Scriam în urmă cu patru zile în Răzbunarea ălora mici așa: „Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.”
Când scriu aceste rânduri nu s-a jucat încă meciul dintre Anglia și Franța. Minunat ar fi să bată englezii. Dar chiar și dacă se vor impune franțuzii (de altfel rezultatul mai probabil), sferturile au adus două victorii ale bunului simț în fața bășinilor. Experimentații croați (de la care noi, românii, avem multe de învățat) au arătat cum se trimite Brazilia acasă.
Și, azi, Maroc a arătat din nou cam ce-a arătat și în meciul cu Spania, dar poate chiar mai mult.
Marocul a arătat ceea ce Măria Sa Fotbalul nu mai arătase de mult: Și anume că fotbalul e totuși 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi). Și a mai arătat că poate să te cheme și Cristiano Ronaldo că oricum nu contează dacă în fața ta stă cineva care a muncit colectiv mai mult, mai bine și, da, cu mai multă smerenie.
Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.
Și în meciul cu Portugalia asta a făcut diferența. Au respectat adversarul fără să-i fie frică de el. Au pus în practică ceea ce Tata Puiu făcea acum 25-28 de ani: ”Cum adică să ne fie frică? Tot două mâini și două picioare au și ei. Ce dacă-s mari campioni? Îi vom cosi!”
Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (fără exagerările tipic occidentale sau tipic orientale), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.
Golul lui Youssef En-Nesyri (يوسف النصيري;) este un exemplu de inspirație – ceva ce Maroc nu arătase până azi la turneul final. O săritură à la Emeric Dembrovschi acum mai bine de 50 de ani, suficient pentru a-l învinge pe portarul portughez așa cum o făcea și Demobrovschi cu un alt portar lusitanofon.
Comparațiile cu Dembrovschi nu sunt întâmplătoare. Căci întreg jocul Marocului pare teleportat direct din acea epocă – a finalului erei romantice a fotbalului. Da, mai tacticizat (că suntem totuși în 2022) și mai puțin spectaculos (asta și din cauza adversarilor totuși imenși pe care îi înfruntă Marocul) dar totuși cu atitudinea de atunci. Acea naivitate bună, pe care nu o mai vedem de ani buni în fotbal (mai ales la nivelul ăsta), marocanii cumva au reușit să o păstreze și să o etaleze pentru întreaga planetă în Qatar.
Plânsetul lui Cristiano Ronaldo de la final a fost doar cireașa de pe tort pentru cei ca mine – scârbiți până dincolo de limită de bășinile adunate în jurul naționalei Portugaliei (precum și cea a Spaniei, Germaniei sau Olandei).
Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.
Am început turneul susținând fără rezerve Croația. Această echipă a Marocului am descoperti-o. Ce frumoasă ar fi o finală între Croația și Maroc – singurele echipe rămase în turneu care se ocupă cu fotbalul și cu rezultatele, și mai puțin spre deloc cu marketing-ul.
Croația, vicecampioană mondială en-titre, nu m-a bombardat cu marketing-ul. Nu-i văd fața lu’ Luka Modrić, Dejan Lovren sau Ivan Perišić ori de câte ori merg să-mi iau țigări. E moaca lui Cristiano Ronaldo peste tot. Ajunge!
Slavă lui Allah că la acest turneu este răsplătit fotbalul – ăla care se joacă pe goluri și pe transpirație – în dauna marketingului și corporatizării care sufocă sportul ăsta de ani de zile.
De altfel, asta și face fotbalul încă frumos. Pentru că cu toată corporatizarea și claponizarea, încă insistă să dea peste bot și să renască.
Sergio Busquets, Fernando Torres, Cristiano Ronaldo, Neymar, Thomas Müller, Manuel Neuer și încă mulți alții ridicați de marketing mai mult decât de fotbal, cu voia lui Allah, mai plângeți! Măria Sa Fotbalul a vorbit – și vrea mai mult Sofyan Amrabat și Dominik Livaković.
Atât.
