Posted on

Edi

La München s-a întâmplat ceva. Nu doar că România bătut cu 3-0 selecționata Ucrainei – dar România a obținut abia a doua victorie la un turneu final european (a șasea participare) iar cu asta Edi Iordănescu deja l-a depășit pe taică-su.

Anghel Iordănescu a condus România la două turnee finale europene – 1996 și 2016. Zero victorii. Edi are deja una dintr-o singură participare.

Mușcat de cur de toți, Edi a făcut liniște astăzi. Nu doar prin maniera disciplinată pe care a izbutit s-o construiască la echipa națională – dar și prin modul în care s-a manifestat și înainte și după meci. A rămas mereu sobru, mereu cu picioarele pe pământ, i-a trimis după țigări pe jurnaliști ori de câte ori a avut ocazia (și cam mereu a avut dreptate) și n-a băgat în seamă criticile, spre deosebire de taică-su care se mai ofusca.

Cu o zi înainte de meci mai marii analiști se plângeau că-i ia somnul la conferințele lui Edi și că nu-i pot urmări ideile și că-i amețește. Mărturisesc că nu mi se pare. Da, vorbește în fraze ceva mai lungi, cu mai mult de 4 părți de vorbire, dar de când e ăsta un lucru rău? Nu vrem ca echipa națională să fie reprezentată totuși de un domn?

Însă la München Edi a arătat pe cea mai mare scenă posibilă în Europa că și antrenează precum vorbește. Clar, precis și elaborat. Și că e în stare să le facă adversarilor ce le face și jurnaliștilor. Să facă să pară complicate lucruri simple.

Ce lucruri simple? Păi cam așa:

  • Bubui mingea, nu stai să faci floricele în apărare în fața unor adversari rapizi
  • Apropo, dacă tot îs rapizi, pune-i la alergat. Că-s oameni. Vor obosi (după minutul 75 ucrainenii nu mai puteau face o preluare corespunzătoare)
  • Ăsta e sport de echipă și se joacă pe goluri. Adică: mai puține ”numere personale” – mai mult pressing. Atacul vinde biletele, apărarea câștigă meciurile. Și, foarte important: Se joacă pe goluri. Nu pe posesie, nu pe cornere, nu pe ocazii

Ce-am scris până aici e valabil și dacă sâmbătă România pierde cu 0-5 și apoi pățește o nasoală și cu Slovacia.

Da, dar…

Da, știu, Drăgușin era să-și dea autogol. Dar nu și-a dat.

Da, știu, am jucat urât. Așa, și? Reamintesc celor mai tineri că în 1994 am bătut favorita nr. 1 sau nr. 2 la câștigarea Cupei Mondiale cu 3-1. Lumea își amintește golul de la mijlocul terenului al lui Gheorghe Hagi, dar nu-și mai amintește nimeni faptul că meciul a fost urât și dominat copios de Columbia.

Tot așa nu-și mai amintește nimeni că Elveția a dat generației de aur cu terenul în cap în 1994. Nici nu găsești repede un rezumat al meciului ăluia. Toată lumea ține minte că s-a ieșit din grupă și am bătut Argentina.

Așa și acum. În 2034 n-o să-și amintească nimeni că meciul cu Ucraina a fost urât și nespectaculos și cu un scor cam drastic. România merita să câștige, dar 3-0 chiar e prea drastic. Așa, și? În 2034 o să țină minte toată lumea golul lui Stanciu și contraatacul școală finalizat de Răzvan Marin. Da, cam greșeală de portar. Da, și cu ceva noroc a ”ieșit” contraatacul. Așa, și? Cu Argentina la golul 3 n-a fost la fel? Îi mai pasă cuiva?

În 2034 o să se țină minte că s-a mers la Euro2024 după o campanie neînvinsă, cu una dintre cele mai beton defensive din Europa (statistic vorbind) și s-a debutat cu un scor de vis împotriva unei naționale care pe hârtie arăta mai bine decât noi, demonstrându-se încă o dată că fotbalul se joacă pe teren și nu pe hârtie.

Copilul de 7-8 ani arătat în transmisiunea live imediat după golul 2 al României va ține minte la majorat că a fost acolo când s-a scris istoria. Nu va ține minte că a fost un meci urât. Nu va ține minte cât a tremurat la șarjele lui Mudryk și ale lui Tsygankov. Va ține minte că ai noștri au învins.

Da, ucrainenii (măcar 3 dintre titularii lor) ne-au tratat cu aroganță. Nici asta nu-și va mai aminti nimeni. 3-0 e ce-și vor aminti toți.

Tindem să facem înmormântare după fiecare înfrângere și nuntă după fiecare victorie. De-aia-mi place Edi – că nu e așa. O raritate în fotbalul de la noi.

Da, știu, e ”pila” lu’ tac-su. Dar nepotismul e rău când nu dă rezultate. Nu e rău în sine. Și Răzvan Lucescu a fost pila lu’ tac-su la Rapid, dar a dus echipa în sferturile Cupei UEFA bătându-l pe tac-su și apoi făcând curat prin ditamai Bundesliga. Putem încerca să nu fim USR-iști? Ms, pup.

Apropo de nea’ Mircea. Înainte de meci am văzut un interviu scurt cu Mircea Lucescu în aeroport în timp ce se îndrepta spre zborul său către Nemția. La aproape 80 de ani Mircea Lucescu are mai multă energie decât jumătate din oamenii de 30 de ani cu care interacționez cu regularitate. Și asta deși Lucescu senior are ceva probleme de sănătate și nu e un vreun health-freak. Ca el ar trebui să aspirăm cu toții să îmbătrânim.

Și acum?

Și acum… fie ce-o fi.

Belgia a pierdut cu Slovacia. Ceea ce înseamnă că meciul de sâmbătă devine finala pentru Belgia. Nu va exista niciun fel de aroganță. Vor trata meciul literalmente ca o finală. Dacă-i batem noi, e final de drum pentru generația lor.

Și dacă-i batem… ne vedem într-o piață. N-am mai ieșit în stradă pentru echipa națională din 1998. Mi s-a cam făcut dor. Vouă nu?

HAI ROMÂNIA!

Posted on

Parlamentul European merită AUR. Sau nu?

Există aproximativ trei oameni interesați de cum intenționez eu să votez. Okay, poate or fi treisprezece dar important e că statistic nu-s foarte mulți. Totuși mi-s simpatici și de-aceea fac câte-un zapis la (aproape) fiecare rând de alegeri.

Duminică sunt alegerile europarlamentare și, la fel ca și în alți ani, au fost tratate cu sictir de partidele mari – ceea ce nu-i chiar o surpriză. E de notorietate chiar și în cercurile europeniste că Parlamentul European e locul unde-ți trimiți politicienii de care vrei să scapi – și asta e valabil în orice țară din UE, nu doar în România.

În mod ironic, excepție de la regulă fac chiar partidele eurosceptice, eurorealiste și/sau ”extremiste” care, de regulă, își trimit cei mai buni politicieni acolo sau își ”cresc” sau recrutează politicieni special pentru tipul ăsta de funcție. Altfel spus, paradoxul Parlamentului European e că e luat în serios taman de cei care-l văd parțial sau total ilegitim.

Revenind la votul de duminică, subsemnatul și toți concetățenii cu drept de vot vor avea în față un buletin de vot cu 12 partide și alianțe electorale și 4 candidați independenți. De regulă, subsemnatul la europarlamentare aplică un standard diferit – în speță votez cu cine e cel mai probabil să deranjeze și/sau să enerveze. Iar dacă sunt două sau mai multe opțiuni care se potrivesc acestui criteriu, atunci departajarea o fac la șanse. Ultima dată (în 2019) Traian Băsescu/PMP s-a potrivit criteriului. Nu regret alegerea făcută.

Băzeus m-a reprezentat bine pe subiectele pentru care l-am votat: Migrație, religia păcii și rusia. Baremi pe rusia a făcut exact genul de tam-tam pe care-l voiam. Îi pot reproșa că a fost grav prost în public pe subiectul pandemiei dar, asta nu era pe buletinul de vot în 2019 și, la urma urmei, un vot e un contract de reprezentare, nu un certificat de căsătorie. Nu le poți avea pe toate.

În 2024 am cam aceeași dilemă. Criteriului meu se potrivesc două opțiuni: AUR și Alternativa Dreaptă (AD). Ba, mai rău, ambele se potrivesc și cu criteriile secundare pe care le aplic când votez (să-i cunosc personal, să-i cunosc dinainte de-a face politică, să rezonez cu valorile lor inclusiv pe subiecte nediscutate în public, etc.) – ceea ce face alegerea chiar dificilă. Să le luăm pe rând.

AUR

Strict pentru Parlamentul European (și insist pe asta, căci la locale și la viitoarele parlamentare lucrurile stau și vor sta radical diferit) pentru AUR se poate exprima susținere pozitivă, negativă dar și neutră.

Argumentul pozitiv pentru AUR este Cristian Terheș.

Cristian Terheș a ”nimerit-o” pe toate cele trei subiecte care mă interesează pe mine: Migrația, rusia și, foarte important, pandemia. Sunt extrem de rari politicienii care le-au nimerit corect pe toate trei. Și sunt de părere că astfel de politicieni trebuie răsplătiți la vot pentru a încuraja astfel de comportament în continuare.

Ba mai mult, Terheș a ”nimerit-o” corect și pe alte subiecte mai ”mici” ce ne interesează pe noi: precum dileala trans, dileala green și altele. În proces, Cristi Terheș a devenit pentru o vreme cel mai popular europarlamentar pe social media și punctum. E drept, nu e chiar foarte greu într-un Parlament dominat de fosile și sinecuriști care nici măcar nu mai dau pe la muncă – dar totuși nu e o performanță de neglijat.

Argumentul negativ pentru AUR e unul care se scrie singur: Nu vrei să votezi cu Comasații că doar n-ai băut sodă și nici cu cei care acum 2 ani și jumătate au votat să te omoare prin înfometare dacă nu bagi în tine ser cu miocardită. Cu astea ieșite din schemă îți mai rămân UDMR, cele cinci spitale de psihiatrie (SOS, REPER, PP, PRM și PSR), sinecuriștii de la PUSL precum și proiectele PDU și Alternativa Dreaptă. Independenții nu se pun, deși și-acolo sunt trei pacienți psihiatrici și o condamnată penal.

Aplicând criteriul șanselor, AUR e cea mai pragmatică opțiune.

Argumentul neutru pentru AUR vine din constatarea ilegitimității inerente a Parlamentului European astfel că, chiar dacă crezi toate lucrurile nasoale de le-a zis presa despre AUR, acelea sunt în sine un argument pentru votat AUR. Unei instituții ilegitime ca PE de ce i-ai trimite o opțiune serioasă? Îi trimiți cei mai mari scandalagii și aia e.

Nu spun că ăsta e neapărat un argument bun întrucât lista AUR (cel puțin locurile eligibile) conține oameni oarecum dezagreabili, dar nu neapărat scandalagii. Spre exemplu, mie nu-mi place deloc de Gheorghe Piperea, dar pentru că domnia sa este social-democrat, deci de stânga, nu pentru că ar fi scandalagiu sau prost. Piperea e multe dar prost sigur și precis nu e. Dacă Piperea ajunge în Parlamentul European și va decide să-și ia jobul în serios, va fi o imensă problemă în comisia juridică. Omu’ e doxă de procedură și în majoritatea timpului le ”dă” bine – chit că are el obsesiile lui.

Alternativa Dreaptă (AD)

Argumentul pozitiv pentru AD sună cam așa: Pe Adela o știm de mult. Deja de peste 10 ani. Are o consecvență și o tenacitate dovedită și cu siguranță Parlamentul European ar beneficia de prezența ei.

În plus, cu excepția câtorva săptămâni în martie 2020, Adela a ”nimerit-o” pe toate dosarele care ne interesează: Migrația, rusia, pandemia, dileala green, Intermarium ș.a.m.d.

Nu prea ai ce-i reproșa pe policy. Pe management, da, dar aia e o altă discuție de avut de săptămâna viitoare încolo.

Argumentul negativ pentru AD l-am auzit chiar week-end-ul trecut în timp ce făceam campanie pentru un candidat la locale și am dat peste un votant într-o dilemă similară cu a mea. Și sună cam așa:

Terheș oricum iese și nu mi-s simpatici ăia de sub el. AD poate scoate 5% sau poate nu. Dar sigur nu scoate 5% dacă nu-i votăm, indiferent dacă ne e prima sau a doua opțiune.

Nu e chiar rău argumentul. Dacă-ți place doar Terheș, atunci e rezonabilă poziția că el oricum iese întrucât e extrem de puțin probabil ca AUR să nu facă 5%.

E însă un argument mai greu de „vândut” celor care sunt fani ai unor oameni aflați mai jos pe lista AUR și care ar „prinde” un fotoliu la Bruxelles numai dacă AUR supraperformează. Spre exemplu, dacă-ți place Peter Costea (care se chinuie să intre în PE de 15 ani), AUR trebuie să scoată binișor peste 30% ca să aibă o șansă. În astfel de situații, argumentul de mai sus nu e chiar ușor de vândut.

Și acolo e și problema – căci în bazinul (așa mic, cât e) în care pescuiește Peter Costea sau chiar Mihai Neamțu, tot acolo pescuiește și AD. Sunt convins că votanții polarizați mă vor înjura cu sete pentru propoziția asta, însă știți și voi că așa e. Sau ați uitat de asta?

Da, da, știu, știu. Era alt context.

Cu astea spuse, în contextul ăsta, dacă-ți place și Terheș și Adela, e clar că liderul listei AUR are un avantaj suficient de mare încât merită ”riscat” votul pentru AD. În cel mai rău caz, intră Terheș și votul tău e redistribuit predominant la primii doi (cel mai probabil comasații și AUR). În cel mai bun caz, ai ajutat la producerea unei surprize și intră și Terheș și Adela (și posibil și nr. 2).

Apropo de nr. 2 – tare nefericit numele candidatului de pe locul 2 din lista AD. Înțeleg că n-are nicio vină că-l cheamă Horațiu-Nicolae Guță dar tot nefericită coincidență de nume. Sigur, Marcel Muia candidează pentru al șaselea mandat și Vasile Laba pentru al cincilea. Dar e totuși o diferență între primăria Chevereșu Mare sau Bistrița Bîrgăului și un scrutin național cu circumscripție unică.

Nu cred că se poate formula un argument neutru pentru AD. Sau dacă se poate, eu sigur nu sunt în stare.

Se poate însă formula un argument instituțional pentru AD într-un fel în care nu se poate pentru AUR: Instituțional vorbind, AD stă mai bine. E în cercurile care trăbă și e cunoscut de cine trăbă.

Puținele ieșiri internaționale mainstream ale AUR s-au realizat măcar parțial și cu sprijinul de facto din AD. O s-o las așa. Vă povestesc la cafea după alegeri dacă sunteți curioși.

Însă faptele rămân: Leadership-ul AD e acolo – pe lângă principalele figuri ale conservatorismului european, într-un fel în care AUR nu e.

Sigur, votanții polarizați pot spune că nu e așa de important că doar asta se poate rezolva și după alegeri cu mandatele pe masă când se schimbă și puterea de negociere. Nici ei nu se înșală, însă, gândiți și uman: Dacă voi ați fi Javier Milei și trebuie să dați un telefon în România la un politician măcar parțial pe aceeași lungime de undă – unde dați telefon? La AUR de care literalmente n-ați auzit sau la AD? Sigur, în practică probabil veți ajunge să sunați la ambele, dar primul instinct e înspre ce cunoașteți deja.

Or, la capitolul ăsta, AD are trackrecord mai bun. E în ECR de ani buni, e la toate conferințele care contează și pe toate listele de think-tank-uri care contează. Iar la acest capitol AUR e mult în urmă, ca să fiu politicos.

Și AUR are multe șanse să rămână așa. La urma urmei, Terheș a ajuns în grupul ECR pe persoană fizică după ce fusese ales pe lista PSD. Nu e ca și cum e ceva nemaipomenit să se întâmple la fel și de luna viitoare și restul eurodeputaților AUR să se trezească neafiliați sau în grupul ID (sau cum se va numi el după alegeri).

Nu spun că-i bine sau rău sau că neapărat trebuie să se întâmple așa – dar spun că e o posibilitate reală și de care nu e obligatoriu să beneficieze cei care au votat cu AUR pentru Cristi Terheș. Mă îndoiesc că sunt foarte mulți votanți AUR care ar fi bucuroși dacă AUR ar ajunge în ID. La fel de drept e că majoritatea votanților (ai oricărui partid din România) n-au înțeles nimic din ultimele două paragrafe.

Căci, hai să fim serioși, considerațiuni din ăstea de nuanță între PPE, ECR și ID sunt elitisme marginale. Poate că n-ar trebui să fie (spun unii) dar azi nu e momentul să discutăm asta ci e momentul să fim realiști. Și, realist vorbind, argumentul instituțional, deși net în favoarea AD, este unul slab pentru electoratul general mai ales în contextul unei campanii în care discuția despre europarlamentare a fost de facto zero.

În ultima lună am trecut, mai lent sau mai repede, prin 10 județe – cu rural cu tot. Pot număra pe degetele de la o mână afișele legate de europarlamentare pe care le-am văzut. Și Europa Liberă notează că e dificil și pentru ăia de știu unde să caute ca să afle cine candidează și de ce.

Și de-aici dilema

În contextul unei campanii direct inexistente pentru europarlamentare, hâc, eu cu cine votez?

Și măcar eu îi cunosc personal pe politicienii din vârful listelor. Dilema mea e mai mică decât a vastei majorități. Și numai între două opțiuni – nu mai multe.

Ideal aș vrea ca în următorul Parlament European să fie și Cristian Terheș și Adela Mîrza minimum. Sigur, la nivel de SF aș adăuga că m-ar coafa să fie și Peter Costea.

Dar, coborând cu picioarele pe pământ, am un singur vot și prea puțini sunt interesați de europarlamentare. Aia e atâta s-a putut. O să fie timp după alegeri să disecăm. Mă rog, sper să fie timp.

Probabil o să merg cu AD. Măcar să-i încurajez. Poate o să fie cu mai mult noroc decât a fost cu proiectul Noua Republică acum 10 ani. Sau poate dau cu banul.

Aia e. Acum, mă scuzați, dar am o campanie locală de deranjat. Ne vedem la vot!

Posted on

Belgrade honors the legends in the Ušće mud

Last week I did something I hadn’t done in years: Took a week off overwhelmingly for my own amusement.

Still paid attention to the news and came back from Serbia with several kilograms of newspapers and books to be used in future videos – but generally I lived off like in the 1990s: News only on TV and physical printed newspapers, food in cheap Yugoslav-era taverns where smoking habits remained civilized as opposed to ЕвроГейский союз, and patiently waiting to go to a good ol’ fashioned concert.

Rammstein was in town!

Tens of thousands of people slowly heading towards Ušće Park

And even though in 2024 everyone has a camera in their pockets, you can hardly find any images with the mud at the location. Which is both a testament to the quality of the show that the German band has put out that nobody got distracted to film the mud, but also a testament to the resilience of the metal fans. You have to dig deep into the Internet to find out there was mud.

Still… this needs to be said: The organizing was dogshit and occasionally literally horseshit.

The encircled seats cost more

The way the venue was set up was weird to put it mildly. The people in the stands paid more and saw less. And the benefit of seating was marginal given that anything you wanted/needed involved a hour queue while… standing.

The weather was absolutely haram throughout the whole week up to the morning of the concert. It suddenly got better just as the doors were opened for the venue. But by that time the entire surface was one giant mud pool.

I got dirty. But the chap I fell on will not walk for at least a month. The whole experience was one of a survival of the fittest. Which is fine in general, provided you don’t ask me to pay premium price for that. Although, again, the show was really good and, after all, I got out in one piece.

It’s not a Rammstein show without fire and pyrotechnics

After the show things got even more complicated.

Belgrade is a huge city, surface-wise. The city proper 50% bigger than Bucharest and the metropolitan area is almost twice as big as Bucharest.

The good news in this is that the city can easily accommodate over 120,000 people showing up literally overnight. The bad news is that navigating the city without public transport is impossible around an event like this. Even those who showed up with their cars still had to walk 5+ km – something which may not sound so bad, but it suddenly becomes bad after you stood on slippery mud for 7 hours because the organizing was horseshit.

Random street in Novi Beograd, not far away from the venue

Even if you managed to find housing “nearby” that’s not too helpful after hours of standing in mud. As for taxis? Forget about it. There are 570 registered taxis in Belgrade. Even if you assume 10 times more cars became available through apps such as Uber or Yandex, that still barely made a dent.

So, in its infinite wisdom, the GSP (Градско саобраћајно предузеће) decided to shorten the public transport schedule. It is indeed very motivating to walk in long columns and trams to pass by empty as they retire early. The tens of thousands of fools left high and dry? Mogu da sišu kurac, naravno. To je srpski način.

Poor foreigners using the underway passage

And I can’t complain that much. Both myself and my woman have a decent understanding of the Serbian language and Serbia as a country so we were fine. But those first time in Belgrade? Those were definitely not fine. Especially those who came from afar like from Scandinavia or Germany and didn’t quite understand that maps are for orientation purposes not some law.

Translation: The quickest physical route is the correct one. Traffic lights, or anything that is not a huge wall are just obstacles you casually gloss over. Literally. It’s either that or you walk extra kilometers because you believe Google Maps is real life.

That is to say if you can use Google Maps. Getting a local Serbian number has just gotten a lot harder. Такође зато што се јеби. What? The writing is confusing? Welcome to Belgrade. You haven’t been in a country with two alphabets before? 🤷🏻‍♂️

Rammstein – a story of persistence

I’m not even a big fan of Rammstein per sé, but I am a fan of persistence and grit. And Rammstein, whatever your opinion about them, is such a story.

This year they turn 30. They’ve been around in the same line-up for 30 years. Do you have any idea just how hard that in itself can be? It’s hard to keep a single friend in the same project for 30 years, let alone six friends in a controversial project that stirs shit up for a living. That is admirable!

To crawl from the poverty of the DDR into the degeneracy of the German punk scene, to then effectively invent a new style, sing only in German (how many big artists sing only in their mother tongue these days?) and become big… that is admirable. Because it was achieved by persistence.

Till Lindeman just turned 61 this January. The bass player is the youngest. He turned 53 this April. Seeing these old men being far, far more energetic than the majority of 25 year olds that I know is admirable. But also sad – for the said 25 year olds.

To perform dangerous stunts for over 2 hours in a venue like that is a performance in and of itself. But then the guys did it again the next day – because the tickets for the May 24th show sold within minutes.

I complain that I have to be in 9 cities in 3 countries in the next two months. These guys are doing 40 shows in 18 cities in 10 countries in two months. That is admirable. It’s hard work and their current amazing results didn’t come out of nothing – but out of a lot of hard work.

Everything was thrown at them: Accusations of satanism, typical German censorship, accusations of being pro or anti current thing, and, of course, a bullshit rape case as well. Nothing stuck. Because after a while, you become a living legend.

You don’t have to like Rammstein per se to appreciate this.

But one thing is certain: I ain’t going to concerts in Belgrade anytime soon.

It was still appreciated when the Romanian border patrol just assumed we were coming from the concert.

All in all, I’m glad I took this opportunity. I now have more newspapers for the Propaganda Basement. And, for a few hours, I remembered why the saying is “touch grass”. Because touching mud is quite unpleasant. Even when honoring the living legends that Ramštajn truly are.

Posted on

Corvinul!

Cea mai frumoasă finală a Cupei României din postcomunism s-a consumat aseară. La Sibiu.

Cei mai mulți dintre noi (cu tot cu subsemnatul) nu eram nici scrisoare de dragoste la precedenta finală frumoasă. În 1973 divizionara C Constructorul Galați înfrunta divizionara B Chimia Râmnicu Vâlcea. Interesant că tot o echipă din Galați e implicată și în precenda poveste faină. Și tot cumva legat de Râmnicu Sibiu (prietenii știu de ce). Atunci Constructorul Galați ajungea finală după ce elimina Steaua (care în ’71 ștersese pe jos cu Barcelona chiar pe Camp Nou) și Dinamo. Iar Chimia eliminase Argeșul lui Dobrin, CFR Cluj (într-un meci la Hunedoara) și Steagul Roșu Orașul Stalin Brașov care la vremea aceea era prezentă în cupele europene.

Aseară, Măria Sa Fotbalul a vrut Corvinul. De fapt, noi toți am vrut Corvinul. Inclusiv majoritatea gălățenilor după minutul 57 încolo. Pentru că trebuie spus: Victoria Corvinului a fost nu doar asupra formației Oțelul Galați (în sine o poveste frumoasă a ultimilor ani), ci și asupra meschinăriei numită pompos arbitraj federal, asupra mafiei pariurilor și asupra comercializării și importului neîncetat de străini pe care i-am tolera mai ușor dacă într-adevăr ar fi mai buni decât ai noștri. Da, în termenii ăștia trebuie vorbit; de ai noștri în comparație cu ai lor. Mai ales în Cupa României.

Câștigătorii sunt după cum urmează:

Viorel Ștefan Lică, Marius Chindriș, Alexandru Neacșa, Ionuț Dorin Pop, Antonio Bradu, Marius Lupu, Daniel Pîrvulescu, Marius Coman, Ștefan Daniel Lefter, Denis Hrezdac, Andrei Herghelegiu, Mhai Belisar, Flavius Iacob.

Antrenor: Florin Maxim.

Toți sunt d’acilea dă pă la noi. Cei mai mulți dintre ei complet necunoscuți. Ei vor reprezenta România în UEFA Europa League. Și da, vor lua licența, nu vă mai stresați. Corvinul e un club serios. E ”anonim” doar pentru cine s-a apucat de uitat la fotbal săptămâna trecută.

Spre deosebire de Liga I, în cupele europene lucrurile au rămas serioase. Și aici vine altă clovnerie: Corvinul Hunedoara va juca în Europa League dar nu are voie să joace în Liga lui Mitică Burleanu. FC Voluntari (who?) a putut. Dar clubul care ni i-a dat pe Mircea Lucescu, pe Mircea Rednic și pe Ioan Andone nu poate.

Și de asta am vrut toți să câștige Corvinul. Să se audă până-n fundul ultimului stadion din Fundu Moldovei că Liga Betano e un nutreț.

N-ai cum să bați asta!

Corvinul Hunedoara este una din poveștile frumoase ale Cupei și de departe cea mai frumoasă din postcomunism. Și mai frumos a fost că finala a jucat-o împotriva celeilalte povești frumoase din ultimii ani.

Oțelul Galați, învinsa, este la rândul său un club târât prin mehlem de micimea și jegoșenia politicienilor locali dimpreună cu federalii și mafia pariurilor. Ca și Corvinul, și Oțelul a pierdut tot la un moment dat. Și dispăruse de tot. Și niște nebuni frumoși au zis: Bă nu există așa ceva! Ca noi sau vă ia mama dracu! Și a fost ca ei. Din nimic a renăscut Oțelul în 2016 (care legal acum se numește Asociația Clubul Sportiv Suporter Club Oțelul Galați) și, deși a pierdut aseară, încă este pe drumul de-a reveni în cupele europene – acolo unde merită, de altfel.

Da-s-ar cu VAR peste arbitru

Însă aseară, moral cel puțin, ca să nu zic și ca joc, atitudine și, firește, goluri, Corvinul a meritat mai mult. Și Măria Sa Fotbalul i-a dat mai mult.

Pentru că da, trebuie spus: Marcel Bîrsan a futut meciul. La propriu. Iar Vladimir Urzică, Imre Laszlo Bucși, Florin Andrei și mai ales sătmărenii Rareș George Vidican și Szabolcs Kovacs își merită locul pe lista rușinii.

De-aia până și gălățenii au vrut să câștige Corvinul după minutul 57. Oțelul a deschis scorul dintr-o lovitură liberă care n-a fost. Iar apoi a preluat conducerea din nou dintr-un penalty care chiar n-a fost. De ce mai dau cluburile bani pentru VAR?

De-aia fotbalul de Cupă e mișto. Pentru că an de an, uneori foarte spectaculos, ca aseară, uneori mai puțin spectaculos – dar an de an oferă momente din astea: În care băieți mai degrabă necunoscuți îi trag cu picioarele pe pământ pe cei cărora nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas. Nu zic, Oțelul nu e chiar cel mai bun exemplu.

Însă în drumul spre această finală Corvinul a șters pe jos cu CFR Cluj. Un 4-0 neverosimil pe care cu toții putem fi de acrod că aroganții din Gruia îl meritau cu prisosință. Apoi în semifinale au șters pe jos cu o echipă care chiar n-ar trebui să existe dar care există prin bunăvoința Regimului. Unde mai pui că cu o echipă 100% românească au bătut și cele două reprezentante ale Ungariei în campionatul românesc – SEPSI OSK și FK Csíkszereda.

Apropo, FK Csíkszereda va juca baraj de promovare cu Dinamo București. Dacă se impune (și probabil se va impune, hai să fim serioși) vom avea încă un caz de ”fără bani publici în Liga I – mai puțin dacă-s ungurești”.

De-asta e frumos în Cupă. Căci în Cupă nu trebuie să ai licență și poți să fii tu oricine că dacă Măria Sa Fotbalul vrea altceva, atunci așa are să fie. S-a văzut și la case mai mari chiar sezonul ăsta.

Ditai Ajax Amsterdam s-a trezit călcată în picioare de USV Hercules. N-ați auzit de ei? E okay, n-a auzit nimeni de ei – nici măcar olandezii. Divizia D din Olanda nu e chiar cel mai popular campionat. Însă în sezonul ăsta Măria Sa Fotbalul a zis că Ajax merită un șut în dinți. La fel cum divizionara C Fußball-Club Saarbrücken a ajuns până în semifinalele Cupei Germaniei eliminând pe rând Bayern Munchen, Eintracht Frankfurt și Borussia Mönchengladbach.

Capetele de generație

Pe lângă lauda muncii foarte serioase care poate ar trebui lăudată de altcineva mai talentat decât subsemnatul, trebuie remarcați doi oameni: Portarul Ștefan Lefter (19 ani) și atacantul Andrei Herghelegiu (32 de ani).

Nu-i nimic mai frumos pentru un portar la început de carieră să triumfe într-o Cupă decisă la penalty-uri. Să-i dea Măria Sa Fotbalul putere de muncă și la Cupa Mondială din 2030 să apere un penalty care să ducă România în semifinale. Nici nu glumesc. De ce-aș glumi? Cupa Mondială e tot o Cupă. Dacă a putut Maroc, putem și noi. Și cel mai important pas e ăsta: Să joace ai noștri la noi acasă.

La celălalt capăt, trebuie remarcat ce final frumos de carieră i-a dat Măria Sa Fotbalul lui Andrei Herghelegiu. 16 ani – jumătate din anii săi pe planetă – i-a petrecut trăgând din greu în ligile inferioare sau în subsolul Ligii I. Mereu aproape de glorie… dar totuși nu.

Sigur, nu-i puțin lucru să promovezi din divizia C până pe locul 8 cu Hermanstadt între 2017 și 2019 timp în care să prinzi și o finală de Cupă din postură de divizionară secundă.

Dar nimic nu se compară cu a fi outsider-ul total și să înscrii penalty-ul decisiv, și de-o manieră spectaculoasă, cu care să ajungi în cupele europene deși toată lumea ți-a stat fățiș împotrivă. Andrei merita asta ca triumf al muncii sale mereu trecută cu vederea de iecsperți pentru că-i din Iași, pentru că n-are impresarul care trăbă și, da, pentru că nu dă bani cui trebuie.

De-aia e frumoasă Cupa!

În loc de concluzie

Corvinul poate să ia bătaie 0-5 din primul tur în Europa. Contează mai puțin. Orice punct vor scoate acolo va fi în sine un bonus. Ce contează e că de azi înainte orice puști din Hunedoara va purta cu mândrie tricoul Corvinului. Și peste 30 de ani niște copii care astăzi nu sunt nici scrisoare de dragoste vor auzi de la tații lor despre cum ai noștri au învins.

Asta nu le-o poate lua nimeni. Nici Burleanu, nici diliii ăia din Guvern, nici Arafat (care în anii trecuți a căutat cu Miliția să le răpească altor copii români bucuria Cupei) și nici expirații siniștri care-și spun astăzi presa sportivă.

Pentru puștiul de 12 ani care a venit la meci cu bunica, întrucât tata n-a avut timp iar, ziua de ieri rămâne pentru tot restul vieții sale în minte. Așa cum pentru noi, suporterii mai bătrâni, au rămas alte mari momente. Și pentru asta trăim. Că de-aia-i fotbalul iubit de peste 3,5 miliarde de oameni. Nu pentru pictoriale și jocuri video. Ci pentru momentele când ai noștri fac ceva frumos.

 

Posted on

Vine campionatul european. Și?

În ultimii 3 ani (aici incluzând și proiectul pandemic), apetitul pentru fotbal a crescut fenomenal, începând ușor-ușor să se apropie de ce era în urmă cu 15-20 de ani când prezența cu 4 echipe în grupele europene reprezenta normalitatea. Media spectatorilor pe stadioane seamănă cu mijlocul anilor 2000, zice Gazeta Sporturilor. Așa o fi. Ochiometric, nu sunt foarte convins.

Da, la ”U” Cluj, Steaua FCSB, Rapid sau Craiova e full – dar la astea mereu e full indiferent de divizia în care joacă. Dinamo și CFR abia depășesc 20.000 și respectiv 15.000 de spectatori doar când joacă cu Steaua FCSB. În rest, cam bate vântul. E drept, la CFR a bătut vântul și când au jucat cu Manchester United. Aș face o glumă cu frâna dar las pe altă dată.

Clasament spectatori la zi pentru sezonul 2023-2024.
Sursa: LPF

În toți acești ani (2009-2021) în care media spectatorilor era în constantă scădere, s-a tot pus pe seama infrastructurii proaste (de parcă în 2005 nu era tot proastă dacă nu chiar mai proastă), pe seama lipsei de rezultate deși actuala campioană a „prins” primăvară europeană și în 2012 și în 2018, CFR la fel în 2013 și 2020, plus surpriza plăcută Astra în 2017. Și echipa națională a mers la Euro în 2016 iar echipa de tineret a făcut senzație în 2019. Rezultate au fost.

Altceva s-a schimbat – nu infrastructura și nici rezultatele.

Dacă-i până-ntr-acolo, rezultatele de acum sunt mai modeste. Fosta campioană a „ieșit” din primul tur cu Șerif Tiraspol, mai acum doi ani CFR a izbutit performanța de-a fi eliminat de FC Scuipă-n Hrazdan Pyunik Erevan iar grupele UEFA Champions League nu le-am mai văzut prin România de 10 ani – ultima dată tot Steaua FCSB izbutise în 2014. Prin comparație, între 2007 și 2014 aveam echipă an de an în cea mai importantă competiție de pe planetă.

Ce s-a schimbat e nivelul de patriotism. Care a crescut cu mult. Iar asta n-are cum să nu se vadă în toate segmentele societății și cu atât mai puțin nu are cum să nu se vadă în cel mai popular sport din România și din lume.

Să vezi stadionul plin la Corvinul Hunedoara și finala Cupei să se jaoce între o echipă din ”B” și una din play-out cu casa închisă e ceva SF pentru suporterii mai tineri. S-a mai întâmplat în 2018 (adică tot recent) dar înainte de asta s-a întâmplat în 1982. De altfel între ’70 și ’85 au fost meciuri tari și surprize colosale în Cupă – și de-aia-mi place mie fotbalul de Cupă. De oriunde. Că acolo galoanele, pilele, banii, tupeul, aroganța, hipercomercializarea, corporatismul… au șanse reale să ia șut în dinți de la ăia mici. De la „ai noștri” cum ar veni.

Menționez Cupa pentru că e tot în organizarea FRF, la fel ca și echipa națională. Nu-i întâmplător faptul că în Cupă deseori vedem suporteri mai pătimași (nu mai spunem și mai pestriți) decât în Divizia A Liga I Superliga.

Bun… și în contextul ăsta vine Campionatul European.

Ceva nu pușcă

România s-a calificat după 8 ani la un turneu final. Într-un context cu totul special. Da, a terminat neînvinsă și lider de grupă dar și cu ceva noroc. Sigur, i-am apărat atunci amintind tuturor că sportul ăsta totuși se joacă pe goluri și că norocul mai ține și cu cei puternici. Dar percep asta și suporterii? Dar publicul general?

De obicei turneele finale (de campionat european și mondial) atrag și publicul general la fenomen. Așa s-a întâmplat și în 2000 și în 2008.  Ba chiar și în 2003 după prestația lui Urs Meier – un nume pe care minimum un milion de români nu-l uită nici astăzi. De altfel nici Urs Meier nu uită nici astăzi unde-i România și cine-i România. Știe el de ce.

Însă în 2016 nu s-a-ntâmplat asta. Și-atunci s-a pus pe seama scăderii generale a interesului publicului general pentru fotbal. S-au emis atunci și tot felul de ipoteze pentru a explica asta. Mai toate cam pe lângă subiect, dar trecem peste.

Eh… în 2024 însă turneul e în Germania (deci super ușor accesibil pentru români), echipa arată mai bine decât în 2016, patriotismul e la cele mai mari cote din post-comunism și vine pe fondul unei creșteri susținute a interesului pentru fotbal.

Și totuși… ceva nu pușcă.

Mi-am făcut planuri pentru turneul final. Vreau să văd un meci alături de conaționali – în public, pe ecran imens – și alte două alături de un prieten drag în cadru intim. Dacă România trece de grupe, revin în public. Și pentru scopul ăsta am zis să-mi iau și eu tricou cu echipa națională că n-am (am cu România ’94, ’98 și 2003 dar mai noi nu). Ca o ironie, am văzut turneul din 2016 din Ucraina (meciul cu Albania la Cernăuți – ce clovnereală!) iar cum primul meci îl jucăm cu Ucraina.

În fine, pe scurt, după ce am izbutit să-mi comand tricou (apropo – se vând ca pâinea caldă – deci interes este!) am zis să mă uit și eu după niște știri cu echipa națională. Mare greșeală!

Chestia de mai sus este „imnul naționalei pentru euro2024” – asta nu e de ”atât s-a putut” ci direct ”băejnebun?”

Serios acum, ce-i pidăreala asta? Dacă EURO2024 s-ar „juca” pe imnuri, României ar trebui să-i fie refuzată participarea din principiu.

Deci tu Federație – într-un context de creștere a patriotismului și interesului pentru produsul tău – te gândești tu așa că cel mai bine e să dai niște bani pe un cântecel de promovare care îmbie la somn.

E drept că niciodată n-am stat grozav la capitolul imnuri sportive (cel din 2008 tot cam somnolent fu iar cel din 2016 tot cam divers sexual) da’ parcă-i prea de tot! Comparați numai cu piesa folosit în 1998 și 2000 (și refolosită și în 2019 pentru europeanul de tineret):

Pe grupul intern s-a glumit (sau nu?) că mai bine puneau direct o manea sau piesa ”Oțelul Galați” și, sincer, cu cât mă gândesc mai mult, cu-atât cred că piesa Deliei chiar era mai potrivită (evident, cu versuri nițel schimbate). Nu ar fi fost nicio rușine. La urma urmei și piesa Luptăm pentru glorie e o adaptare după o piesă Iris.

În plus, piesa ”Oțelul Galați” și mai ales videoclipul chiar e reprezentativă. Are și rock, are și acordeon, are și peturi de bere, are și agresivitate light, are și hiperbole cringe, are și păcănele, torțe și un ritm de turbofolk care e mult mai reprezentativ pentru români decât i-ar plăcea bulei din online să admită. Și asta e o adaptare (una foarte reușită, strict tehnic vorbind).

Ceva nu pușcă: Imnul oficial e penibil, evenimentele dedicate Euro2024 încă nu sunt anunțate (se vor face măcar?), iar entuziasmul cu 6 săptămâni înainte de primul meci al României este… flasc. Ca să nu zic mai nasol. Înjurăturile le păstrez pentru video.

De ce? În mai 2000 și chiar mai 2008, 80% din băieții și bărbații cu vârsta cuprinsă între 8 și 80 de ani abia așteptau campionatul European. Ziarele mutau parțial secțiunea de sport mai spre primele pagini (deși erau știri politice contondente, mai ales în anul 2000), găseai tricou cu echipa națională la magazinul din centru, puștii nu concepeau să nu pună un ban deoparte ca să aibă de-o bere la meci iar discuțiile la colțul blocului erau clar despre dacă suntem în stare să batem Italia sau Anglia.

Acum? Tăcere. Liniște totală.

Și poate că n-ar fi o tragedie dacă imaginația aceluiași grup ar fi ocupată cu altceva. Dar nu e. Măcar în 2016 aveai reality show în politica americană. Plus că în 2016 nivelul patriotismului era la podea în România.

Poate mă înșel eu și pun întrebările prea devreme (mai sunt totuși aproape 7 săptămâni până la primul meci). Poate că după terminarea alegerilor europarlamentare și locale se face loc și pentru EURO24. Poate.

Un lucru e cert: Conversația publică s-a fragmentat într-un ritm accelerat în ultimii 4 ani. Valabil inclusiv în cazul conversațiilor de nișă. Gazeta Sporturilor are la ora scrierii acestor rânduri 5 articole pe prima pagină despre handbal. Toată divizia A de handbal în total nu strânge audiență cât un Petrolul-FC Botoșani în subsolul clasamentului.

Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.

Meh. Noi să fim sănătoși.

HAI ROMÂNIA!

Posted on

Make or break for new tech? “Adult entertainment”

Whether you call it Rule 34, educational content or, as in past times when Broadway was more honest – The Internet is for Porn – the fact remains that sex sells and sex-related trade is a driver of most new technologies. How that makes you feel is a separate conversation for some other time.

Short history

The oldest ever video was shot in 1874 and it’s something really autistic – the passing of the planet Venus over the Sun. The second oldest is from 1888 and it’s a random scene from someone’s backyard/garden. Third oldest is Lumière’s now famous 1895 shot of workers leaving the factory. The scene is now relatively famous because more people look up on the Internet “oldest continuous/smooth video”. But at the time, that scene had an audience of 10. Not ten thousand, but 10 people.

Just a few months later, in 1896, the first two erotic movies are made – one in France and one in the United States. That is the moment when “motion pictures” became an industry. Sure, the two films from 1896 wouldn’t be considered “erotic” today – but they were in their time. It’s also unsurprising that they happened in France (then just as today one of the most sex-positive countries and home of the invention of cinema) and in the US (the place where permitless innovation was the norm and daring investments a routine practice).

Video cassette recorder on the Betamax format

If you know what Betamax is, you’re either very old (and from a rich Western background) or someone who worked with anything that could be acquired in the post-communist chaos of early 1990s (like me).

If you don’t know what Betamax is, you’re either younger than 20 or you already know what VHS cassettes are. Betamax was the other format of cassettes, produced by Sony, as opposed to VHS cassettes produced by JVC.

In fact, Betamax cassettes were slightly better (and smaller in size) and they were the first video cassettes to be produced. A huge intra-Japanese war ensued with the Japanese government trying to force all manufacturers to adopt Betamax (because it was the first).

But the war was swiftly won by VHS. Why? Logistics and porn. But especially porn. The porn producers’ decision to adopt VHS as the medium of distribution for their production ended up making VHS the standard for everyone regardless of how they wanted to use their recorders/devices. This got expanded to cameras/camcoders too – which initially had a VHS cassette and later on a mini-VHS for regular people, while professional studios maintained the bigger ones (I filmed with one of those as late as 2004).

Betamax cassettes were produced until March of 2016 (!!) and VHS cassettes are still being produced today, though not by big mainstream manufacturers.

DVDs? Same story. They became widespread when pornographers decided they’re great for distributing higher-quality video. Then came mainstream movies and music. The reason pornographers adopted the DVD so fast was simple: Finally they could offer their end-users the ability to jump to the… ahem… preferred scene and do so seamlessly and without risking ruining the medium – as it had been the case with VHS cassettes. Anyone who digitalized VHS cassettes knows what I’m talking about – the most watched scenes tend to be the hardest to recover from an old tape.

Pay-per-view TV? Yeap, that’s pornographers’ work as well. And it was the same incentive: How to deliver content to clients in the most private way possible and as on-demand as possible while also charging money. Pioneered first in hotels and then in digital networks, pay-per-view TV became mainstream in early 2000s after the pornographers had perfected the model in the 1990s. In fact, the same pornographers then became consultants in tech and sale for mainstream content distributors later on.
The best example is Danni Ashe, the first big name in Internet pornography in 1994. Her career as a pornographer was, naturally, short. But her experience made her a sought-after consultant for every single big media corporation. She’s just the most famous example, but many others have been in the same position.

E-commerce? Yeah, that’s porn too. Long before anyone knew what e-commerce is, pornographers were already doing that as early as 1993. For the next 15 years, e-commerce meant porn. And then when it was perfected, industry insiders offered consultancy (for hefty fees) to everyone else on how to do it.

Likely the smartphone would’ve never become ubiquitous without the incentive for porn. In fact, the investments into 3G and 4G were only green-lit after consulting with the porn industry. It was (correctly) assumed that without the ability to distribute porn, the adoption of “smart” phones would be sluggish or simply won’t happen at all and thus investments would never be recovered.

By the way, this moment (around 2002 when 3G started to become a thing) is when you see a sharp rise in women consuming porn. A fact of life that anti-porn crussaders of 2024 have yet to integrate in their narrative(s), in part due to the women-are-wonderful effect.

Fast increase in bandwidth? Piracy and porn. Netflix came much later, when the market had “matured”. Netflix would’ve never happened without ThePirateBay and Porn.

From glorified tape recorder to useful technology

Michio Kaku calls present-day “AI” a glorified tape recorder. And he’s not wrong. As opposed to nearly every other take on “AI” on the Internet which competes in the “who can be the most wrong” Olympics.

But in order for “AI” (really just LLMs and 50 year old technology with bigger hard drives) to really become relevant, it will have to pass some tests. And the testing ground will be porn – regardless of what you and I think about that.

Just two days ago the first “AI” beauty pageant was announced. Well, sort of. It’s not exactly the first and the whole thing is not exactly new. But propaganda marketing matters because it creates perception. And in the world of propaganda, perception is reality.

But what will make or break this not-exactly-new-but-better-marketed technology will be “AI girlfriends” – which is a nicer way of saying porn. For now, there’s quite a bit of talk about how much that would be worth. But so far it’s only limited to chatbots.

May I remind you that chatbots for lonely people is not exactly something new. ELIZA is almost 60 years old.

Also, by “AI girlfriend” I don’t necessarily mean sex-bot androids with a language processor either – though that would certainly be a huge improvement. It will be enough if someone manages to create an advanced enough bot that can simulate a videochat-like conversation. That is to say… interactive porn by prompt.

By the way, interactive angle-changing for sport events that was the big thing in mid 2000s had been a thing in porn for over a decade prior. And the first interactive sports broadcasts paid for proprietary software to porn studios.

Similarly, the one who will be able to create interactive porn by prompt will get to set the standard for its “mainstream” offshoot (think realistic news anchors, entire sections of a featured movie and so on) and make big bucks out of it too.

There have already been some attempts at this, but they’re nowhere near close to good enough. And the only way they get good enough is through porn.

That’s when “media creators” should start worry. When the first company makes the first billion in revenue (VC investment doesn’t count) from selling access to PornGPT. That’s when we will also see the first really big REEEEE about porn in the 21st century, not dissimilar to the one from 1896 at the projection of (one of the) first erotic movies in a theater.

Or, alternatively, this doesn’t happen at all (or doesn’t happen in the next 50 years) because it’s too complicated without quantum computing – in which case “AI” goes where it deserves: A cute gimmick with niche applications – such as a glorified Grammarly to be used by kids to save time on bullshit assignments by bullshit professors/teachers in the bullshit institutions we still force them to attend because our societies are ruled by crazy people with bullshit ideas.

We’ll see what happens. But porn will be make or break.

Posted on

Japonia devine cel de-al patrulea partener strategic al I3M

În cadrul celui de-al nouălea summit al Inițiativei celor Trei Mări, procesul de aderare al Japoniei ca partener strategic al Inițiativei a fost finalizat.
Anunțul a fost făcut de Președintele României, Klaus Iohannis, pe platforma X (fostă Twitter).


În cadrul aceluiași eveniment au participat și președinții Finlandei și Muntenegrului, țări care nu sunt membre ale Inițiativei.

În Finlanda partidul Perussuomalaiset (populist de dreapta) susține aderarea Finlandei la Inițiativă iar după alegerile din aprilie 2023, în urma cărora la putere a ajuns o coaliție de dreapta, Finlanda a devenit mult mai interesată de acest proiect.

În Muntenegru, interesul pentru inițiative occidentale a crescut treptat după 2020, odată cu înfrângerea DPS în alegerile din 2020 și căderea în dizgrație a lui Milo Đukanović care condusese țara de la proclamarea independenței față de Serbia.

Context

Discuția privind cooptarea Japoniei ca partener strategic a început în urmă cu fix un an cu ocazia vizitei președintelui României la Tokyo unde a fost primit de Împăratul Naruhito cu ocazia depășirii centenarului de la stabilirea relațiilor diplomatice dintre cele două țări.

În cadrul discuțiilor de la cel de-al optulea summit, ținut anul trecut la București, cooptarea Japoniei în proiect a fost unul din elementele aduse de președinția românească.

Japonia s-a arătat interesată de participarea în orice formă la Inițiativa celor Trei Mări încă din anul 2021 iar cooperarea japoneză s-a intensificat după escaladarea rusească în Ucraina începută în 2022.

Președinția Inițiativei este asigurată rotativ, pentru aproximativ un an, de către țara care organizează următorul Summit. Poziția a fost deținută de România până în septembrie anul trecut. După terminarea lucrărilor Summit-ului de la Vilnius, președinția rotativă va fi preluată de Ungaria până la organizarea Summit-ului de la Budapesta în 2025.

Inițiativa celor Trei Mări este o platformă la nivel prezidențial ce reunește Austria, Bulgaria, Croația, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Slovenia și Grecia, cea din urmă aderând în 2023 la Summit-ul de la București. Ucraina și Moldova participă în calitate de parteneri.

Posted on

The youth have very good reasons to be angry

Well, Hell has just frozen over. The New York Times, a former newspaper, just published an article that barely scratches the surface of the crimes committed against our youth during the Pandemic Project.

The piece focuses on school closures and it leaves much to be desired, as it omits some details (such as the role of teachers’ unions and the systemic disinformation and censorship practiced by “public health”), but, even so, this is the first time when the leftist half (globally, not just in the US) is exposed more thoroughly to what we, in Team Reality, have known and explained since roughly 4 years ago.

And nowhere it is more evident that the leftist half is scared than in the comment section (which I urge you to read in its entirety so you familiarize yourself with the unreason and anti-thinking that permeates the mainstream Left).

Out of touch teacher

The comment section is choke full of limousine liberals and severely out of touch overly-paid bureaucrats – because that’s exactly what public school teachers are.

In every country – from the US, to Brazil, to Germany, to Romania and all the way to Kazakhstan – there’s the discussion that teachers are underpaid. I insist that the opposite is true. Public school teachers are way overpaid compared to the value that they deliver. And, in fact, given what the teachers’ unions did to our youth during the Pandemic Project, lowering their salaries by 50% and then freezing them at that level by decree for the next 20 years would be a good start before we start the discussion about what punishment teachers deserve for the crimes they committed.

But, since that is highly unlikely to happen (except Argentina where it is happening, mashallah!) the next best thing is preferable: The obliteration of public schools. By decree where it’s possible or by death by a thousand cuts where it isn’t possible (school choice initiatives, vouchers, homeschooling, unschooling – all are valuable tools that must be supported to the explicit detriment of public schools).

One self-aware NPC

But one comment in particular drew my attention: This one where the Pandemic Project mythology of “kids are resilient” is regurgitated, followed by a hope that the youth won’t judge them too harshly. My reaction to this is genuine laughter. Because you have to be a leftist to think that a traumatizing experience of senseless and brutal authoritarianism during the formative years will not have consequences over how those kids will eventually end up seeing those older than them.

You see, it’s not just school closures. If anything, in a lot of places, the school closures were indeed a blessing in disguise. But it’s the totality of the Pandemic Project. The mental health and the cognitive future of our youth has been intentionally harmed so that 85 year olds can live for another month or two. THAT, is fundamentally uncivilized. And always ends up badly.

The adults poured sand in skate parks to prevent kids from exercising, jailed or financially ruined young people for the crime of watching the sunset, arrested their parents for the crime of playing catch with them on an open field, when it couldn’t stop them from traveling, the adults intentionally tried to make their traveling worse – such as by banning pillows (yes, really).

And that’s just before I delve into the dystopian shithole that Australia was – a collective madness that made even the Taliban look reasonable by comparison. Australia is the only country except North Korea that refused to let its citizens leave the country. It is also the only country except North Korea in which no pandemic lawsuit was successful in court. Even in communist China some measures were struck down by the courts.

And no, it’s not a metaphor with the Taliban being reasonable. The Taliban gave asylum to an unmarried pregnant New Zealander (straight up haram in their “culture”) when her own country refused to let her come home. New Zealand is the country that arrested people for doing contraband with KFC, in case you have forgotten. And, after driving their youth crazy (in a very medical, psychiatric sense), NZ locked them up for days in a treatment that was considered inhuman even in Ceaușescu’s time.

Of course, I could go on like this for another 100,000 words and I’d still barely scratch the surface. And maybe one day I should. But in the meantime, what I’m trying to point out is that the Pandemic Project had a disproportionately negative impact on the youth. Especially those unfortunate enough to be between ages 7 and 18 during the Pandemic Project.

Given the crimes committed intentionally by adults against them, I can’t blame any young person for having zero respect for “our institutions” (whatever the fuck that means these days) or, really, for adults in general. There is no reason anyone younger than 20 to have ANY respect for any institution or for 2/3 of the adults. At least two thirds of adults enthusiastically or passively supported sacrificing the 12 year olds’ future so that 85 year olds live one or two months extra. There is no rational reason to ever forgive that.

Sure, we can ignore the problem for a while but, if we couple it with the already existent disdain for the elderly, described really well here by our Danish collaborator, the recipe for disaster is already baked in and cooking. Ignore it at your own peril. I have a clear conscience regarding the Pandemic Project. I not only said the right things, but walked the talk too. I’m still doing trips to the courthouse because of that. I regret nothing.

What to do?

A lot more needs to be written about the Evils committed against our youth during the Pandemic Project. And hopefully more will be. But an equally important topic is “and then what?”

Acknowledging the crimes is an important step. One which will be fought every step of the way by the adults at fault – because that’s how human psychology works: Nobody wants to admit he was part of Evil.

Meanwhile, all sorts of nefarious interests will, for sure, try to take advantage of the situation to further radicalize the youth in their preferred direction. In fact, this is already happening. I remember in 2020 when I was told by a “conservative” that I’m heartless because I was already working on the necessary deradicalization tools in post-pandemic and, yes, with an unapologetic bent towards my preferred policy outcomes.

But at least I’m honest about it. I make no secret that I want the youth to value freedom, much lower taxes and accountability and I want the youth to virulently despise “public health” in its totality, nearly all government bureaucrats and to presume that the experts are intentionally lying to them as a matter of routine and demand extraordinary evidence for absolutely everything an expert claims.

Other interests are less transparent about this. China for instance feeds our youth transgenderist propaganda through TikTok while it feeds its youth wholesome educational videos on DIY, relationships, healthy ways to have fun and so on. Russia uses the very real resentment over the Pandemic Project to demoralize the non-russian youth. And the response from our elites is essentially retarded.

You wonder why so many youngsters fall for russian disinformation? Well, check the mirror first. You might be at fault for it. When you call(ed) opposition to mask mandates “russian propaganda” – guess what? You just legitimized russian propaganda. This is also the work of the “wise” and oh-so-enlightened adults whom the youth, once again, is absolutely correct to disrespect.

I don’t purport to have all the answers, or even most of them. But here’s what I know: If we don’t make amends, and fast, things will get far worse.

Because while the youth have very good reasons to be angry at the world, the responses they come up with aren’t equally good.

If you are part of the 1/3 of adults who did not support the committing of Evil against the youth so that 85 year olds live a bit more, you have a duty to help with making amends.

In civilization, the old sacrifice for the youth, not the other way around.

The pushers of the Pandemic Project in the west loved to quote Japan as an example to follow. Well,… in Japan there was no mask or vaccine mandate, no lockdowns and, by the way, in Japan it is indeed customary for the old to take one for the team. Old and skilled people marched to almost certain death in 2011 to clean up the area after the Fukushima disaster – explicitly citing that it would be immoral for any more young people to be put at risk.

You are not asked to risk radiation poisoning for the youth. You are asked to do your duty to the next generation. Mentor a young person (preferably a man) in your profession. If a choice is between a young guy hurt by the Pandemic Project over a Covid Karen – always fire or purposefully disadvantage the Covid Karen in favor of the young guy. It is only moral to punish the guilty in all possible ways.

Other things you should do:

  • Talk to them. Seriously! You have no idea how lonely our youth have become. Sure, some countries are far worse than others – but the problem has gotten far worse everywhere (except Sweden) in the last 4 years.
  • Listen to them. Listen to their anger. And then judge it. Non-judgmentalism ideology has also weakened our youth. Judging it gently is what allows for growth and preparation for the real world.
  • Promote or invest in normal activities, preferably outdoors. I’m actively looking for an opportunity myself. We must bring back summer camps where they were allowed to fade away or have been shutdown by adults.
  • Speak up when the opportunity presents itself. I’m due for a meeting this week with an alderman over a youth project. He saw my virulent rationales and agrees that he and his equally old boomers have been too out of touch. Maybe nothing will come out of it. But you won’t know until you try.

This is the bare minimum you owe. First to your child(ren) and then to other youth.

Or… you can do nothing. That’s also fine. But don’t complain 10 years from now, please.

Two years ago a German teenager killed an old lady in Mediaș. He was sentenced to 14 years imprisonment a few months ago but there’s still strong resistance to discussing the motive. And that’s because the killer had been radicalized online (the real kind, not the bullshit sold by the corporate media) – a phenomenon that surged starting with 2020.

Don’t worry – you will see a lot more of these in the coming years. Coupled with random “unexplainable” suicides too. And, in larger countries, new serial killers as well. Because that’s the consequence of mass Evil committed against the youth.

But hey, what do I know? 🤷🏻‍♂️ I’m just a guy on a sofa that got roughly 90% of the predictions right on the Pandemic Project. I’m not an expert. Which is a good thing.

That’s it for now.

Posted on

Cenzura în postcomunism – miniserie

Prin primăvara lui 2021 a venit ideea unui video mai lung despre istoria cenzurii în România postdecembristă. Pornise de la o discuție în jurul unui protest din Proiectul Pandemic pe care presa îl ignorase la început. De fapt, în ciuda impresiei din mijlocul ochiului furtunii, situația libertății de exprimare în România s-a îmbunătățit considerabil în ultimii 35 de ani – însă memoria selectivă (precum și partizanatul) îi face pe mulți să-și amintească doar coborâșurile, nu și suișurile.

Seria Cenzura în postcomunism nu-și propune să fie un tratat academic – ci o trecere în revistă a unor evenimente importante din ultimii 30 de ani care au dus la schimbarea nu doar a mentalității dar și a jurisprudenței privind cenzura în România.

Libertatea de exprimare nu este un parametru cu 0 și 1 – ci cu nuanțe. Iar istoria acceptării ei în România la rândul său este cu nuanțe și suișuri și coborâșuri. Iar odată câștigată, ea trebuie apărată și, ori de câte ori este posibil, extinsă. Pentru a putea purta bătăliile pentru libertatea de exprimare ce vor avea loc în următorii ani, ajută mult să înțelegem și de unde am pornit.

Vom trece prin incidentele de trupe arestate pe scenă, confiscări de casete, procese intentate cu scopul de-a descuraja și reduce la tăcere (astăzi se numesc SLAPP – pe-atunci nu era nici terminologia), îl veți (re)vedea și pe Ralu Filip și, desigur, veți putea asculta casete de acum peste 20 de ani.

În mod ironic, seria despre cenzură e dificil de răspândit… chiar din cauza cenzurii pe motiv de copyright. Chiar și când legea este respectată, în practică de multe ori nu e suficient. Aceasta fiind una dintre bătăliile ce vor trebui purtate în următorii ani.

Până atunci, însă, vom folosi instrumentele care ne sunt la îndemână: Primele trei episoade vor fi disponibile integral doar pe Odysee. Din păcate Odysee taie mult din calitatea video, așa că toate cele patru episoade vor fi disponibile și pe tracker-ul nostru de torrente în format 1080p@50fps.

Vizionare plăcută!

Posted on

Parlamentul European – O cloacă de penali mai rea ca oricare alta

O știre care a trecut aproape nevăzută în România. Cu excepția G4Media (care și ei o publică doar schematic) n-a discutat-o nimeni.

Știrea sună așa: Unul din patru europarlamentari actuali este penal. Adică a fost deja condamnat măcar în primă instanță de minimum o infracțiune. Cele mai comune? Hărțuire sexuală și furt (delapidare, șantaj, infracțiuni asociate corupției, etc.) – urmate de constituire de grup infracțional organizat. Ultima e chiar ironică întrucât Uniunea Europeană în sine este grup infracțional organizat, dar sărim peste.

Le Monde, una din organizațiile care au luat parte la această investigație, ne amintește de scandalul Qatargate drept un mare eveniment care a zguduit încrederea în „instituțiile europene” și convingerea că acestea sunt o fortăreață anticorupție.

Povești de adormit copiii. O fi fost evenimentul ce-a motivat această investigație care să numere câți eurodeputați sunt penali – dar nicidecum vreun mare eveniment per ansamblu.

Chiar prima Comisie din această Uniune Europeană (adică post-Maastricht) – comisia Santer – a fost și prima care a demisionat în masă din cauza multiplelor scandaluri de corupție. Această Uniune Europeană este fondată pe corupție. Și a pretinde altceva nu e decât propagandă.

Revenind la ancheta jurnlistică despre care presa de la noi n-a găsit timp să scrie, din ea aflăm despre cazul Larei Comi (Forzza Italia) care e deja condamnată la 4 ani închisoare pentru furtul a €500.000 bani publici. Ca să vă faceți o idee, asta e de aproape 23 de ori mai mult decât suma cu care Liviu Dragnea a prejudiciat statul. Serios, Dragnea a făcut bulău pentru un prejudiciu de exact 108612 lei.

Ați văzut vreun din ăsta pro-UE protestând în stradă împotriva corupției dragniste din Parlamentul European? Firește că nu. Corupția nu există când corupții sunt buni europeni. Cum, nu știați?

Tot din ancheta cu pricina aflăm că 6 din cei 21 de eurodeputați belgieni sunt penali. Filip De Man (Vlaams Belang) de pildă nu fură bani publici – ci e mare fan al distrugerii în formă continuată. În special mașinile vecinilor îl tot enervează din ceva motiv.

Ancheta originală (a cărui link îl găsești doar dacă tragi cu tunul pe Internet) are și câteva cazuri mai degrabă frivole. Precum cazul lui Gunnar Beck (AfD) care a fost amendat că nu a folosit corect titlul de ”profesor” când a completat formularul pentru alegerile europarlamentare din 2019. Însă majoritatea cazurilor documentate sunt solide, de infracțiuni pe bune care în mod normal se termină cu pușcărie dacă le comit eu sau voi cei care citiți aceste rânduri.

Cum se compară cu România?

Cel mai penal Parlament al României în ultimii ani a fost legislatura 2012-2016.

Conform unui articol din Hotnews din 2014, din cei 580 de parlamentari, 35 aveau probleme cu DNA (Dragnea și Cosma printre ei) și alți 15 erau implicați în dosare penale ”normale”. Să zicem că toți erau de fapt vinovați (deși unii dintre ei au fost achitați ulterior). Asta înseamnă că cel mai penal Parlament al României avea 6% penali. De patru ori mai puțin decât actualul Parlament European.

Să zicem că HotNews n-a numărat bine. Și să zicem că Justiția a mai scăpat vreo câțiva. Dar chiar și-așa, și dacă presupunem că numărul real e cu 300% mai mare – tot iese Parlamentul României mai puțin ticsit cu infractori decât actualul Parlament European.

Mai mult context

Anul trecut zice-se că Ungaria a fost cea mai coruptă țară din Uniune. Dacă prezumăm că tot ce zice presa de opoziție despre deputații Fidesz-KDNP este adevărat, abia atunci reiese că aproximativ 15% din Parlamentul Ungariei este penal. Foarte rău, dar tot mai bine decât Parlamentul European. Asta, desigur, presupunând că presa de opoziție din Ungaria nu minte – o presupunere… liberală în sine.

În Germania nu e săptămână să nu se mai găsească încă un ofițer FSB fie pe lângă guvern fie pe lângă Bundestag. Și presa scrie conștiincios despre ele, dar niciodată nu le pune în context – căci dacă ar face-o, s-ar naște întrebarea legitimă: E cineva în conducerea Germaniei care NU lucrează pentru FSB?

Apropo de FSB, tot în ultima săptămână a aflat toată lumea că Tatjana Ždanoka (de la grupul Verzilor) lucrează pentru direcția a 5-a a FSB de 20 de ani. Doamna Ždanoka a fost europarlamentarul anului în 2019.

Ziceți ce vreți, dar în lumina faptelor, e absolut firesc ca euroscepticismul să fie în creștere. De fapt, ar fi o surpriză dacă NU ar fi în creștere.

Parlamentul European s-a erijat cu regularitate în rolul de profesor de anticorupție al României. Poate ar fi vremea să întoarcem masa. Nu, uite cum stă treaba: Ascultați voi de noi despre cum e cu anticorupția. Că până una alta nu noi suntem ăia cu un sfert din parlamentari infractori.

Conducătorii României ar trebui să găsească 🥚🥚 mai des și să-i spună Parlamentului European ceea ce i-au spus apărătorii ucraineni navei de război rusești.

Dacă nu acești conductăori ai României, atunci următorii pe care-i vom alege anul ăsta. Dar este esențial pentru binele țării noastre să nu i se mai permită Parlamentului European să-și asume o poziție de superioritate morală față de România. Dimpotrivă! România ar trebui să-și asume în mod explicit și fără nicio jenă postura de superioritate morală absolută față de Parlamentul European. Și mai ales față de Comisie.

Европарламент, идите на хуй, cum ar veni. Această instituție nu merită respectul românilor – mai ales al românilor care se revendică de la cauza anticorupției.

Eh, și-acum să-i vedeți pe toți ăia cu anticorupția-n gură cum fac pe Dracu’ în patru să nu discute despre subiectul ăsta, deși e campanie taman pentru europarlamentare.

Atât s-a putut.