemic project right not necessarily because we were smarter (though in some cases that was the case too), nor because we were lucky. We got it right because we had a higher dose of a different type of smart.
Having street smarts is not just physical fighting skills and ability to manage difficult situations in an urban setting. Street smarts is also the ability to blend in with many different types of people.
By necessity or by choice, us plebs with street smarts didn’t stay in an physical or virtual silo during the pandemic project. We kept on talking to people who virulently disagree with us but also with people who probably agree with us a bit too much.
Street smarts does mean being able to assess risk. So for those with street smarts, it simply came natural not to freak out too much about the Wuhan Cough. It made sense not to automatically trust the “official sources” – precisely because down here, at the street level, we’d seen this movie before. We knew – not by luck, but by previous trial and error – that the official sources will lie if they’re required to do so or if they panic and get stupid in public.
Unlike the so-called “educated” we didn’t display the memory of a paramecium. So by September 2020, nearly 100% of the street smarts people had figured out most of the pandemic project. Face it: It wasn’t even hard. When you tell plebs that the Wuhan Flu spreads dangerously at the Church but not in crowded shopping malls, it doesn’t take a genius to figure out that something’s rotten.
The shock and horror of the book smarts people when they learned that the plebs will go around the mandatory vaccination with impunity (see Germany, France, Greece and Bulgaria, Italy, and so on) also showed just how out of touch these people are. I could go on more but you get the point.
Ideally, one would seek a balance between street smarts and book smarts. But, when such thing is not possible, then more street smarts is preferable for most people, since most of what constitutes street smarts used to be called common sense which, yeah, ain’t that common anymore.
Get the nerds back in the closet
So if there’s anything we can learn from the pandemic project in terms of reference points, it’s this: While books are good, touching grass is far better. And not being a terminally online NPC is highly helpful.
Ultimately, the pandemic project was a long, costly and painful experiment of a society ruled by nerds manipulated by pseudo-elites who wanted money and power (not necessarily in this order).
Face it: Most doctors are either corrupt bribery-receiving psychopaths or they are nerds. Neither category is fit to run society. Yet that’s exactly what the pandemic project attempted to do: to run society as if it’s a gigantic hospital ward with the sole purpose of preventing one disease.
Such dogmatic unidirectional focus and utter disregard for collateral damage (i.e. trade-offs) can be found in many people but it is overwhelmingly concentrated in just two categories: psychopaths and nerds.
And most of the people directly tormenting us for the last three years were nerds, not psychopaths. And without them, acting as enforcers, the pandemic project wouldn’t have been possible.
Think about it. Who tended to be the most Stakhanovite about the pandemic project? Corporate middle managers (nerds), hyperspecialized previously obscure Twitter accounts (nerds), terminally online antisocial IT folks (nerds) and the writers at “serious” newspapers (most of them nerds). Everyone else not in these categories dropped the pandemic project from their mind by September 2020.
Sure, we can quibble about exceptions and all that, but, by and large, the nerds were very good enforcers of the pandemic project without whom the project would’ve failed even earlier.
Some people still think this is something new. But it’s not. In 2009, Mexico went into lockdown for a flu. But in 2009, it was still acceptable to respond to those proposing such crap with the perfectly sensible reply of: “Shut up, nerd! Touch grass!”
I cannot stress enough just how big of a civilizational mistake it was to let the nerds out of the closet. It’s bad for society and it’s bad for nerds themselves too.
Can this geenie be put back in the bottle? I don’t know. But I do know that it’s worth a shot. Start by not taking nerds seriously and by avoiding as many activities associated with nerds as possible. It’s definitely a good start. Also, discourage your children from nerdy activities. Get him/her to play football/volleyball/whatever outside.
The takeaway is to continue to do what we, the street smarts people, got correctly right from the get go: Touch grass!
Mi s-a adus în atenție drama dintre Steven Crowder și Daily Wire. Pentru cine n-a urmărit, pe scurt: La un moment dat Daily Wire i-a oferit lui Steven Crowder un contract de $50.000.000 pe 4 ani care conținea, printre altele, o clauză de penalizare dacă S. Crowder era blocat/suspendat sau demonetizat pe Youtube. Deși S. Crowder și Jeremy Boering (fondatorul și finanțatorul Daily Wire) sunt prieteni de peste un deceniu iar personalitățile de la DW sunt/erau de asemenea în relații bune cu Crowder (care până luna trecută a lucrat la The Blaze) el a decis să iasă public cu povestea, inclusiv cu înregistrări audio ale unor conversații telefonice. A ieșit urât, cu sânge pe pereți… oarecum.
Naturalmente, publicul s-a împărțit în 3: Cei care vor unitate în cadrul frontului (și deci Crowder ar trebui să nu se mai plângă pentru a nu fractura frontul); cei care consideră că S. Crowder are dreptate când spune că DW este în cârdășie cu Big Tech și deci nu tocmai chiar conservator și, desigur, treimea de public care preferă și DW și SC și nu înțelege de ce atâta dramă.
Dar cred că în calitate de români non-leftiști ar trebui să pierdem mai puțin timp discutând despre cine are dreptate și cine nu. Nu doar pentru că ambele părți fac argumente destul de bune dar și pentru că, din România, avem totuși ce învăța inclusiv din scandalul ăsta. Iată, de pildă:
Ei se ceartă în public pe $50.000.000
Veniturile Daily Wire Inc. în 2022 au depășit $100.000.000. Blaze Media Inc. (de unde a plecat Crowder luna trecută) a încasat $20.000.000 anul trecut.
Există vreun site/platformă media/conglomerat media de dreapta în România care să fi încasat măcar $100.000 anul trecut? Nu din câte știu eu. Recorder în schimb a încasat peste €700.000 în 2021 din care peste €500.000 abonamente directe(legal donații). Sigur, o parte or fi bani spălați dar cui îi pasă? Legal oricum n-ai ce-i face.
Altfel spus, problema nu e că nu există apetit sau bani în România – ci că leftiștii știu să joace jocul în vreme ce dreptacii nu!
Și îți poți da seama de asta când apar dramele pe dreapta pe la noi – de multe ori sunt personale direct (se scot de la naftalină poze/filmări private vechi și alte nebunii) ori, dacă sunt pe bani, sunt pe sume ridicole. Bani de țigări în cel mai bun caz.
Ei totuși se susțin și ridică unul pe celălalt
În ciuda dramelor și certurilor, Ben Shapiro (fondatorul DW) este des la Blaze Media (”concurența” cum ar veni) și viceversa cu Glenn Beck.
Când apare un nou potențial aliat, îl curtează imediat. De pildă au angajat-o pe Allison Williams doar pentru că a refuzat certificatul de vaccinare la televiziunea ESPN – împușcând astfel doi iepuri de-odată: un PR-stunt și o intrare în piața fanilor de program sportiv (care deseori în SUA sunt instinctiv conservatori doar că nu prea știu).
Show-urile de la DW și BM (dar și Prager U, Newsmax, Rubin Report, etc.) cu regularitate aduc oameni de la ”concurență” și amplifică și activiștii mai mici. Se mai ceartă, se mai împacă, dar mereu țin ochii pe minge.
La noi? Eh… ca la noi. Aproape că nu a existat om adus la noi pe Canapea care să nu fie contestat ba că-i prea de stânga, ba că-i prea de dreapta, ba că are freza nu-știu-cum, ba că-i prea autoritar, ba că-i prea mainstream (!!), ba că nu-i suficient de cunoscut să merite deranjul… și tot așa. Și noi măcar ne-am străduit să aducem și din afara bulei. Am intervievat inclusiv politicieni leftiști (și-o vom mai face). Dar de la un punct devine enervant și obositor.
La noi fiecare vrea să fie rege pe pătrățica lui (ceea ce nu-i neapărat rău) dar se uită chiorâș la orice colaborare (ceea ce e mai mereu rău).
Și aici am avea multe de învățat.
Ei investesc (nervi, timp și bani) în platformele lor
De pe Dreapta, din câte știu, doar Freedom Alternative Network menține prezență nu doar în locuri non-mainstream dar și canale de distribuție proprii. Până și platformele cu profil militant religios sunt la mâna Youtube și Facebook. Îngrozitor!
Când Youtube a considerat că nu-i frumos să-i numim Doza24 pe cei de la unitatea militară, n-ar fost mare bai. Am distribuit episodul prin trei canale alternative și toată lumea care trebuia să-l vadă l-a văzut.
De atunci am învățat lecția și ne-am mai adăugat metode de distribuție, astfel încât să nu mai existe nici măcar posibilitatea teoretică de-a ne fi cenzurat ceva fără să poată fi imediat repus pe tapet.
În SUA, însă, toți au propriile canale de distribuție. Sincer, platforma de la Blaze nu e cu mult diferită (tehnic vorbind) de ce facem noi. Atâta doar că finanțele le-au premis niște briz-briz-uri mai fancy.
Iar când lucrurile o iau razna cu cenzura, se consolidează (așa a ajuns Prager U să fie înglobat în DW). Altfel spus, ei când văd o problemă improvizează, se adaptează și o depășesc. Da, se și plâng pe net de cenzură, dar pe urmă și fac ceva în privința asta. Și mai mereu în direcția întăririi și consolidării – adică fix opusul a ceea ce se face la noi – unde se promovează fragmentarea, procesul de intenție (oare ce interes are ăla de mă cheamă pe Telegram?) și suspiciunea.
Sigur, veți spune că unele sunt tare ale postcomunismului și că ele se vor vindeca încet – și, pe undeva, ați avea și dreptate. Însă aici nu vorbesc (doar) de publicul general ci de cei dă dreapta care pretind că mai știu câte ceva despre cum stau lucrurile.
Ei au un ecosistem – noi nici nu încercăm măcar să-l facem
Am adus vorba în 2021 despre constituirea unei federații (fie ea și informală) prin care să ne ridicăm mai mulți și să intensificăm colaborările. Mi s-a răspuns că sunt „centralist” și că o astfel de structură ar strica feng-shui-ul. Și asta a fost toată discuția.
Cumva, în SUA, asta nu se întâmplă. E loc în ecosistem pentru aproape oricine – inclusiv pentru non-americani. Sigur, n-o să ajungem în România la nivelul lor nici în 20 de ani. Dar de undeva trebuie început.
Nu cred că ar costa prea mult să ne mișcăm mai des hoitul din casă și să ne mai vedem unii cu alții și să mai filmăm/înregistrăm câte ceva. De fapt, nu că nu cred – știu sigur că nu e prohibitiv căci am tot făcut asta în ultimii 5-6 ani.
Da, știu, e greu. Înseamnă trial and error. Înseamnă inclusiv să te trezești că ai invitat un diliu la tine-n studio. Asta e, se mai întâmplă. S-a întâmplat el la case mult mai mari. Dar… numai cine nu muncește nu greșește.
În loc de concluzie
Ce vreau să dzîc e asta: Până să ne dăm cu părerea despre ce (nu) face bine Ben Shapiro sau Jeremy Boering sau Steven Crowder sau Candace Owens – eu zic să ne uităm mai des la noi în ogradă.
Daily Wire are un milion de abonați plătitori. Pare mult, dar când te gândești că sunt măcar 100 de milioane de conservatori în SUA, îți dai seama că de fapt mai e mult loc de creștere.
În spațiul vorbitor de limbă română sunt măcar 4 milioane de oameni care s-ar putea încadra la „de dreapta” (cu voia dv. aici folosesc liberal termenul). Dacă 40.000 (adică 1%) ar susține financiar un conglomerat (fie el și ad-hoc!) care să-și poată permită să facă programe/produse 7 zile din 7 – acel conglomerat ar putea concura serios cu goarnele Regimului. Dacă 2% ar face la fel, deja ar putea începe să dicteze tonul narativei măcar în 1/3 din cazuri.
Sigur, n-o să avem un Daily Wire prea curând (care să facă și producții cinematografice, să și editeze cărți, să facă și lawfare, și seriale, și documentare, și site de știri și câte și mai câte). Însă putem și trebuie să aspirăm să avem un Remix News românesc sau un Poland Daily. Chestii micuțe prin comparație cu orice american – dar cu siguranță within reach și în România.
Așadar, în loc să facem galerie pentru Crowder sau pentru Shapiro, poate n-ar strica să ne întrebăm fiecare dintre noi: Oare ce-aș putea face eu, personal, ca să fie mai bine?
Crowder și Shapiro sunt niște oameni foarte bogați care fac ceea ce fac mai mult din plăcere, la punctul ăsta – ambii fiind multimilionari. Să le ducem mai puțin grija și, cu energia economisită, hai să ne ducem nouă mai mult grija.