La vârsta de 95 de ani, Robert Mugabe era ultimul dictator încă în viață care prinsese vremurile de glorie și eternă prietenie cu Nicolae Ceaușescu și ceilalți dictatori marxiști leniniști din lumea întreagă.
Dictatorul a murit în Singapore astăzi dimineață la o clinică privată unde fusese internat în urmă cu un an.
Pe străzile capitalei Harare oamenii au sărbătorit în stradă vestea decesului celui care a condus Zimbabwe cu mână de fier vreme de aproape 40 de ani.
Ca și altor teroriști comuniști din Africa (spre exemplu Nelson Mandela) – imaginea acestui dictator este în continuare spălată în mod intenționat atât de naivi cât și de politicieni de Stânga care îl laudă pentru ”eliberarea” țării și pentru presupusa lui activitate în domeniul ”reconcilierii rasiale” – omițând atât masacrul Gukurahundi, comis la ordinul lui Mugabe de către Cea De-a Cincea Brigadă a Armatei (antrenată de specialiști din Corea de Nord) care a dus la moartea a peste 80.000 de oameni precum și politicile rasiste ale acestuia de la începutul acestui secol.
Robert Mugabe a fost înlăturat de la putere în noiembrie 2017 prin lovitură militară de stat condusă de actualul președinte Emmerson Mnangagwa. Au urmat negocieri în care dictatorul a fost de acord să demisioneze în schimbul acordării imunității pe viață și protecție a siguranței sale pe teritoriul Republicii Zimbabwe – insistând că își dorește să moară în Zimbabwe și nu concepe să trăiască în exil.
Negocierile au avut loc deoarece porțiuni largi din societate se temeau ca acesta să nu lase în urma sa la cârma țării pe soția sa, Grace (52 de ani la momentul negocierilor) – cunoscută pentru faptul că mergea la runde scumpe de cumpărături la Londra în timp ce țara murea de foame.
Ultima dorință a dictatorului nu a fost îndeplinită însă acesta nu a fost deranjat niciodată de vreun tribunal pentru actele sale comise în calitate de lider al națiunii. Actualul președinte – fost vicepreședinte în administrația Mugabe – s-a limitat la declarații mai degrabă neutre atât în ultimii doi ani cât și acum, după moartea dictatorului.
Cine a fost Mugabe
Mugabe a fost primul premier al țării la obținerea independenței în 1980 până în 1987 când guvernul a amendat constituția și a fost proclamat președinte și comandat suprem al forțelor armate – rol care îi permitea și să dizolve parlamentul, să declare lege marțială și să candideze pentru oricâte mandate dorea.
Mugabe a menținut relații cu fosta țară stăpânitoare – Marea Britanie – și după sfârșitul erei coloniale fiind primit de mai multe ori în vizite de Stat de către Regină precum și de către prim-miniștri.
Regina Elisabeta l-a decorat pe Mugabe cu ordinul onorific de Cavaler al Majestății Sale în 1994 însă ordinul i-a fost retras în 2008, la vârful crizei politice și economice din Zimbabwe.
Mugabe a menținut relații excelente cu Corea de Nord. Pe lângă acordul cu Kim Ir-Sen care permitea armatei nord-coreene să desfășoare antrenamente în Zimbabwe dar și să antreneze armata zimbabweană, Corea de Nord a beneficiat și de mai multe contracte de construcții în țara din sudul Africii. Cel mai elocvent exemplu este Monumentul Eroilor Națiunii din Harare, însoțit de un muzeu de propagandă menit să spele rolul lui Robert Mugabe în atrocitățile de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut. 
Robert Mugabe – la fel ca și ceilalți comuniști din Africa – a fost susținut puternic de URSS și ulterior a avut parte de primire călduroasă în întreg spațiul comunist – inclusiv în România – cei doi dictatori comuniști vizitându-se de mai multe ori.
După căderea URSS, cetățenii sperau că promisiunea lui Robert Mugabe de a democratiza țara ar avea o șansă mai reală să se întâmple întrucât, sperau ei, acesta nu mai trebuie să mulțumească nici Moscova și nici vreun alt lider autoritar comunist.
În realitate, între 1990 și 2000 regimul Mugabe a dus o campanie de cheltuire a tuturor resurselor Statului pentru a-și mulțumi apropiații politici și pentru a-și consolida puterea.
În 2000, Mugabe a pornit campania agresivă de confiscare a tuturor fermelor deținute de europeni albi (descendenți ai foștilor coloniști dar și coloniști mai în vârstă care au ales să rămână în țară și după căderea regimului colonial) sub pretextul redării pământului „proprietarilor de drept negri și localnici”.
Trecând peste faptul că majoritatea fermierilor albi erau născuți în Zimbabwe și-și dețineau legal și legitim terenurile, măsura de confiscare nu a adus nici dreptate și nici prosperitate. Majoritatea fermelor confiscate (cu proprietarii hăituiți în exil) au fost lăsate în paragină iar cele care au fost date unor proprietari noi – au fost date unor apropiați ai regimului care nu aveau niciun fel de experiență sau cunoștințe în conducerea unei astfel de afaceri.
Rezultatul a fost unul catastrofal. Cel puțin 10.000 de oameni au murit de foame între 2000 și 2003 și alte câteva milioane au părăsit (cei mai mulți definitiv) țara pentru a evita aceeași soartă.
Confiscarea nu a fost nici ea una pașnică (legală nici atât) – miliții asociate cu regimul torturând sau ucigând sute de fermieri albi și jefuind mii.
Oponenții politici ai lui Mugabe au fost deseori bătuți, abuzați sexual sau cercetați penal fără temei pentru trădare.
Între 2004 și 2008 Zimbabwe a trăit Revoluția Industrială pe invers – țara prăbușindu-se în totalitate în feluri în care nu s-a mai întâmplat (încă) în epoca modernă nici măcar după un război.
În 2008 inflația în Zimbabwe atinsese pragul de 250.000.000% (două sute cincizeci de milioane la sută). Abia după 2009 rigida administrație Mugabe a început să accepte reforme. Despre economia recentă a Zimbabwe, Freedom Alternative a făcut un reportaj de la fața locului.
Ca și în România înainte de 1989, în timp ce țara murea de foame, familia dictatorului trăia foarte bine într-un palat prezidențial opulent.
Cu economia încă în pionieze, în 2015, la aniversarea a 91 de ani, Mugabe a dat cea mai mare petrecere din istoria țării la un complex de lux unde s-a servit carne de pui de elefant, s-au făcut partide tovărășești de vânătoare (similare cu cele pe care le făcea Ceaușescu) și la care au participat în jur de 21.000 de oaspeți.
Desigur, în tot acest timp, Mugabe era ”reales” în scrutinuri în care manipularea atingea cote ridicole, după cum ne-a fost explicat de un localnic care a fost observator în cele mai recente ”alegeri” ce au fost ”câștigate” de Robert Mugabe.
Una peste alta, lumea este începând de astăzi un loc marginal mai bun odată cu ascensiunea lui Robert Mugabe în rolul de bun comunist.
