Orice criză devine un cult apocaliptic dacă durează suficient.
Un ingredient necesar pentru această transformare este fenomenul „Superbei Teorii” : elita insistă că soluțiile ei sunt logice și corecte politic, drept urmare trebuie să funcționeze, chiar dacă dovezile arată exact contrariul.
Când aceste Superbe Teorii se lovesc de realitate și se destramă, credința oarbă este liantul folosit de către elite pentru a-și menține coerența ideilor. Au nevoie de credință și militantism pentru a duce treaba la bun sfârșit: dreptcredincioși dornici să șteargă orice îndoială și să obțină ascultare declarând război păgânilor.
Unii ajung în acest cult pentru că simt nevoia de a controla această criză. Simt nevoia să vadă că „se face ceva” și sunt mai dispuși să-și pună credința și nădejdea în „Superbe teorii” discreditate decât să nu-și pună credința în nimic. Nu există om care să nu creadă în ceva în mod religios.
Alții doresc să fie acceptați de „lumea bună”, și promovatorii Superbelor Teorii au suficientă influență politică, economică și culturală încât să producă iluzia că ideile lor ar fi „de bun simț” sau „la modă”.
Fenomenul de „virtue signaling” (epatarea virtuților, dacă vreți) este o enormă problemă în societatea modernă în mare parte pentru că metodele de epatare sunt deja prefabricate și predispuse la a deveni virale.
Alții nu speră nici măcar să controleze această criză prin convertirea la acest cult. Sunt fericiți doar să dea un pic de sens vieții lor, un pic de simplitate. Vor să încadreze între acei dreptcredincioși care-i vor birui pe păgâni, vor să vadă calea cea dreaptă răsplătită și păcatul pedepsit.
Aceste porniri sunt foarte comune printre credincioșii Adventismului de Tusea a nouăsprezecea, din moment ce Superbele Teorii sunt clar false. Cu excepția speranței morbide de a vedea necredincioșii în chinurile boli și ale morții, nu a mai rămăs mai nimic din acea credință.
Asta se întâmplă cu toate cultele apocaliptice. Ultimul lucru care mai aduce enoriașii la slujbă este acea speranță colectivă că, într-o zi, păgânii vor primi ceea ce merită și că restul lumii va recunoaște, chiar și la vremea Judecății de Apoi, că Dreapta Credință a fost corectă de la bun început.
Elita nu va avea vreodată suficientă smerenie încât să recunoască faptul că au greșit și nu vor renunța niciodată la „soluții” profitabile din punct de vedere financiar și/sau politic, chiar dacă aceste idei se dovedesc a fi false. Fondarea unui cult apocaliptic sugerează din start incapacitatea lor de a-și recunoaște greșelile.
Aceste caracteristici se aplică unor crize de lungă durată, cum ar fi „Războiul împotriva sărăciei”, ale cărui minciuni au fost transformate în adevărate Psaltiri scumpe dincolo de orice limită a bunului simț, asta în timp ce au crescut vertiginos munți de dovezi care indicau faptul că aceste măsuri sunt un eșec absolut care au înrăutățit situația.
În momentul în care o criză devine un cult, pot fi observate câteva caracteristici necesare transformării: cum ar fi faptul că înalții prelați declară că „războiul” la care ați fost trimiși prin încorporare nu se va sfârși. Devin foarte ofuscați când li se cere să definească succesul sau eșecul, sau să ofere diverse strategii de ieșire din conflict.
Încercați să prindeți momentul când vi se spune că „știința” înseamnă să nu puneți întrebări, să puneți la îndoială dogma, sau să sfidați consensul. Aceasta este definiția credinței oarbe, în nici un caz a științei.
E foarte probabil, de asemenea, să observați continua schimbare a scopului declarat, miracolul lor săvârșit și răssăvârșit. Este versiunea lor de Schimbare la Față sau ridicarea din mormânt a lui Lazăr.
Încercați să vedeți dacă anumite persoane profită repede și mult de pe urma unei crize. Acela este un semn prevestitor al unul cult apocaliptic. Orice criză trebuie soluționată cât mai repede și mai eficient cu putință. Nu o lăsați să dureze suficient cât să se transforme în potențială țintă pentru grupuri de interese.
Mai presus de toate, nu ignorați aroganța dezvoltată în jurul crizei. Religiile inteligente și administratorii de criză cu cap au ceva în comun: un simț al modestiei. Cultele apocaliptice întotdeauna dau pe afară de prozelitism, aroganță, orgoliu și despotism.
Oamenii dedicați care vor în mod sincer să rezolve o problemă vor căuta mereu dovezi care le indică faptul că nu au dreptate, sau că ideile lor nu funcționează și vor face ajustările necesare cât mai repede cu putință, indiferent de preț. Aceasta este modestia.
Cultele apocaliptice, pe de altă parte, sunt arogante. Resping orice critică, insistă că Superbele Teorii trebuie să fie corecte deoarece sunt pure din punct de vedere ideologic – se potrivesc frumușel într-o viziunea asupra lumii care nu trebuie atacată. Planurile lor întotdeauna se duc de râpă pentru că poruncile lor nu au fost ascultate sau pentru că ar fi fost sabotați.
Înalții preoți ai cultelor apocaliptice văd diavoli peste tot, care le rânjesc larg și se strâmbă la ei după fiecare eșec. Doar păcatul poate explica de ce Superbele Teorii au fost eșuat. Eșecul nu este niciodată vina lor, așa că trebuie să fie a voastră. Lipsa voastră de credință li se pare respingătoare.
Și sincer, mulți oameni chiar vor să vadă lumea dintr-o astfel de perspectivă, inclusiv o bună parte din atei. Simt nevoia confortului credinței și energia debordantă a prozelitismului. Vor să aibă dreptate și vor ca necredincioșii să sufere pentru lipsa lor de credință.
Conservatorii consideră credința în Stat ca fiind înfricoșătoare și se întreabă de ce atât de mulți oameni o adoptă. Răspunsul este simplu: Incertitudinea este mult mai înfricoșătoare.
O minciună sfruntată dar simplă este mai bună decât adevărul complicat. Și, dacă cu credință cât un bob de muștar pot fi mutați munții, minciuna de asemenea poate, dar doar poate, ar putea fi transformată în adevăr.
Articol tradus după firul de discuție pe Twitter al autorului.