Din 1990 și până în 2008, roboții industriali au contribuit la desfințarea, în SUA, a circa 670000 de mii de locuri de muncă, iar din 2010, tot în SUA, s-au desfințat 5.6 milioane de locuri de muncă în industria prelucătoare.
Dacă până acum au fost loviți de acest fenomen muncitorii fără o calificare puternică, eventual cei din mediile mai puțin educate, lucrurile vor sta total diferit în viitor. Daniel Susskind, economist și scriitor britanic, a tratat îndeaproape în lucrările sale impactul pe care îl va avea inteligența artificială asupra muncii. Acesta a lansat teza șomajului tehnologic, conform datelor culese de el, profesioniștii vor fi înlocuiți treptat de sisteme digitale tot mai performante.
Nu voi analiza această teză din punct de vedere economic, însă doresc să atrag atenția asupra următorului fapt, chiar dacă se va dovedi doar parțial corect ceea ce spun, consecințele vor fi profunde.
Deocamdată ne aflăm doar la al doilea stadiu (dacă luăm în calcul pragul de automatizare de până acum), dacă nu iți găsești loc de muncă în domeniu sau dacă ai fost concediat, te recalifici, înveți continuu și poți avea parte de surprize, ajungi pe posturi care până demult erau ocupate de persoane cu o educație solidă și cu o remunerație atractivă. Cel târziu până în 2035, după ce sistemele vor atinge un nou grad de performanță, multe pachete de sarcini (o să înțelegeți de ce le numesc așa) vor deveni inutile, se va ajunge la șomaj pe scară largă, concurența va fi tot mai acerbă pentru ce a mai rămas, iar salariile vor fi din ce în ce mai mici.
Până în momentul de față cererea diferitelor bunuri ar fi însemnat și o cerere mai mare de oameni care să le producă, dar volumul suplimentar de muncă din viitor nu va mai merge către oameni. Economia crește, doar pentru câțiva, profiturile vor fi redistribuite sub formă de capital sau vor fi transferate în prețuri, ceea ce într-un fel e formidabil pentru consumatori.
Cei dintâi afectați de acest fenomen vor fi cei cu un nivel mai scăzut de pregătire, ceea ce este previzibil, însă nu mă așteptam că datele să indice faptul că cei 3,5 milioane de camionagii din SUA vor fi înlocuiți de vehicule autonome, cel puțin nu atât de rapid. Cu toate acestea, conform celor de la McKinsey vor fi automatizate „activitățile absolut previzibile”, muncile creative, cele din procesul decizional sau de conducere, și activitățile care presupun contactul uman rămân în continuare mai greu de automatizat.
Inutilitatea omului nu va apărea doar de aici, letargia se va instala în viețile noastre, iar provocările psihologice vor fi tot mai prezente, fiindcă asociem munca cu un venit, un statut social și cu o stare de bine.
Faptul că într-un mecanism ca și piața muncii, considerăm munca ca fiind o resursă limitată nu ne ajută defel în rezolvarea problemei. “Le droit au travail” nu va rămâne un simplu articol din DUDH, ci va fi scandat în stradă.
Sunt multe teorii și poziții cu referire la acest drept, eu îmi urmez propria cale și consider că o formă corectă de aplicare s-ar putea produce în felul următor: ori ca statul să creeze locuri de muncă artificiale (servicii publice pentru oameni și industrii creative), ori ca societățile private (precum și alți actori) să aplice același mecanism, iar la schimb statul să acorde bonuri valorice și privilegii. Conceptul legat de utilitatea muncii ar fi afectat pe bună dreptate, îți schimb raporturile față de angajator și față de obiectivele tale în momentul în care știi că ai „dreptul” să muncești, dar rămâne o soluție ce am spus.
Ar mai fi ceva, o mișcare mondială a luddiților și a canuturilor care să se opună noilor tehnologi, nu e de mirare de ce opoziția celor din textile e cea mai acerbă, dar reușita e imposibilă. Dincolo de asta, unii consideră că însăși paradigma muncii trebuie modificată, iar un alt sistem de idei să îi ocupe locul. Asta ridică alte semne de întrebare.
Dacă legătura dintre muncă și venit dispare, se va ajunge la sărăcie. Sigur, există și azi o sărăcie critică care te poate băga în mormânt, dar sunt și destui sărăci care trăiesc la modul suficient (în California spre exemplu). Statul poate redistribui o parte din profituri, se poate introduce o taxă pe roboți sau chiar pe sisteme digitale avansate, se pot finanța locuri de muncă în alte domenii… dar, oricum am lua-o, chiar și dacă multinaționalele vor dezvolta un sistem de securitate socială, tot vei deveni nul în fața lor.
Mai sunt și aștia cu „venitul universal de bază”, eu chiar nu înțeleg unde e bucuria, primești un amărât de venit (cu o valoare infimă din moment ce îl vor primi toți) care te ține la subzistență, iar munca devine înlocuită, nu o extinzi. Aici sunt total contra, promovez suficiența, nu egalitatea! Aș fi curios cum se va acumula proprietatea într-un astfel de sistem, probabil printr-un algoritm de repartiție, și bun venit în noul comunism. Mai mult, dacă se ajunge la trândăvie, va exista un pachet de sarcini neeconomice obligatorii, iar dacă da, cine le va stabili?
Și dacă tot am ajuns aici, aș reflecta un pic asupra conceptului de proprietate, care va dobândi o nouă importanță pentru că va conta mai mult să deții ceva, decât să faci ceva. Dacă munca nu va mai fi asociată cu productivitatea, atunci câștigul (salarii, remunerații, statut, etc) devine irelevant. Din capitalul clasic rămân doar activele fizice (active care produc dividente, pământul, etc), activele imateriale (proprietate intelectuală care produce redevențe), la care se mai adaugă tehnologiile de producție (algoritmi de învățare automată, roboți, dispozitive IoT, nanoboți, etc) și datele. Cert este că inegalitatea se va accentua, iar lucrătorii și clasa de mijloc vor fi afectați.
Mulți o țin sus și tare cu Trump, dar să nu uităm că o parte activă dintre democrați au pornit anchete împotriva GAFAM, acuzând o parte din administrație de interese ascunse.
Conform raporturilor trimise de aceștia, giganții tech sunt acuzați de practici anticoncurențiale, evaziune fiscală, achiziții prădătoare ale unor start-up-uri și slăbirea democrației. În UE se dorește activarea articolului 116, dar după mine nu este suficient. Franța a anticipat acest moment încă din timpul lui Giscard d’Estaing, cursa pentru inteligența artificială a devenit o chestiune geopolitică, dar simpla suprataxare doar va crea noi tensiuni. Jeff Bezos l-a avertizat pe E.Macron că o astfel de măsură va fi resimțită de consumatorii francezi. Tendința este de a ajunge la metacapitalism, stat în stat, în momentul de față GAFAM a ajuns la o valoare cumulată egală cu produsul intern brut al Canadei, aceste entități au depășit structura de piață, sunt entități politice în toată regula.
Este necesar să trecem către o altă paradigmă. Nu cred că venitul garantat sau impozitarea progresivă rezolvă esența problemei, iar fiindcă redistribuția reprezintă o temă centrală în dezbaterile de astăzi, mă bazez aici pe judecata voastră și nu mă voi mai apleca asupra temei. Legat de naționalizare (stânga franceză a lansat ideea), să nu uităm că centrele de cercetare funcționează pe lângă stat, sunt de acord ca învățământul și cercetarea să joace un rol unic pe viitor, dar o concentrare a puterii și a noilor tehnologii în mâinile unui organism statal poate conduce spre dictatură și stagnare, va fi mai rău ca acum.
Legat de afacerea datelor, un lucru este clar, sunt unii care au capacitatea și capabilitatea de a prelucra datele și de a crea noi valori și sunt unii care pot doar să se vândă, nu e ceva nou. Cu toate acestea, datele care au ca scop cuantificarea societății (supraveghere) sau alte tipuri de date de o importanță semnficativă pentru cetățeni ar trebui deținute sau transferate către un „fond național de date”.
Cooperativizarea poate fi luată în calcul, administrarea la comun a sistemelor digitale unde toți sunt acționari și se colaborează cu consumatorul. Ideea patrimoniului comun mi se pare lipsită de sens, nimeni nu deține nimic dar fiecare beneficiază de un tot, atunci cine creează și de ce? Modelul colaborativ există și nu subminează paradigma proprietății, dar partajarea te ajută să beneficiezi de niște servicii, nu să devii mai bogat, pe lângă asta nu este neapărat să deții ceva.
Toți trebuie să deținem câte ceva pentru a exista o ordine naturală și pentru a prezerva libertatea, dar pentru asta trebuie să înțelegem că de acum problema proprietății trebuie tratată diferit, fiindcă nu mai suntem nici în 1790, nici în 1848 și nici în secolul XX. Republicanismul digital este credința conform căreia nimeni nu ar trebui să fie supus puterii arbitrare a celor care controlează tehnologiile, iar prin expuneri graduale la modul de funcționare a sistemelor inteligente toți să beneficieze de cunoaștere.
De aici se ajunge la civism digital, implicare în noile activități prin configurare, sau cum spunea filozoful Douglas Rushkoff „programezi sau vei fi programat”. La nivel de structură, ar trebui implementat un confederalism digital, sisteme și societăți digitale eterogene care coexistă în același timp, fiecare alege un sistem în funcție de codul pe care îl preferă.
Sună ciudat, dar am scris acest text gândindu-mă la protestele declanșate în țară.
Am observat un segment important de tineri care au ieșit în stradă, la o simplă observație identific lucrătorii și o clasă de mijloc tradițională, care este formată din proprietarii de întreprinderi mici, freelanceri, persoane fizice autorizate și artizani, sau ceea ce am defini istoric ca burghezie, adânc înglobată în economia privată.
Mulți pun semnul egal între cei care au ieșit în stradă și Șoșoacă, prima dată am vrut să înjur, după care am realizat că disensiunile sociale oricum vor erupe iar unii vor muri la fel de proști. Cealaltă clasă de mijloc, aflată acum în ascendență, își duce viața în mare parte în instituții cvasi-publice, în special corporații, mass-media, lumea non-profit și birocrația superioară, ceea ce le permite să își aroge instanța de judecată. Ei bine dragilor, indiferent de trimiterile din acest text, voi veți suferi cel mai tare la urmă!
În această tranziție se vor naște conflicte sociale, nu că nu am fi destul de polarizați, dar aristocrația digitală și birocrații se vor adapta la cererile celor împovărați… abia aștept deznodământul, o să mă distrez pe cinste. J’ai passé près de sortir mon mouchoir.
