Mai deunăzi povesteam cu Silvian despre subiecte de pierdut vremea. Zilele astea subiectul nr. 1 de pierdut vremea e Călin Georgescu. Subiectul nr. 2 e toată discuția despre CCR.
În două zile sunt parlamentarele. ĂLA e subiectul.
Așa că dădui o raită, în ultima zi de campanie, prin grupurile și blogurile/publicațiile zice-se dă dreapta, patrioate, suveraniste sau cum-și-or-mai-zice. Dar și pe la alea care se dau independente dă dreapta dar care-s ale Regimului. Bă nene toate, fără excepție, evită parlamentarele.
Unele și-au asumat o poziție pentru prezidențiale. Foarte frumos, dar alea-s mai târziu. Dar duminică, ce votăm? Nu zic să facă toți ca noi, că nu toată lumea are nervii și echipa necesară pentru așa ceva. Dar ceva, acolo, 400 de cuvinte, măcar? Nu? Nimic?!?!?!
Acum ceva timp, în preistorie (cu mult înainte de Colectiv) aveam un profesor genial dar cu ceva probleme. Se enerva relativ ușor și-i trecea în 20-30 de minute. În acel interval era bine doar să admiri show-ul, că n-aveai cu cine discuta oricum.
Și, înainte s-o ia razna, deseori spunea, cu referire la evenimentul ce-i declanșa furia (care invariabil era altcineva făcând/spunând o prostie): ”Și uite-așa-ți piere tot cheful…”
Eh, la domnia sa mă gândesc azi, în ultima zi de campanie, văzând cum o mulțime de cetățeni pierd vremea. Doar că nu pe ei sunt supărat – ci pe cei care se erijează în furnizori de informație.
Canale mai mici sau mai mari de Telegram, site-uri/bloguri, conturi de X și chiar canale de TikTok care au păreri non stop despre Călin Georgescu, dar nicio părere despre parlamentare.
Cum identifici o operațiune de pierdut vremea? Uite așa o identifici!
Dacă azi un canal de politică nu-ți spune cu cine recomandă ei să votezi la parlamentare dar în același timp te toacă cu CCR sau Călin Georgescu – acel canal este în cel mai bun caz inutil și în cel mai rău caz un serviciu de containment al Regimului menit să-ți piardă vremea – nu să încerce să-ți zică ceva (fie și ceva prost!) despre cum să contribui la schimbare.
Dacă azi un canal de politică îți pierde vremea, nu zic să nu-l mai urmărești – dar insist să-l reevaluezi critic. Timpul tău e valoros. Tu alegi cui să-l dai. Și, acum că știi, vezi cine ți-l irosește și decide în consecință de cauză.
Și dup-aia dă click aici, caută-ți județul și ia în considerare recomandarea noastră. Dacă nu-ți place, e okay. Dar dacă te-am făcut măcar să te gândești la parlamentare în loc să pierzi vremea, tot am făcut ceva bine azi.
În iulie 2020, un Ludovic Orban lansa cel mai mizerabil atac la ordinea constituțională și de drept a țării instigând românii să ignore deciziile Curții Constituționale pentru că nu-i ieșea lui cota de Hapciu la hectar. Asta după ce cu 3 luni înainte prezidase peste un abuz pe care nici Gheorghiu-Dej nu a îndrăznit să-l facă: acela de a închide bisericile de Paște.
Câteva luni mai târziu, Ludovic Orban avea ceva cu adolescenții și cu tinerii, într-un mod grotesc pe care, iarăși, nu l-am mai văzut la alți politicieni nici până la el și nici de la el. Acei adolescenți au astăzi drept de vot și bine ar fi să-și amintească cine este de vină pentru traumele suferite de ei sau de prietenii lor în 2020.
De vină sunt, în ordinea asta: Ludovic Orban, Nicolae Ciucă și partidul USR. Exact în ordinea asta.
Orban dragă Doamne ”s-a retras” (ca și cum ar exista retrageri după ce s-au tipărit și distribuit buletinele de vot). Însă celelalte două jeguri vă cer duminică votul. Și este de datoria voastră să nu li-l dați și, mai important, să-l dați în mod intenționat altora.
Ca la fiecare rând de alegeri, cei 3-4 oameni cărora le pasă cum votez eu m-au întrebat ce recomand. Însă, față de anii trecuți, nu am niciun răspuns pozitiv. Dar am unul negativ: Orice numai ăștia NU.
Un vot pentru Lasconi, Orban sau Ciucă reprezintă un vot pentru iliberalism și, sincer, un act de trădare națională. Nu există, oricum ai da-o, ceva mai rău decât ăștia trei pe buletinul de vot. Căci, din nou, Orban rămâne pe buletinul de vot – cu tot cu ”retragerea” lui.
Sigur că toți candidații au câte un cusur și o colecție de scheleți în dulap. Dar niciunul, în afară de ăștia trei, nu are la activ abuzuri liberticide, călcarea sistematică în picioare a Constituției și suspiciunea rezonabilă de crime împotriva umanității.
Copiii n-au fost bătuți la întâmplare de Miliție pentru că tușeau neregulamentar decât sub Ludovic Orban. Dreptul la protest, fundamental în orice democrație, n-a fost suprimat sub Ciolacu, Geoană sau Diaconescu (restul oricum n-au fost la putere) – ci sub Ludovic Orban, Nicolae Ciucă și a guvernului PNL-USR (pe care Elena Lasconi l-a susținut entuziast).
Fanii țaței din Câmpulung repede ne spun că ea nu era în guvern atunci. Dar ca președinte de partid nu l-a exclus nici pe Barna și nici pe Vlad Voiculescu – probabil cel mai extremist și iliberal ministru din România postdecembristă. Ba încă i-a pus pe locuri zice-se eligibile la parlamentare! Și tot de voi va depinde săptămâna viitoare ca nici acele locuri să nu fie eligibile și USR să nu mai prindă Parlamentul deloc. Dar asta e poveste pentru săptămâna viitoare.
Pe fanii ostașului și ai lui Orban nici n-are rost să-i insult. Se insultă singuri. A face shilling pentru Ciucă e în sine o insultă adusă atât electoratului cât și propriei persoane. Și aici e probabil avantajul pentru noi, ca cetățeni: Cei pe care trebuie să-i pedepsim sunt deja praf. Certificatul lor de deces politic este deja scris. Duminică doar trebuie să arătăm decența ce se impune și să-l și semnăm!
Fără anulări
Cel mai important lucru de evitat duminică este anularea buletinului de vot. Un vot nul reprezintă un protest inutil. Din 2009 încoace nici măcar nu mai apare cifra cu voturi nule prin titlurile de presă. Literalmente nu-i pasă nimănui.
Dacă vrei să generezi o reacție, însă, cel mai eficient e să pui ștampila unde bulele și mai ales capetele de la televizor zic să nu o faci.
Cei mai avantajați sunt cei cărora le place Geoană sau Simion. Se pare că unul din ăștia poate (a se citi: are o șansă rezonabilă de a) rămâne în cursă. Astfel că voturile lor vor conta mai mult în a genera lacrimi la PNL și USR.
Însă ce fac(em) dacă nu-mi/ne place nici Geoană și nici Simion? O să prezum că nu-i place nimănui Ciolacu dintre cei care citesc aici – o să mă iertați pentru asta.
Pentru ăștia sunt în continuare opțiuni: Cristian Diaconescu (pentru cui îi place modelul ăla de discurs), Terheș (pentru cine nu-i suficient Simion) sau, eternul vot de protest, Kelemen Hunor.
De fapt, și un vot pentru Kelemen Hunor s-ar putea dovedi important politic întrucât există o șansă nenulă ca prezidențiabilul UDMR să termine deasupra lui Nicolae Ciucă. Gândiți-vă puțin: Cam cât de marfă ar fi ca Hunor să termine peste ostașul în slujba țării? N-ar fi doar decesul politic al lui Ciucă, ci înmormântarea întregului PNL așa cum îl știm astăzi!
Nu trag nădejde că Kelemen Hunor va termina peste Ciucă dar țin totuși un păhărel deoparte pentru situația puțin probabilă în care acest scenariu se adeverește.
La sfârșitul zilei, însă, important este ca turul al doilea să nu aibă nici candidatul PNL și nici candidatul USR. Aceste două partide trebuie pedepsite aspru pentru 2020-21.
Prețul pentru această pedeapsă este unul mic. Nu o să se întâmple nimic notabil dacă o să fie Geoană, Simion sau Ciolacu președinte. Aspect cu care s-a împăcat deja și electoratul din moment ce nu s-a înghesuit la ”dezbateri” și nu pare să-i pese prea tare.
Drept urmare, ar fi mare păcat să nu profităm de această șansă de-a îngropa politic aceste două partide. Poate trag lecțiile potrivite din asta. Sau poate nu. Dar dacă nu-i pedepsim, cu siguranță nu vor trage învățămintele necesare pentru că nu vor avea niciun motiv.
Numai umilința determină un partid politic să se apuce de gândit. Iar alegerile de duminică reprezintă un moment foarte bun de pus asta în practică.
Hai la vot!
P.S.: Să nu uităm să consemnăm că începând de lunea asta, AD este de facto în alianță cu USR/Lasconi. Știți ce să faceți cu informația asta.
Așa s-o primit că săptămâna asta filmăm podcastul în timp ce peste Prut se votează. Astfel că vom putea spune lucrurile mai puțin plăcute fără să influențăm nici măcar un singur vot din cele două pe an pe care ne propunem să le influențăm.
Chiar și-așa, e bine să rămână pe hârtie și un gând înainte de deschiderea urnelor.
Dacă guvernarea AIE (Alianța pentru Integrare Europeană) îmi dădea pașaport în 2014, acum nu scriam articolul ăsta ci eram în tren spre secția de votare ca s-o votez pe Maia Sandu (maMaia, cum o alintăm pe-aici). Dar guvernarea AIE (cu maMaia printre miniștri) considera rezonabile cerințele de cetățenie din era sovietică, așa că n-am cum s-o votez. Dar poate totuși o votează moldovenii.
Abordarea propusă de Nicolae Federiuc îmi pare cea mai bună: las-o pe maMaia acolo unde stă, că o să fie vreme să ia și șuturi în dinți. Ar fi bine dacă 50%+1 din cei ce se vor prezenta la vot astăzi ar urma abordarea asta. Însă…
Isteria tot va costa
De pe Canapea noi credem că maMaia va fi realeasă. Mai la limită, mai cu multe emoții (mult mai multe decât ar fi trebuit), mai târâș, dar până la urmă iese.
Stoianoglo e competitiv tot din vina maMaiei. Știți povestea, nu are rost astăzi.
Pariul este că suficienți cetățeni moldoveni vor avea răbdare până la parlamentare să o pedepsească și pe maMaia și pe toți siniștrii din /pas/ – în loc să-și verse năduful (predominant justificat) astăzi. Aflăm în 48 de ore (sau pe-acolo) dacă și iese pariul.
Însă problema de fond rămâne: Isteria că vine războiul în Moldova dacă nu câștigă maMaia va trebui decontată. Isteria cu iz profund xenofob că nu-ș-ce face fantoma lui Ștefan cel Mare dacă iese Stoianoglo preș va trebui și ea decontată. La fel și toate vadimismele din campania asta.
Stoianoglo are o față de bidon turtit, e un pro-rus nesincer (spre deosebire de Dodon, de exemplu) și carisma unei vopsele neuscate. Ai atâtea lucruri nasoale (și adevărate) pe care le poți spune despre el – și totuși deștepții ”pro-occidentali” s-au gândit că cel mai bine ar fi să se lege fix de ce nu-i vina lui: că-i găgăuz.
Serios acuma, voi vă auziți când vorbiți? Sau vă citiți textele înainte să efectuați clic pe butonul pe care scrie ”Publish”? Observați că nu mă iau de dilelile postate de orice exaltat (deseori anonim) pe Internet. Ci de cei care ar trebui să știe mai bine și, poate mai important, au datoria să știe mai bine.
Optică și ton
Chiar dacă pot înțelege, poate pe alocuri chiar simpatiza, cu abordarea asta de ”totul pentru victorie” – rezultatul din primul tur și de la referendum ar fi trebuit să dea de gândit celor care pretind că se pricep și înțeleg. În mod evident, asta nu s-a-ntâmplat. Și dacă Maia Sandu nu este realeasă, ăsta va fi unul din principalele motive.
Da, da, rusia cumpără voturi. Bine, bine, dar nu a cumpărat și în 2020? Și în 2016? Și în 2021? Categoric, da!
Ce s-a schimbat însă e că partida zice-se pro-occidentală (”ai noștri” cum ar veni) nu mai izbutește să se prezinte drept alegerea evident bună. Iar asta nu e doar vina rușilor.
Parafrazându-l iarăși pe Federiuc, riscăm să pierdem războiul hibrid nu pentru că rușii ar fi prea șmecheri, că nu-s – metodele lor sunt rudimentare și previzibile în vasta majoritate a cazurlor – ci pentru că noi suntem prea proști. Iar pro-occidentalii excesiv de deconectați.
La sfârșitul zilei, ca să câștigi alegerile, este imperativ necesar să nu iei oamenii de proști. Cu cât îi insulți mai tare, cu atât ai mai multe șanse să iei bătaie datorită (sau din cauza – depinde de ce parte a ușii de la baie te afli) celor care se sictiresc și zic așa: ”Bă știi ceva? Cu tine NU! Că m-ai enervat.”
Strategia insultării electoratului l-a costat alegerile pe Mitt Romney (discursul celor 47% – s-a întâmplat în preistorie, hăt în 2012). A costat-o pe Hillary Clinton. Foarte probabil o va costa și pe Kamala Harris. L-a costat pe Adrian Năstase. L-a costat pe Victor Ponta. Este ridicol să credem că pe Maia Sandu și pe /PAS/ nu-i costă nimic, electoral vorbind, să insulte inteligența electoratului în mod sistematic.
Fiecare din exemplele de mai sus au fost contracarate la un moment dat cu ”da, dar cam avea dreptate” – și de fiecare dată când cineva îmi răspunde așa, eu devin convins că nu stau de vorbă cu cineva care vrea să câștige.
Percepția e realitatea
Da, cam 47% din americani frecau mâțul. Cu siguranță facem de-un basket of deplorables dintre zecile de milioane care au votat cu Donald Trump în 2016. Și tot așa. Bă da’ nu zici asta cu glas tare când tu le vrei votul!
Și aici e buba și pentru maMaia astăzi și la primăvară pentru /PAS/. Că percepția nu arată bine deloc. A dat-o drept la țintă nen’to Usatîi când a zis sindromul Gorbaciov. Care, apropo, nu-i ideea originală a lui Usatîi. A dat-o ca risc sistemic Dungaciu la începutul guvernării /pas/.
Pe hârtie în exterior, maMaia arată excelent. E acolo cu Macron, cu lumea bună. Pentru noi ăștia care mai știm ce înseamnă rusia, maMaia arată măcar ca atâta s-a putut.
Dar în interior, adică acolo unde contează când e pe vot universal, maMaia nu arată neapărat bine. Excelent nici atâta! Și în ultima săptămână eforturile de-a mai înmuia această percepție au fost totuși slabe. Nu inexistente, dar prea puține. De bine de rău maMaia s-a disociat de cei mai agresivi fani, a mers la redacțiile de limbă muscălească, a făcut și ea ce-a crezut de cuviință să mai dreagă busuiocul. Sperăm noi că va fi fost suficient.
Dar, indiferent de cum va arăta comunicatul CEC, în viitorul foarte apropiat va trebui luat aminte de toate lucrurile astea. Și dres busuiocul mai abitir.
Nu ne numărăm printre cei care credem că se prăbușește cerul dacă Maia Sandu pierde. Ar fi foarte nasol, dar nu un capăt de țară (și la propriu și la figurat în cazul de față). La final ar fi tot un președinte cetățean român, cu un parlament ostil. Dar, despre asta, la podcast.
Deocamdată, sunt niște alegeri de câștigat.
Pe bune acuma, Stoianoglo (who?) n-ar da bine. Lăsați-o pe maMaia acolo unde este, frați moldoveni. Dar țineți parul aproape pentru parlamentare. Următoarea guvernare o puteți face altfel.
Presa scrie liber despre violuri și crime Și sărută-n bot partidu’ care Cotizează mai bine
Cheloo
Cu regularitate presa din România face mișto pe bună dreptate de presa rusească pentru cât de hilară este aceasta când vine vorba de discutat un subiect sensibil pentru Kremlin. Ocazional îi mai poți auzi menționând că în presa locală, mai degrabă decât cea națională, mai găsești câte ceva adevărat.
Dar situația din rusia diferă de cea din România doar în privința subiectelor. La noi distincția nu o face Regimul pe față ci o face banul – deseori împins de companii/organizații agreate de Regim. Așa stau lucrurile și când vine vorba de compania RetuRO Sistem Garanție Returnare S.A.
Din start e dificil să afli cum se numește entitatea juridică. Nu de alta dar așa afli că societatea pe acțiuni cu CIF 45721171 are sediul juridic în Pipera și este o societate comercială ca oricare alta. Atâta doar că e obligatoriu să-i fii client. Nu-i mișto? Voi n-ați vrea ca Statul să oblige toți cetățenii să vă dea bani?
Dacă vrei să sapi mai mult, trebuie întâi să te ferești ca-n jocurile video de mormanele de site-uri centrale care doar preiau cu copy/Ciucă toate comunicatele acestei companii ca și cum ar fi știri reale. Și, cam ca-n rusia, dacă vrei să afli ceva real despre acest grift, ai trei opțiuni:
Însă vasta majoritate a concetățenilor noștri nu citesc presa economică și în mod cert nu stă să aplice filtre în motoarele de căutare ca să afle ceva. Astfel de activități sunt pentru scrântiți ca mine.
Ce face însă vasta majoritate a concetățenilor e să înjure pe la colțuri. La propriu. În timp ce stă la cozi imense ca să îndese sticle și cutii în niște aparate fabricate în China și vândute în RSR de către un distribuitor agreat de Regim.
Mai nou, am început să vedem și la noi obiceiuri proaste ca la americani – în care prețul afișat la raft nu e cel de la casă. În vremurile preistorice, adică acum vreo 9 luni, așa ceva era ilegal. Ei bine, încă este ilegal cu excepția SGR. Nu-i mișto? Nu doar că toți cetățenii sunt obligați să fie clienții RetuRo S.A. dar această societate are și exceptare de la jurisprudența privind drepturile consumatorului.
Ba, mai mișto, HG 165/2022 la articolul 6 litera b) impune obligația comerciantului de a nu afișa prețul complet. Textul legal sună în halul felul ăsta:
Comercianții sunt obligați[…]:
b) să indice valoarea garanției distinct de prețul produsului, atât la raft, cât și în documentele fiscale aferente produsului în ambalaj SGR;
Interesant că n-ai voie să faci asta cu TVA (alt grift de stat, mult mai suculent) dar ești obligat să faci asta cu SGR. Stoica are dreptate când zice că ăsta e un grift explicit împotriva IMM-urilor.
Dar nu cu autism legalez voiam să vă enervez azi, ci cu o chestie mult mai practică: Bă nene, da’ nervii și timpul meu cine le plătește?
Aici la Canapea consumăm băuturi acoperite de acest grift. Costurile pentru fiecare podcast au crescut cu 4-5 lei de când și băuturile energizante au fost adăugate la grift. Se adună repede un morman. În ce univers e rezonabil să-mi ceri să stau o oră sau mai mult la coadă afară în soare (sau în ger peste câteva luni)?
Și hai că eu ca eu – că am privilegiul de-a avea o flexibilitate pe care mulți nici n-o pot visa. Dar în ce univers e rezonabil ca bătrânii cu pensii fixe (și deseori mici) să treacă prin acest chin? Ca să ce?
Cum ești griftuit
În practică, cei mai mulți dintre concetățenii noștri își bagă picioarele și aia e. Mai ales după ce află din Hotnews că lucrurile se vor înrăutăți. Ceea ce nu e o surpriză. Acest ”sistem” a fost făcut prost de la bun început și intenționat prost. De unde știu că majoritatea își bagă picioarele? Ne zice oficina Comisiei, Euronews: Doar 10% din ambalajele SGR au fost ”reciclate”. Dar banii au fost luați pentru toate.
Pentru început tu, consumator, dai banul indiferent dacă magazinul de la care cumperi are contract cu SGR sau nu. Nu-mi zi că stai să citești bonul de fiecare dată să vezi dacă e trecut separat cum scrie în HG, că nu te cred.
Mai apoi, ca să-ți recuperezi banul, nu doar că stai la cozi, dar dacă nu locuiești într-un oraș mare, mai dai și bani pe benzină (și aia accizată – deci încă un grift pentru Stat) ca să le transporți tot tu. Și după ce ești bun cetățean mai constați și că o parte din ele nu sunt ”eligibile” pentru că cartof.
Și, ca să fie griftul complet, întrucât aparatele lu’ Pește Prăjit sunt doar în curtea marilor retaileri, aceștia profită de situație și îți bagă pe gât un voucher de-al lor. Și, apropo, nu se ”pupă” nici măcar în interiorul aceluiași lanț. Am prin casă vreo 4 ”vouchere” de la un Carrefour din Cluj care nu sunt acceptate la alt Carrefour din Cluj. Singura soluție pentru mine ar fi să-mi amintesc de unde sunt fiecare și să merg acolo și să solicit preschimbarea voucher-ului în peșin. O să fac asta pentru 3 RON? Nu, căci autobuzul până acolo costă mai mult.
Ah și nicăieri nu îi este explicat cetățeanului în clar că are dreptul să primească bani cash pentru ambalaje. Mă rog, îți este explicat pe avocat.net adică într-un loc unde nu citește nimeni.
Așadar, SGR se prezintă ca un program de Stat (deși e societate comercială) și înlesnește consolidarea pe piață a marilor retaileri care fac pe Dracu’ în patru să nu-ți dea cash niciodată. Și din profitul ăla sunt destui bani să cumperi presa care să ia cu copy/Ponta comunicatele RetuRo S.A. și să inunde spațiul informațional suficient cât să nu găsești ușor știrile reale despre subiect. Digi24 ocazional marchează cu (P) ”știrile” despre SGR dar cam atât.
Cum se face la alții?
În România e de obicei la modă să discuți despre cum se face în țările kivilizate. Mai puțin când vine vorba de SGR. În afară de placa ”așa e civilizat și se face la alții de zeci de ani” nu primești niciun răspuns.
Bine, trecem peste faptul că nu se face la mulți alții de zeci de ani, și acolo unde se face nu e ca-n România. De fapt, mai peste tot poți lăsa ambalajele cam la orice prăvălie. Iar unde sunt aparate, ele sunt ceva mai prietenoase cu nervii și timpul plătitorilor de taxe. Ia uite în Suedia, că tot le plake românilor cu exemple din Scandinavia:
Pentru context, în Suedia sunt două praguri: de o coroană (aprox. 45 de bani) și două coroane (aprox. 87 de bani) pentru ambalaje mai mari. La prețurile din Suedia nu merită să-ți miști hoitul decât dacă ai peste 50 sau chiar peste 100 de ambalaje.
În România e considerat haram însăși ideea de a avea praguri.
În Nemția n-au praguri, dar e €0.25 pe ambalaj. Mult peste dublu față de RSR și există și posibilitatea de-a da ambalaj la schimb – practică chiar încurajată pentru a evita unde este posibil încărcarea bonurilor fiscale și a gestiunii. La noi e explicit descurajat asta pentru că strică griftul.
În Italia nu există așa ceva și nu-și pune nimeni problema să existe prea curând.
În Franța s-a pus problema și s-a rezolvat, nu se poate. A ajutat foarte mult că în Franța autoritățile locale au recunoscut problema: întreaga idee este un lobby al marelui retail și a producătorilor multinaționali de băuturi, zice echivalentul francez al asociației orașelor. Și firește că au dreptate. Fix așa stau lucrurile.
În Olanda și Danemarca sistemul e mai similar cu cel din RSR (cu mențiunea că cel din Olanda are extra retardare și QR-codizare în anumite locuri) însă în aceste două țări numărul de puncte de colectare e mai mare. În Danemarca sunt de vreo 4 ori mai multe decât în România la o populație de (cel puțin) trei ori mai mică.
Mă aștept ca ”evoluția” SGR la noi să ia ce-i mai rău din modelul olandez. Nu există niciun motiv rațional să crezi că vor sta lucrurile altfel. Griftul e prea bun și le e foame și IT-iștilor. Deci numai bun de încă o aplicație – chiar dacă o va folosi aproximativ nimeni (așa cum este cazul și în Olanda).
Ce poți face?
Nimic, în principiu.
Cu ocazia inflației, scumpirea cu 50 de bani nu e chiar o imensă tragedie. Dacă ai nepoți/copii, dă-le de treabă să stea la coadă cu sacii. Deși nici asta nu ar merge. Ce copil mai e mulțumit în 2024 cu 10 lei?
Mai rămâne să lași sacul lângă ghenă (cum fac din ce în ce mai mulți concetățeni) ca să fie preluat de moderatorii care mai fac și ei un bănuț.
De altfel, cam ăsta e singurul lucru pozitiv din tot griftul ăsta: un potențial de venit pentru cei mai săraci membri ai societății care ar vrea totuși să nu se dedea la (prea multă) activitate infracțională.
Eu zic să facem ”garanția” 60 sau 70 de bani și să-i zicem pe față program de asistență socială și să încurajăm cetățenii mai avuți să-și bage picioarele în SGR și să lase sacul de sticle la vedere pentru a fi colectate de moderatori. Ar fi un câștig pentru nervii și timpul majorității și un câștig mai substanțial decât este deja pentru cei mai săraci concetățeni.
Da, știu, sunt un clasist. Dar, serios, e chiar așa rea ideea mea? Nu de alta dar alternativa e să continuăm să pretindem că nu-i nimic în neregulă cu acest grift și prezumția de facto din spatele său că toți suntem fie pensionari fie elevi și avem timp să stăm la cozi zeci de minute (și ocazional ore).
Pro tip: 7 dimineața e singurul moment din zi când nu stai la coadă și nici nu-s blocate/pline aparatele. Moderatorii vin după 8:00 și se duce pe cocar toată șmenozeala pentru tot restul zilei.
With less than 2 months till the Latin American Tour and with three more rounds of elections in my backyard, there’s more pressure on my time than ever. The first two episodes of the Khmer Tour are now out, while in the background I’m working at the next Podcast, all while hunting intra-South-American flights to navigate less than 3 months ago. It’s… crowded.
And amid this, I just got the 200th (?!) message asking when I’ll do X country. So why not explain why and when that will (not) happen? So, without further ado:
The criteria
The following don’t have to be met simultaneously, but at least some will have to be met for me to consider – especially if I’m going to involve y’all.
Accessible and free enough. Some countries are simply inaccessible – like Algeria. The procedure to get in is so much of a headache that it’s simply not worth bothering. Then there are countries that are somewhat accessible but simply not free enough – like Turkmenistan or North Korea. By “free enough” I mean be able to walk around and talk to people. It doesn’t have to be a liberal democracy (I’ve done 4 autocracies in a row in the last 2 years and this year I’ll do a hybrid regime and an underdeveloped dangerous democracy) – but it has to be free enough that I don’t have to ask for approval every 3 minutes.
Tolerable levels ofdanger. Well, this one is subjective. I went to Ukraine several times since the beginning of the war – but it’s Ukraine. A place that I know really well and know how to navigate in any circumstance. Meanwhile, in theory, Iraq these days is less dangerous than Ukraine. But, in practice, I wouldn’t do Iraq today, even though I’d really like to (more on that later).
Past totalitarian experience or present authoritarian experience. Self explanatory – almost all in the last decade fit this one.
Reasonably priced. Of course, this is relative, but resources aren’t infinite either. And that includes time, not just money. For instance, a trip to India may really not be too expensive, but it would require 2 months at the very least. That’s a “price” too steep. Alternatively, I’d have to settle for a casual and common type of thing which would last less but would also defeat the purpose. Every series like this is meant to intentionally go where most don’t (and not just geographically).
Preferably less touristy. Where everyone goes, I don’t want to go. Sometimes that’s unavoidable, but most of the time it’s easy. If one wants touristy stuff, this isn’t the place.
Is or has been in the news recently. Sweden 2020 and Ecuador 2024 fit this one nicely. Sometimes the opportunity arises to go beyond the headlines in a way most can’t or won’t.
Preferably next to a country I’ve never been. Whenever there’s two countries involved, one of them has to be a country that I know and have been to in the past. The reason is simple: Escape route. See 20 tips for solo travelers. This is particularly important for places that are far away from Europe and far away from a friendly embassy. If things go rough, it may be impossible to fly back to Europe on a whim (even if budget is available), but running to the neighboring country is usually possible even in the most dire circumstances. Ideally, I must know the neighboring country to a certain extent.
There are also some smaller ones that may tilt the balance but, by and large, the criteria above is how I make the decision.
And this makes it easy to list what’s possible in the future.
What I hope to be possible soon
Myanmar. The junta there is losing ground in the civil war. I’m seriously hoping to be able to do Myanmar in 2026. It will make for one hell of a series of stories (especially after you hear the Khmer Series). The recent history of Burma/Myanmar is, politically speaking, crazy. In a way that very few other places can compare.
Vietnam. Ideally, in conjunction with Myanmar. Some issues about Vietnam are/will be discussed in the Khmer Series – but the logical conclusion will be getting there. However, I wouldn’t go just to ‘Nam. But ‘Nam as backup while exploring post-junta Myanmar? Sign me up!
Iraq. I was just going to settle for Iraq for 2024 but in August 2023 the security situation went insane again. Quite unfortunate because Baghdad is one of the ancient cities of the world and it’s so full of stories that nobody is telling. Besides, the politics of Iraq is in itself fascinating to study. If things don’t improve by the end of the decade, I’ll probably try some surrogate – like paying for some of the contacts to show up in Türkiye or something. We’ll see what happens.
Ethiopia. I’ve been there several times but exploring Ethiopia more deeply is something I’ve been craving for a long while. And finally, when the opportunity was clear,… a civil war broke out. The security situation right now is still pretty bad. Sure, not extreme, but I don’t have a known country around. Ethiopia is the known country. I was hoping to connect with Djibouti (with the CCP clown train) and maybe dabble a bit into the stories of the Yemeni refugees there. The potential for greatness of such a series is self-evident. Hopefully I live long enough to actually make it.
Senegal. This place is rarely in the news. Mostly because it doesn’t fit the stereotype. Senegal had a profound constitutional crisis last year and throughout the first months of 2024. But, unlike most others in the region, the (previously thought of as) fragile democracy survived. And that is one of the reasons it’s politically interesting here. The bottom-up struggles to keep the balance of power is not the kind of story you expect to hear from West-Africa.
Mali. This was under consideration for 2025 but then Wagner PMC showed up in Mali. And then more Islamist separatists. And then more clusterfuck. So… for now… Mali will have to wait. At least in terms of exploring with a camera.
El Salvador & Guatemala. This will probably be 2026, tbh. El Salvador is in the news for its eccentric but so far really effective president and Guatemala is also a story of a country that cleaned itself up but whose story didn’t shine through the news. They’re well connected to each other and it’s doable.
Argentina. Ideally, I’d do Argentina in 2027 or 2028. After all, the reason people write to me to do Argentina is the Milei administration. Well… in politics the effects are not immediate. It would make for a more comprehensive story (positive or negative – we don’t know yet) if a bit more time passes. Javier Milei has been in power for just 8 months. Let’s give him time before making any pronouncements.
Chile. In the past, Chile had a reputation of being expensive. But… not anymore. The Pinochetian history alone makes it worthwhile, but also the current politics of Chile is full of quirks that the global news barely scratched the surface on. Hopefully this one will be possible – though I admit it’s not a priority.
Indonesia. Almost 12 million people visited Indonesia in 2023. Almost 95% of them went to one single place – Bali. But Indonesia is also the largest Muslim country in the world. 1 in 7 Muslims in the world is Indonesian. As the biggest demographic player in dar al Islam, Indonesia’s recent history is key to understanding where the Islamic civilization is heading towards. And that matters given that it’s the fastest growing religion and will remain so for the rest of the century.
Bosnia. Not a priority, but one day I’ll have to do this. The politics of Bosnia is a level of clownery even most Europeans have no idea of.
What I’d love, but won’t happen
In Romania there is a say: Beautiful country, too bad it’s inhabited/governed. Well… there are quite a few of those in the world.
Iran. That’s a place I won’t explore with a camera as long as the Islamic Republic exists. But should that fall, forget about the lists. I’m in the next flight to Tehran!
Russia. Haven’t been there in a long while. And I doubt I’ll go anytime soon. But if not for the insane federal government, there are several portions of Russia that are in fact beautiful and have great local stories. The area round Lake Baikal would be great to visit without the current regime. Left to their own devices, the people there can be quite lovely. And their stories… oh man… their stories. I could just leave the camera on and chat for a few hours with a few locals over some booze. Without the censorship and fear, such a thing would make for mindblowing videos. Same thing: if the current iteration of russia goes out… I’m heading there.
DPRK. Self-explanatory. If the regime in Pyongyang falls, I’m there soon after. It won’t be cheap, but it will be history. Realistically, I have more chances at doing Russia than DPRK. But let’s hope I’m wrong 🙏🏻
Sudan and South Sudan. The politics of that region is even crazier than Myanmar. But, unlike Myanmar, there’s a slim chance I’ll live long enough for these two to be good enough for visiting.
Venezuela. In fact, if the Maduro regime had fallen this week, I would’ve switched Ecuador for Venezuela right now. That didn’t happen so… Venezuela will have to wait. Still,… doing an immediately post-communist country is something that I hope to live long enough to do. The Chavistas have been in power for about the same amount of time as Ceaușescu so… it’ll be pretty comparable.
What’s unlikely but doable
India. I get a query about India at least 5 times a year. Doing India would require 2 or 3 months. Not only because it’s a huge place, but also because over the years I worked with a lot of fine Indians and if they’d find out I stepped foot in their country and didn’t make contact with them, they’ll be upset. But the cost of doing India right is simply too high and will remain too high for many years to come. Even if all the expenses were to be covered, being on the other side of the planet for 3 months is a hard ask. I’d do it. But… not now.
Brazil. Navigating Brazil is crazily expensive. With the cost of doing 3 weeks in Brazil I can do something bigger, nicer and more profound somewhere else. Including somewhere else in Latin America.
Saudi Arabia. Maybe after 2035 😂. Let’s just leave it at that.
China (PRC). Seriously, stop querying me about this. It ain’t happening. Unless this happens. Though even then I’d be reluctant. Too big of a place.
Of course, I didn’t cover everything but, by and large, that’s the thinking process right now. Of course, all of it could change depending on so many factors – from sudden political change, outbreak (or stopping) of a war and, of course, the opinions of the Donors’ Circle.
So… to honor the title…
O’zbekiston-Tojikiston 2025
The Central Asia Series brought more diverse and far more interesting feedback than I expected. Meanwhile… I ran out of footage for quite a few other stories and facets.
So… since I now know the place, why not finish the story?
The idea is to hit what I missed in Uzbekistan – namely Khiva, Nukus (Karakalpakstan), Andijan and Namangan. The latter two being of interest as the intellectual origin of several Islamist groups, the political point of origin of the Karimov regime and the current focal point of bilateral economic development with… Tadjikistan.
Tadjikistan has gotten in the news lately for allegedly banning the hijab. But… not really. It’s… quite a bit more complicated. Still… to get to videotape in practice what an attempt at Kemalization looks like in a Persian(!) nation… that’s a once in a lifetime opportunity.
Financially, this should be viable fairly easily. Logistically… er… I’ll figure something out, as always. The language barrier will be an issue too. But, by and large, getting back to Central Asia is just good policy at this point, all things considered.
Also, it will be quite relevant to see how the unfolding of Russia’s war will have changed things by next autumn. Not just to test hypotheses/predictions but also to see the effects. I betcha they’ll be noticeable. Especially in the north-east of O’zbekiston and in Dushanbe.
Oh… and Tajikistan may have a new leader by then. Who knows? Maybe I catch the inauguration.
Either way, there’s more stories in these two countries that I haven’t had the chance to tell. And given your feedback, I’ll head out to find ways to tell them.
So… yeah. That’s a rough estimate on what calculations are going on in the background when making such decisions. I’m not complaining. It’s a good problem to have. After all, it will soon be 10 years (!) of the Sofa. That in itself is a good problem to have.
But what I am saying is that every time I’m being asked “when X country/place” the answer is… well… it’s a bit more complicated than that. So I just provided the basics of the process. Hopefully that clears things up a little bit.
So… with that said, I’ll head back to work. In the meantime, please consider supporting the Colombia-Ecuador tour. I’ve gotten all the flights but it’s still in doubt all the objectives on the list are doable, given the current state of the fundraiser. Every dollar counts!
Una dintre cele mai frumoase povești din postcomunism, cea a renașterii Corvinului, și-a consumat aseară încă un episod – cu divizionara secundă trimițând acasă vicecampioana și deținătoarea Cupei Ungariei.
Drept comparație, imaginați-vă cum ar fi fost ca FCSB Steaua să aibă probleme cu AC Virtus, campioana la zi din San Marino. Pe hârtie cam așa părea diferența între Corvinul Hunedoara și Paksi. Dar, așa cum am tot învățat în ultimii doi ani, hârtia mai poate fi și igienică și folosită pe-o parte și deci greșită.
”Paksi, care este cunoscută drept o echipă cu entuziasm și conștientă de valoarea ei, dar și de limitările ei, a dat impresia că a fost umilită, ceea ce nu este bine pentru nimeni, cu atât mai mult pentru Paksi.
Dar să fac imaginea umilinței și mai accentuată, victoria Corvinului este pusă pe un piedestal de către români, ca un simbol al superiorității față de fotbalul maghiar.
În ultima decadă și jumătate, ’fotbalul Orban’, așa cum este numit, a născut frustrări în rândul românilor.
Pe lângă rezultatele echipei naționale a Ungariei, academiile de copii și juniori au devenit un motiv de invidie pentru fotbalul românesc, pentru că ei sunt la ani lumină în urmă.
Mi se pare că după 0-4 nu mai este cale de întoarce, nu mai avem nimic de pierdut, dar trebuie să demonstrăm în meciul retur că al doilea loc din prima ligă a Ungariei și câștigătoarea Cupei Ungariei poate învinge cea mai bună echipă din al doilea eșalon al României oriunde în condiții normale.
Aș spune că acesta este un lucru obligatoriu pentru Paksi, având în vedere că echipa care pierde este condamnată la suferință.
Trecem peste greșeala factuală că deținătoarea Cupei României nu este ”cea mai bună echipă din al doilea eșalon al României” ci doar numărul doi. Jurnaliștii sunt foarte deștepți și adepți la a transmite informație verificată și în Baszdmegország, nu doar în România.
Însă, jurnalistul maghiar are parțial dreptate: Sigur și precis o parte dintre concetățenii noștri chiar au pus botul la spoiala FIDESZ-KDNP în ceea ce privește fotbalul. Unora le-a mai trecut (după ce rezultatele nu au confirmat), dar multora încă nu le-a trecut. Cu cea din urmă categorie am o problemă.
Nemzeti Sport menționează rezultatele echipei naționale a Ungariei. Okay, și cum stăm în ultimii 2 ani? Păi stăm cam așa:
Ungaria: Și-a câștigat grupa de calificare însă cu mult noroc. Printre altele a făcut 2-2 cu Lituania după ce au fost conduși cu 2-0 (cine-i Lituania în fotbal?) și 2-2 cu Bulgaria obținut cu noroc că și-au băgat-o bulgarii singuri în poartă în minutul 90+7. Optsprezece puncte, golaveraj +9. La turneul final au plecat acasă cu 3 puncte și două goluri marcate.
România: Și-a câștigat grupa de calificare având noroc o singură dată, dar cu Elveția (totuși sfert-finalistă anul ăsta). 22 de puncte, golaveraj +11. La turneul final și-au câștigat din nou grupa și au fost eliminați de Olanda, terminând totuși turneul mai sus decât Ungaria.
Mai zice jurnalistul de academii. Păi în 2021 cele mai bune academii din Ungaria și cele mai bune din România s-au duelat pe teren. A câștigat România.
Da, a existat cândva Ferenc Puskás dar, mai în glumă, mai în serios, Ungaria n-a mai bătut România din 1981. Și nici nu încape îndoială că va mai trece ceva apă și pe Dunăre și pe Tisa până se va mai întâmpla din nou.
Iar astăzi, locul 2 din divizia B din România merge mai departe în Europa League în dauna vicecampioanei Ungariei. Să discuți astăzi despre cine e la ani lumină în urma cui nu se poate decât într-un singur fel: România îi este superioară Ungariei. Ăsta e adevărul. Și rezultatele, pe teren, o confirmă, cu consecvență, de ani de zile.
Sigur, asta nu înseamnă că Ungaria e chiar nimeni – însă în fotbalul lor, ca și în economia lor, atunci când e comparat cu România, ies totuși mai jos.
Și în economie, ”experții” guvernamentali din Ungaria nu izbutesc să pricepă cum i-a depășit România fără să aibă un masterplan guvernmanetal. Și oricât le-ai spune că fix de-asta s-a-ntâmplat, nu vor să priceapă și basta. Mă rog, unii au priceput – dar șocul încă nu le-a trecut. Și în fotbal, ca și în economie, dacă lași oamenii în pace ai mai multe șanse să scoți rezultate.
În Ungaria există Scorniceștiul lor – Felcsút. Situat în mijlocul nicăieriului pe stânga cum ieși din Budapesta către Tatabánya. Unde? Exact!
Felcsút e literalmente curtea din spate a casei lui Orbán (de unde și comparația cu Scorniceștiul). Echipa locală e încă în B (n-au adus-o chiar cu forța în prima divizie, dar e timp). Și tot acolo e sediul Puskás Akadémia FC, teoretic cea mai puternică academie de fotbal a Ungariei (și, dacă credem presa maghiară, sursă de frustrări pentru români).
Desigur, faptul că exact zero jucători prolifici maghiari au răsărit de-acolo în 10 ani e mai puțin important. Faptul că academia nu e profitabilă (spre deosbire de CS Ardealul sau Academia Hagi) iarăși nu e important. Ce e important, pentru fanii acestui ”model” esențialmente ceaușist e că s-a făcut ceva.
Da mă, s-a făcut ceva. Dar cu ce rezultate și la ce cost?
Felcsút – pământ israelian
Ceva amuzant și memabil totuși a ieșit din toată treaba asta.
Stadionul din Felcsút a ajuns de facto baza sportivă a federației israeliene de fotbal și locul de desfășurare a meciurilor de ”acasă” ale selecționatelor Israelului.
Și mai amuzant, în ultima vreme, Israelul își dispută și unele meciuri ”în deplasare” tot la Felcsút pentru că, vedeți dumneavoastră, în civilizația occidentală, cum ar fi în Belgia de exemplu, un meci cu Israelul e considerat prea periculos din punct de vedere politic.
Ungaria a ajuns „acasă” și pentru echipele de club. Pe 31 iulie Steaua va înfrunta Maccabi Tel Aviv la Budapesta. Dacă nu aveam deja alte planuri, neironic mă duceam la meci. Am văzut Hapoel Tel Aviv la Cluj acum 11 ani, cu Pandurii Târgu Jiu jucând ”acasă” la Cluj (și atunci tot din rațiuni de regulamente imbecile).
Din punctul ăsta de vedere, putem înțelege de ce ”modelul” Orbán nu e luat chiar la perpulis în mod universal. De bine de rău ”modelul” ăsta a mai dus echipa pe la un turneu final, a făcut uitate momentele în care pierdeau cu Andorra și, așa extremist cum e, tot nu s-a scufundat în ură irațională și dileală așa cum s-a tot întâmplat în Occidentul ”civilizat” și progresist.
Fanii maghiari mai strigă ”Polska” sau nasoale despre români – dar nu mai reprezintă de ani buni un risc de securitate și de terorism doar pentru că joacă Israelul.
Dar, ghici ce? Și la asta stă cel puțin la fel de bine și România. La urma urmei, suporterii români au fost remarcați de toată planeta pentru comportamentul exemplar la Euro2024. Suporterii maghiari n-au fost nici măcar un afterthought. Sau utógondolat, cum ar veni în graiul lui Petőfi Sándor.
Nu chiar concluzie
Ziceam după finala Oțelul-Corvinul că orice punct scos de hunedoreni va fi un bonus. Faptul că au trecut de primul tur, de o manieră categorică, de vicecampioana Ungariei e mai mult decât un bonus.
Nu e doar o confirmare a superiorității fotbalului românesc (aia era clară oricum cel puțin din 2019), dar o confirmare a faptului că munca și dedicarea plac Măriei Sale Fotbalul. Și e o confirmare că 4-0 cu CFR Cluj n-a fost nici aia întâmplare.
Acum urmează Hrvatski nogometni klub Rijeka, vicecampioana Croației – o formație de un calibru net superior față de formația maghiară eliminată aseară.
Cu astea spuse, și fotbalul croat e în declin. Iar noi, ca români, avem ceva de împărțit și cu ei încă de pe vremea lui Davor Šuker. Atacantul Corvinului, Andrei Herghelegiu, e suficient de în vârstă să-și aducă aminte și de ce. La fel și antrenorul Florin Maxim.
Nu spun că HNK Rijeka e slabă (că nu e). Și nici că formația hunedoreană e vreo super-forță. Dar spun că există un argument în favoarea Corvinului: Ei n-au nimic de pierdut.
HNK Rijeka riscă probleme juridico-financiare dacă ia bătaie. Bugetul lor e strâns legat de participările în cupele europene. La Corvinul e bine oricum. Un alt avantaj dat de faptul că finanțele și administrarea clubului sunt în localitate – nu într-un hedge-fund iz pičku materinu, cum s-ar zice la Rijeka.
Corvinul nu poate juca în Liga I pentru că procedura legală a fost prea scurtă și pentru că niște dilii de la Ligă au interpretat cu maximum de rea credință legislația privind forma de organizare.
Între timp, adversara Rijeka e deținută pe față de un om Regimului și de un italiano-nigerian extra-dubios. Croații sunt catolici – dar cumva, iată, tot noi ajungem mai catolici decât Papa.
Aici mai avem de lucrat. Rezultatele ușor-ușor au început să vină, slava bogu. Dar încă nu suntem și conștienți de cum ar trebui să ne raportăm la ele. După ce învățăm asta, poate dup-aia începem să ne comportăm și în fotbal ca-n geopolitică – drept ăia cei mai puternici din regiune.
Nu de alta dar ar cam fi cazul să discutăm și despre o reformă a sistemului de coeficienți. Dar mă rog, despre asta, altădată.
Am apucat în sfârșit să văd documentarul În inima naționalei. Nefiind abonat la Netflix e nițel mai greu dar Internetul e mare și cu răbdare și cu vrere faci din aguridă miere, un proverb arăbesc din care ar trebui să învățăm mai des.
Scriam în decembrie 2022 despre performanța Marocului de-a elimina pe rând Belgia, Spania și Portugalia, cam așa:
Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.[…]
Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (….), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.[…]
Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.
Documentarul produs de FRF începe povestea cu 6 luni înainte de rândurile de mai sus, dar cu același sentiment pe care-l exprimam și eu: Bă nene, da’ noi chiar nu putem?
La 14 iunie 2022 naționala României lua un 0-3 fără drept de apel acasă de la Muntenegru. Că luase 3 de la Stefan Mugoša (cine?!?!) era o problemă. Dar faptul că naționala lui Edi Iordănescu nu trecuse mijlocul terenului în principiu deloc 90-și-ceva de minute era problema și mai mare. Documentarul prezintă corect atitudinea presarilor care, la acel moment, reflecta în mod onest și atitudinea suporterilor.
Mă rog, sunt intercalate și opinii neavizate de la ciudați siniștri precum Florin Negruțiu care nu rata nici atunci vreun moment de-a insulta România ca țară. Acela de fapt era un indiciu că echipa națională era pe drumul cel bun. Dacă te insultă Negruțiu, e foarte probabil că faci ceva bine.
Sunt însă puse frumos cadre din talk-show-uri care întreabă de cât timp mai are nevoie Iordănescu? ”E deja de 6 luni și ne bate oricine” suna sloganul. Și, ce e mai rău încă nu venise. Luasem bătaie de două ori în 10 zile de la Muntenegru și luasem bătaie și de la Bosnia – dar urma să ne facem de râs cu Finlanda în septembrie. Finlanda nu ne-a bătut niciodată, dar cu Edi pe bancă ne-a condus mult și norocul a făcut totuși să nu se termine 0-1 și să le dea finlandezilor motiv de ieșit în stradă. Că ar fi ieșit, să ne-nțelegem. Se putea termina și 3-1 pentru noi, dar nu s-a terminat. Norocul a fost totuși cu ei.
Terminam pe ultimul loc în Liga Națiunilor retrogradând în Liga C.
Dacă-i spuneai oricui atunci că naționala cu Edi Iordănescu o să ne scoată în stradă în exact doi ani ți-ar fi spus că ești nebun. Și, știi ce? Documentarul ăsta arată că Edi chiar nu e integral cu toate țiglele pe casă. Și ăsta e un lucru bun. Că să te joci de-a sportul ăsta la nivelul ăla chiar necesită o doză de scrânteală.
Dacă-i spuneai oricui atunci că România în 2023 va termina pe primul loc grupa cu a treia cea mai bună defensivă din Europa, iar apoi își va câștiga grupa de campionat european și va întâlni Olanda care vine de pe trei cam gâfâind, ți s-ar fi propus o internare voluntară la Socola. Și pe bună dreptate.
La finalul lui 2022 echipa națională arăta îngrozitor, juca prost și nu dădea speranțe nimănui. Cu excepția lui Edi care exaspera pe toată lumea cu același discurs: ”E bine. Forța grupului crește. Vom fi la Euro. Răbdare și tutun” – mă rog, ultima parte am pus-o de la mine. Și retrospectiv, cu istoria deja scrisă, tot pare nebunie. Singurul argument era dat chiar de meciul cu Finlanda unde echipa a refuzat să renunțe. Așa gloabe, dar au tras de ei măcar de rușine. Cum %$@# să te bată Finlanda? Dă-o naibii de treabă!
Nu vreau să povestesc documentarul, dar insist că reprezintă o dovadă în plus că norocul (sau ”șansa” cum se zice mai nou în clișeele comentatorilor sportivi) ți-l mai și faci. Și ține cu cei puternici.
Edi Iordănescu a fost nimeni în fotbal. Opt meciuri la FC Vaslui în 2004 e maximul său de performanță. A promovat în Divizia A cu FC Vaslui. Ca antrenor a fost mai prolific dar, în România nu ține nimeni manager ani de zile pentru construcție. Ești la fel de bun ca ultimul rezultat. Scandarea ”Demisia!” este aproape la fel de comună pe un stadion precum m#&e.
Însă la echipa națională Edi a adunat un grup similar cu el. Cu jucători care nu spun mare lucru dar care au doza aia de nebunie necesară pentru genul ăsta de echipe (precum Maroc în 2022 și România în 2024).
Radu Drăgușin încă juca în spatele blocului în esență acum 3 ani. Andrei Rațiu, poreclit ”Sonic” de către o presă cu prea mulți oameni ciudați, joacă la Rayo Vallecano – un fel de Juventus București, mai în glumă, mai în serios. Florin Niță a făcut carieră la Concordia Chiajna și la 37 de ani fotbaliștii se retrag, nu cară o națională de muncitori. Mihăilă nici nu era apt de joc acum 3 ani după ce jucase la Craiova. Și tot așa. Practic, niciunul din jucătorii naționalei României, poate cu excepția lui Nicolae Stanciu, nu spune mare lucru pe hârtie.
Și aici ne lămurește documentarul FRF-ului. A venit Edi și a șters pe jos cu hârtia. Fotbalul e 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi) și, inspirându-se nițel de la taică-su, a insistat că adversarul are tot două picioare și, dacă nu-i ești egal, atunci tragi de două ori mai tare până te ții de el. Un mod literalmente dureros de abordare (după cum o recunosc jucătorii în interviuri) dar care are avantajul că merge dacă te ții de el.
Discursurile din vestiar sunt fenomenale și e prima dată când vedem așa ceva. S-au mai dat la Replay imagini din culisele naționalei din anii ’90, dar niciodată editate bine și multe oricum sunt fără sunet.
”Am uitat să ne bucurăm”
După victoria cu Israel din Ungaria, asta a zis Edward Iordănescu în vestiar. Și avea dreptate. Și încă are dreptate.
Limita documentarului este dată exact de faptul că se termină prea brusc. Cătălin Tolontan, amintind de vremurile de mult apuse când scria comentariu sportiv de calitate, zicea zilele trecute că naționalei ăsteia i s-a publicat autobiografia înainte ca ea să-și trăiască biografia sportivă.
Remarcam la 1 mai liniștea totală din spațiul public despre apropierea turneului final comparând cu atitudinea din 2000. N-am greșit să compar cu 2000 (performanța e identică dacă-i până-ntr-acolo) dar mă bucur că am nimerit-o cu asta:
Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.
Anticipam că turneul e accesibil românilor, dar n-aș fi anticipat că jucăm ”acasă” de facto două din trei meciuri. Meciul cu Slovacia l-am jucat pe un stadion care e o versiune mai mică nițel a Arenei Naționale din București. Mai ”acasă” de-atât nici nu se putea. Și foarte probabil și cu Olanda vom juca ”acasă”.
În 2022 admiram inimoasa galerie a Marocului care nu renunța niciodată și speram că poate într-o zi vom învăța și noi. Ei uite că am învățat. Oarecum. Căci undeva pe drum am pierdut entuziasm.
Am ieșit în stradă, așa cum am promis, după calificare. Nu mai ieșisem din 1998. Am zis să iau camera cu mine că poate merită. Ei bine… n-a prea meritat. A fost… așa cum se zice pe Internet, low energy. O bucurie pentru Miliție (aproximativ zero incidente, dacă nu numărăm cele 3 petarde), dar o imensă tristețe pentru subsemnatul.
Săream noi, boșorogii cum ar veni, mai tare decât săreau kindării care nu erau născuți la ultima ieșire din grupe a României. Aș nota însă o nuanță: Kindării de 14 ani săreau cum săream și eu. Ăia de 24 de ani, care erau în uter sau încă scrisoare de dragoste când Ganea trimitea Anglia acasă, nu prea păreau în stare să sară. Și nu din motive fizice, ci mentale. Poate un antrenament cu Edi le-ar fi de folos. Nici măcar nu sunt sigur că glumesc.
Am ”recuperat” numerele. Stadioanele nu se mai golesc ci se tot umplu de 2-3 ani. Ușor-ușor se ”recuperează” și rezultatele pentru echipa națională. Așa șontâc-șontâc, cu ceva noroc, cu ”cultura semințelor” cum ne insultă țăranii ăia de la Digi24, mai cu ”atâta s-a putut” (apud Niță după meciul cu Belgia) dar, la sfârșitul zilei, chiar nu poți nega niște lucruri.
Ce ne lipsește încă e entuziasmul de-acum 24 de ani. Olanda nu-și toarnă cenușă-n cap că au terminat pe 3 iar în Italia e sărbătoare după o calificare norocoasă și la limită. Nu mai zic ce sărbătoare e în Georgia unde singura timorare e că ei chiar nu știu cum să se bucure. N-au fost niciodată la un campionat european iar la prima participare l-au bătut pe Ronaldo. Acolo nu cobește nimeni că Portugalia era deja calificată, că câr, că mâr.
La noi încă se cobește. Prea mulți dintre concetățeni perpetuează astăzi mai mult complex de inferioritate decât în 2000, când era mai justificat.
Acum 25 de ani Vlad Irimia (Tataee) nu era chemat acasă la ora 22:00 și zicea așa:
Îmi dau speranță copiii, mulțumesc Lui Dumnezeu Fără puștanii care râd zi de zi ar fi mai greu Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer
Am tot ce vreau aici, asta mă face să sper
Dacă tu crezi că ești mai bun ca noi, jos pălăria
N-am nimic de pierdut, sunt român în România.
Asta e atitudinea pe care trebuie s-o regăsim. Am făcut deja partea grea, sau care părea grea. Dar încă nu suntem acolo.
Iar cine întreabă ce legătură are asta cu fotbalul sau cu documentarul FRF-ului, probabil e USR-ist sau mă-sa-i Mark Rutte și tac’su Virgil van Dijk.
O regăsire a atitudinii normale prin fotbal are consecințe socio-culturale durabile. Mai pe românește: arată-mi atitudinea suporterilor de fotbal din orice țară și-ți ”nimeresc” predicții culturale 90% din timp despre țara aia.
Însă și Edi și noi trebuie să învățăm să spunem mai des: Bă, știi ce? Nu ești mă mai cu patru ouă!
Și trebuie, cu orice preț, să învățăm să nu mai prezumăm că toți îs de treabă cu noi. Și să învățăm să ne asumăm și succesele pe bune. Ce, credeți că are cineva procese de conștiință în Danemarca sau Suedia că au trimis Italia acasă? Nici pomeneală! Numai la noi e cu ”am câștigat grupa, dar, criteriile, dracu, lacu, morți, răniți….”
Nu frate! Nu așa!
România a câștigat două grupe la rând, are un grup de suporteri minunați care face cinste țării și cine are de dat nas în nas cu noi (ca oameni, nu doar la fotbal!) trebuie să reînvețe să fie nițel ud la buci. De ce? Că nu știi de unde scoatem un iepure din joben și toate calculele tale se duc în Karaganda.
Dar despre legătura dintre fotbal și ideologie, poate altădată. După turneu, cu siguranță.
Batem Olanda? Habar n-am. Nici în 2007 nu spera nimeni. De fapt, chiar asta sper: Să batem Olanda cu 1-0 gol în minutul 120+2 dintr-un penalty care n-a fost. Sau dintr-un autogol stupid. Cu cât mai norocos cu-atât mai bine. Și dacă-i autogol să lansăm dup-aia intenționat un zvon ridicol c-a fost blat. De ce? Pentru că putem, de-aia.
Trebuie, cu orice preț, să începem să învățăm să răspundem cu aceeași monedă. Nu suntem nimeni în drum – ci suntem cea mai bogată și cea mai puternică țară din regiunea noastră. E timpul să începem să ne comportăm ca atare. Nu se poate să ne tot comportăm parc-am fi Kosovo veniți cu pălăria-n mână.
Și dacă ne bate Olanda, ce? Ne-au mai bătut, aia e. Atâta s-a putut. Polonia n-a făcut înmormântare după ce i-a bătut Olanda. Nici SUA în 2022.
Spuneam că facem nuntă la victorie și înmormântare la înfrângere. Aici mai avem de lucrat. Pas cu pas, până la urmă, ne iese. O să fie bine.
Între timp, e simplu: Cine nu sare mă-sa-i Mark Rutte.
La München s-a întâmplat ceva. Nu doar că România bătut cu 3-0 selecționata Ucrainei – dar România a obținut abia a doua victorie la un turneu final european (a șasea participare) iar cu asta Edi Iordănescu deja l-a depășit pe taică-su.
Anghel Iordănescu a condus România la două turnee finale europene – 1996 și 2016. Zero victorii. Edi are deja una dintr-o singură participare.
Mușcat de cur de toți, Edi a făcut liniște astăzi. Nu doar prin maniera disciplinată pe care a izbutit s-o construiască la echipa națională – dar și prin modul în care s-a manifestat și înainte și după meci. A rămas mereu sobru, mereu cu picioarele pe pământ, i-a trimis după țigări pe jurnaliști ori de câte ori a avut ocazia (și cam mereu a avut dreptate) și n-a băgat în seamă criticile, spre deosebire de taică-su care se mai ofusca.
Cu o zi înainte de meci mai marii analiști se plângeau că-i ia somnul la conferințele lui Edi și că nu-i pot urmări ideile și că-i amețește. Mărturisesc că nu mi se pare. Da, vorbește în fraze ceva mai lungi, cu mai mult de 4 părți de vorbire, dar de când e ăsta un lucru rău? Nu vrem ca echipa națională să fie reprezentată totuși de un domn?
Însă la München Edi a arătat pe cea mai mare scenă posibilă în Europa că și antrenează precum vorbește. Clar, precis și elaborat. Și că e în stare să le facă adversarilor ce le face și jurnaliștilor. Să facă să pară complicate lucruri simple.
Ce lucruri simple? Păi cam așa:
Bubui mingea, nu stai să faci floricele în apărare în fața unor adversari rapizi
Apropo, dacă tot îs rapizi, pune-i la alergat. Că-s oameni. Vor obosi (după minutul 75 ucrainenii nu mai puteau face o preluare corespunzătoare)
Ăsta e sport de echipă și se joacă pe goluri. Adică: mai puține ”numere personale” – mai mult pressing. Atacul vinde biletele, apărarea câștigă meciurile. Și, foarte important: Se joacă pe goluri. Nu pe posesie, nu pe cornere, nu pe ocazii
Ce-am scris până aici e valabil și dacă sâmbătă România pierde cu 0-5 și apoi pățește o nasoală și cu Slovacia.
Da, dar…
Da, știu, Drăgușin era să-și dea autogol. Dar nu și-a dat.
Da, știu, am jucat urât. Așa, și? Reamintesc celor mai tineri că în 1994 am bătut favorita nr. 1 sau nr. 2 la câștigarea Cupei Mondiale cu 3-1. Lumea își amintește golul de la mijlocul terenului al lui Gheorghe Hagi, dar nu-și mai amintește nimeni faptul că meciul a fost urât și dominat copios de Columbia.
Tot așa nu-și mai amintește nimeni că Elveția a dat generației de aur cu terenul în cap în 1994. Nici nu găsești repede un rezumat al meciului ăluia. Toată lumea ține minte că s-a ieșit din grupă și am bătut Argentina.
Așa și acum. În 2034 n-o să-și amintească nimeni că meciul cu Ucraina a fost urât și nespectaculos și cu un scor cam drastic. România merita să câștige, dar 3-0 chiar e prea drastic. Așa, și? În 2034 o să țină minte toată lumea golul lui Stanciu și contraatacul școală finalizat de Răzvan Marin. Da, cam greșeală de portar. Da, și cu ceva noroc a ”ieșit” contraatacul. Așa, și? Cu Argentina la golul 3 n-a fost la fel? Îi mai pasă cuiva?
În 2034 o să se țină minte că s-a mers la Euro2024 după o campanie neînvinsă, cu una dintre cele mai beton defensive din Europa (statistic vorbind) și s-a debutat cu un scor de vis împotriva unei naționale care pe hârtie arăta mai bine decât noi, demonstrându-se încă o dată că fotbalul se joacă pe teren și nu pe hârtie.
Copilul de 7-8 ani arătat în transmisiunea live imediat după golul 2 al României va ține minte la majorat că a fost acolo când s-a scris istoria. Nu va ține minte că a fost un meci urât. Nu va ține minte cât a tremurat la șarjele lui Mudryk și ale lui Tsygankov. Va ține minte că ai noștri au învins.
Da, ucrainenii (măcar 3 dintre titularii lor) ne-au tratat cu aroganță. Nici asta nu-și va mai aminti nimeni. 3-0 e ce-și vor aminti toți.
Tindem să facem înmormântare după fiecare înfrângere și nuntă după fiecare victorie. De-aia-mi place Edi – că nu e așa. O raritate în fotbalul de la noi.
Da, știu, e ”pila” lu’ tac-su. Dar nepotismul e rău când nu dă rezultate. Nu e rău în sine. Și Răzvan Lucescu a fost pila lu’ tac-su la Rapid, dar a dus echipa în sferturile Cupei UEFA bătându-l pe tac-su și apoi făcând curat prin ditamai Bundesliga. Putem încerca să nu fim USR-iști? Ms, pup.
Apropo de nea’ Mircea. Înainte de meci am văzut un interviu scurt cu Mircea Lucescu în aeroport în timp ce se îndrepta spre zborul său către Nemția. La aproape 80 de ani Mircea Lucescu are mai multă energie decât jumătate din oamenii de 30 de ani cu care interacționez cu regularitate. Și asta deși Lucescu senior are ceva probleme de sănătate și nu e un vreun health-freak. Ca el ar trebui să aspirăm cu toții să îmbătrânim.
Și acum?
Și acum… fie ce-o fi.
Belgia a pierdut cu Slovacia. Ceea ce înseamnă că meciul de sâmbătă devine finala pentru Belgia. Nu va exista niciun fel de aroganță. Vor trata meciul literalmente ca o finală. Dacă-i batem noi, e final de drum pentru generația lor.
Și dacă-i batem… ne vedem într-o piață. N-am mai ieșit în stradă pentru echipa națională din 1998. Mi s-a cam făcut dor. Vouă nu?
Există aproximativ trei oameni interesați de cum intenționez eu să votez. Okay, poate or fi treisprezece dar important e că statistic nu-s foarte mulți. Totuși mi-s simpatici și de-aceea fac câte-un zapis la (aproape) fiecare rând de alegeri.
Duminică sunt alegerile europarlamentare și, la fel ca și în alți ani, au fost tratate cu sictir de partidele mari – ceea ce nu-i chiar o surpriză. E de notorietate chiar și în cercurile europeniste că Parlamentul European e locul unde-ți trimiți politicienii de care vrei să scapi – și asta e valabil în orice țară din UE, nu doar în România.
În mod ironic, excepție de la regulă fac chiar partidele eurosceptice, eurorealiste și/sau ”extremiste” care, de regulă, își trimit cei mai buni politicieni acolo sau își ”cresc” sau recrutează politicieni special pentru tipul ăsta de funcție. Altfel spus, paradoxul Parlamentului European e că e luat în serios taman de cei care-l văd parțial sau total ilegitim.
Revenind la votul de duminică, subsemnatul și toți concetățenii cu drept de vot vor avea în față un buletin de vot cu 12 partide și alianțe electorale și 4 candidați independenți. De regulă, subsemnatul la europarlamentare aplică un standard diferit – în speță votez cu cine e cel mai probabil să deranjeze și/sau să enerveze. Iar dacă sunt două sau mai multe opțiuni care se potrivesc acestui criteriu, atunci departajarea o fac la șanse. Ultima dată (în 2019) Traian Băsescu/PMP s-a potrivit criteriului. Nu regret alegerea făcută.
Băzeus m-a reprezentat bine pe subiectele pentru care l-am votat: Migrație, religia păcii și rusia. Baremi pe rusia a făcut exact genul de tam-tam pe care-l voiam. Îi pot reproșa că a fost grav prost în public pe subiectul pandemiei dar, asta nu era pe buletinul de vot în 2019 și, la urma urmei, un vot e un contract de reprezentare, nu un certificat de căsătorie. Nu le poți avea pe toate.
În 2024 am cam aceeași dilemă. Criteriului meu se potrivesc două opțiuni: AUR și Alternativa Dreaptă (AD). Ba, mai rău, ambele se potrivesc și cu criteriile secundare pe care le aplic când votez (să-i cunosc personal, să-i cunosc dinainte de-a face politică, să rezonez cu valorile lor inclusiv pe subiecte nediscutate în public, etc.) – ceea ce face alegerea chiar dificilă. Să le luăm pe rând.
AUR
Strict pentru Parlamentul European (și insist pe asta, căci la locale și la viitoarele parlamentare lucrurile stau și vor sta radical diferit) pentru AUR se poate exprima susținere pozitivă, negativă dar și neutră.
Argumentul pozitiv pentru AUR este Cristian Terheș.
Cristian Terheș a ”nimerit-o” pe toate cele trei subiecte care mă interesează pe mine: Migrația, rusia și, foarte important, pandemia. Sunt extrem de rari politicienii care le-au nimerit corect pe toate trei. Și sunt de părere că astfel de politicieni trebuie răsplătiți la vot pentru a încuraja astfel de comportament în continuare.
Ba mai mult, Terheș a ”nimerit-o” corect și pe alte subiecte mai ”mici” ce ne interesează pe noi: precum dileala trans, dileala green și altele. În proces, Cristi Terheș a devenit pentru o vreme cel mai popular europarlamentar pe social media și punctum. E drept, nu e chiar foarte greu într-un Parlament dominat de fosile și sinecuriști care nici măcar nu mai dau pe la muncă – dar totuși nu e o performanță de neglijat.
Argumentul negativ pentru AUR e unul care se scrie singur: Nu vrei să votezi cu Comasații că doar n-ai băut sodă și nici cu cei care acum 2 ani și jumătate au votat să te omoare prin înfometare dacă nu bagi în tine ser cu miocardită. Cu astea ieșite din schemă îți mai rămân UDMR, cele cinci spitale de psihiatrie (SOS, REPER, PP, PRM și PSR), sinecuriștii de la PUSL precum și proiectele PDU și Alternativa Dreaptă. Independenții nu se pun, deși și-acolo sunt trei pacienți psihiatrici și o condamnată penal.
Aplicând criteriul șanselor, AUR e cea mai pragmatică opțiune.
Argumentul neutru pentru AUR vine din constatarea ilegitimității inerente a Parlamentului European astfel că, chiar dacă crezi toate lucrurile nasoale de le-a zis presa despre AUR, acelea sunt în sine un argument pentru votat AUR. Unei instituții ilegitime ca PE de ce i-ai trimite o opțiune serioasă? Îi trimiți cei mai mari scandalagii și aia e.
Nu spun că ăsta e neapărat un argument bun întrucât lista AUR (cel puțin locurile eligibile) conține oameni oarecum dezagreabili, dar nu neapărat scandalagii. Spre exemplu, mie nu-mi place deloc de Gheorghe Piperea, dar pentru că domnia sa este social-democrat, deci de stânga, nu pentru că ar fi scandalagiu sau prost. Piperea e multe dar prost sigur și precis nu e. Dacă Piperea ajunge în Parlamentul European și va decide să-și ia jobul în serios, va fi o imensă problemă în comisia juridică. Omu’ e doxă de procedură și în majoritatea timpului le ”dă” bine – chit că are el obsesiile lui.
Alternativa Dreaptă (AD)
Argumentul pozitiv pentru AD sună cam așa: Pe Adela o știm de mult. Deja de peste 10 ani. Are o consecvență și o tenacitate dovedită și cu siguranță Parlamentul European ar beneficia de prezența ei.
În plus, cu excepția câtorva săptămâni în martie 2020, Adela a ”nimerit-o” pe toate dosarele care ne interesează: Migrația, rusia, pandemia, dileala green, Intermarium ș.a.m.d.
Nu prea ai ce-i reproșa pe policy. Pe management, da, dar aia e o altă discuție de avut de săptămâna viitoare încolo.
Argumentul negativ pentru AD l-am auzit chiar week-end-ul trecut în timp ce făceam campanie pentru un candidat la locale și am dat peste un votant într-o dilemă similară cu a mea. Și sună cam așa:
Terheș oricum iese și nu mi-s simpatici ăia de sub el. AD poate scoate 5% sau poate nu. Dar sigur nu scoate 5% dacă nu-i votăm, indiferent dacă ne e prima sau a doua opțiune.
Nu e chiar rău argumentul. Dacă-ți place doar Terheș, atunci e rezonabilă poziția că el oricum iese întrucât e extrem de puțin probabil ca AUR să nu facă 5%.
E însă un argument mai greu de „vândut” celor care sunt fani ai unor oameni aflați mai jos pe lista AUR și care ar „prinde” un fotoliu la Bruxelles numai dacă AUR supraperformează. Spre exemplu, dacă-ți place Peter Costea (care se chinuie să intre în PE de 15 ani), AUR trebuie să scoată binișor peste 30% ca să aibă o șansă. În astfel de situații, argumentul de mai sus nu e chiar ușor de vândut.
Și acolo e și problema – căci în bazinul (așa mic, cât e) în care pescuiește Peter Costea sau chiar Mihai Neamțu, tot acolo pescuiește și AD. Sunt convins că votanții polarizați mă vor înjura cu sete pentru propoziția asta, însă știți și voi că așa e. Sau ați uitat de asta?
Da, da, știu, știu. Era alt context.
Cu astea spuse, în contextul ăsta, dacă-ți place și Terheș și Adela, e clar că liderul listei AUR are un avantaj suficient de mare încât merită ”riscat” votul pentru AD. În cel mai rău caz, intră Terheș și votul tău e redistribuit predominant la primii doi (cel mai probabil comasații și AUR). În cel mai bun caz, ai ajutat la producerea unei surprize și intră și Terheș și Adela (și posibil și nr. 2).
Apropo de nr. 2 – tare nefericit numele candidatului de pe locul 2 din lista AD. Înțeleg că n-are nicio vină că-l cheamă Horațiu-Nicolae Guță dar tot nefericită coincidență de nume. Sigur, Marcel Muia candidează pentru al șaselea mandat și Vasile Laba pentru al cincilea. Dar e totuși o diferență între primăria Chevereșu Mare sau Bistrița Bîrgăului și un scrutin național cu circumscripție unică.
Nu cred că se poate formula un argument neutru pentru AD. Sau dacă se poate, eu sigur nu sunt în stare.
Se poate însă formula un argument instituțional pentru AD într-un fel în care nu se poate pentru AUR: Instituțional vorbind, AD stă mai bine. E în cercurile care trăbă și e cunoscut de cine trăbă.
Puținele ieșiri internaționale mainstream ale AUR s-au realizat măcar parțial și cu sprijinul de facto din AD. O s-o las așa. Vă povestesc la cafea după alegeri dacă sunteți curioși.
Însă faptele rămân: Leadership-ul AD e acolo – pe lângă principalele figuri ale conservatorismului european, într-un fel în care AUR nu e.
Sigur, votanții polarizați pot spune că nu e așa de important că doar asta se poate rezolva și după alegeri cu mandatele pe masă când se schimbă și puterea de negociere. Nici ei nu se înșală, însă, gândiți și uman: Dacă voi ați fi Javier Milei și trebuie să dați un telefon în România la un politician măcar parțial pe aceeași lungime de undă – unde dați telefon? La AUR de care literalmente n-ați auzit sau la AD? Sigur, în practică probabil veți ajunge să sunați la ambele, dar primul instinct e înspre ce cunoașteți deja.
Or, la capitolul ăsta, AD are trackrecord mai bun. E în ECR de ani buni, e la toate conferințele care contează și pe toate listele de think-tank-uri care contează. Iar la acest capitol AUR e mult în urmă, ca să fiu politicos.
Și AUR are multe șanse să rămână așa. La urma urmei, Terheș a ajuns în grupul ECR pe persoană fizică după ce fusese ales pe lista PSD. Nu e ca și cum e ceva nemaipomenit să se întâmple la fel și de luna viitoare și restul eurodeputaților AUR să se trezească neafiliați sau în grupul ID (sau cum se va numi el după alegeri).
Nu spun că-i bine sau rău sau că neapărat trebuie să se întâmple așa – dar spun că e o posibilitate reală și de care nu e obligatoriu să beneficieze cei care au votat cu AUR pentru Cristi Terheș. Mă îndoiesc că sunt foarte mulți votanți AUR care ar fi bucuroși dacă AUR ar ajunge în ID. La fel de drept e că majoritatea votanților (ai oricărui partid din România) n-au înțeles nimic din ultimele două paragrafe.
Căci, hai să fim serioși, considerațiuni din ăstea de nuanță între PPE, ECR și ID sunt elitisme marginale. Poate că n-ar trebui să fie (spun unii) dar azi nu e momentul să discutăm asta ci e momentul să fim realiști. Și, realist vorbind, argumentul instituțional, deși net în favoarea AD, este unul slab pentru electoratul general mai ales în contextul unei campanii în care discuția despre europarlamentare a fost de facto zero.
În ultima lună am trecut, mai lent sau mai repede, prin 10 județe – cu rural cu tot. Pot număra pe degetele de la o mână afișele legate de europarlamentare pe care le-am văzut. Și Europa Liberă notează că e dificil și pentru ăia de știu unde să caute ca să afle cine candidează și de ce.
Și de-aici dilema
În contextul unei campanii direct inexistente pentru europarlamentare, hâc, eu cu cine votez?
Și măcar eu îi cunosc personal pe politicienii din vârful listelor. Dilema mea e mai mică decât a vastei majorități. Și numai între două opțiuni – nu mai multe.
Ideal aș vrea ca în următorul Parlament European să fie și Cristian Terheș și Adela Mîrza minimum. Sigur, la nivel de SF aș adăuga că m-ar coafa să fie și Peter Costea.
Dar, coborând cu picioarele pe pământ, am un singur vot și prea puțini sunt interesați de europarlamentare. Aia e atâta s-a putut. O să fie timp după alegeri să disecăm. Mă rog, sper să fie timp.
Probabil o să merg cu AD. Măcar să-i încurajez. Poate o să fie cu mai mult noroc decât a fost cu proiectul Noua Republică acum 10 ani. Sau poate dau cu banul.
Aia e. Acum, mă scuzați, dar am o campanie locală de deranjat. Ne vedem la vot!
Last week I did something I hadn’t done in years: Took a week off overwhelmingly for my own amusement.
Still paid attention to the news and came back from Serbia with several kilograms of newspapers and books to be used in future videos – but generally I lived off like in the 1990s: News only on TV and physical printed newspapers, food in cheap Yugoslav-era taverns where smoking habits remained civilized as opposed to ЕвроГейский союз, and patiently waiting to go to a good ol’ fashioned concert.
Rammstein was in town!
Tens of thousands of people slowly heading towards Ušće Park
And even though in 2024 everyone has a camera in their pockets, you can hardly find any images with the mud at the location. Which is both a testament to the quality of the show that the German band has put out that nobody got distracted to film the mud, but also a testament to the resilience of the metal fans. You have to dig deep into the Internet to find out there was mud.
Still… this needs to be said: The organizing was dogshit and occasionally literally horseshit.
The encircled seats cost more
The way the venue was set up was weird to put it mildly. The people in the stands paid more and saw less. And the benefit of seating was marginal given that anything you wanted/needed involved a hour queue while… standing.
The weather was absolutely haram throughout the whole week up to the morning of the concert. It suddenly got better just as the doors were opened for the venue. But by that time the entire surface was one giant mud pool.
I got dirty. But the chap I fell on will not walk for at least a month. The whole experience was one of a survival of the fittest. Which is fine in general, provided you don’t ask me to pay premium price for that. Although, again, the show was really good and, after all, I got out in one piece.
It’s not a Rammstein show without fire and pyrotechnics
After the show things got even more complicated.
Belgrade is a huge city, surface-wise. The city proper 50% bigger than Bucharest and the metropolitan area is almost twice as big as Bucharest.
The good news in this is that the city can easily accommodate over 120,000 people showing up literally overnight. The bad news is that navigating the city without public transport is impossible around an event like this. Even those who showed up with their cars still had to walk 5+ km – something which may not sound so bad, but it suddenly becomes bad after you stood on slippery mud for 7 hours because the organizing was horseshit.
Random street in Novi Beograd, not far away from the venue
Even if you managed to find housing “nearby” that’s not too helpful after hours of standing in mud. As for taxis? Forget about it. There are 570 registered taxis in Belgrade. Even if you assume 10 times more cars became available through apps such as Uber or Yandex, that still barely made a dent.
So, in its infinite wisdom, the GSP (Градско саобраћајно предузеће) decided to shorten the public transport schedule. It is indeed very motivating to walk in long columns and trams to pass by empty as they retire early. The tens of thousands of fools left high and dry? Mogu da sišu kurac, naravno. To je srpski način.
Poor foreigners using the underway passage
And I can’t complain that much. Both myself and my woman have a decent understanding of the Serbian language and Serbia as a country so we were fine. But those first time in Belgrade? Those were definitely not fine. Especially those who came from afar like from Scandinavia or Germany and didn’t quite understand that maps are for orientation purposes not some law.
Translation: The quickest physical route is the correct one. Traffic lights, or anything that is not a huge wall are just obstacles you casually gloss over. Literally. It’s either that or you walk extra kilometers because you believe Google Maps is real life.
That is to say if you can use Google Maps. Getting a local Serbian number has just gotten a lot harder. Такође зато што се јеби. What? The writing is confusing? Welcome to Belgrade. You haven’t been in a country with two alphabets before? 🤷🏻♂️
Rammstein – a story of persistence
I’m not even a big fan of Rammstein per sé, but I am a fan of persistence and grit. And Rammstein, whatever your opinion about them, is such a story.
This year they turn 30. They’ve been around in the same line-up for 30 years. Do you have any idea just how hard that in itself can be? It’s hard to keep a single friend in the same project for 30 years, let alone six friends in a controversial project that stirs shit up for a living. That is admirable!
To crawl from the poverty of the DDR into the degeneracy of the German punk scene, to then effectively invent a new style, sing only in German (how many big artists sing only in their mother tongue these days?) and become big… that is admirable. Because it was achieved by persistence.
Till Lindeman just turned 61 this January. The bass player is the youngest. He turned 53 this April. Seeing these old men being far, far more energetic than the majority of 25 year olds that I know is admirable. But also sad – for the said 25 year olds.
To perform dangerous stunts for over 2 hours in a venue like that is a performance in and of itself. But then the guys did it again the next day – because the tickets for the May 24th show sold within minutes.
I complain that I have to be in 9 cities in 3 countries in the next two months. These guys are doing 40 shows in 18 cities in 10 countries in two months. That is admirable. It’s hard work and their current amazing results didn’t come out of nothing – but out of a lot of hard work.
Everything was thrown at them: Accusations of satanism, typical German censorship, accusations of being pro or anti current thing, and, of course, a bullshit rape case as well. Nothing stuck. Because after a while, you become a living legend.
You don’t have to like Rammstein per se to appreciate this.
But one thing is certain: I ain’t going to concerts in Belgrade anytime soon.
It was still appreciated when the Romanian border patrol just assumed we were coming from the concert.
All in all, I’m glad I took this opportunity. I now have more newspapers for the Propaganda Basement. And, for a few hours, I remembered why the saying is “touch grass”. Because touching mud is quite unpleasant. Even when honoring the living legends that Ramštajn truly are.
