IAȘI. Acum vreo doisprezece ani. Eram încă la liceu, abia mă trezisem, deschid televizorul si dinăuntrul ecranului cuvintele prezentatoarei îmi străpung pieptul ca niște săgeți otrăvite, plecase Gâscanul. Nicolae Dobrin, poate cel mai talentat fotbalist român nu mai era realitate, tocmai devinise mit. Și pe mine mă durea și nu știam de ce; nu reușeam să deslușesc dimensiunea tragediei și nici de ce era așa discutată la știri și pe stradă și nici multitudinea de oameni de la înmormântare, pentru că intr-un fel pierderea mi se părea personală. Pur și simplu am rupt Youtube-ul ca să-mi dau seama cine a fost și să nu mai uit vreodată.
București. Acum aproape 3 ani, un noiembrie călduros, am o candelă în mâini si urc treptele tribunei oficiale din Arena Națională. Merg să-mi adio de la unul din fotbaliștii care mi-a făcut ”copilăria mai frumoasă”. Daniel ”Didi” Prodan, stâlpul din apărarea ”Generației de Aur” plecase prea devreme din lumea asta. Un infarct l-a răpus la numai 44 de ani. Câteva zeci de oameni stăteau la coadă să-și ia adio de el, tribuna oficială era plină iar lângă catafalc am recunoscut câteva figuri: Hagi, Popescu, Lupescu,Belodevici, Filipescu, Stelea. N-am putut sta prea mult, durerea familiei mi se părea copleșitoare, la fel și cea a colegilor și cunoscuților, mi s-a făcut rău și am ieșit destul de zdruncinat de acolo. Seara am deschis Youtube-ul și am lăsat vocea lui Țopescu să însoțească meciurile incredibile ale României de la mondialul american și încercam să-l identific pe ”Didi”.
Studioul 5 al Televiziunii, acum mai bine de un an, o cască și un monitor pe o măsuță la intrare, în mijloc un sicriu păzit de doi sodați din regimentul de gardă ”Mihai Viteazul”, pe ecranul uriaș din spate, rulau imagini cu reușitele generației lui Gațu la mondialele de handbal, 10-le Nadiei și imagini din meciurile ”Generației de Aur” de la Mondialul american. Tocmai ”plecase” cea mai importantă voce a sportului românesc, o voce care mereu exprima eleganta, bun simț și profesionalism. Cristian Țopescu își lua adio de la această lume și sute de oameni au venit să-și exprime omagiile, printre ei aceeași ”Generație de Aur” pe care Țopescu a iubit-o si apărat-o deși renunțase să mai comenteze fotbal dupa acel mondial nebun din ’94. La TVR s-au difuzat după mulți ani în prime time meciurile României de la cel mai nebun mondial din istoria naționalei de fotbal: ”bijuteriile” cu Columbia și Argentina și ”tragedia” cu Suedia care în ultimele secunde ne-a văduvit de o semifinală extraordinară cu Brazilia lui Dunga și Romario.
Acum 9 luni, la muncă, o libărie într-o zonă centrală a Bucureștiului, o perioadă mai liniștită, deschid site-ul Gazetei Sporturilor și pe un fundal negru văd un mesaj scris în toate culorile, genunchii mi se înmoaie și părca cerul stătea să cadă. A murit Balaci, a murit ”Minunea blondă”, legenda a devenit mit și încă un cui a fost bătut în sicriul fotbalului românesc. Imagini cu ”Craiova Maxima” rulau peste tot iar ”Oblemnco” stadionul numit dupa un alt coleg a lui Balaci, s-a trasnformat în loc de pelerinaj. Și eu încă odată nu întelegeam de ce era atât de personală pierderea și de ce avea să-mi lipsească atât de mult carisma lui, felul miștocar și o înțelegere a fotbalului cum numai el putea să aibă.
De ce povestesc amintirile triste și depresive pe care poate mulți dintre ni le amintim în diverse moduri și de ce mai ales acum când fotbalul ne-a făcut din nou fericiți din nou? Păi simplu, pentru că în ultimii ani asta a fost atmosfera din fotbalul românesc, una de înmormântare sau mai degrabă de parastas, pentru că te mai uitai ba la meciurile din 94 ale Naționalei, ba la finala Stelei de la Sevilla din ’86 și după aprindeai o lumânare în memoria celui care a fost fotbalul românesc. Imediat după ’90 fotbalul românesc a devenit a lunga și întunecata domnie a lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir, timp în care s-a transformat într-o afacere devorată de niște ticăloși care au ajuns în cele urmă să văd cu arată o celulă pe dinăuntru.
Ținem minte cu toții corupția din Divizia A, ticăloșia din arbitraj și valizele cu șpăgi. Iar performanța devenise un accesoriu și un titlu de glorie pentru ticăloșii aștia care-și arogau munca antrenorilor și jucătorilor pentru că nu-i așa băgau bani în echipe, deși destul de mulți din banii proveneau din alte afaceri care de obicei erau susținute de bani publici. Și totuși, paradoxal, după dispariția acestor căpușe, fotbalul românesc lucrurile nu s-au schimbat în bine, ci dimpotrivă fotbalul românesc s-a prăbușit și mai puternic. Sandu și cu Dragomir au fost obligați să abdice între timp și foarte probabil o să vadă și ei cum arată o celulă pe dinăuntru iar echipele noi nu mai au patroni de tipul Sechelariu, Tata Jean, Borcea, Marian Iancu și alții ca ei, doar nea Gigi e singurul care a mai supravețuit.
Și totuși băieții ăștia mai mult sau mai puțin tineri și deștepți au cam băgat fotbalul în faliment, dovadă că baronii fotbalului au avut ceva mai multă viziune decât ei. Asta ar fi aparența, adevărul însă e că pe vremea aia marea majoritate a fotbaliștilor din Divizia A intrau pe principala scenă a fotbalului românesc cu o dorință enormă de performanță, cu o dorință enormă de afirmare și mai ales cu o enormă foame de câștig și după toate astea, dacă se putea, să ajungă să prindă un contract la Real sau la Barça. Și rezultatele s-au văzut iar românii au ajuns să joace pe la mai toate cluburile mari. Spre deosebire de fotbaliștii din prezent, pentru care sportul rege e rampă de deschidere spre parașutele din Centrul Vechi, ceasuri și bolizi de lux și mai ales mulți, mulți bani pe care altfel nu i-ar câștiga nici în 200 de vieți. Uități-vă la Alibec că e dovada vie a ce spun. De asta Divizia A era mișto chiar și așa coruptă iar Liga 1 e o glumă tot mai proastă.
Acesta e contextul în care tristele evenimente relatate de mine la începutul acestei povestiri au fost resimțite ca niște tragedii naționale. Și asta deoarece fotbalul și miturile lui sunt o parte integrantă a istoriei contemporane românești. O parte care stârnește pasiuni multora, chiar și unora ca mine pentru care Dobrin și Balaci înseamnă niște clipulețe pe Youtube și articole în GSP sau Prosport. Țopescu e asociat cu Amânar, Răducan sau Ponor și restul performanțelor din gimnastică iar Didi și Generația de Aur înseamnă mondialul din 98 și victoria superbă în fața Angliei lui Beckham. Dar mai ales dispariția celor 4 personaje erau văzute ca tragedii pentru sportul românesc pentru că părea că nu avem ce să punem în loc.
În condițiile astea ”Regele” Hagi a hotărât, după nenumărate încercări de a convinge Federația să-și schimbe mentalitatea și să facă schimbări în sprijinul fotbaliștilor și implicit al sportului, că e timpul să invesească și să dea ceva înapoi sportului pe care-l iubește și care l-a făcut mare. Și s-a întors în Constanța natală acolo unde Farul e doar un ecou al trecutului care se zbătea în mediocritate, și a creat întâi o academie de fotbal care le-a dat o în primul rând o șansă tuturor copiilor talențați și pasionați și nu în ultimul rând le-a dat o șansă să joace fotbal talentelor fără resurse materiale. Și așa a construit o echipă căreia i-a spus ”Viitorul” , Viitorul Constanța, o echipă care în doar câțiva ani de la înființare a devenit campiona României.
Și nu doar atât, a devenit o punte de lansare, o pepinieră de talente fotbalistice. Și iată că după neumăratele momente de bucurie Hagi oferă țării sale un nou cadou, o nouă generație, o nouă națională, o nouă mentalitate de învingător în fotbalul românesc. Și asta în condițiile în care ”Regele”, de când s-a retras a fost constant înjurat și criticat la el în țară, ba că nu știe să vorbească, ba că e prost, ba că e arogant și cel mai recent pentru că nu i-a păsat prea mult de alegerile europarlamentare. Adevărul e că Turcia l-a respectat mai mult decât propria țară. Însă el și-a făcut treaba și zilele astea le-a închis din nou gura tuturor criticilor și cârcotașilor.
Generația crescută de Hagi e de mai bine de o săptămâmă principalul subiect al șitirilor și ziarelor din România și nu numai. Pușcaș, Coman, Ivan, Cicâldău, Radu, Băluță, Ianis(continuatorul dinastiei Hagi) și restul acestei echipe fantastice au reușit să ne readucă în suflete sentimente pe care acum 25 de ani ni le provocau Hagi, Răducioiu, Dumitrescu și Belodedici.
Conduși de Mirel Rădoi un fotbalist și antrenor care a avut și are aceeași mentalitate de învingător ca și Hagi, băieții ăștia au arătat un fotbal total și o dorință de victorie așa cum de mulți ani n-am mai văzut de mulți ani, și de aceea le-au dat din nou speranță românilor și i-au făcut să iasă în stradă ca-n vremurile bune. Aș vrea să spun mai multe despre băieții aștia minunați de naționala U-21, dar au spus tot ce trebuia alții care se pricep mult mai bine la cuvinte decât mine. Și oricum toată bucuria pe care mi-au provocat-o nu se poate descrie în cuvinte. Însă clar rămân cu golul cu capul a lui Pușcaș din meciul cu Germania, pasa lui Ivan, driblingurile lui Coman și pasele în echer a lui Ianis ca pe vremea Bătrânului, cu paradele lui Radu dar mai ales cu acel Hagi răsărit din nou deasupra numărului 10 și care a fost mereu inima acestei echipe. Și mai e și performanța, cea mai bună din ultimii 30 de ani ai unei echipe naționale și prezența echipei naționale de fotbal la Olimpiadă după 55 de ani.
Așadar nu exagerez cu nimic dacă spun că Gică Hagi e Johan Cruyff al României, un jucător de geniu care a iubit fotbalul total și care s-a transformat într-un antrenor cu viziune care a reușit să creeeze o nouă generație care să schimbe fața ștearsă a fotbalului românesc și să readucă speranța. Și pentru asta îi sunt recunoscător lui și acestei echipe minunatate, dar mai ales pentru că speranța e importantă într-o țara ca a noastră aflată mereu în tranziție și care mereu există impresia că lucrile stagnează și întunericul ne cuprinde și luminița pare tot mai greu de zărit. Noroc că eu nu-s așa pesimist, dar mulți români sunt și orice rază de speranță e importantă pentru ei. De fapt când am început să scriu povestea asta mă gândeam că singurele certudini ale poporului român sunt moartea și fotbalul, și dacă prin o zi bună ”cercetătorii britanici” mă gândesc că nici moartea n-o să mai fie așa certă.
Așa încat nea Burleanu, fiindcă tot stai mata degeaba la Federație, aș vrea să te rog să pui dracu mâna și să-i faci statuia aia lui Hagi, fiindcă a dovedit cu vârf și îndesat c-o merită. Și vreau să te mai rog s-o pui la intrarea pe Arena Națională și lângă sa ea să pui și statuile lui Balaci și Dobrin, ca să țină minte toți băieții ăstia care o să intre de-acum să joace pe acel gazon care a fost călcat și udat cu sudoarea atâtora legende, că fotbalul nu e despre gagicile din Centrul Vechi, nici depre ceasuri și bolizi de lux și nici despre bani, fotbalul e despre a fi cel mai bun, despre a câștiga, despre a ști să pierzi cu onoare și când totuși pierzi să știi că ai dat totul. Și poate că uneori, de fapt de cele mai multe ori, fotbalul este și despre a face milioane de oameni fericiți.
Cât despre suporteri, ei bine pentru noi fotbalul e o poveste, o poveste care, așa cum scrie pe porțile Anfield-ului, ne face să nu ne mai plimbăm singuri niciodată.
HAI ROMÂNIA!!!
