Prin primăvara lui 2021 a venit ideea unui video mai lung despre istoria cenzurii în România postdecembristă. Pornise de la o discuție în jurul unui protest din Proiectul Pandemic pe care presa îl ignorase la început. De fapt, în ciuda impresiei din mijlocul ochiului furtunii, situația libertății de exprimare în România s-a îmbunătățit considerabil în ultimii 35 de ani – însă memoria selectivă (precum și partizanatul) îi face pe mulți să-și amintească doar coborâșurile, nu și suișurile.
Seria Cenzura în postcomunism nu-și propune să fie un tratat academic – ci o trecere în revistă a unor evenimente importante din ultimii 30 de ani care au dus la schimbarea nu doar a mentalității dar și a jurisprudenței privind cenzura în România.
Libertatea de exprimare nu este un parametru cu 0 și 1 – ci cu nuanțe. Iar istoria acceptării ei în România la rândul său este cu nuanțe și suișuri și coborâșuri. Iar odată câștigată, ea trebuie apărată și, ori de câte ori este posibil, extinsă. Pentru a putea purta bătăliile pentru libertatea de exprimare ce vor avea loc în următorii ani, ajută mult să înțelegem și de unde am pornit.
Vom trece prin incidentele de trupe arestate pe scenă, confiscări de casete, procese intentate cu scopul de-a descuraja și reduce la tăcere (astăzi se numesc SLAPP – pe-atunci nu era nici terminologia), îl veți (re)vedea și pe Ralu Filip și, desigur, veți putea asculta casete de acum peste 20 de ani.
În mod ironic, seria despre cenzură e dificil de răspândit… chiar din cauza cenzurii pe motiv de copyright. Chiar și când legea este respectată, în practică de multe ori nu e suficient. Aceasta fiind una dintre bătăliile ce vor trebui purtate în următorii ani.
Până atunci, însă, vom folosi instrumentele care ne sunt la îndemână: Primele trei episoade vor fi disponibile integral doar pe Odysee. Din păcate Odysee taie mult din calitatea video, așa că toate cele patru episoade vor fi disponibile și pe tracker-ul nostru de torrente în format 1080p@50fps.
O știre care a trecut aproape nevăzută în România. Cu excepția G4Media (care și ei o publică doar schematic) n-a discutat-o nimeni.
Știrea sună așa: Unul din patru europarlamentari actuali este penal. Adică a fost deja condamnat măcar în primă instanță de minimum o infracțiune. Cele mai comune? Hărțuire sexuală și furt (delapidare, șantaj, infracțiuni asociate corupției, etc.) – urmate de constituire de grup infracțional organizat. Ultima e chiar ironică întrucât Uniunea Europeană în sine este grup infracțional organizat, dar sărim peste.
Le Monde, una din organizațiile care au luat parte la această investigație, ne amintește de scandalul Qatargate drept un mare eveniment care a zguduit încrederea în „instituțiile europene” și convingerea că acestea sunt o fortăreață anticorupție.
Povești de adormit copiii. O fi fost evenimentul ce-a motivat această investigație care să numere câți eurodeputați sunt penali – dar nicidecum vreun mare eveniment per ansamblu.
Chiar prima Comisie din această Uniune Europeană (adică post-Maastricht) – comisia Santer – a fost și prima care a demisionat în masă din cauza multiplelor scandaluri de corupție. Această Uniune Europeană este fondată pe corupție. Și a pretinde altceva nu e decât propagandă.
Revenind la ancheta jurnlistică despre care presa de la noi n-a găsit timp să scrie, din ea aflăm despre cazul Larei Comi (Forzza Italia) care e deja condamnată la 4 ani închisoare pentru furtul a €500.000 bani publici. Ca să vă faceți o idee, asta e de aproape 23 de ori mai mult decât suma cu care Liviu Dragnea a prejudiciat statul. Serios, Dragnea a făcut bulău pentru un prejudiciu de exact 108612 lei.
Ați văzut vreun din ăsta pro-UE protestând în stradă împotriva corupției dragniste din Parlamentul European? Firește că nu. Corupția nu există când corupții sunt buni europeni. Cum, nu știați?
Tot din ancheta cu pricina aflăm că 6 din cei 21 de eurodeputați belgieni sunt penali. Filip De Man (Vlaams Belang) de pildă nu fură bani publici – ci e mare fan al distrugerii în formă continuată. În special mașinile vecinilor îl tot enervează din ceva motiv.
Ancheta originală (a cărui link îl găsești doar dacă tragi cu tunul pe Internet) are și câteva cazuri mai degrabă frivole. Precum cazul lui Gunnar Beck (AfD) care a fost amendat că nu a folosit corect titlul de ”profesor” când a completat formularul pentru alegerile europarlamentare din 2019. Însă majoritatea cazurilor documentate sunt solide, de infracțiuni pe bune care în mod normal se termină cu pușcărie dacă le comit eu sau voi cei care citiți aceste rânduri.
Cum se compară cu România?
Cel mai penal Parlament al României în ultimii ani a fost legislatura 2012-2016.
Conform unui articol din Hotnews din 2014, din cei 580 de parlamentari, 35 aveau probleme cu DNA (Dragnea și Cosma printre ei) și alți 15 erau implicați în dosare penale ”normale”. Să zicem că toți erau de fapt vinovați (deși unii dintre ei au fost achitați ulterior). Asta înseamnă că cel mai penal Parlament al României avea 6% penali. De patru ori mai puțin decât actualul Parlament European.
Să zicem că HotNews n-a numărat bine. Și să zicem că Justiția a mai scăpat vreo câțiva. Dar chiar și-așa, și dacă presupunem că numărul real e cu 300% mai mare – tot iese Parlamentul României mai puțin ticsit cu infractori decât actualul Parlament European.
Mai mult context
Anul trecut zice-se că Ungaria a fost cea mai coruptă țară din Uniune. Dacă prezumăm că tot ce zice presa de opoziție despre deputații Fidesz-KDNP este adevărat, abia atunci reiese că aproximativ 15% din Parlamentul Ungariei este penal. Foarte rău, dar tot mai bine decât Parlamentul European. Asta, desigur, presupunând că presa de opoziție din Ungaria nu minte – o presupunere… liberală în sine.
În Germania nu e săptămână să nu se mai găsească încă un ofițer FSB fie pe lângă guvern fie pe lângă Bundestag. Și presa scrie conștiincios despre ele, dar niciodată nu le pune în context – căci dacă ar face-o, s-ar naște întrebarea legitimă: E cineva în conducerea Germaniei care NU lucrează pentru FSB?
Apropo de FSB, tot în ultima săptămână a aflat toată lumea că Tatjana Ždanoka (de la grupul Verzilor) lucrează pentru direcția a 5-a a FSB de 20 de ani. Doamna Ždanoka a fost europarlamentarul anului în 2019.
Ziceți ce vreți, dar în lumina faptelor, e absolut firesc ca euroscepticismul să fie în creștere. De fapt, ar fi o surpriză dacă NU ar fi în creștere.
Parlamentul European s-a erijat cu regularitate în rolul de profesor de anticorupție al României. Poate ar fi vremea să întoarcem masa. Nu, uite cum stă treaba: Ascultați voi denoi despre cum e cu anticorupția. Că până una alta nu noi suntem ăia cu un sfert din parlamentari infractori.
Conducătorii României ar trebui să găsească 🥚🥚 mai des și să-i spună Parlamentului European ceea ce i-au spus apărătorii ucraineni navei de război rusești.
Dacă nu acești conductăori ai României, atunci următorii pe care-i vom alege anul ăsta. Dar este esențial pentru binele țării noastre să nu i se mai permită Parlamentului European să-și asume o poziție de superioritate morală față de România. Dimpotrivă! România ar trebui să-și asume în mod explicit și fără nicio jenă postura de superioritate morală absolută față de Parlamentul European. Și mai ales față de Comisie.
Европарламент, идите на хуй, cum ar veni. Această instituție nu merită respectul românilor – mai ales al românilor care se revendică de la cauza anticorupției.
Eh, și-acum să-i vedeți pe toți ăia cu anticorupția-n gură cum fac pe Dracu’ în patru să nu discute despre subiectul ăsta, deși e campanie taman pentru europarlamentare.
Now, sure, all of the above-cited policies have various issues – from legality, enforcement or morality. But one thing is certain: The notion of regulating smartphones is no longer a fantasy – but a growing trend. So the debate is no longer whether smartphone use should be regulated, but rather how should this be done in such a way that doesn’t violate fundamental rights but at the same time addresses the issues that arose from excessive smartphone usage.
The issues
Jonathan Haidt, who is hardly a right-wing reactionary bigot, wrote in 2021 about the smartphone trap.
In a paper we just published in The Journal of Adolescence, we report that in 36 out of 37 countries, loneliness at school has increased since 2012. We grouped the 37 countries into four geographic and cultural regions, and we found the same pattern in all regions: Teenage loneliness was relatively stable between 2000 and 2012, with fewer than 18 percent reporting high levels of loneliness. But in the six years after 2012, rates increased dramatically. They roughly doubled in Europe, Latin America and the English-speaking countries, and rose by about 50 percent in the East Asian countries.
From 2012 onwards, and especially after 2015 (when smartphones became very cheap), mental health issues skyrocketed among teenagers in ways not seen in two or even three decades prior to the advent of smartphones.
The biggest issue is attention span. Nobody today denies that attention span in social media addicted societies has visibly decreased. Between 2000 and 2015, the median attention spans of Americans shrank by a whopping 25%. In 2000, the median attention span was 12 seconds. Fifteen years later, it’s shrunk significantly to 8.25 seconds. That’s less than goldfish, whose attention span runs for 9 full seconds.
Then there’s the bullying issue. I personally have very little sympathy in that department but, nevertheless, since this is a political issue, the rules of politics and propaganda apply, rather than reason. And in propaganda, perception is reality. Cyberbullying may or may not be a big issue but, if enough people believe it is, then it is an issue.
And then there are the sex-based effects. Both boys and girls are affected by social media use – it’s just that they’re affected differently and at different moments in their development. Puberty is a very hard period for nearly all teens. Social media use makes that far worse.
Instagram had particularly strong effects on girls and young women, inviting them to “compare and despair” as they scrolled through posts from friends and strangers showing faces, bodies and lives that had been edited and re-edited until many were closer to perfection than to reality.
On boys, the effects on self esteem are similar to those felt by girls for similar reasons: the building of an unrealistic image of others. What’s different is the age. Boys are negatively affected by social media after the age of 14, while girls are affected from the ages of 11-12. One main difference is that boys overcome it harder, later and slower than girls. To make things worse, not only the issue is rarely being studied (money from Samsung and Apple make sure this stays under-studied), but when it is studied, the specific impact on boys is ignored due to generalized gynocentrism in the Academia. But that’s a story for another day.
Then there’s the issue of social media being a black box. X/Twitter published its recommendation algorithm. A step in the right direction but far from good enough.
We still have no idea what (and why) is recommended by Meta products and by TikTok. Experiments show that using a Chinese IP address will yield a very different type of recommendations than using an American address. There is increased awareness that TikTok is essentially the CCP’s spyware program.
But all of this ignores the obvious issue: Smartphones themselves. It would be easier to manage all of these without or with less smartphone usage.
”Oh, but I can’t” is the language of addicts. Which is also coopted by vested interests and, of course, naive people with limited imagination.
What vested interests? The smartphone global market was over half a trillion dollars in 2021 and poised to grow to almost one trillion dollars ($947 billion) by 2030. That’s a lot of money. The mobile app market was another $230 billion in 2023. And that’s before including video games for smartphones which is another $140 billion. That’s a lot of money. The GDP of Switzerland is slightly smaller than the current market worth of the smartphone and smartphone-dependent industries. The GDP of oil-rich Norway plus Sweden combined will soon be (if they aren’t already) smaller than the vested interests in smartphones.
So the opposition will be fierce and very well funded. Not to mention the limitless armies of social media zombies who will gladly be the useful idiots of Big Tech like all good junkies. And this is why I think the regulation has to be better thought-out.
Schools are a no-brainer
Long lauded as the most progressive country in the world because of its embrace of digitalization, Sweden is also the first to openly say that it’s been a disaster. Swedish kids can’t write anymore. So the Education Ministry is slowly phasing out tablets and all other digital assets from the classroom. Who knew? Those backward peasants of the past had a point. Education works best on paper, they say. The Karolinska Institute goes even further and asserts what we’ve been telling you on the Sofa for years: Digital tools impair rather than enhance student learning.
Seven years ago the Dutch have noticed that about a third of primary school kids had severe difficulties in learning to write. Some have placed this on the fact that there are more and more kids in Dutch schools with a migrant background. But the figure is much higher than the proportion of kids with a migrant background. It’s not just immigrants. It’s quite a lot of kids who are, for all intends and purposes, illiterate.
As it turns out, knowing how to use TikTok isn’t really digital skills even though that’s exactly what the progressive boomers who introduced digital tools in schools sincerely believed. And, as usual for boomers, they were wrong.
In practicality, the easiest way to get a majority to support a restrictive policy is to phrase it like this: No devices that can connect to the Internet are permissible on school grounds. Yes to dumbphones, no to smartphones.
It’s imperfect, but it’s a step ahead. And, in fact, it’s merely a return to the status quo of 2010 – when a majority of students had a dumbphone.
Smartphone-free spaces
There is increased demand for them anyway, as more and more are starting to realize the danger and the trade-offs, but there is still not enough courage to start promoting it openly.
Just like there are places that have a dress code, there can and should be places that don’t allow smartphone usage at all. Preferably with a jammer installed too.
There is such thing as a “digital Sabbath” which, quite frankly, should be encouraged but, in my estimation, it’s a low-return practice.
Much more interesting is the sudden and spectacular rise in nearly every country of the so-called “unplugged summer camps” for children and adults. Some are organized by NGOs, but a lot of them are organized by for-profit corporations. Nothing wrong with that, mind you. But they sure need more promotion.
And this is where the State can have a say: If a road trip with schoolchildren is organized using school resources even partially, then it is only approved if it’s a smartphone-free environment. This isn’t hard to implement and would run into very little opposition. Basically, treat smartphones like alcohol. There is a drinking age that usually is lower than 18 – but school premises have to be 100% dry. Well, same logic can and should apply to smartphones too: while smartphones aren’t (yet) forbidden to minors, that doesn’t mean they can be or should be used anywhere.
Regulation at the point of sale
Most countries don’t allow the sale of alcohol or antipsychotics to minors. Or they do, but only in special cases and with various controls. Why exactly shouldn’t smartphones be treated the same?
At the end of the day, and the evidence is increasingly clear on that, smartphones are a tool of mass psychosis. Its side effects on minors through extended use are very similar to the use of various psychotropics. As such, there is an argument to be made that they should be treated similarly.
While the argument is very difficult to make when it comes to adults (and I’m not even sure it’s worth trying), it is in fact very easy to make and implement when it comes to minors.
You have to prove you’re 18 to buy a gun, buy a bottle of vodka, a pack of cigarettes (even 21 in some places) or to check into a hotel. But for some reason we’re supposed to believe this can’t be done with smartphones? Gimme a break!
Yes, such a regulation is imperfect (like all regulations) and there are workarounds, granted. However, it sets a different tone of conversations in the family. It sends the message that the expectation is children don’t use smartphones at all.
Currently, too many parents aware of the negative effects are put in the situation of actively fighting to opt out of the de facto mandatory smartphone for their children. Such a regulation would move the focus once again where it’s natural: You have to purposefully choose to opt-in and physically show up with your kid to get him one.
Just like a gun purchased online isn’t directly shipped to you, the same can be done for smartphones. An adult has to show up in person to pick it up. This isn’t hard. And whoever tells you otherwise is either an addict himself or acting on behalf of the aforementioned vested interests.
Right to log off
Belgium, France and Kenya so far have already enacted legislation (France did so 8 years ago!) that explicitly states the right of employees to go fully offline outside of their work.
There’s a EU Parliament resolution on that too from 2021, though it will probably go nowhere for reasons that are worth discussing some other day. Still, the idea behind it is sound, albeit poorly articulated in some places.
The fact is that so many people feel pressured to always be online. Whether the pressure is real or not is another discussion. In many cases it is real. And few people are like yours truly to have rudeness necessary to answer with “go fuck yourself, I ain’t your personal ChatGPT” to angry e-mails or messages complaining that it’s been over 24 hours since they wrote to me and I haven’t replied. Most people want to be nice. And they strive to be nice until they drive themselves crazy. And when they snap, everyone pretends to be shocked and insists they have no idea how this could’ve happened.
Such legislation should not apply just in work relations, but more generally. Just like the anti-censorship legislation in many jurisdictions which punishes attempts to censor someone else in public, the right to log off could be framed similarly: with punishments for those who pressure others into usage of digital tools.
You may think that what I just wrote is fantasy, but it’s already happening. Sweden and Ireland are getting ready to punish stores that refuse cash. “Digital exclusion” is increasingly discussed in the circles of power as a crime in and of itself.
Now, of course, this will be a difficult argument to make because the tech grifts are going to fight this tooth and nail (like they did in France). Why? Because “digital transformation” is in itself an $800+ billion grift. A lot of that money already goes on propaganda to convince people and businesses to surrender their privacy and mental health to tech grifters who promise to make our lives more convenient.
Of course, the fact that they absolutely don’t make our lives better is immaterial. With enough propaganda you can convince tens of millions of people to act against their best interests. Take self-check-out for instance. It’s an abject failure. Who pays for that failure? YOU, my dear reader. Where do you think those stores will recoup their investment from?
The tech grifters got their money and moved on to the next “digital transformation” grift.
This is the extent to which “the right to log off” should ideally go: Codify into law the assumption that digitalization is bad and move the onus on the proponent to prove otherwise. Again, this will be hard to achieve because those hundreds of billions spent on propaganda will be used to fight tooth and nail any measure that protects regular people against the predatory practices of Big Tech.
Miscellaneous policy changes
Just like uber-digitalized Sweden was able to roll back the “progress” (and continues to do so), it stands to reason that this is possible elsewhere as well. Special interests be damned.
There are many ridiculous policies in so many countries that de facto force people to have a smartphone. Under the umbrella of “combating digital exclusion” – a lot of those policies can be abolished or amended.
I’m still upset I didn’t get to test this in court during the pandemic project when the Romanian government was stupid enough to try to impose the so-called “passenger location form” which could’ve only be filled in electronically. You see, because Ceaușescu didn’t let us travel, traveling now is an unalienable right in our Constitution. I would’ve loved to take the case to the Constitutional Court. Unfortunately, someone else was smart enough to advise the government to abolish that ASAP. And so they did before I needed to travel abroad and get the chance to violate that policy and then challenge it in court.
But oftentimes it doesn’t require complicated challenges in court. Oftentimes it requires very basic discussions. Like, for instance, when cities remove the option to pay for public transport in cash. At any hint of pushback, the vast majority of such measures are thrown away. I have a long list of cities where this happened.
What’s important when lobbying against such policies or for various normal-friendly amendments is to avoid coming off entirely against technology. Not only is that politically dangerous, but you also lose allies. A good chunk of smartphone addicts are victims as well and they’re not in favor of digital exclusion necessarily.
A change of attitude and lead by example
The most meaningful and impactful change, however, will be brought by regular people and private businesses with enough cojones.
Every year I, personally, convince two people to either ditch their smartphones entirely or to reduce their usage to less than a tenth of their previous habits. How do I do that? By simply existing.
This is me, more or less unironically
You see, given that I made (and still make, to a certain extent) my living in data centers and other tech-related activities, I’m fully aware of the limitations of technology. And especially about how brutally unsafe your data really is. Once you explain that to people, free of the self-interested shilling that nearly all techbros practice (oftentimes without even realizing it), a lot of people start thinking. It becomes even easier if you’re able to explain that in proper language rather than using wooden language rife with jargon that no reasonable human being will ever learn.
But this is hard. Most of those who oppose the over-extension of technology into our lives do so under an impulse. They sense that something’s really wrong, but have little idea on how to describe it, let alone to explain it or propose meaningful change. This aspect is mercilessly exploited by both Big Tech and tech grifters, aided by the hordes of zombie addicts who feel personally attacked when you start discussing their habits in the proper negative light.
Nearly all of those who peddle techno-optimistic baloney online and offline do so not out of a sincere belief in technology, but out of personal financial interest. And they will fight tooth and nail to defend their grift. First and foremost to prevent YOU from understanding that what they’re doing is not progress, but a grift.
Nevertheless, we must persist. We will not change the world over night, but the world does change one person at a time.
Last week a father contacted me to thank me for mocking his concerns about what would happen if he continues to “fail” to buy his 4th grade(!!!) daughter a smartphone a few years ago. She’s now 16, still doesn’t have one and, as a result, blows her peers out of the water because she possesses the valuable skill of being able to talk to people (something which her generation seriously lacks) and the valuable skill of being able to focus a bit more than 10 seconds on something.
She took an apprenticeship at a carpenter’s store last summer and this summer wants to go to an outdoor camp organized by some church where they’ll learn to cook, set up a tent and things of that nature. She is, in my book, a normal teenager who is experimenting. Unfortunately, by the standards of her generation, she is abnormal and exceptional. Her peers are getting ready for the college scam and later on join the ranks of overly entitled know-nothings. Hopefully she’ll be able to withstand the peer pressure because her path is objectively better.
Instead of conclusions
Unfortunately, we were all too dumb or too lethargic to have this discussion when it would’ve made a bigger difference: say in 2005. Before 2005, smartphones were marketed nearly exclusively to the enterprise market one which, arguably, needs it more. The discussion on whether to allow extending this to the civilian market, and especially to children, would’ve been better suited in 2005. But we didn’t. Because reasons. No point dwelling on the past now.
But this leaves us in a reactive situation. This mess will have to be cleaned up. And the way to do that is under debate.
There is no single answer. There is no single policy, or even package of policies that can be adopted and everything will be fixed. This will be a long and messy process. And, for now, with a lot of trial and error until the discussion reaches pleb level. And it will take a while because bypassing Big Tech’s wall of censorship isn’t cheap or easy. It’s doable, but don’t expect huge leaps so early on in the game.
But the first, and arguably the most important step, is this: The discussion should no longer be accepted under the terms of “should smartphones be regulated”. Reject the very notion. That debate is over. It is clear that smartphones (and the wide Big Tech grift) must necessarily be regulated. The debate is now how should that be done in such a way that has the least amount of trade-offs. It’s not an easy balance. And all sides will make mistakes for sure. But that is the legitimate debate.
Or, alternatively, you can do nothing and guarantee a generation of zombies who will, for sure, make life far worse for nearly everyone else. In fact, such a scenario would be explicitly in my own financial interest, even though I’d hate its toll on my mental health 🤷🏻♂️
If you had told me on February 24, 2015, when I created the Freedom Alternative channel that almost nine years later I will still be writing scripts for new videos, I would’ve said that it’s likely, though not highly likely.
But if you had told me nearly 9 years ago that I’d be managing a workflow that involves work on 3 continents, a small team, and attendance to high-end meetings that shape the geopolitics of Europe and all of that under the banner of Freedom Alternative Network, I would’ve said you’re being too optimistic.
Make no mistake: I did this before and I was expecting to do it again. It’s just that I didn’t expect to be able to do it again as legit independent. And so soon!
As I’m writing these lines, I’m slowly wrapping up an episode on Kyrgyzstan from Kyrgyzstan in which I present the post-communist history of the country in a way that not even the darling of the Kyrgyz intelligentsia would dare (even though he believes it). Because he would risk being kicked out of the university if he says it like it is.
Nine years ago, being able to do this required the endorsement of a big studio and a certain narrative script had to be followed. Even the more independent-minded studios still expected you to use some tired clichés when presenting. Oh… and time limits. Everything had to fit in a segment.
I remember 11 years ago when one of the few reporters that I can respect even when I disagree with him made a segment on North Korea. A very good one, mind you. But… too short. He then struggled to tell the rest of the story in various other shows in other places, plus a book – The country with a single fat man. Only in the book he was able to go a bit more honest (and that’s because this is Romania. In the PC-driven West of 2013 he would’ve been in hot waters for fat shaming or who knows what else).
The fact that I, a bona fide nobody, can afford to do something like that is an honour, a privilege and a responsibility as well. And for that I have to remain grateful to the donors who keep this whole thing going and evolving in a way that I couldn’t have predicted (which means the enemy couldn’t have predicted either).
Every year around Christmas and the first three weeks of January we take a look around the operation on a technical and procedural level. This means backups, corrections, add of new pages/features, cleanup of things that are no longer necessary, archiving stuff (raw footage over the years means dozens upon dozens of terabytes) and other tinkering under the hood. It is the less pleasant and the less visible but equally necessary kind of work. Without it, not only you wouldn’t be reading these lines, but we would’ve achieved even less overall.
So, ever since I came back from Asia, my allotted time for Freedom Alternative time has been divided between making new videos and tinkering in the background alongside a few other people in order to fulfill even more of the wishes expressed in last year’s article on resilience.
A full announcement will be published when the period allotted for this will be over later on this month but, if you want a sneak peak, check out the Services server. It is not yet fully ready for public consumption but that’s the place where (most of) these writings will be moved going forward. It remains to be seen how the final form and procedure will look like.
At this point, even if I trusted someone enough to be my communications manager (and I might have to find such a person this year), the communications overall are overwhelming. There’s no way I can manage all of that without either going insane or start ignoring people I shouldn’t or waste time on and with people I should be ignoring. There is no solution, of course – but one acceptable trade-off is profesionalization via procedures and layers.
And that’s what the partial opening up of the internal system is for. Since I can’t convince everyone of consequence to be in the relevant Telegram group(s), then what I can do is have everyone submit communications on the same URL. How to do that without spam and how to mitigate other risks is still under testing. But one thing is certain: In order to have a fruitful 2024 and beyond, direct communication between yours truly and most people reading this will have to be winded down.
So, through a combination of a FAQ page, ticketing system and, hopefully soon enough, delegation of most of the answers… next time I reset passwords on the paywalled content, I will have to answer fewer e-mails and even fewer Telegram messages. Same with requests: I will shamelessly ignore any request that is not in the Internal System™. There will be complaints and I will try to mitigate the most reasonable ones but, overall, this has to be done. The alternative is worse. Manually managing 6 categories of contacts is no longer feasible.
Also soon enough I will add paywalled articles as well. They will look something like this. But, again, needs more testing. Especially considering that I have no intention on collecting data (by making any of you create accounts) because that’d be another headache for me and for y’all. So a method of a relatively universal credential will have to be found. I don’t know yet how that will happen, but it will. Eventually.
So, yeah, that’s basically what’s been going on in the early days of 2024. Oh, and I’m also researching for the Latin American tour. And scheduling payments and soooo… much more. No pressure 😂
And with that said, see y’all soon. I got some pages to fix, create, link and synchronize.
Se termină anul 2023 și, din punctul de vedere al scrisului (zice-se ”presă”) veștile sunt în general bune. Economia face dreptate.
Astăzi ne-a parvenit la redacție o veste extraordinară: În sfârșit se închide VICE România. Să-i fie țărâna beton. Brandului și acelui stil de-a scrie, nu nepărat scriitorilor (că nu toți de-au scris la VICE sunt detestabili).
În urmă cu o lună a mai venit o veste bună: S-a închis și publicația marxist-feministă Jezebel. Din același motiv: lipsă de bani. Ca și la VICIU, managerul a încercat din răsputeri să salveze publicația (el însuși fiind marxist-feminist) însă, la sfârșitul zilei, dacă banii nu sunt acolo, apoi nu sunt acolo și cu-asta basta.
Mai în primăvară, un alt WC de scandal și-a dat duhul: Buzzfeed News.
Revenind la noi, tot luna trecută o altă publicație activistă, Libertatea, s-a trezit reformată într-o după-amiază din același motiv: banul.
În toate aceste cazuri, adevărul acesta a fost publicat în mod onest în paginile acestora doar la închidere. Spre exemplu, în sfârșit, după ce 13 ani au insistat că e o teorie a conspirației, VICE România admite deschis că se închide pentru că nu mai dă Soros György bani.
De altfel, închiderea acestui WC era anunțată încă din luna mai și era o chestiune de timp până când și trepădușii de la noi aveau să afle că în realitate nu e jurnalismul lor ce-i ține în viață, ci subvențiile motivate ideologic venite din afară.
Nu vreau să dansez prea tare pe mormântul VICE deși nu-mi ascund satisfacția pentru faptul că spațiul publicistic românesc este de astăzi mai curat fără această publicație. La fel cum nu-mi ascund nici încântarea că în sfârșit se face dreptate.
Însă, indiferent de ce părere ai despre ce-a făcut VICE România, rămâne un adevăr fundamental: Cine te ține te deține.
VICE, Libertatea, Jezebel, Buzzfeed (și am mai putea adăuga Pink News, Huffington Post și încă multe altele) nu au avut un model economic – altul decât perpetua subvenție de la unul, maximum doi donatori.
Nu-i nimic în neregulă cu a avea donatori – dar e ceva în neregulă când se numără pe degetele de la o mână și mai rămân degete.
Și mai e ceva în neregulă când conținutul tău doar provoacă dezgust și dezbină. Oricât de mult s-ar plânge foștii colaboratori ai VICE România de societatea dezbinată, o parte din vină le aparține chiar lor. Nu că ar fi ceva neapărat în neregulă cu „dezbinarea”. Într-o societate liberă (deschisă pe bune, nu deschisă în stil Soros) dezacordurile, inclusiv foarte ferme și vehemente, sunt norma.
Însă din exemplul negativ al acestor publicații avem ceva de învățat: La sfârșitul zilei, viziunea economică primează.
Dacă nu-ți cumpără nimeni produsul sau, dacă vreți, nu votează nimeni cu portofelul în favoarea produsului tău, atunci produsul tău nu merită să existe. Și la un moment dat banii de subvenție se termină și ei.
Pe toată perioada dobânzilor mici sau zero, astfel de publicații ajunseseră la niște evaluări astronomice și nerealiste. VICE Media ”valora” la un moment dat aproape 6 miliarde de dolari. Ridicol!
Astfel de WC-uri au fost posibile și din cauza Statului – mai precis a băncilor centrale – care au făcut posibile ”investițiile” în chestii care de la bun început nu aveau cum să facă profit.
VICE e unul dintre puținele site-uri de pe Internet care a încercat (și, evident, a eșuat) să oprească arhivarea articolelor sale – citând faptul că pierde venituri din reclame. Dar niciodată nu și-a pus problema și invers: De ce se înghesuie atâta lume să citească link-uri arhivate? De ce nu pățește același lucru la aceeași scară Breitbart, New York Times sau Antena 3?
Adevărul e că VICE s-a dus în cap din multe motive – inclusiv management-ul defectuos (izvorât tot din viziunea economică precară a managerilor și contributorilor la defuncta publicație). Să crezi că poți ține din AdSense o redacție care mai implică și deplasări pentru acele articole de tipul ”Am fost la… ca să nu trebuiască să mergi și tu” – ține de domeniul fantasticului. Numai un scriitor de la VICE ar fi putut crede că așa ceva e sustenabil.
Și nișele se întrețin cu bani
Poate că din insuccesul VICE, Jezebel și altele vor învăța și prietenii de stânga ceea ce prietenii de dreapta învață deja (chiar dacă lent și greu): Că publicațiile de nișă (așa cum a fost VICE) nu sunt scutite de la regulile pieței.
Jurnalismul de orice calitate costă. Articolele de tipul ”Am fost la…” înseamnă costuri de deplasare, bilet (dacă e cazul) și apoi timpul și nervii consumați pentru a scrie despre ce-ai văzut. Sigur, unele pot avea costuri mici dar știu sigur că multe articole care într-un final au ajuns să fie citite de mai puțini oameni decât articolul ăsta au costat și 500 de lei (înainte de episodul inflaționar postpandemic, zic). Uneori și mai mult dacă exista și fotoreporter.
Nu e nimic rău în a plăti €110 sau chiar mai mult pentru un articol. Uneori chiar merită. Însă banii ăia trebuie să vină de undeva și trebuie recuperați de undeva. Or, la multe din publicațiile astea de nișă dar umflate cu pompa, sursa banilor a fost ocultată. Ba chiar te mai luau și la mișto când întrebai cine plătește și cum se recuperează investiția. Iar dacă sugerai ceva despre Soros te înjurau de toți morții, de parcă aveam noi restul vreo vină că VICE chiar era publicația lu’ Soros.
Și mai trebuie învățat că și cheltuielile contează. VICE Media a tocat peste un sfert de miliard de dolari în sub 4 ani, generând nimic-virgulă-ceva venit.
Prin comparație, Daily Wire (tot publicație de nișă ajunsă mare, doar că de dreapta), a pornit cu seed investment de 10 milioane de dolari și 8 ani mai târziu generează venituri de peste 100 de milioane de dolari. Nu știm toate detaliile financiare ale operațiunii – dar sigur și precis are contabilitatea mai echilibrată decât a avut-o VICE. Cum? De la cititori/ascultători/fani!
Chiar și dacă nu-ți propui să faci profit, este important atât financiar cât și moral, ca o parte cât mai mare din venitul operațiunii să fie chiar de la beneficiari.
Faptul că tu citești acest articol fără să fii inundat(ă) de reclame și nu-l vezi pe bucățele pentru că nu ne chinuim să luptăm cu morile de vânt (sau cu AdBlock Plus) se datorează faptului că oameni obișnuiți din vreo 20 de țări consideră necesar acest lucru și votează lună de lună cu portofelul în Cercul Donatorilor. Lor le datorăm (și le datorez eu personal) faptul că putem scrie fără să ne temem că pățim ca Jezebel sau ca VICE România.
Și din 2024 am vrea să începem să introducem și articole cu paywall la pachet cu podcastul. Mai vedem.
Cert este că întrebarea ”cine plătește?” nu este una rușinoasă. Și nu e nimic rușinos nici dacă nu izbutești să aduni bani pentru un proiect (am pățit-o și noi de vreo două-trei ori). Este onest.
În viitorul tot mai incert al tipului ăstuia de activități, cei care vor fi onești și cu publicul și cu finanțatorii vor avea mai mult de câștigat.
Nu există prânz gratuit. Și dacă vrei să citești despre subiectul tău preferat (fie că e vorba de experiența cu BTS-urile ca homosexual sau despre experiența transcedentală trăită la o mânăstire), cineva trebuie să plătească. Modelul ”gratuit” este mort și îngropat. Fie-i țărâna beton că tare mult rău a mai făcut discursului public!
Suntem recunoscători cititorilor noștri plătitori și sper că-i vom putea convinge să rămână alături de noi și în 2024. Este, cred eu, mai bine și pentru noi și pentru cititori să fim plătiți de cei din urmă decât de partide politice sau de interese literalmente oculte – mai ales în 2024.
Și, cu asta spuse, în numele Freedom Alternative Network vă doresc tuturor petrecere frumoasă de Anul Nou și să ne vedem sănătoși de luni încolo. Că treabă este.
În urmă cu mai puțin de două săptămâni a apărut o nouă piesă de propagandă naționalistă: o colaborare între Zdob&Zdub și Voltaj.
Nu-mi place piesa pentru că n-are cum să-mi placă Goia nicicum. Însă e complet irelevant cât/dacă îmi place mie.
Ce este relevant e că piesa asta reprezintă un nou pas înainte în ceea ce deplângeam prin podcasturi în urmă cu 2-3 ani când puneam piese de la Thompson și spuneam că tare mult ne trebuie un Marko Perković român precum și o Danica Crnogorčević româncă. Tot pe-atunci spuneam că muzica patriotică de la noi e cringe și, atâta vreme cât lucrurile stau așa, e ridicol să te plângi că patriotismul la români stă rău.
Poate a fost coincidență, sau poate a auzit cine trebuie, dar de-atunci s-au făcut câțiva pași înainte (drept îi, mărunți, dar s-au făcut). Trenulețul chiar a fost un pas mare înainte. 19 milioane de vizualizări într-un an e o performanță incredibilă! Bate toate piesele patriotice adunate la un loc.
Am curaj să pun ”Trenulețul” la 1 noaptea când ”scap” la pupitrul de DJ printr-un club de noapte fără să arunce zoomării cu roșii în mine că le pun muzică plictisitoare de boomeri. Asta lipsea.
Piesa ”Fratz” citată mai sus nu e chiar la același nivel, dar e totuși încă un pas în direcția corectă. Două formații populare (indeferent ce credeți despre muzica lor – cifrele nu mint) cântând despre cât de mișto e să fii român. Aproape 500,000 de vizualizări în 11 zile în condițiile în care încă nu a avut loc primul concert live cu piesa asta nu e deloc rău. Lansarea sa oficială e pe 14 decembrie, cum se cuvine, la Sala Palatului.
Că vă place sau nu, și patriotismul se cultivă. Și se cultivă prin propagandă atractivă.
Știți ce nu-i atractiv? Furdui Iancu cântând Așa-i românul. Cu tot respectul pentru domnia sa (că mie chiar îmi place cum cântă, în contextul corect), dar la 70 de ani nu mai inspiră pe nimeni cu vârsta sub 50.
Nu spun să nu-ți placă Furdui Iancu (din nou – mie neironic îmi place) – dar spun că la 1 decembrie poate ar trebui să auzim Trenulețul mai des și Noi suntem români în interpretarea lui Furdui Iancu mai rar spre deloc.
Și mai spun că cu două flori nu se face primăvară și aceste două piese de le-am menționat sunt totuși pași minori. Vestea bună este că nu trebuie să reinventăm roata. Avem modele lângă noi (Bulgaria, Serbia, Croația, Polonia, mai nou chiar și Ucraina) de trupe foarte populare care fac și muzică cu caracter patriotic sau doar asta. De putut se poate. Și nu cere nimeni muncă patriotică – ci tot pe bani. Căci piesa Trenulețul a ajuns hit european și a făcut bani buni (și va tot continua să facă din licențieri).
Politica este în aval față de cultură. Dacă vreți politică mai patriotică, trebuie să ai o cultură patriotică – iar parte din cultură (și, da, din propagandă) o reprezintă muzica mainstream care trebuie să sune bine, să fie în ton cu vremurile, și să fie cântată de cine trebuie (adică de artiști deja populari sau care pot deveni foarte ușor populari).
Când rostește Perković pe scenă za dom braćo, za slobodu, borimo se mi (pentru casa noastră, fraților, pentru libertate luptăm), până și eu vreau să fâlfâi un steag al Croației.
Live-ul de mai sus are aproape 4,5 milioane de vizualizări. Adică cu vreo 15% mai mult decât populația Croației. Și comentariile sunt pline de non-croați încântați de ce văd și ce aud. La fel e și cazul secțiunii de comentarii la Trenulețul.
Însă Croația, o țară cu aproape 4 milioane de locuitori, are zeci de astfel de piese care servesc nu doar la alimentarea patriotismului intern – dar și la popularizarea țării. Milioane de kindări din întreaga lume au fredonat sau fredoneză la un moment dat Nećete u Čavoglave, niste ni prije fără să știe ce înseamnă. O parte dintre aceia au luat ulterior (sau vor lua) decizia de-a vizita Croația. O parte vor și investi acolo.
Propaganda patriotică bine făcută are și beneficii economice, nu doar beneficii politice și socio-culturale. Propaganda patriotică prost făcută sau depășită de timp și care nu ține pasul cu lumea,… are efectul opus.
Cu toate astea, există mai multe vești bune. În ultimii 3 ani s-a produs mai multă muzică patriotică decât în precedenții 10. Sigur, nu toată e grozavă, multe piese au eșuat lamentabil iar unele sunt remake-uri după piese mai vechi dar, ăsta e și un joc al cantității. Nu poți avea piese virale patriotice dacă faci 10 de toate. Dar dacă faci 10 mii, ai toate șansele ca 50 dintre ele să ajungă populare – și dintre alea 50, două sau trei să ajungă cunoscute internațional.
Să dau și exemple care sigur vor jigni sensibilitățile lumii bune™ dar știți deja prea bine ce mult îmi pasă.
Piesa Mare e lumea, o manea care nu sună grozav are totuși 58 de milioane (!!) de vizualizări. Băejnebun?
Versurile sunt cât se poate de NPC (că nu întâmplător Costi Ioniță a făcut milioane din muzică) și e o înșiruire de personalități ale României – nu foarte diferită ca idee de piesa Patria a lui Kazi Ploae de acum peste 10 ani. Diferența? Poate 100,000 de oameni au ascultat Imperiul Lianelor. Și mă îndoiesc sincer că 100,000 de oameni au auzit de Kazi Ploae sau de Specii.
Ca să rămân în același registru, tot Costi Ioniță a relansat în 2021 o piesă a sa din 2004 și a creat intenționat și scandal în jurul ei. Piesa România mea a mai înhățat astfel încă vreo 20-ș-ceva de milioane de ascultări.
Hai s-o pun altfel: Două piese cu iz patriotic produse de Costi Ioniță în 2021 au strâns mai multe ascultări decât toate piesele lui Furdui Iancu în ultimii 20 de ani adunate la un loc.
Încă o dată: Ăsta nu e un hate la adresa lui Furdui Iancu – ci o constatare. Dacă vreți ca boborul să asculte muzică patriotică și să fie inspirat spre patriotism, trebuie să-l întâlnești acolo unde este el astăzi și nu unde era în 1985 sau 1998.
Mai apoi, nișa asta nu e cu sumă zero. E loc pentru toată lumea. Și în ultimii 3 ani, mai în glumă, mai în serios, pare că s-a priceput și asta.
Pe scena rap e cea mai mare efervescență. S-au produs mai multe piese rap cu mesaj patriotic sau naționalist în ultimii 3 ani însă cadența nu s-a schimbat prea mult întrucât rap-ul patriotic și/sau naționalist e relativ constant de vreo 15 ani. Din păcate niciuna n-a ajuns încă mare, dar nu e timpul pierdut. E drept că nu ajută nici faptul că pe rap s-au radicalizat prea mulți. Dar și aia e o nișă ce trebuie servită la urma urmei. Chiar e loc pentru toți. Exemplu din ultimii 3 ani: F. Charm – Lucifer și Gabriel – not great, not terrible.
Ca s-o scurtăm: Piesa ”Fratz” reprezintă un alt pas în direcția corectă. Dar mai e foarte mult până departe. Însă ca să ajungem departe, mai trebuiesc produse încă vreo câteva mii de astfel de piese pentru ca dintre ele să iasă într-un final și un Bojna Čavoglave românesc, și încă un Trenulețul, și încă vreo 10 astfel de capodopere românești.
În esență, nu trebuie să-mi placă mie sau ție, cititorule – ci trebuie să placă la bobor, să dea click zecile de milioane, și kindării din (introdu ce țară vrei tu aici) în 2030 să fredoneze ceva românesc și să apară subcultură în alte țări în jurul admirației față de o piesă patriotică românească. ĂLA trebuie să fie obiectivul. Căci printr-o piesă bună atingi emoțional un om care mai apoi va rămâne cu o slăbiciune față de subiectul acelei piese, deseori inconștient și deseori zeci de ani.
În ritmul actual, o să ajungem acolo în vreo 10 ani. Dar există premisele ca ritmul actual să se accelereze. Una din premise fiind faptul că parada de 1 decembrie din 2023 a înregistrat record absolut de asistență prezentă fizic, și nu doar în București. Și toate sondajele indică o creștere vertiginoasă a cererii pentru mesaj patriotic.
Nu vă place cum sună azi mesajul patriotic încarnat politic? Ei bine, el e în aval față de ce s-a produs cultural în 2012-2019. Luați la ascultat mesajele culturale (și mai ales subculturale) patriotice de după 2010 și până la așa-zisa pandemie. Cei crescuți cu aia sunt acum la maturitatea politică. Ce se face acum o să-i vedem rezultatele după 2030.
Aia e. Atât s-a putut. Dar trebuie să admit(em) că azi e clar mult mai bine decât în 2013 pe subiectul ăsta.
The time has come for the South-East Asia Communism Tour. In fact, when you’re reading this I’m already in a train somewhere between in Hungary trying to reach Budapest. Since I devised the plan for this, MÁV Start decided to become worse. But that won’t be enough to change the plans fundamentally.
Every time I do these trips, there’s trade-offs associated. Should I spend limited time editing and attempting to upload videos on the fly or is it better to hoard as much footage as humanly possible and then slowly deliver them upon return? There are arguments in favor of both practices and usually some balance between them is preferable.
This time around, however, the choice has been made for me: The Internet connection in both countries is far from ideal, the roaming fees are straight-up criminal and the local networks aren’t to be trusted with sensitive data, due to the proximity to the CCP. As such, we’ll go with the auto-pilot option for the channel and minimal communications.
Upcoming videos on the English language channel. All times of publishing are 1PM Romania time.
Tomorrow, the first episode from the new season of Beciul Propagandei comes up. The first three episodes (as well as episodes 15 and 16) of the new season are in English. After that, comes a new episode from the Central Asia Featured Series which, unfortunately, couldn’t get to finish in the original timeline. One of the reasons is explained exactly in that episode. Though, again, slower release is not tragedy.
Ce urmează pe canalul în română. Publicarea la ora 13:00
Similarly, on the Romanian channel I have scheduled content for publication. This Sunday the podcast slot will be replaced by a video on a political scandal that adds new information that the press forgot to mention, and then, in due order, episodes 4, 5 and 6 from Beciul Propagandei will be coming weekly every Thursday.
Ways of contact
Nearly all of the senior staff is busy in the next 70 days or so, therefore contact will be limited. Certainly no Telegram (I mean, you can try, but no answer will be default).
Even so, I have dedicated a ticket for periodical internal announcements and emergency comms. If my direct attention will be required and can’t be postponed, the internal IRC server is also an option.
Anything that can wait, should be forwarded via e-mail or the Contact page.
During the 207th episode of the Romanian-language podcast, right after switching to paywall-only content, I have announced the death of the “background” camera. It is the same background camera we used during the World Sofa Report series and the first episodes of Occasional Podcast. It’s also the same camera with which I did the 2016 Ukrainian tour and the 2017 Sweden tour. It also accompanied me in 2018 during the Albania and Israel-Jordan tours as secondary camera, before retiring it to studio-only.
Since then, it served as front-camera for nearly all of the Sofa videos from 2018 till 2023.
In short: This camera worked a lot. And its impending demise is, in a way, an emotional moment.
Background
I bought it from the first large donation in January 2016 (7 months after the début of the English language channel) and it replaced the webcams used in the early days.
I said in the podcast that it cost $1000. To be more precise, it was $860 but once adding the first semi-pro tripod, backup batteries and other accessories, the final cost was indeed around $1000 – a big price for today’s standard some would say, but just slightly above average for those times and also in line with my practice since 2003 when I started working with video: Buy more expensive and more durable because you’re too poor to afford cheap stuff.
In principle, this camera lived its days. Even today this model is quoted by Sony RO for 1400 lei (~$300), even though it’s a camera launched in 2015 and considered rather pasée for the current year. The reason is simple: It’s a resilient device, built not to impress, but to last.
In the time that passed since the videotaping, I took a closer look at it. The defects are multiple and systemic: mechanical (the card reader and the mechanism that moves the lenses), software-related (I already edited its software three times in order prolong its life; I’ll try it for the 4th time but I’m not optimistic), and processor-wise (even when the software and the mechanics don’t fail, the electronic command is delayed causing the whole ensemble to freeze and only hard reset unfreezes it).
With this in mind, now that I know its new(er) defects, I am confident that I can suck more life from it for another podcast (next week) and maybe another 2-3 podcasts just enough to wrap up 2023.
Either way, given that I am soon leaving to Asia for the Killing Fields Tour, there’s not enough time to find a physical store to replace it and it’s risky to order one because any “minor” delay means I’m not getting it in time and get myself into further troubles (getting refunds or paying extra for storage for a month until I come back, yadda, yadda, yadda).
Solutions at hand
Solution #1: the fastest solution is to do nothing and then buy one of the same class but cheaper upon return (cost: about $200)
Solution #2: Try to find one of the exact same model and get to status quo ante as soon as possible (cost: about $350, realistically)
Solution #3: Turn January 2024 in a new jump in quality and technology on the Sofa
The FDR class has things that I’m missing now such as:
proper night-mode (excellent for protests, campaign events, etc.)
camera with microphone port (meaning to be able to plug the mic/lavallier straight into the camera and start filming – this would also reduce editing time for street videos/interviews; not to mention the preparation time at least for some of the videos)
headphones ability – this would lead to reducing loss of sound and other impurities you and I sometimes had to bear with to zero. If I’m able to detect problems while I’m videotaping, I can fix them on the spot and prevent disappointments from occurring in the first place, let alone them making their way into the final cut.
Solution #3 would not fix all of the problems that plague the video workflow, but it will solve some of them (especially some of the very visible ones, given that the 2024 elections in Romania will probably make international news and we’ll need to provide quality coverage).
Besides, this exact camera has been on the Wishlist for 4 years and, in fact, it has gotten more expensive (almost 50% more expensive today than 4 years ago even though inflation wasn’t that high).
Realistic cost: $900 (+/- $40 depending on how lucky I will be at the moment when I place the order)
While it is, in the end, up to me, I am putting this message here, instead of the internal system because I want to collect slightly wider feedback than just the Donors’ Circle. At its extreme, I could simply drain the whole emergency budget and top it off from my pocket and just get over it.
But it is not an emergency, although I will want this issue settled by the end of January 2024 and, if it’s not obvious, I do prefer the 3rd solution, because it’s been almost 4 years since we haven’t implemented a visible change.
This is not a proposed change to bring more bling (as it was made clear to me by y’all that you don’t insist on 4K@60fps videos) – but a change to streamline the processes behind the scenes and open up new opportunities for coverage in the year(s) to come.
Și Crimea e Ucraina. Și Catalonia e Spania. Și cui nu-i convine,… o să-i treacă.
O grămadă de cerneală și de timp de emisie au fost irosite pe discuții sterile despre banner-ul băieților de la Uniți sub tricolor ca și cum ei ar fi comis ceva îngrozitor, nu mizdele de jucători de la AFC Județean Kosova alături de amețitul ăla de arbitru care nu și-a făcut singura treabă pe care o avea: aceea de a citi și cunoaște regulamentul pentru a-l aplica.
Pe lângă partea cu regulamentul (care de altfel e foarte clar în aceste situații – contrar a ceea ce au behăit comentatorii la tembelizor), întreaga conversație s-a purtat în termenii greșiți. De fapt, această parte, cu banner-ele, e simplă:
Este poziția oficială a României că județul Kosovo face parte din Serbia? DA.
Este discurs protejat de Constituție să afirmi poziția oficială a României oriunde în public pe teritoriul României? DA.
Este Arena Națională o construcție pe bani publici și deci supusă Constituției? DA.
Atât. Gata. Acesta e tonul în care trebuie purtată discuția. Nu povești cu sentimentele fotbaliștilor țării-care-nu-există, nu aberații cu ce spune și nu spune regulamentul UEFA sau procese de intenție privind patriotismul sau lipsa acestuia din rândul suporterilor. Pierdere de vreme.
Ăia de la Uniți sub tricolor sunt cetățeni români și astfel au aceleași drepturi ca toți ceilalți cetățeni români și, da, asta include dreptul de-a răni sentimentele jucătorilor de la FC Tiraspol AFC Județean Kosova prin a reaminti poziția oficială a României.
Constituția României este peste UEFA
Dacă am avea clasă politică cu coaie, cineva la costum însoțit de un băiat bine făcut și cu armă la el ar fi venit la tov. arbitru și i-ar fi explicat cam așa: ”Uite ce coane, înțelegem că-n patria revoluției franceze lucrurile nu stau așa, dar aici la noi pe tarla Kosovo e un județ al Serbiei iar dacă jucătorilor de la Județeană nu le convine, sunt bineveniți să plece și câștigăm noi cu 3-0 prin neprezentare. Orice alt rezultat în afară de să lași meciul să continue sau să-i sancționezi pe smiorcăiți se termină cu tine arestat preventiv pentru tentativă de încălcare a Constituției. Clar?”
Chiar și așa, trebuie avută serios conversația asta.
Ca s-o pun ca pe stadion: Cine Paștele mă-sii e ”observatorul UEFA” mă? Cine a votat, mai exact, pentru ca el să aibă ultimul cuvânt privind ce-avem noi voie, la noi acasă, într-un spațiu construit pe bani publici, să zicem sau să nu zicem despre o regiune separatistă asupra căreia poziția oficială a României (adică a celor votați de noi!) este clară?
Sau, mai ca pe stadion: Și cine mizda pă-sii e UEFA mă?
”Păi dom’le, e organizație privată, cu regulile ei…” – zău? Păi ce fel de organizație privată e aia care ia bani cu sacoșa ca să accepte organizarea turneelor finale în shithole-uri gen Rusia sau Qatar? Da, da, știu, știu, Michel Platini, cel care a luat banii, a fost achitat de cel mai corupt și amoral paradis fiscal un tribunal din Elveția. Haide bre, mă leși?
A construit UEFA vreun stadion în România? Sau vreo școală de copii și juniori? Ah, nu? Păi și-atunci cu ce autoritate, mă rog, își permite și, mai rău, îi este permis, unui buboi purulent de corupție precum UEFA să dicteze ce discurs perfect legal poate fi rostit în public în România?!
La un moment dat trebuie avută conversația și, da, dacă e nevoie, schimbată legislația să permită procese în civil împotriva organizațiilor străine care-și arogă privilegii extraconstituționale.
Milogii din presă, de pe stadion și comentariat
După marele ”incident” care n-a fost de fapt niciun incident, pe stadion li s-a spus oamenilor să nu mai menționeze, citez: „numele țării vecine” căci altfel echipa națională a României ar urma să piardă meciul cu 0-3.
S-a ratat un moment bun de strigat ”Ria! Ria! Hungaria!” sau ”Крим це Україна” sau de cântat Limba noastră sau, de ce nu, Браття Українці. N-a specificat care țară vecină, nu?
Lăsând potențialul de troll la o parte, este ceva fundamental defect atât în cei care vin cu ideea de-a cere așa ceva cât și cu cei care sunt de acord cu ei.
Expresia ca pe stadion precum și întrebarea retorică ”Ce mă, ești pe stadion?” există întocmai pentru că stadionul e stadion. Se înjură, se dau mesaje provocatoare și se tachinează. Peste tot în lume, inclusiv în țările alea „civilizate” pe care le lăudați fără să le cunoașteți cu adevărat.
De altfel, glumeam în timpul meciului că dacă arbitrul ar fi fost spaniol i-ar fi trimis pe băieții din Serbia să bată coasa când i-ar fi cerut să oprească meciul. Dar doar după ce s-ar fi tăvălit pe jos de râs măcar două minute.
Nu întâmplător, presa spaniolă a avut de departe cele mai echilibrate articole pe subiect – răpind „jurnaliștilor” români oportunitatea de-a titra senzaționalist că vai râd occidentalii de noi. Nu, nu râd. Căci nici toate țările occidentale nu recunosc Kosovo. Iar spaniolii au câte un „scandal” din ăsta pe zi, săptămână de săptămână la meciurile lui Espanyol, Athletic Bilbao, FC Barcelona sau Real Zaragoza. Și nu se mai isterizează nimeni.
Da, fotbalul e politic. Csf? Ncplmsf
Pentru non-binarii cu ”vai, să nu amestecăm politica în sport” nu am decât înjurături care ar face până și Stadionul să roșească. Marș mă cu platitudinile de doi lei vechi!
Războiul de secesiune al Croației a început de la un meci de fotbal cu Crvena zvezda (Steaua Roșie Belgrad). Două țări din America de Sud s-au războit cât se poate de pe bune de la un meci de fotbal.
Politica se manifestă și când n-are voie Azarenka să joace din cauza pașaportului. Etapa viitoare jucăm la Budapesta cu Belarus. De ce jucăm la Budapesta? Tot din cauza politicii. La fel cum tot din cauza politicii este explicit interzis ca AFC Județean Kosova să ”pice” în aceeași grupă cu Serbia.
Tot politică e și faptul că Israel joacă în UEFA. La fel și Kazahstan. Faptul că Australia joacă în AFC și nu în OFC e tot despre politică și (mulți) bani.
Însăși noțiunea că cel mai popular sport din toate timpurile ar trebui să fie ”apolitic” e ridicolă în mod intrinsec. Atât de ridicolă că nici măcar capetele secate de atâta corectitudine politică de la UEFA nu au îndrăznit să includă mesajele politice în reglementările lor.
Vreți sport apolitic? Încercați să vă uitați la curling. România a avut performanțe decente, terminând pe locul 5 la ultimul campionat european. De fapt… nici la curling nu scăpați de politică întrucât căpitanul naționalei este primarul USR-ist Allen Coliban. Serios, nu glumesc!
Sportul este intrinsec legat de politică – fie prin finanțări, fie prin suporteri. Sportul, ca întreg, este o mișcare totuși de mase și, vă place sau nu, oamenii în grupuri mari au păreri politice.
Iar marota cu ”să ținem sportul departe de politică” e fumată de cel puțin 90 de ani. Le propun celor care mai vântură astfel de prostii în public să se maturizeze. Să atingă măcar vârsta mentală a pubertății și să înceteze să mai creadă povești cu zâne.
Aseară România a scos un punct la Lucerna, în fața unei naționale elvețiene fabuloase și într-o formă de zile mari. Nu știu câți își dau seama, dar rezultatul de aseară rivalizează cu rezultate surprinzătoare din istorie precum CFR Cluj – Athletic Bilbao 1-0 (2005, Cupa Intetoto), Steaua – Valencia 2-0 (2005, Cupa UEFA), Steaua – Ajax Amsterdam 2-0 (2013, Europa League), Dinamo – ȚSKA Moscova (2005, cu rușii deținătorii cupei UEFA) sau România – Irlanda de Nord 0-1 (1985, cu irlandezii în rolul României de-aseară).
Diferența de valoare între noi și adversar a fost evidentă pentru oricine. Nu trebuie să te pricepi la fotbal. E suficient și dacă te uiți la rezumatul partidei să-ți dai seama de asta. Însă tocmai de aia am dat exemplul rezultatelor de mai sus – ca să ilustrez că astfel de rezultate sunt mult mai dese în fotbal decât crede lumea și sunt parte din farmecul fotbalului.
Valencia era campioana Spaniei și deținătoarea cupei UEFA când avea să fie măcinată pe Ghencea de o formație de anonimi la vremea aia. Nici în România nu auzise nimeni de Petre Marin sau de Florin Lovin. Iar de antrenorul românilor de atunci, Walter Zenga, auziseră doar fanii lui Inter Milano. Echipa Valenciei era formată însă din vedete. Și, tot așa, în prima manșă (”repriză” dacă vreți) îi pulverizaseră pe români cu 2-0 într-un meci care dacă se termina 5-0 nu supăra pe nimeni.
Dar cel mai bun exemplu este meciul din 1985 cu Irlanda de Nord. România avea nevoie de victorie pentru a fi prezentă la campionatul mondial din 1986. Juca acasă și avea o echipă fenomenală (din care făceau parte jucători de talie mondială care-și duceau echipele de club constant în finale sau semifinale europene). Și… a bătut Irlanda de Nord cu 1-0 într-un meci care dacă se termina 12-1 pentru România nu s-ar fi supărat nimeni. Dar nu s-a terminat 12-1, ci 0-1. Irlanda de Nord apoi a făcut un blat de zile mari cu Anglia și uite-așa ei au mers la Mondial în Mexic și noi nu. Chit că noi jucam mai bine și-i mai și bătuserăm pe englezi.
Dar fotbalul se joacă pe goluri. În toate meciurile. Nu, nu pe impresie artistică, pe cornere, pe ”ocazii” sau pe număr de pase precise. În istorie nu rămâne că Irlanda de Nord în 1986 a jucat infect și a avut noroc cu carul. Ci rămâne că Irlanda de Nord a fost în elita fotbalului mondial participând la Cupa Mondială în 1986 – aceea fiind de altfel și ultima dată când acea națională a mai prins un turneu final. Ulterior, România avea să prindă trei turnee (1990, 1994 și 1998) și de Hagi (prima dată căpitan la acel 0-1 cu Irlanda de Nord) a tot continuat să audă lumea până în prezent. Echipa Irlandei de Nord din 1985 n-o mai ține minte nimeni, cu excepția împătimiților istoriei fotbalului și a bătrâneilor din Irlanda de Nord.
Am pățit și noi din astea de care a „pățit” Elveția aseară. Și nu doar cu Irlanda de Nord. În 2003, deplasările cu Norvegia și Danemarca (1-1 și respectiv 2-2) ne-au costat campionatul european din 2004. În Norvegia s-a ”dat” penalty împotriva României pe un henț comis în careu de un jucător negru norvegian (am voie să zic asta?) pe care arbitrul l-a văzut românesc. Iar de Danemarca-România 2-2 poate nici n-ar mai trebui să vorbesc. Sau poate ar trebui – că tot Emil Grădinescu a fost comentator și atunci:
Atunci Danemarca era România de aseară și România era Elveția de aseară.
Sunt zeci, dacă nu sute, de cazuri în care echipa națională a României sau o echipă românească în cupele europene, are meciul în mână și domină, deseori cu autoritate, și totuși adversarul izbutește un rezultat mare. Da, cu noroc, cu ajutorul de la arbitru, cu ce vreți voi. Dar rezultatul a rămas. Noi pe din afara Cupei Mondiale din 1986 sau europeanul din 2004. Nu mai zic de povestea ratării prezenței la mondialul din 2002, când ne-a eliminat FC Nimeni (Slovenia) cu golul unui jucător care nu marcase niciodată în 15 ani de carieră.
Am pățit-o de-atâtea ori. Și o dată, în sfârșit, o „pățim” și invers – în care noi smulgem un rezultat mare după ce am jucat infect (sau, mă rog, n-am jucat mai corect spus) și, în loc să ne bucurăm, dăm cu pietre în echipa națională. De ce?
Danezii și-au elogiat echipa națională după 2-2 cu România. Credeți că le-a păsat că nu-l meritau? Drept în supapă i-a durut. Performanța era ce conta. Pentru că se joacă pe goluri!
Retrospectivele fotbalistice din Irlanda și astăzi elogiază performanța din 1985. Nici astăzi nu menționează nimeni nici blaturile și nici bulanul excesiv – deși aceia au fost factorii care au dus la calificarea Irlandei de Nord, nicidecum jocul strălucit al echipei. Îi pasă cuiva că nu meritau? Normal că nu. S-a jucat pe goluri și Irlanda de Nord a marcat câte a trebuit, end of story.
Numai noi ne punem cenușă în cap ca proștii. Da, echipa a jucat prost, așa, și? Ba, mai rău, am văzut pe câte unii spunând că era de preferat să pierdem cu 3-0 dar să jucăm bine – bă voi sunteți normali la cap? Nu tati, eu preferam să jucăm și mai prost și să câștigăm cu 3-2. De preferință cu un gol marcat din ofsaid și unul dintr-un penalty care n-a fost. Ei, drăcie!
La câte coșmaruri am trăit noi cu Elveția, era chiar cazul să le băgăm mortul în casă o dată. În 1967 am ratat europeanul după 4-2 acasă și 1-7 (!!) în deplasare cu Florea Dumitrache și Dobrin în teren. Iar în 1994 era să nu ajungem să batem Argentina după ce Elveția ne-a băgat mortul în casă, cu Hagi și Gică Popescu în teren… 1-4 (!!!) – alt meci despre care nu vrem să ne amintim.
Fotbalul se joacă pe goluri. Și e de preferat să batem cu 1-0 pe Israel fără să jucăm nimic și, dacă se poate, Elveția să se împiedice de Andorra. De ce nu? Orice e posibil. Dacă Iordănescu ajunge să califice echipa jucând prost, e chiar foarte bine.
Nimeni nu-și mai amintește că am bătut Olanda cu gol din offside și am mers la Euro 2008. Toată lumea își amintește că am mers la Euro unde am avut ocazia să eliminăm Italia – și n-am făcut-o pentru că Mutu nu l-a putut învinge pe colegul său de la Juventus 🤷🏻♂️. Credeți că olandezii au smiorcăit prea mult după ce au fost bătuți pe nedrept? Nicidecum. Au zis ”atâta s-a putut” și și-au văzut de drum. Cum de altfel și elvețienii au zis la fel.
„Când mă uit în spate, îmi dau seama că trebuia să fim mai deștepți, pentru a conserva rezultatul. Dar nu îmi pot învinovăți echipa pentru că a continuat să atace. Dezamăgirea e uriașă, după acest rezultat în fața propriilor fani, pe un stadion arhiplin. Dar, avem suficientă calitate ca să nu fim foarte neliniștiți după acest rezultat.” – selecționerul Elveției (sursa)
Așadar, sper ca pe 9 septembrie Kosovo să învingă Elveția iar pe 21 noiembrie România să joace mai prost decât aseară și să învingă cu 3-2 din două goluri din offside și un autogol și să lase Elveția acasă și să meargă România și Israel la campionatul european. Na!
