Oh! Educația! *leșină dramatic*
De câte ori trebuie să avem discuția asta până când toată lumea va înțelege că educația NU este și NU trebuie să fie treaba statului?
Faptul că politicienii și unele partide se feresc de educație, acum, ar trebui să fie dovada faptului că nu le pasă de educație. Și de ce ar trebui să le pese? Ei, se presupune, sunt educați, au consumat deja produsul ăsta. Nu mai au nevoie de el și nu mai este preocuparea lor. Nu ei sunt clientul ci copiii, tinerii și părinții.
Unii mimează că le pasă de educație din poziția de politician fie pentru că nu-și cunosc lungul nasului și au senzația că toată lumea trebuie să joace după viziunea lor asupra lumii, fie pentru că știu că educația e un cașcaval de împărțit și o excelentă unealtă de manipulare (și după cum s-a demonstrat deja, de potențială îndobitocire).
Americanii au pus pâine pe masa familiilor lor, au proiectat mașini și avioane, au pus primul om pe lună, au înființat Mayo Clinic și au dat un Gershwin sau un Gutzon Borglum fără „binecuvântările” unui minister al educației condus de birocrați luminați care să le spună oamenilor ce trebuie să învețe și ce meserii trebuie să își aleagă.
Politicienii de stânga au diseminat ideea că, vezi Doamne, ce se fac copiii din familii sărace fără stat? Ei bine soluții se găsesc așa cum arată acest articol din The Economist.
Statul vrea oameni dependenți. Statul nu vrea ca oamenii să realizeze că se pot descurca. Statul nu vrea ca oamenii să își aducă aminte de spiritul comunitar și caritabil. De faptul că pot ei înșiși să pună mână de la mănă și să construiască o școală, fie ea și una mică sau de faptul că Biserica însăși e implicată în proiecte educaționale.
Iar politicienii de Stânga folosesc educația ca să șteargă acele capitole din istorie care vorbesc despre școlile iezuite, sau cele ale ursulinelor. Spre exemplu prima școală care oferea cursuri gratuite femeilor și negrilor a fost fondată de un ordin de maici (posibil chiar să fi fost ursuline) pe la sfârșitul secolului al XVII-lea undeva în coloniile americane.
Iar despre egalitatea de șanse, am văzut că te preocupă și nu numai pe tine. Discuția e mai largă și e important să o avem dar o să încep cu educația. Pe scurt, egalitatea rezultat este o abominație comunistă. Egalitatea de oportunitate este imposibil de obținut. Pe hârtie și în gura politicienilor ea se „obține” la fiecare ciclu electoral. În realitate ea este o utopie la fel ca Raiul pe Pământ. Niciun stat cu pretenții liberale nu poate să garanteze în practică egalitatea de șanse pentru că asta ar însemna încălcarea în practică a unor libertăți fundamentale.
Un stat poate garanta egalitatea de șanse să zicem la angajarea în sistemul de stat (sub imperativul competenței). Dar el nu poate dicta unui patron pe cine să angajeze. Pentru că patronul respectiv fie că are motive întemeiate sau nu să angajeze pe cineva, a creat firma aia prin munca și sacrificiile lui și are prin urmare dreptul absolut să decidă cu cine se asociază. La fel și o școală privată trebuie să aibă dreptul să aleagă cui oferă serviciile.
Dar mai important este faptul că nivelând oamenii și implicând societatea în scheme de caritate forțată, distrugi exact spiritul comunitar și caritabil din indivizi și comunități. De ce? Pentru că le iei responsabilitatea. Pentru că oamenii de la oraș și de la sat se vor obișnui să creadă că un vecin sărac în necaz, nu mai e problema lor, a comunității sau a Bisericii ci a Statului. „E OK, nu trebuie să mă ocup eu, se ocupă Statul.” Deconectezi astfel oamenii unul de la altul și de la nevoile lor.
Întorcând educația (și nu numai) în sfera privată lași oamenii să se întoarcă către ei înșiși și comunitatea lor. Evident, mai ales într-o țară ca România, recăpătarea spiritului caritabil individual ar lua timp. Dar el există. Se vede în donațiile către oamenii săraci, școli, biserici etc. Și, prin urmare, acest spirit se poate întări și poate fără tăgadă să depășească orice capacitate managerială a Statului chiar dacă pornim de la premiza că toți politicienii sunt niște manageri de bună credință.
Mai mult, dacă ar mai scădea taxele (pe muncă spre exemplu), oamenii ar putea să păstreze mai mulți bani din munca lor iar o parte din acei bani ar fi redirecționați către acte caritabile și propria comunitate.
Pe final rămâne argumentul creștin al liberului arbitru. Oamenii sunt liberi de la Dumnezeu. Ei sunt inclusiv liberi să fie nedrepți, rasiști, misogini, etc. Și știm că lucrurile astea vor fi judecate. Dar a veni tu ca stat să impui oamenilor să fie într-un anume fel este din nou atât ineficient cât și o abominație. Ineficient pentru că bunătatea impusă cu forța e lipsită de valoare. Abominabil pentru că își permite să încalce liberul arbitru.
