Pasul 1: Inducerea unei frici patologice, față de un inamic invizibil. O frică menită să degradeze umanitatea la o condiție animalică. Inamicul ucide! Nu știm exact cum (motiv suplimentar de frică!), nu știm exact pe cine (alt motiv), și nici măcar câți o să ucidă, dar este mai sigur să estimăm că o să omoare, dacă nu pe toata lumea, măcar zeci sau sute de milioane de oameni. Ceva trebuie făcut!!!
Pasul 2: Acel ceva care trebuie făcut sunt restricțiile. Instaurarea restricțiilor se clădește pe frica animalică indusă în pasul anterior. Ele sunt aprioric bune, inamicul invizibil ucide, ascunderea în case este singura soluție! Evitarea altor oameni este imperios necesară, desprinderea de familii, de prieteni, de colegii de muncă – o măsură de protecție! Abandonarea locurilor de muncă – o măsură de supraviețuire, disoluția congregațiilor religioase, un act de ”bun-simț.”
De reținut: una din slujbele care trebuiesc abandonate este cea de parlamentar. Cu asta, vocea popoarelor dispare și în locul ei rămân doar megafoanele guvernanților și gurnaliștii din presă, care pot să spună ce au chef.
Pasul 3: Menținerea restricțiilor, indiferent de opoziția populației. Este de așteptat ca o parte a populației să se împotrivească. Inamicul este nu doar invizibil, dar tot invizibili sunt și munții de cadavre preziși în timpul pasului 1, așa că unii încep să pună întrebări incomode, statistica nu mai poate fi contorsionată, așa că numărul de morți făcut de inamicul invizibil este ajustat, după nevoie.
Este posibil ca mortul să fi trecut pe lângă inamicul invizibil? Atunci, sigur a fost ucis de către acesta. A fost mortul în compania unui individ care a fost în contact cu inamicul invizibil? Atunci, sigur a fost ucis de către acesta. În general, a murit, din orice altă cauză în afara unui accident violent? Inamicul sigur a avut ceva de-a face cu moartea asta! Gata, nici o moarte fără inamicul invizibil!
Pasul 4: Crearea de clase antagoniste. Cei care se supun restricțiilor, o clasă de lăudat. Cei care nu se supun, o altă clasă. Între ele, cea de-a treia clasă: cei care, eroic, ajută la menținerea restrictiilor. Cei din prima clasă, de lăudat pentru obediența lor, trebuie să laude eroii care mențin restricțiile.
Ca orice eroi, aceștia sunt într-o ipotetica linie întâi, în contact direct cu inamicul, luptă pentru binele comun – pentru că exista un bine comun, nu-i așa? Cei care care nu sunt obedienți devin ținta unui linșaj mediatic intens, care să-i transforme în inamici ai binelui comun. Inamicul invizibil încă mai este adus în discuție, dar rolul lui se apropie de sfârșit, un nou inamic este gata să fie servit omenirii.
Pasul 5: Instaurarea urii de clasă. Inamicul invizibil iese, treptat, din scenă. Nu mai omoară, dar ăsta este un argument pentru a arăta lumii că restricțiile sunt bune. În locul morților, care sunt greu de falsificat, apar cazurile de contact cu inamicul invizibil. La fel de invizibile ca și inamicul, cazurile astea devin vârful de lance al menținerii restricțiilor.
Faptul că este neclar cum se dovedesc cazurile astea, faptul că efectele contactului cu inamicul invizibil sunt tot invizibile, ca și inamicul, nu fac decât să servească teza că inamicul este perfid, nu te poți juca cu el, fără să devii un caz. Oponenții restricțiilor devin, mai întâi, agenți ai inamicului invizibil, după care, un inamic în toată regula. Ei, cei care se opun restricțiilor, sunt, de fapt, mai răi decât acel inamic invizibil. Fără ei, fara împotrivirea lor, războiul cu inamicul invizibil era câștigat. Obedienții sunt îndemnați să-i vadă ca pe un inamic, de data asta vizibil, palpabil, care atentează la viața lor.
Ura de clasă este instaurată fără probleme. Și dacă cei care nu vor să se supună arată și ei semne de ură, ăsta este un atu în plus, este foarte ușor să le spui obedienților că inamicul este plin de ură împotriva lor.
Pasul 6: Reprimarea opoziției. Pentru că linșajul mediatic este util doar până la un punct, opozanții restricțiilor trebuie să fie reprimați și fizic. Pentru asta, sunt fabricate “legi”. Nu contează dacă ele nu trec prin parlamente, nu contează dacă încalcă brutal constituțiile statelor. Important este ca represiunea împotriva celor care se opun restricțiilor să fie făcuta legală.
Ieri, niște oameni bătuți măr de catre forțele de ordine, într-un metrou. Azi, niște demonstranți bătuți într-o piață dintr-o mare capitală a lumii, Mâine… cine știe? Oricum, veștile se răspândesc, frica de bătaie este sfântă, așa că sigur vor fi mai puțini opozanți (fățiși, cel puțin) ai restricțiilor.
Aici ne aflăm în momentul ăsta. La orizont, alți pași, inca neclari: poate încarcerarea unor rebeli, poate niște linșaje făcute de miliții populare, poate restrângerea unor drepturi pentru cei care nu se vaccinează, poate niște “școli” de reeducare a încăpățânaților, poate… cine știe…
Oricum, noua “normalitate” este aproape complet instaurată, și poartă un singur nume: dictatură. Libertatea este noul inamic al lumii și, dacă nu vrem să o pierdem, nu trebuie să ne oprim din a ne împotrivi eforturilor de instaurare a “noii normalități”.
Pasul 1: Menținerea opoziției față de orice fel de restricții, și intensificarea ei. Mediul online este bun pentru păstrarea legăturii între oameni, dar nu mai mult decât atât. Întâlniți-va prietenii, vociferați, peste tot, împotriva restricțiilor și, mai ales, lăsați-o mai ușor cu respectul arătat celor care se supun restricțiilor, că nu merită așa ceva!
Nu are rost să vă argumentați poziția – oricum suntem în faza în care argumentele bazate pe fapte și logică și-au dovedit inutilitatea!
Pasul 2: Pentru că forțele politice, din întreaga lume, au devenit forțe de represiune; pentru că niciun partid și niciun politician marcant nu pare să dea semne de împotrivire față de nebunia asta, apariția unor noi partide este absolut necesară.
Partide care să ia faptele din ultimele luni, să tragă concluzii din ele, care să arate care sunt punctele slabe ale democrațiilor și statelor de drept, cum au fost ele exploatate pentru instaurarea unei dictaturi, și să vină cu programe de reformă, care sa înlăture asemenea posibilități în viitor. Dacă sunteți membri într-un partid, încercați să faceți presiuni interne pentru asta. Dacă nu se poate, sau dacă nu sunteți membri într-un partid, ăsta este momentul să vă apucați de politică.
Pasul 3: Organizarea unei opoziții civice puternice, care să adune rebelii într-un singur glas. Proteste, publicații care să contracareze media mainstream, asta este prima urgență. Și fiți gata să finanțați așa ceva, nimic nu se poate face fără bani.
Pasul 4: Intrarea în confruntare directă cu guvernanții, în orice fel, fie în cadru constituțional, prin alegeri, fie extra-constituțional, dacă este nevoie…
