Stay at home -> Protect the NHS -> Save Lives.
Mantra pe care o auzi și o citești peste tot în Anglia: la televizor, la radio, pe internet, pe stradă, în tren și gări, sub pupitrul lui Boris Johnson în timpul conferinței zilnice de presă. Răspunsul societății britanice la cererea lui Boris Johnson de a sta acasă a fost pozitiv și instantaneu. Ca român (și om normal), încrederea în guvern (atât ca partid la putere cât și în instituție în sine) începe de la minus 5 și crește sau scade pe parcurs, în funcție de acțiunile și declarațiile acestuia. Englezii pe de cealaltă parte, au trecut direct la +100 din momentul în care a fost ordonată starea de urgență (sau cerută, nu este un ordin de sine pe modelul ordonanței militare mioritice). Am trecut de la tren plin la vagon personal literalmente de la o zi la alta. Englezii au în general mai multă încredere în guvern decât românii, dar asemenea răspuns întrece orice așteptări (după cum a confirmat și guvernul însuși). De ce? După 2 ani de trăit aici și o lună jumătate de lucrat ca operator pentru helpline-ul de coronavirus, voi încerca să răspund mai jos. Răspunsul este mult mai complex decât pare la prima vedere.
Stay At Home
Pe 23 Martie, Boris Johnson a apărut pe toate canalele de televiziune și s-a adresat publicului britanic cu următoarele: “Din această seară trebuie să dau poporului britanic o instrucțiune foarte simplă: trebuie să stați acasă. Pentru că lucrul critic pe care trebuie să îl facem este să oprim răspândirea bolii între locuințe. De aceea oamenii vor avea voie să iasă din casă doar pentru următoarele motive: cumpărături de strictă necesitate, cât mai rar posibil; o formă de exercițiu pe zi – de exemplu alergat, plimbare sau ciclism – singur sau cu membrii ai locuinței voastre; orice nevoie medicală; pentru a îngriji sau ajuta o persoană vulnerabilă; și pentru a călători spre și dinspre locul de muncă, dar doar dacă este absolut necesar și nu se poate lucra de acasă. Atât, acestea sunt singurele motive pentru care ar trebui să plecați de acasă. Nu ar trebui să vă întâlniți prietenii. Dacă prietenii vă roagă să vă întâlniți, ar trebui să spuneți NU (“BoJo you should say no” a devenit o memă între timp). Pentru a asigura conformarea cu instrucțiunile guvernului de a sta acasă, vom lua următoarele acțiuni cu efect imediat: închiderea tuturor magazinelor care vând bunuri neesențiale, inclusiv magazinele de haine și electronice, alte locații incluzând biblioteci, locuri de joacă și săli de forță în aer liber și lăcașuri de cult; vom opri toate adunările de peste 2 oameni în public excluzând oamenii cu care locuiți; și vom opri toate evenimentele sociale, inclusiv nunțile, botezurile și alte ceremonii, dar excluzând înmormântările. Parcurile vor rămâne deschise pentru exerciții, dar adunările vor fi dispersate. Niciun prim-ministru nu vrea să aplice astfel de măsuri.”
Faptul că am citat o parte atât de mare din discurs contează, deoarece britanicii au înghițit fiecare cuvânt pe care l-a rostit Boris. Mult mai mult decât am crezut posibil.
Ca și în București, străzile s-au golit a doua zi cum n-am văzut niciodată. Autobuze goale, gări goale, trenuri goale. Văzând ce se întâmplă în București, m-am înarmat cu loicense-ul de la muncă (nu există declarație pe propria răspundere aici), așteptându-mă să mă oprească poliția ca să mă întrebe de sănătate. Nada, defapt până acum am fost oprit o singură dată, în gară, și interacțiunea cu tanti polițista a durat 10 secunde: “Reason for travel? Work. Okay”. Nu-i armata pe stradă, nu cântă God Save the Queen din mașinile de poliție, nu-s amenzi de 148% din salariul minim net pe economie. Nu a fost nevoie de așa ceva pentru a impune arestul la domiciliu. Liderul a vorbit, poporul a ascultat. Și nu din frică de amenzi și nici măcar de presiune socială (care, ca și în Romania, există totuși), ci fiindcă așa a zis guvernul.
De ce? De ce ai accepta fără să scrântești arestul la domiciliu? Din mai multe motive. Primul este că există în principiu două tipuri de oameni în societatea britanică: cei care respectă regulile și cei care nu. Spre deosebire de România, unde majoritatea oamenilor respectă doar regulile și legile care li se par de bun simț sau care au pedepse prea mari pentru încălcare, majoritatea englezilor respectă toate regulile, oricât de stupide ar fi. Genul de oameni care plătesc taxele cu zâmbetul pe buze (“se construiesc drumuri și se îngrijesc oameni cu ele, nu?”), chiar și cele practic voluntare cum ar fi licența pentru TV. Ei erau deja obișnuiți cu restricționarea drepturilor, deci nu e așa surprinzător că au acceptat imediat “recomandările guvernamentale” (ca să folosesc termenul exact) ca pe poruncile lui Moise.
Pentru cealaltă parte a populației, guvernul a început o campanie de instituire a fricii care aduce aminte de 1984 doar că în loc de Eurasia avem coronavirusul. “Trebuie să fiu sincer cu voi, publicul britanic, mulți dintre cei iubiți vor muri” a spus Boris Johnson în preambulul declarării carantinei generale. Panourile publicitare s-au umplut de imagini de-a dreptul macabre cu doctori sub care scrie mare “dacă ieși afara, o poți răspândi, oameni vor muri”. Anunțurile din gară sunt pline de “sunteți sfătuiți să nu călătoriți decât dacă este absolut necesar”. Și toate acestea sunt până să vorbim de poliție, a cărei inepție și beție de putere a atins cote atât de mari încât guvernul a trebuit să intervină pentru a-i potoli. Rezultatul a fost convingerea multor oameni normali că regulile de “social distancing” sunt bune și trebuiesc respectate, chiar oameni care se declară susținători ai drepturilor liberale individuale.
Diferențele dintre cele două categorii sociale au evidențiat, însă, și mai mult diferențele etno-culturale dintre englezii albi și restul populației. Englezii albi stau acasă, desenează curcubee și aplaudă, plantează flori în curte și se uita la una dintre zecile de emisiuni de la televizor dedicate carantinei. Populația BAME (ca să folosesc termenul politically correct de Black, Asian and Minority Ethnic) însă este preponderent cea care nu respectă restricțiile: se duc la moschei (chiar dacă sunt închise, stau în afara lor pentru rugăciuni), ies pe străzi, fac petreceri acasă, merg la fast-food, fac aproape tot ce făceau și înainte. Și de ce nu ar face asta, având în vedere că au străzile pentru ei și sunt evident nederanjați de poliția anti-rasistă. Diferențele acestea culturale se accentuează însă, și cu cât vă ține mai mult carantina, cu atât se vor manifesta mai activ în viitor.
Protect The NHS
Idolatrizarea NHS-ului (Serviciul de Sănătate Național) din UK este de-a dreptul jenantă. Medicii și personalul medical sunt niște eroi deificați care nu pot greși cu nimic niciodată, orice greșeală este imputată lipsei de bani din partea guvernului, este perfect normal să aștepți 8 ore la urgențe într-unul dintre cele mai mari spitale din țară cu infecție la inimă (a pățit-o un cunoscut). Toate acestea erau prezente și înainte în societatea britanică. Acum însă au ajuns la niveluri absolut șocante.
Apărarea acestui mitic NHS este atât de importantă pentru englezi încât toate măsurile sunt în numele acestuia. Atât de mult, încât ordinea inițială era Stay at home -> Save Lives -> Protect the NHS. Scopul final nu era salvarea de vieți, ci protejarea NHS-ului, pe principiul în Mama Rusie, tu protejezi NHS-ul. Trebuie menționat însă că guvernul a schimbat ordinea mantrei după ce probabil și-a dat seama de absurditate, dar încă au rămas suficiente afișe și anunțuri cu vechea ordine pentru a reaminti prioritățile.
Dacă România a aplaudat medicii o dată, în UK în fiecare joi la 20:00 se aplaudă pe stradă (dar în fața casei, să nu care cumva să încalci regulile). Clap for Carers încă există, la o lună după apariție. Geamurile (de la case, de la mașini, de la autobuze, de la trenuri) sunt pline cu curcubee sub care scrie Thank you NHS, la un nivel atât de mare încât curcubeul a devenit, de facto, simbol al NHS și a pierdut toate înțelesurile LGBT.
Dar de ce toate acestea? O parte din vină este simbolistica și branding-ul. NHS este o umbrelă asupra tuturor nevoilor medicale ale cetățeanului. Plătești pentru el prin taxe și primești servicii “gratuite”. Te programezi la doctorul de familie, te consultă (la 3 luni după ce ai sunat să te programezi), îți scrie rețetă gratuită (aproape gratuită, ai coplată de £8 oricât de mult ar costa medicamentele) sau îți scrie trimitere către spital pentru proceduri mai complicate (cu altă așteptare dacă mai ești în viață până atunci). Nu există input din partea pacientului. Toate acestea, cumulate cu faptul că numărul medicamentelor pe care le poți lua fără rețetă este de tot râsul, au făcut publicul britanic să nu aibă pic de cunoștințe medicale de bază (cel puțin spre deosebire de români). Totul aici se tratează cu ibuprofen, paracetamol sau medicamente de alergie și poate sirop de tuse pe baza de plante. Ca persoană care suferă din când în când de dureri dentare atroce, am nevoie de medicamente mai puternice de atât.
Dacă nu făceam stoc de analgezice din țară și stăteam doar în ce pot cumpără aici fără rețetă, pereții mei ar fi avut mult mai multe găuri. Dar eu sunt o persoană normală care știe ce medicament trebuie pentru ce afecțiune. Englezii însă funcționează doar pe paracetamol și ibuprofen, la un nivel la care doctorii prescriu aceste două panacee pentru orice:de la dureri de cap la lipsă de poftă de mâncare, la diaree sau constipație.
Pentru englezi NHS este o cutie neagră unde te prezinți, intri în cutie și ieși pe partea cealaltă vindecat. Viața reală nu funcționează așa, evident, dar asta cred englezii. De aceea, protejarea NHS-ului este raison-ul tuturor măsurilor de limitare a drepturilor. Cetățenii însă au mers mult mai departe decât ceea ce le cere guvernul: au încetat să se ducă la spital chiar și pentru urgențe (cineva m-a întrebat cu toată seriozitatea azi dacă se poate duce la urgențe pentru că și-a rupt piciorul). Și nu au încetat să se ducă la spital din frică de a lua virusul (ceea ce ar fi de înțeles), ci pur și simplu nu vor să ocupe timpul prețios al NHS cu problemele lor atâta vreme cât nu are legătură cu coronavirus.
Între timp, operațiile au fost anulate, pacienții au fost externați, spitale noi au fost deschise în centre expoziționale din orașele mari, totul în așteptarea valului de pacienți. După 187 de mii de cazuri și 28 de mii de morți, spitalele încă stau goale, iar pacienții care trebuiau operați de oricare dintre celelalte zeci de mii de afecțiuni care nu au izbucnit din Wuhan încă stau în casă.
Save Lives
Mai mult sau mai puțin, toate statele lumii au adoptat măsurile de limitare a libertăților personale în numele “salvării vieților”, cel puțin pe hârtie. Gradul de legitimitate a impunerii acestora diferă însă de la stat la stat, iar în UK intervine un aspect cultural mult diferit față de România. Pe scurt, în Anglia, statul are grijă de tine dacă pățești ceva din punct de vedere medical. Sistemul de suport familial pe care noi ne bazăm în caz că ni se întâmplă ceva există la un nivel mult mai mic decât la noi. Conceptul de “nanny state” (stat dădacă) este prevalent în extrem de multe situații în UK, dar în special în cazul celor cu probleme medicale și a bătrânilor.
Dacă în România contractul social inter-generațional spune că părinții (sau familia în general) au grijă de tine când nu poți avea singur, iar tu la rândul tău ai grijă de părinți când la rândul lor nu pot avea grijă de ei înșiși, în UK lucrurile nu stau deloc așa. În general, după 18 ani, copiii pleacă la facultate cu împrumut de la stat, de obicei în alt oraș la cămin sau într-o casa studențească, iar dacă se întorc să locuiască cu părinții după absolvire, le plătesc acestora chirie. Părinții nu se mai simt responsabili pentru copiii, iar la rândul lor, copiii nu se mai simt responsabili pentru părinți. De bunici nici nu se mai pune problema, evident.
Această caracteristică a societății britanice (care, ce-i drept, nu se aplică minorităților, este ceva specific albilor) este una dintre cauzele principale pentru numărul mare de morți atribuiți Covid-19. Legătura este cauzată de un lanț al consecințelor. Copiii, în general, nu primesc suport parental după ce împlinesc 18 ani. Din această cauză, ei nu se simt responsabili pentru părinți atunci când aceștia ajung la bătrânețe. De aici rezultă un număr extrem de mare de bătrâni în cămine de bătrâni, locuri unde virusul a făcut ravagii.
Aceeași situație se aplică și celor ce suferă vreo problemă medicală gravă în viața lor adultă. În loc să fie îngrijiți de familie, aceștia sunt îngrijiți de către stat. De aceea, când vine vorba de save lives, oamenii respectă ce zice statul deoarece, bineînțeles, statul este cel care trebuie să aibă grijă de cei vulnerabili. Statul știe mai bine, statul este dădaca care le da împrumuturi copiilor să meargă la facultate, are grijă de cei care nu mai pot avea grijă de ei, te convinge să nu mai bei atâta zahăr, te protejează de bigoți pe twitter și tot așa. O foarte mare diferență față de principiul liberalismului englez de altădată.
În concluzie
Coronavirusul a adus la suprafață, ca în multe alte țări, cele mai pronunțate trăsături ale popoarelor, cele mai mari defecte ale acestora, precum și diferențele dintre diversele grupuri din societate. În cazul României, a evidențiat și mai mult diferența dintre hipsterimea din marile orașe și ceilalți. În cazul Angliei însă, a evidențiat incapacitatea englezilor de a gândi pentru ei înșiși, inaptitudinea lor de a înțelege medicină de bază (datorită dependenței lor față de NHS), precum și lacunele contractului social inter-generațional și consecințele acestuia. Pe de altă parte însă, a scos la suprafață și mai mult diferențele culturale dintre populația albă și minorități, iar resentimentele dintre acestea se vor aduna la un moment dat, iar dacă rămân neadresate, consecințele vor fi extrem de grave.
