La despărțirea de un prieten

What have I become?
My sweetest friend
Everyone I know goes away
In the end
And you could have it all
My empire of dirt
I will let you down
I will make you hurt
I wear this crown of thorns
Upon my liar’s chair
Full of broken thoughts
I cannot repair…

Azi l-am condus pe John pe ultimul drum. Sau mai bine zis am încercat să-l conduc, pentru că n-am putut să stau până la capăt, n-am putut să-i privesc chipul făr’ de viață, n-am vrut să-i alterez imaginea, amintirea, pentru că nu pot accepta că nu-l voi mai vedea vreodată.

Mă chinui de vreo două zile să aștern gândurile astea pe hârtie, însă șocul unei asemenea vești a fost peste capacitatea mea de-a gândi coerent. Astăzi însă am hotărât să mă adun și să scriu, pentru că nu puteam să nu-i spun ”Adio” unui om, unui prieten care a însemnat atât de mult pentru mine.

Și totuși cum îti iei adio de la un prieten? Nu știu dacă există un mod sau rețetă perfectă însă eu voi încerca să găsesc o cale. O cale în care precum căpitanul din Ultimul Samurai o să povestesc nu cum a murit ci cum a trăit.

John a fost un om bun, un om care a dăruit prea mult și a primit prea puțin. Casa lui era mereu deschisă și-ti punea tot ce avea pe masă, iar dacă trebuia să înnoptezi în Iași mereu găsea un pat, un loc și pentru tine, dacă era cazul îți ceda ție patul și el dormea pe jos însă nu te-ar fi lăsat vreo clipă afară în frig.

John era un spirit caritabil, tot ce câștiga se ducea pentru rechizite și hainuțe sau pentru alimente pentru copiii și bătrânii din satele defavorizate de lângă Iași.

John era un alturist, la orice oră din zi sau din noapte l-ai fi sunat el era gata să-ți sară în ajutor, ba chiar la un moment dat se înscrisese ca voluntar la SMURD ca să poată ajuta, să se poată implica și mai mult în viața comunității.

John detesta mediocritatea și prostia și era extrem de dezamăgit de societatea în care trăia, asta îl facea adesea să scrie postări pe rețelele sociale extrem de directe și de tăioase care supărau pe mulți, însă vă asigur că nu o făcea cu răutate ci așa credea că poate împinsă societatea spre schimbare.

John avea o cultură generală imensă și o memorie fantastică care te atrageau către discuții și către dezbatere. Acestea erau atuurile principale ce i-au adus o mulțime de prieteni. Pe mine cel puțin așa m-a câștigat de prieten și cumva m-a obligat să-mi diversific cunoștiințele în materie de muzică, film, știinte sau literatură doar ca să-i pot face față.

John a avut de dus și o cruce extrem de grea, una pe care societatea imbecilă în care trăim continuuă să o ignore cu brio deși face ravagii: depresia. Din păcate însă el n-a știut s-o ducă altfel decât singur. Cu toate astea a dus-o până la capăt. Însă nu pot să nu-l remarc și să nu-l admir pe preotul care a ținut astăzi predica de la slujba de îmmormântare și care a ”îndrăznit” să le recomande celor care nu mai văd sau simt că nu mai văd ”luminița de la capătul tunelului” să aibă curajul să ceară ajutorul fie de la familie, preot, psiholog sau oricine altcineva ar putea ajuta. Reiterez și eu acest îndemn.

John a fost precum Faramir prințul din Stăpânul Inelelor: loial, credincios, implicat, însă mereu în umbra lumii, mereu nemulțumit de el și mereu în căutarea unei Ewoyn pe care din păcate n-a avut timp s-o găsească. Însă acolo Sus vreau să cred că în sfârșit a găsit-o, că se odihnește în brațele ei, la umbra coșițelor aurii și că împreună în sfârșit au găsit pacea…

John era un credincios prin definiție, era îndrăgostit de Biserică și de cântul bizantin și-l căuta mereu și-n orice mișcare pe Cristos Dumnezeul și Mântuitorul… asta pentru mine l-a făcut unul din cei mai autentici creștini pe care i-am întâlnit. De fapt în ultima noastră convorbire de pe facebook ”blestemase” societatea românească cu psalmul 108:

Dar Tu, Doamne, fă cu mine milă, pentru numele Tău, că bună este mila Ta.
Izbăveşte-mă, că sărac şi sărman sunt eu şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu.
Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur.
Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului
Şi eu am ajuns lor ocară. M-au văzut şi au clătinat cu capetele lor.
Ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă, după mila Ta,
Şi să cunoască ei că mâna Ta este aceasta şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe ea.
Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se ruşineze, iar robul Tău să se veselească.
Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară şi cu ruşinea lor ca şi cu un veşmânt să se învelească.
Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El.

Și poate mai presus de toate John a fost un prieten, prietenul meu, unul din cei mai buni pe care-i poți găsi pe acest pământ. Un prieten care era mereu acolo, și când era bine și când era rău și mai ales când aveai nevoie de el. N-o să uit vreodată zilele și nopțile din pandemie când închis în casă dezbăteam cu el cu zecile de ore pe messenger despre Selena, despre Johnny Cash, despre La Bamba, despre Tom Hardy, despre Tom Ford, despre Reagan sau Papa Ioan Paul al-II-lea, sau La la land sau orice…

Pentru că eram ”fratele” lui și -i placea la nebunie să vorbim, să mă încurajeze…Din păcate eu nu i-am fost pe atât de prieten, pe atât de ”frate” pe cât mi-a fost el mie, pe cât ar fi meritat el și asta mă va urmări mereu.

Doamne Dumnezeule nu pot să cred că vorbesc de John la trecut, de fapt nici nu vreau s-o fac, pentru că el mereu va fi prezent și știu că Într-o Zi ne vom revedea… Însă Comitatul de aici nu i-a mai fost de ajuns și atunci a hotărât să ia o corabie spre Vest, către Valinor, către Câmpiile Nemuririi ca să fie alături de elfi, de Ewoyn și să fie binecuvântat de lumină păcii și a liniștii pe care doar El poate s-o aducă.

Bunul Dumnezeu să-ți dea pace și liniște John iar mamei tale să-i dea putere și alinare ca să treacă peste dor și suferință…

Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…

Cristian Chirilă
Capitalism. Libertate. Responsabilitate.
CategoriesUncategorized