Más moral que el Alcoyano! Când nu există ”imposibil”

Unul din lucrurile pe care le apreciez deseori în tăcere este fotbalul de Cupă. De oriunde din lume. Dar Cupă să fie. Că-i Cupa României, Cupa Angliei (FA Cup), Cupa Ungariei, Cupa Rusiei sau Cupa Regelui, nu e așa de important. Cupă să fie.

În tăcere pentru că turneurile de tip knockout naționale sunt ultima redută a fotbalului în care Măria Sa Fotbalul se arată în feluri în care nu se mai arată de mult la Cupa Mondială, UEFA Champions League sau chiar Copa Libertadores. Cupele naționale sunt încă locuri unde mai poți vedea Fotbalul cu F mare măcar din când în când. Și aseară s-a văzut! Așa cum îmi place mie, cel puțin.

Imaginați-vă că mâine Progresul Șomcuta Mare ar elimina Bayen München din optimile UEFA Champions League. Știu, știu, nu e posibil ca Progresul Șomcuta Mare să joace în UEFA Champions League întrucât Progresul Șomcuta Mare abia a promovat în Liga a III-a din Liga a IV-a, dar ceva foarte similar chiar s-a întâmplat aseară.

Nu există „imposibil”

Alcoy este un oraș din regiunea Valencia de dimensiunea Zalăului. La standardul Spaniei este o localitate minusculă.

Echipa locală, Club Deportivo Alcoyano a izbutit promovarea în liga a III-a spaniolă din liga a IV-a la mijlocul lui 2020 în stagiunea precedentă.

În Liga a III-a spaniolă sunt 102 echipe în 10 serii. Ceva mai multe decât în România unde sunt 80 de echipe în 5 serii în liga a III-a.

Aseară, Club Deportivo Alcoyano a întâlnit Real Madrid în Cupa Regelui. Da, acel Real Madrid de care sigur ați auzit chiar dacă nu ați văzut un meci de fotbal în întreaga voastră existență. N-ai cum să nu fi auzit de Real Madrid.

Antrenor la Real Madrid este Zinedine Zidane. Da, acel Zidane. Și de el e aproape imposibil să nu fi auzit. Mai ales dacă aveai mai mult de 5 ani în 1998 sau 2006.

Așadar, urmau să se înfrunte pe teren Club Deportivo Alcoyano cu Real Madrid.

Antrenor la gazde? Vicente Parras. Nici cei mai împătimiți tocilari ai fotbalului n-au auzit de el. Nici n-aveau cum căci Vicente Parras e născut antrenor. De la vârsta de 16 ani el e antrenor.

În lotul gazdelor îi remarcăm pe ivorianul Ali Diakité, marocanul Mourad El Ghezouani și hondurianul Jona. Și cam atât. Ne mai amintim (ăștia care mâncăm istoria fotbalului ca hobby) că formația gazdă a fost la un moment dat antrenată de legendarul Juande Ramos. Dar dacă îți amintești când Juande Ramos juca la Deportivo Alcoyano, probabil ești la fel de căzut în freză ca mine pe subiectul ăsta sau ești în grupa de risc de deces de Covid19.

Apropo de Covid19: Orașul Alcoy e cel mai afectat din Spania ca incidență per suta de mii de locuitori. Azilul de bătrâni din oraș a fost închis după ce 73 din cei 139 de clienți au decedat de pe urma virusului chinezesc. Evident, în Alcoy e închis tot în speranța să aplatizeze curba (și, evident, nu merge – dar nu despre inutilitatea și cretinismul politicilor pandemice vreau să vorbesc).

Teoretic nimeni n-a avut voie pe stadion (și evident n-au stat lucrurile chiar așa). Orașul e deprimat în toate sensurile cuvântului. Petroșani e un oraș vesel pe lângă Alcoy.

În urmă cu puțin timp toată echipa a fost în carantină după ce mai toți au tușit chinezește. La meciul cu Real Madrid n-a putut veni nici președintele clubului nici directorul executiv pentru că încă nu le-a trecut virusul chinezesc. Primarul ar fi putut veni în teorie dar nici el n-a mai venit.

Misiunea cu Real era deprimantă. Imposibilă. Cum să te pui tu – Deportivo Alcoyano – cu buget de trei semințe într-o atmosferă și un oraș absolut dezolant și deprimat cu ditamai Real Madrid cu buget de jumătate de miliard de euro? Întreaga țară São Tomé and Príncipe are un PIB anual mai mic decât bugetul pe sezonul ăsta al Real Madrid.

Imposibil!

Más moral que el Alcoyano!

Mai în glumă, mai în serios, oficialii clubului au insistat: Nu există medicament mai bun decât venirea Realului la noi în urbe.

Și așa începe meciul. Cum altfel decât cu Real Madrid călare pe careul micuței formaței în micuțul stadion din relativ-micuțul oraș în care 99% din populație e izolată în micuțe apartamente?

Și trec minutele. Deportivo Alcoyano nu sare de 10% posesie nicicum. Înainte de pauză, Real face 1-0. Gazdele nici măcar n-au tras spre poartă. De pus la încercare portarul madrilen nici nu se punea problema.

Estadio El Collao are 4850 de locuri. La meci asistau poate 100 de oameni. Pe lângă stadion poate mai erau alți 100-150. Arena nu vuia așa cum ar fi meritat un astfel de eveniment. Se mai auzeau strigăte de încurajare din blocurile vecine. Dar atât.

Începe repriza a doua cam la fel ca prima. Real Madrid însă încearcă să facă spectacol. Foarfece, pase cu călcăiul, SF-uri, dribling-uri ca-n jocurile pe calculator… dar uite că portarul Jose Juan de 42 de ani se dovedește la fel de inspirat ca marii portari ai erei romantice a fotbalului. Mai în glumă, mai în serios, portarul gazdelor a amintit un pic de Edwin van der Saar în 2011 care, tot la aproape 42 de ani încă apăra poarta lui Manchester United într-o eră care pare acum o eternitate.

Nu se punea problema ca Real să nu marcheze al doilea gol sau, în cel mai rău caz, să iasă un 1-0 spectaculos pentru „galactici” dar… Măria Sa Fotbalul n-a vrut.

”Más moral que el Alcoyano” este sloganul de pe Estadio El Collao și înseamnă ”Mai mult moral decât Alcoyano”. Prin minutul 70 încep să se audă pe transmisiune (niciun ziar nu vrea să spună de unde) strigăte furibunde ale acestui slogan și Deportivo începe să zvâcnească. Ce era de pierdut la urma urmei?

Cu 20% posesie și raportul șuturilor pe la 26-5 în favoarea Realului, ce-aveai de pierdut?

Și vine un corner. Unul din cele doar 4 cornere obținute de gazde în 120 de minute și ceva de trudă împotriva gigantului madrilen. Și cum, necum, din mai multe devieri cu capul… mingea intră în poarta madrilenă. 1-1!

Deja încep glumele. Că fotbaliștii gazdelor ar trebui să-și facă declarații pe propria răspundere ca să poată ieși din stadion căci finalul meciului i-ar prinde după intrarea în vigoare a restricțiilor de circulație.

Zinedine Zidane mută furios. Lasă gluma la o parte și introduce jucători pe care orice club de pe planetă și i-ar dori măcar o repriză: Toni Kroos, Eden Hazard, Karim Benzema și Marco Asensio. Fiecare dintre acești jucători (pe care Zidane își permite să-i țină rezerve!) valorează mai mult decât tot clubul Alcoyano cu tot cu stadion!

Și vin prelungirile. Real urcă cu totul peste gazde. În minutul 110 Ramón López Olivan, el însuși trimis pentru a evita o eliminare a colegului său Álvaro Odriozola, încasează al doilea cartonaș galben. Deportivo Alcoyano rămâne în 10 oameni.

În 10 oameni, cu 10 minute rămase, împotriva unor superlegende ale fotbalului mondial.

Dar aseară, Măria Sa Fotbalul, a vrut altceva. A vrut moral și frumusețe – nu mașinărie de fotbal. Așa că toate milioanele Realului și toate supervedetele prea mari pentru mocirla de pe Estadio El Collao n-au putut face nimic în fața lui Javier Antón Gaspar. Nici de el n-ați auzit. N-aveați cum. Nimeni n-a auzit de el. Nici măcar în orașul Alcoy nu prea e cunoscut. A început meciul ca rezervă.

Însă Javier Antón Gaspar a înșirat 3 apărători madrileni arătând că nu doar Lionel Messi știe să facă din astea, apoi a continuat cu ivorianul Diakité care a centrat ca în curtea școlii pentru un gol ce i-a pus pe față lui Zinedine Zidane cel mai amar zâmbet pe care i l-am văzut de când mă uit la fotbal. Și mă uit de mult.

La capătul centrării s-a aflat Juan Antonio Casanova Vidal. Nici de el n-a auzit nimeni. Dar tocmai a marcat golul victoriei care lasă Real Madrid Acasă. În optimile de finală merge Deportivo Alcoyano.

Cu două săptămâni în urmă, Unión Esportiva Cornellà (tot din liga a III-a) trimetea acasă în 32-imi pe Athletico Madrid care nu mai pierduse decât cu Real Madrid și cu Bayern München. Unión Esportiva Cornellà n-a putut repeta performanța în 16-imi împotriva Barcelonei cedând aseară 0-2 (dar după prelungiri!).

Dar a făcut-o Deportivo Alcoyano scriind o nouă pagină de istorie romantică a fotbalului într-o perioadă în care fotbalul însuși este zdrobit din toate direcțiile – pe de o parte hipercomercializarea care suge și ultima fărâmă de suflet din acest sport și, pe de altă parte, măsurile pandemice care aplatizează orice poate fi apreciat în legătură cu fenomenul fotbalistic.

În acest context, unul tragic pentru fotbal în genere și pentru orașul Alcoy în special, apare această bijuterie de meci.

Nu, n-a fost David versus Goliat. Ci David versus Goliat și cei 7 frați mai mari ai lui plus tot clanul lui extins și două tancuri. Și David a învins!

Más moral que el Alcoyano, într-adevăr.

Când Măria Sa Fotbalul vrea altceva, poa’ să te cheme Real Madrid și să ai buget cât au alte țări PIB că nu ține.

Navalnâi despre suspendarea contului de Twitter al lui Trump: Un act de CENZURĂ

Cel mai cunoscut opozant rus al dictatorului Vladimir Putin a emis o declarație pe Twitter cu privire la recenta interzicere a președintelui în exercițiu al Statelor Unite ale Americii de pe platformă.

Redăm integral declarația:

Cred că interzicerea lui Donald Trump de pe Twitter este un act inacceptabil de cenzură.
Firește, în timpul mandatului, Trump a spus și scris lucruri iresponsabile – și a plătit pentru asta pierzând alegerile.
Alegerile sunt un proces foarte clar și competitiv. Poți participa, poți contesta rezultatele și totul e monitorizat de milioane de oameni. În schimb, interdicția pe Twitter e o decizie luată de oameni pe care nu-i cunoaștem în conformitate cu o procedură pe care nu o cunoaștem.
În opinia mea, decizia de a-l interzice pe Trump a fost bazată pe emoții și preferințe politice personale [ale administratorilor, n.t.].
Vă rog nu veniți să-mi spuneți că a fost interzis pentru că a încălcat regulile Twitter. Eu primesc zilnic amenințări cu moartea aici – și asta de mulți ani – și totuși Twitter nu interzice pe nimeni din cauza asta (nu că aș cere eu așa ceva).
Printre oamenii care sunt în continuare pe Twitter se găsesc criminali cu sânge rece (precum Putin sau Maduro) și mincinoși sau hoți (precum Medvedev). De mulți ani Twitter, Facebook și Instagram sunt folosite ca bază de pornire pentru „fabrica de troli” a lui Putin și pentru grupuri și operațiuni similare din alte țări cu regim autocrat.
Și cei care au negat existența Covid19 sunt în continuare la liber pe Twitter – deși cuvintele lor au costat probabil mii de vieți. Și totuși Trump e cel care e interzis în mod public și ostentativ. Asemenea acțiune selectivă ne arată că aici s-a petrecut un act de cenzură.
Sigur, Twitter e o companie privată, dar am văzut multe exemple în Rusia și China de companii private devenind cei mai buni prieteni ai Statului și executanții acestuia când vine vorba de cenzură.

Înlocuiți ”Trump” cu ”Navalnâi” în discuția de astăzi și veți obține cam 80% din cam cum ar arăta răspunsul Kremilnului când e întrebat de ce numele meu nu poate fi menționat la televiziunile rusești și de ce nu ar trebui să mi se permită să candidez în alegeri.
Precedentul de astăzi va fi exploatat de dușmanii libertății de exprimare din întreaga lume. Și inclusiv în Rusia. De fiecare dată când va trebui cineva redus la tăcere, autoritățile vor spune: ”E din ghidul de bune practici, uite, până și Trump a fost blocat pe Twitter.”
Dacă Twitter și Jack Dorsey [CEO-ul Twitter, n.t.] vor să facă bine, atunci să creeze o comisie sau un complet de judecată care să emită astfel de decizii. Trebuie să știm numele celor care formează această comisie, să înțelegem cum funcționează aceasta, cum votează fiecare membru și cum putem face apel sau contesta deciziile lor

Twitter este o platformă predominant de Stânga astfel că cele mai multe reacții au fost de opoziție față de cele declarate de disidentul rus și doar câteva mixte. Ies însă în evidență replicile tăioase ale utilizatorilor ruși (sau vorbitori de limbă rusă) care sunt de un cinism feroce.

@help007cz spune: ”Cetățenii unei țări în care președintele poate interzice Facebook-ul sunt siderați de o țară în care Facebook poate interzice președintele.”

@vhxdD1 răspunde: ”Mai degrabă siderați de o țară în care oligarhi nealești de nimeni din corporații de mii de miliarde de dolari adunate într-un cartel au mai multă influență decât Statul [și oficialii aleși]”

De altfel, subiectul interzicerii lui președintelui SUA pe Twitter scoate la iveală o diferență fundamentală: Cei care au trecut (sau încă trec) prin dictaturi sunt mult mai dispuși să condamne acțiunile Twitter decât cei crescuți toată viața în relativă libertate.

În mod ironic, asta demonstrează încă o dată cât de adevărate sunt cuvintele lui Ronald Reagan din 1967:

Poate că noi am trăit prea mult cu acest miracol ca să-l mai putem aprecia cum se cuvine. Libertatea este un lucru fragil și este meu la o generație distanță de la a fi distrusă. Libertatea nu ne aparține prin moștenire – ci trebuie să luptăm pentru ea și să o apărăm constant la fiecare generație, căci ea vine o singură dată la oameni. Cei care au cunoscut Libertatea și apoi au pierdut-o n-au mai apucat s-o cunoască din nou.

Cenzura Big Tech va fi unul din subiectele mari în deceniul ce tocmai a început.

Învățămintele anului 2020

1. Media mainstream și giganții Internetului sunt niște marionete care pot face și desface politica globală, pot ascunde sau mima catastrofe, în fine, pot jongla cu mințile întregii omeniri. Și sunt, în totalitate, de partea Stângii.

2. Corolar: nu există nici un fel de canal media care să fie al Dreptei. Tot felul de marionete, gen Fox News, care mimează orientarea de dreapta, pentru ca în momente critice să-și arate adevărata față, sunt mai nocive decât oficinele recunoscute ale Stângii.

3. Partidele politice mainstream – absolut toate, și în întreaga lume! – sunt infectate cu viruși marxiști, sunt niște marionete care joacă o piesă cu un scenariu dictatorial care are în centrul lui resetări socio-economice cu iz de genocid împotriva întregii specii umane, care apare în scenariul ăsta pe post de plagă pe fața planetei.

4. Justiția este o marionetă, care înăbușă orice încercare legală de împotrivire la ce fac marionetele de mai sus.

5. Orice fel de organism statal (sau supra-statal, ca Uniunea Europeană, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite, etc.) este doar o marionetă a Stângii – sau o gașcă de marionete, dacă vreți, în cazul unor tumori maligne ca UE sau ONU.

Acestea fiind spuse, ce ne rămâne de făcut? Adevărul, atât cât mai poate fi găsit, se afla pe paginile UNOR bloggeri, în rapoartele UNOR cercetători, sau în luările de poziție ale UNOR persoanalități, și toți aceștia au în comun faptul că sunt independenți și necontrolați de Stânga și, mai ales, iubesc libertatea.

Poate că vor fi și greșeli în ce scriu ei, dar nu făcute din răutate și dorința de a înșela – de cele mai multe ori, surprinzător ținând cont de resursele lor financiare și materiale reduse, oamenii ăștia sunt infinit mai aproape de adevăr decât întreaga medie mainstream. Se fac auziți cu greu, pentru că sunt cenzurați de giganții Internetului, linșați mediatic de media mainstream, batjocoriți de politicienii partidelor mainstream și, uneori, chiar pedepsiți de justiția-marionetă a Stângii. Dar sunt auziți!

În rest, ne rămâne fie să plecăm capul, să încovoiem spinarea, și să devenim cetățeni-dronă model, așa cum sunt deja mulți dintre semenii noștri; fie să ne dăm seama că nu mai avem nici un sprijin, nici un aliat, nici un organism care să ne vrea binele, și să ne luăm destinul în propriile mâini.

Dacă vrem să fim liberi, dacă vrem să lăsăm copiilor noștri o lume liberă, trebuie să ne trezim la realitate, să începem să construim lumea din rădăcini, să luptăm împotriva Răului care s-a încarnat, de două secole și ceva, în ceea ce ne-am obișnuit să numim Stânga.

Trebuie, în primul rând, să-i sprijinim pe cei care încearcă să țină Adevărul la suprafață. Să subscriem la canalele lor video, la blogurile lor, să-i ascultăm, să-i citim, chiar dacă nu suntem 100% de acord cu ce transmit ei. Pe lângă asta, să nu uităm că ce fac oamenii ăștia nu se poate face fără bani. Trebuie sa donăm, atât cât putem, pentru că altfel tot sprijinul nostru este sublim, dar nu ține nici de foame, și nici nu plătește găzduiri pe serverele Internetului…

Și dacă pe oamenii ăștia trebuie să-i sprijinim, în aceeași măsură trebuie să întoarcem spatele mediei mainstream. Trebuie să dezinstalăm aplicațiile lor de mobil, să nu le mai vizităm website-urile, să nu mai cumpărăm presa lor tipărită, să nu mai intrăm pe canalele lor TV.

Lăsați media mainstream să rămână cu cetățenii-dronă, care de acolo iși iau bruma de gânduri care le mai trece prin mințile atrofiate de slogane, mantre și meme.

Pe urma, uitați de partidele mainstream. Așa cum comuniștii ajunși la putere nu mai pot fi dați jos prin alegeri, la fel și cu aceste partide-marionetă: când virușii marxismului intră în ele, nu mai pot fi vindecate, indiferent cum s-ar încerca asta. Uitați-vă în jur, spre partidele mici, niciodată băgate în seamă la alegeri. Și dacă nu găsiți nici unul care să fie clar de partea Dreptei, atunci trebuie să ne organizăm în noi partide, aruncând la gunoi personalitățile-marionetă care mimează că ar fi de partea Dreptei. Totul nou, din rădăcini!

Pentru ca ăsta este cel mai important învățământ al anului 2020: nu mai putem fi înșelați. Răul a ieșit complet la lumină, și tot ce mai trebuie să facem este să aflăm cine trage sforile acestor marionete, pentru a putea să luptăm împotriva păpușarilor din umbră, indiferent dacă este vorba despre o haită de miliardari psihopați, de China, de Rusia, sau de toate astea la gramadă.

Poate o să reușim în lupta asta, sau poate o să fim învinși. Dar chiar dacă om sfârși învinși, măcar să fim învinși în timp ce luptăm!

Scurt istoric al PNL în Parlament

Totuși nu am înțeles de unde e narativa asta prin “lumea bună” că PNL ar fi vreun mare partid, cu mari oameni de stat… Chiar am uitat și ultimii 30 de ani de istorie? Păi zic… Hai sa ne amintim.

1990 – liberalismul intră în scena politică românească sub conducerea lui Radu Câmpeanu după 50 de ani de comunism, ultimii 10 fiind marcați de foame și lipsuri enorme – ia 7,06% la senat și 6,41% la cameră.

1992 – liberalismul realizase că nu are nici o șansă în fața FSN și îmbracă haina țărănistă, sub oblăduirea lui Corneliu Coposu, alaturi de Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚ-CD), Partidul Social Democrat Român (PSDR), Partidul Național Român (PNR), Partidul Ecologist Român (PER), Partidul Alianța Civică (PAC, fondat de membri dizidenți ai Alianței Civice), Uniunea Democrată a Maghiarilor din Romania (UDMR) și Forumul Democratic Antitotalitar din România (Partidul Unității Democratice, Uniunea Democrat-Creștină, Alianța Civică, Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Solidaritatea Universitară, Asociația 21 Decembrie, Mișcarea România Viitoare, Sindicatul Politic „Fraternitatea”, Uniunea Mondială a Românilor Liberi). Împreună, sub sigla Convenției Democrate Române (CDR), obțin un fabulos scor de 20% atât la cameră cât și la Senat.

1996 – liberalismul e încă bine dosit in haine țărănești iar CDR (fără UDMR) alături de Partidul Democrat (PD*) al lui Petre Roman, PSDR (ulterior absorbit în PSD), condus de Sergiu Cunescu, și UDMR-ul lui Márko Bella formează celebrul guvern Victor Ciorbea. CDR obținuse doar 30% la cameră și la Senat.

2000 – liberalismul iese din nou la scenă deschisă de unul singur. La fel că data trecută încasează o bătaie cu strigături, cu 7,48% la Senat și 6,89% la Cameră.

2004 – liberalismul se învață minte și nu mai candidează singur. Ia de mână un vechi tovarăș de revoluție al FDSN-ului iliescian, PD, și formează Alianța Dreptate și Adevăr (DA) și formează guvernul alături de UDMR. DA obține un fabulos… Exact, 30% la ambele camere.

2008 – după 4 ani de Băsescu, cel care îi adusese la masa mare a politicii românești, PNL obține singur primul scor cu doua cifre, ajutat enorm de propagada anti-Basescu a PSD. Iau 18,6% la Cameră și 18,74% la Senat.

2012 – liberalismul face iar pactul cu diavolul și, pentru că popularitatea lui Băsescu era prea mare iar PSDR nu mai exista, se aliază cu partidul care unise sub conducerea lui Ion Iliescu PDSR și PSDR. Se numea PSD de mai bine de un deceniu iar liderul în 2012 era… Victor Viorel Ponta. Obțin, după negocierile cu Ponta, 24% din mandate la Cameră fata de 36% ale PSD și 28% la Senat, fata de 34% ale PSD.

2016 – pentru prima oară PNL obține un scor decent de unul singur și românii, misogini cum îi știm, oferă partidului condus de frumoasa Alina Gorghiu 20% la senat și Cameră.

2020 – hai că nu mai povestim. Ce anume a adus PNL la 25%? Absorbția vechilor inamici din PDL, cei excluși de la guvernare când erau încă PD, la finalul cabinetului Tăriceanu I. Adică a partidului care reciclase ce mai rămăsese viabil din PNTCD și restul CDR in afara de PNL, și care devenise, cumva, un partid cu greutate, tractat fiind de figura marinarului caterincos și alcoolic, și racolarea masivă, mult mai puternică ca oricând, din PSD.

De ce am ținut morțiș să înșir date și partide? Pentru că PNL nu e nicidecum partidul ăla puternic pe care vor ei să îl vedeți, ci un partid de opoziție ajuns ÎNTOTDEAUNA la putere pe bază de alianțe și cumetrii.
Și toate poveștile alea cu PSD Man Bad ale plantei de la Cotroceni sunt, așa cum o arată istoria propriului partid, doar vrajeli electorale, nimic mai mult.

*De unde știu? Știți oare cum se numea PD, viitor PDL, viitoare aripă PNL, în 1992? FSN.

Da, viitorul PSD, fost PDSR, condus de nemuritorul Iliescu, era pe atunci FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale) iar PNL lui Câmpeanu crea un proto-USL aliindu-se cu… FSN.

Să știți ce ați votat, nu de alta.
Cu plăcere!

Presa moldovenească e cam rusească

Am intrat dintr-o curiozitate care mă pălește din cînd în cînd pe paginile unor intitulați analiști, experți, membri ai societății civile din R. Moldova.
Mi-a fost destul să scrolez cîteva minute ca să înțeleg că oamenii ăștia, în ciuda a tot ce declară, sunt în mod categoric, în continuare, mult mai legați, ancorați, și pînă la urmă interesați de spațiul ex-sovietic și de așezarea, situația sau evoluția R. Moldova în acest spațiu și în raport cu statele care îl compun.

Se declară pro-europeni, adesea pro-români chiar, dar cotidianul le este dominat în continuare de subiecte – politice, de actualitate șamd – provenind din acest spațiu estic post-sovietic.

Ce se mai întîmplă în Ucraina, ce-au mai declarat liderele feministe ale protestului din Belarus, care e formula substanței cu care a încercat Putin să-l otrăvească pe Navalnîi, la ce conferință trilaterală Chișinău-Kiev-Erevan, acoperind o reală sau pretinsă, declarată unitate geopolitică, strategică sau economică a spațiului post-sovietic, au mai participat, ce-a mai declarat Peskov de la Moscova, cînd ridică rușii embargoul la perje moldovenești, cum a reacționat Kremlinul la nu știu ce fîs al vreunui politician moldovean șamd.

Sunt departe de gîndul de a spune, în virtutea unei situații așa cum este, sau a unui trecut așa cum a fost, că suntem completamente desprinși de acest spațiu și de timpul care îl modelează.

Dar observația și reproșul pe care îl fac se referă deocamdată nu atît la conținut (unde-i jale și-acolo), ci pentru început la cantitate. Dominația informației și a interesului acestor formatori de opinie pentru ce se-ntîmplă în acest Est extrem al Europei este disproporționată în raport cu intenția (lor) declarativă euro-integraționistă.

Presa moldovenească e un buletin de știri rusesc. (Exagerare cu valoare retorică).

Recentele parlamentare românești nu s-au bucurat de nicio acoperire mediatică semnificativă. Ce partide participă, care-s ele, cum se numesc, ce vor, cine candidează, ce siglă au? Care-s ăia cu săgeată, ce-i asta PLUS, cum se descifrează USR, ce mai face Băsescu, că nu-l mai aud, s-o desființat PMP-ul – sunt toate întrebări care mi-au fost adresate în ultima vreme de oameni de altfel interesați, patrioți fără nicio ironie, care ar fi vrut să știe măcar cine candidează pe circumscripția lor numită „diasporă”. În fine, sigur că povara cade și pe umerii tăi ca cetățean să te informezi, dar de unde?! Alții nici n-au știut că-s alegeri, pentru că nu i-a interesat.

În același timp, și interesul e ceva ce se captează, atrage și cultivă pentru un anume subiect, pentru un anume spațiu, pentru o anumită scenă și actori politici.

Iar la noi, în R. Moldova, atenția și interesul pentru scena politică românească nu sunt defel întreținute. România e prezentă în spațiul mediatic moldovenesc, care nu îi este a priori și neapărat ostil, doar cînd mai trimite un camion de ajutoare pentru „frați”, sau cînd transmite vreun mesaj generic de „susținere” a nu știu căror „procese” și „evoluții”.

Or asta, în loc să apropie, așa cum pretinde retorica unei astfel de abordări, de fapt crează realități paralele care nu fac decît să-și îndepărteze traiectoriile: România nu e o țară reală pentru moldoveni, cu o scenă politică reală, pe care se desfășoară, așa cum se desfășoară, niște întîmplări, intrigi, situații politice reale, ci o prezență, entitate în același timp mistificată și apolitică, utilitară, prin pașaport, dar inertă.

Iar acesta mi se pare cel mai mare risc și pagubă: și ce dacă încetățenești basarabenii prin mii și zeci de mii de dosare de cetățenie pe sezon? Riști să obții o masă la fel de inertă de indivizi – care, oke, nu-ți vor pune mari probleme, își vor căuta în continuare liniștiți de treabă pe-acasă, prin UE cu pașaportul ăla românesc; dar nici nu-ți vor *participa* la nimic. Dacă intenția ta e să-i (re)cucerești ca cetățeni (printr-o bună strategie, pașnică, tiptilă, romantică, fără mult zgomot – încetățenirea), atunci partea formală nu e suficientă, și doar prin această abordare formală nu reușești. Și e păcat de efort.

De asta eu vreau să-l aud pe lache ăla de Barna în direct la Radio România Chișinău, antena locală a Radio România Actualități. Vreau ca Orban să intre în direct la vreo televiziune locală să ne povestească de una, de alta, de ce are de gînd șamd. Vreau să-l văd pe Neamțu la TVR Moldova, mai știu eu. Și să facă asta mediați de interesul pe care presa să-l cultive continuu față de această dinamică internă românească, cotidiană.

Și aceste resurse mediatice românești, în sensul direct al cuvîntului, pentru că multe sunt finanțate prin proiecte din bani publici românești, să participe la această mijlocire. (Publicul ar fi interesat, de ce nu, dar nu i se oferă această platformă, nu i se propune această interacțiune). Bref, a întreține aceste canale informaționale, doar cu scopul de a reflecta realitatea internă, locală prezentată pe deasupra ca disproporțioinat dependentă de spațiul răsăritean, este o împușcătură în picior pentru diplomația mediatică românească.

Altfel, aceste canale românofone la Chișinău se transformă în rotițe de transmitere a unui conținut informațional care întreține o perpetuă intrigă, și respectiv interes și prezență rusească în R. Moldova. Nu pentru că mass-media nu trebuie să transmită, în virtutea vecinătății și a unui anumit grad de dependență, și ce se întîmplă în spațiul rus, în restul spațiului ex-sovietic, dacă are legătură cu R. Moldova. Dar că acest spațiu informațional românofon la Chișinău nu poate funcționa doar ca, sau în mod predominant ca rotiță de transmisie și reproducere și intreținere a acestui interes exclusiv. Chiar și cînd o face în mod critic, cum adesea o face față de acel spațiu rusesc.

Dar să întreții la foc continuu, seară de seară impresia (pentru că presa mai poate crea și impresii, iluzii, nu doar reproduce candid realități) – că viața și pîinea de toate zilele, cotidianul politic în R. Moldova și deznodămîntul său depind (chiar și în sens negativ) într-un mod (disproporționat) de această relație pe care ar avea-o R. Moldova cu spațiu post-sovietic și rusesc, poate fi amăgitor și ne-constructiv pentru scopul pe care îl anunți: eurointegrarea.

Dacă nu e tocmai în asta interesul.

În orice caz, mi se pare paradoxal să te declari un apologet și susținător al integrării europene a R. Moldova și să menții atît de mult Rusia pe harta interesului mediatic și în consecință public. Mai ales că nu-l întreții în legătură cu mari chestiuni primordiale, principiale sau urgente. Ci la nivel de cloacă cotidiană și bîlci.

„Cum a reacționat actorul rus cutare la declarația lui Dodon. Click aici!”. „Echo Moskvî a apreciat pozitiv vestimentația Maiei Sandu la ceremonia de învestire.” Șamd.

Păi dacă-i așa, e plină și Patria-mamă România de can-can.

Extremismul e la voi!

Pentru că sunt acuzat de extremism, văd că trebuie să traduc: E evident că Noua Normalitate are o componentă ideologică, justificarea medicala fiind doar un pretext. Pentru că Noua Normalitate a apărut la pachet, ca parte din familia de sintagme și proiecte numite “Marea Resetare” și “Green Deal”.

Noua Normalitate înseamnă distanțarea socială și carantina, care au rolul de atomizare a societății civile și de eliminare a opoziției politice, la pachet cu cenzura, plus falimentarea firmelor mici și mijlocii, adică ruinarea clasei de mijloc, ambele sub pretextul limitării răspândirii epidemiei.

“Marea Resetare” conține idei precum abolirea proprietății private, încălcarea libertății individuale și desființarea pieței libere, în paralel cu creșterea controlului și puterii Statului și a monopolului corporației globale. Guvernul fiind, până la urmă, corporația desăvârșită – cum bine a punctat antreprenorul afro-american Elon Musk.

“Green Deal” înseamnă creșterea fiscalității și dirijarea economiei, sub pretextul protejării mediului.

Pana aici avem etatism, globalism, dirijism, oligarhism, monopolism și cenzură. După orice dicționar politologic, asta e o formă de fascism global.

În concluzie: Proiectul Noua Normalitate – Marea Resetare – Green Deal nu este altceva decât instaurarea dictaturii fasciste globale.

Toate datele le aveți pe site-ul oficial al Forumului Economic Mondial, precum și în documente UE și ale guvernelor, plus declarații publice oficiale. Nu sunt din mintea mea.

E la moda să arătăm că ne pasă și am spus că voi arăta că nu-mi pasă de normalitatea voastră. Pentru că această Nouă Normalitate are o componentă ideologică la care nu subscriu.

Asta nu înseamnă că nu-mi pasă de suferința și moartea oamenilor, ci tocmai că îmi pasă! Pentru că ar fi bine să nu acceptăm dictatura în schimbul eradicării epidemiilor. Ne putem vindeca fără dictatură, pentru că dictatura nu vindecă nimic – ci dimpotrivă ea este principala pandemie actuală, una mai gravă decât orice gripă.

Cu ocazia pandemiei au scos capul toți adepții dictaturii pe plan mondial pentru a profita financiar și politic.

Atunci extremismul e de partea dictaturii. Iar opoziția mea la această dictatură nu e extrema cealaltă. Nu sunt antifascist pentru a fi pro marxist sau altceva. Nu sunt antiglobalist pentru a fi naționalist, rasist sau xenofob. Nu sunt antitotalitar pentru a pune în loc dictatura mea. Pentru că formația și opțiunea mea sunt clasic liberale și conservatoare, intr-un cuvant liberal-conservatoare – fiecare noțiune având importanța ei descrisă în literatura de specialitate, pentru cine e interesat. Iar asta nu e o doctrină politică extremistă, ci chiar fondatoarea statului liberal democratic și a civilizației moderne europene, care a fost un model pentru restul lumii.

Rezistența la dictatură nu e extremism – ci dictatura este extremistă.

Dictatura nu e doar una dintre părerile exprimate în Agora, printre multe altele, ci e părerea că toate celelalte păreri sunt proaste și trebuie eliminate. Atunci “extremismul” constă în a chema oamenii de ordine și a recurge și la alte metode extreme pentru ca dialogul și opțiunea liberă să poată continua în Agora.

În final, când spun că “Nu mă interesează cum ați tușit și câți morți aveți în familie, ci mă interesează statistica globală.” – prin asta exprim opțiunea mea pentru știință și vă pun în față sofismul, eroarea logică pe care mulți o folosesc în mod repetat: “Daca am fost bolnav și mi-a fost rău și cunosc încă 3 cazuri grave, plus decese, înseamnă că pandemia are dimensiuni apocaliptice”.

Nu așa se evaluează impactul unei epidemii – la modul personal și emoțional – ci pe date concrete, procentuale, raportate la populația țării și a lumii. De asta e irelevant cum te-ai simțit tu și câteva persoane din jurul tău pentru noi toți. Asta nu înseamna că nu regret că te-ai îmbolnăvit și că nu deplâng moartea unor oameni.

Mai trebuie să vă traduc și ironia: “Furnică nu crede în lacrimi. Om rău.”?

V-o traduc: eu nu cred în lacrimile de crocodil ale escrocului și dictatorului care profită de suferința și frica oamenilor, care te bagă în panică pentru a-ți umbla la buzunar și a te domina și manipula.

Nu cred în lacrimile sociopatului și adeptului dictaturii. Pe ăsta nu-l interesează nici soarta pădurii, nici sănătatea ta, nici că a murit bunica.

Sunt un om rău pentru această categorie și le voi băga bețe în roate și le voi da peste bot în continuare la fiecare tentativă de instaurare a dictaturii. Și nu de-al dracu’. Dimpotrivă!

Statul nu are ce căuta în educație

Oh! Educația! *leșină dramatic*

De câte ori trebuie să avem discuția asta până când toată lumea va înțelege că educația NU este și NU trebuie să fie treaba statului?

Faptul că politicienii și unele partide se feresc de educație, acum, ar trebui să fie dovada faptului că nu le pasă de educație. Și de ce ar trebui să le pese? Ei, se presupune, sunt educați, au consumat deja produsul ăsta. Nu mai au nevoie de el și nu mai este preocuparea lor. Nu ei sunt clientul ci copiii, tinerii și părinții.

Unii mimează că le pasă de educație din poziția de politician fie pentru că nu-și cunosc lungul nasului și au senzația că toată lumea trebuie să joace după viziunea lor asupra lumii, fie pentru că știu că educația e un cașcaval de împărțit și o excelentă unealtă de manipulare (și după cum s-a demonstrat deja, de potențială îndobitocire).

Americanii au pus pâine pe masa familiilor lor, au proiectat mașini și avioane, au pus primul om pe lună, au înființat Mayo Clinic și au dat un Gershwin sau un Gutzon Borglum fără „binecuvântările” unui minister al educației condus de birocrați luminați care să le spună oamenilor ce trebuie să învețe și ce meserii trebuie să își aleagă.

Politicienii de stânga au diseminat ideea că, vezi Doamne, ce se fac copiii din familii sărace fără stat? Ei bine soluții se găsesc așa cum arată acest articol din The Economist.

Statul vrea oameni dependenți. Statul nu vrea ca oamenii să realizeze că se pot descurca. Statul nu vrea ca oamenii să își aducă aminte de spiritul comunitar și caritabil. De faptul că pot ei înșiși să pună mână de la mănă și să construiască o școală, fie ea și una mică sau de faptul că Biserica însăși e implicată în proiecte educaționale.

Iar politicienii de Stânga folosesc educația ca să șteargă acele capitole din istorie care vorbesc despre școlile iezuite, sau cele ale ursulinelor. Spre exemplu prima școală care oferea cursuri gratuite femeilor și negrilor a fost fondată de un ordin de maici (posibil chiar să fi fost ursuline) pe la sfârșitul secolului al XVII-lea undeva în coloniile americane.

Iar despre egalitatea de șanse, am văzut că te preocupă și nu numai pe tine. Discuția e mai largă și e important să o avem dar o să încep cu educația. Pe scurt, egalitatea rezultat este o abominație comunistă. Egalitatea de oportunitate este imposibil de obținut. Pe hârtie și în gura politicienilor ea se „obține” la fiecare ciclu electoral. În realitate ea este o utopie la fel ca Raiul pe Pământ. Niciun stat cu pretenții liberale nu poate să garanteze în practică egalitatea de șanse pentru că asta ar însemna încălcarea în practică a unor libertăți fundamentale.

Un stat poate garanta egalitatea de șanse să zicem la angajarea în sistemul de stat (sub imperativul competenței). Dar el nu poate dicta unui patron pe cine să angajeze. Pentru că patronul respectiv fie că are motive întemeiate sau nu să angajeze pe cineva, a creat firma aia prin munca și sacrificiile lui și are prin urmare dreptul absolut să decidă cu cine se asociază. La fel și o școală privată trebuie să aibă dreptul să aleagă cui oferă serviciile.

Dar mai important este faptul că nivelând oamenii și implicând societatea în scheme de caritate forțată, distrugi exact spiritul comunitar și caritabil din indivizi și comunități. De ce? Pentru că le iei responsabilitatea. Pentru că oamenii de la oraș și de la sat se vor obișnui să creadă că un vecin sărac în necaz, nu mai e problema lor, a comunității sau a Bisericii ci a Statului. „E OK, nu trebuie să mă ocup eu, se ocupă Statul.” Deconectezi astfel oamenii unul de la altul și de la nevoile lor.

Întorcând educația (și nu numai) în sfera privată lași oamenii să se întoarcă către ei înșiși și comunitatea lor. Evident, mai ales într-o țară ca România, recăpătarea spiritului caritabil individual ar lua timp. Dar el există. Se vede în donațiile către oamenii săraci, școli, biserici etc. Și, prin urmare, acest spirit se poate întări și poate fără tăgadă să depășească orice capacitate managerială a Statului chiar dacă pornim de la premiza că toți politicienii sunt niște manageri de bună credință.

Mai mult, dacă ar mai scădea taxele (pe muncă spre exemplu), oamenii ar putea să păstreze mai mulți bani din munca lor iar o parte din acei bani ar fi redirecționați către acte caritabile și propria comunitate.

Pe final rămâne argumentul creștin al liberului arbitru. Oamenii sunt liberi de la Dumnezeu. Ei sunt inclusiv liberi să fie nedrepți, rasiști, misogini, etc. Și știm că lucrurile astea vor fi judecate. Dar a veni tu ca stat să impui oamenilor să fie într-un anume fel este din nou atât ineficient cât și o abominație. Ineficient pentru că bunătatea impusă cu forța e lipsită de valoare. Abominabil pentru că își permite să încalce liberul arbitru.

1 din 3 români merge la biserică săptămânal sau mai des

Laboratorul pentru Analiza Războiului Informațional și Comunicare Strategică (LARICS) este o instituție aparținând Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române – dar cu agendă separată.

Din martie încoace, LARICS nu doar că a susținut necritic toate măsurile guvernului dar a mers chiar un pas mai departe – numindu-i ”putiniști” pe toți cei care puneau întrebări sau aveau altă opinie. Din stiloul LARICS a venit una dintre cele mai ridicole luări de poziție din pandemie – aceea că publicistul timișorean și unul dintre cei mai importanți documentariști ai Revoluției din 1989, Marius Mioc, este ”putinist” pentru că a tradus în limba română un fragment dintr-un interviu al unui microbiolog german.

Altfel spus, LARICS nu este deloc o instituție prietenă cu libertatea de exprimare și, în subsidiar, cu libertatea religioasă (o manifestare a libertății de exprimare). Simpla citare a unui doctor precum Sucharit Bhakdi – fost redactor-șef al jurnalului științific german Medical Microbiology and Immunology vreme de 22 de ani – te face direct putinist în ochii prestigiosului „laborator” în a cărui componență intră oameni precum Lucian Mîndruță.

Din această poziție, LARICS a făcut un studiu/barometru destul de solid sociologic care vine cu o serie de cifre pe care cu siguranță „comunicatorii strategici” le iau în calcul. Și ar fi greșit ca ceilalți să nu le ia în calcul.

Biserica și Armata în continuare pe primul loc

În clasamentul încrederii Biserica se situează în continuare detașat pe primul loc. Peste 70% dintre români au încredere în Biserică (41,4% foarte multă și 29,8% multă). Aproape două treimi au încredere în Armată (17,8% foarte multă și 44% multă) iar aproape jumătate dintre români au încredere în Academia Română (9,4% foarte multă și 38,2% multă).

La polul opus se situează Guvernul, Parlamentul și partidele politice (în ordinea aceasta). Mai puțin de 10% dintre români au încredere în partidele politice. De asemenea, partidele politice sunt și cele mai detestate. Nu mai puțin de 57,5% dintre români declară deschis că nu au în esență deloc încredere în partidele politice. Procente similare se găsesc și în dreptul Guvernului (53,1%) și Parlamentului (54,7%).

Altfel spus, românii nu doar că nu au încredere în partide, guvern și parlament – dar le detestă în mod activ! Poate și de-aia cel mai popular slogan la orice protest este „toate partidele aceeași mizerie”. Asta ar trebui să-i pună pe gânduri pe toți „oamenii de bine” de pe internet care ne explică nouă cum stă treaba.

Date surprinzătoare despre religie

36,8% dintre români consideră că poporul român este astăzi mai puțin religios decât era în timpul comunismului. În vreme ce 33% consideră că poporul este mai religios acum decât în timpul comunismului.

Aceste procente apropiate sugerează o divizare profundă. LARICS nu oferă procentele defalcate pe vârste însă asemenea cifre apropiate sugerează o tensiune. Și tensiunea e una mai complexă decât vor mulți să credem.

Dintre cei care s-au declarat nereligioși sau atei doar 15% s-au declarat „împotriva religiei”. Peste trei sferturi dintre non-religioși (77% mai exact) se declară indiferenți față de religie. Cifrele confirmă trenduri observate încă de acum 10 ani peste tot în lume: Antiteiștii exaltați cu fedore sunt o minoritate marginală chiar și în rândul ateilor – nu mai vorbim de societatea generală.

36,1% dintre români declară că merg cel puțin o dată pe săptămână sau mai des la Biserică. Sondajul, amintim, e făcut în luna noiembrie a anului 2020.

Prin comparație, un studiu făcut de Fundaţia Friedrich Ebert România în martie 2018 arăta că doar 21% dintre români merg săptămânal la biserică. În iunie 2010 un sondaj Gallup releva că doar 26% dintre români mergeau săptămânal la biserică. Alt sondaj din 2013 punea cifra la ”1 din 5”.

Altfel spus – românii au devenit mai bisericoși în pandemie. Creșterea e una evidentă.

Sau, alternativ, LARICS a greșit undeva prin sondaj. E puțin probabil, însă.

Cei care n-au stat în casă au putut observa cu ochiul liber bisericile mai aglomerate ca oricând după abuzul de neiertat comis asupra poporului român de Paște în anul 2020.

Peste două treimi (68,2%) se roagă zilnic sau aproape zilnic. Și aici e o cifră în creștere de la 50%-ish în urmă cu doar doi-trei ani.

Oamenii vor implicare mai mare

Puțin peste 60% dintre români spun că Biserica ar trebui să critice mai des politicienii și influiensării care se trezesc luând măsuri sau se trezesc vorbind împotriva religiei. De asemenea, peste trei sferturi dintre români (75,5%) spun că Biserica ar trebui să fie mai prezentă în mass-media și în cultură.

Vă întrebați de ce sunt atât de multe site-uri dubioase (și, da, unele dintre ele extremiste de-a dreptul) cu substrat religios? Fix de-aici vine! Trei sferturi dintre români ar vrea mai multă Biserică în presă – însă presa nu are nimic bun de spus despre Biserică aproape niciodată (excepție face ziarul Adevărul care măcar publică toată pleiada de viziuni).

Piață există – și în prezent e ocupată numai de dilii. Pentru că unde ar trebui să rezide non-dilii rezidă de fapt militanți anti-religie (valabil inclusiv la LARICS – instituția care dă aceste cifre).

46,5% dintre români sunt de acord cu ce am scris mai sus – în speță că presa prezintă mai degrabă negativ toate bisericile Dintre cei care spun că presa prezintă negativ lucrurile, aproape jumătate (47,3%) consideră că situația este una intenționată și că presă exagerează situații banale din viața de zi cu zi a cultelor. Alți 16% cred că portretizarea negativă se datorează faptului că formatorii de opinie sunt nereligioși sau chiar anti-religie. Altfel spus, o treime din populația generală crede că presa mainstream este vădit partizană împotriva religiei. Noi am zice că restul de două treimi nu au observat încă sau poate sunt prea orbi.

Scuipatul religiei în public

Ca formator de opinie, jurnalist, publicist, etc. făcutul de mișto de religie nu e foarte aspru sancționat. Ceea ce e bine. De altfel și în sondajul LARICS vedem că 80% dintre români nu sunt deranjați nici să aibă rude prin alianță (e.g. prin căsătoria fiilor/fiicelor) de altă religie sau atei. Între 93 și 96% dintre români nu sunt deranjați să locuiască în aceeași clădire, același cartier sau același oraș cu persoane de altă religie sau atee.

36% dintre români consideră „firesc într-o democrație” să existe și oameni care se exprimă public împotriva bisericii. Alți 8% consideră că trebuie încurajate astfel de poziții și alți 26% spun că astfel de poziții sunt deseori din cauza necunoașterii vieții religioase. Altfel spus, majoritatea românilor nu se supără și nu suspectează nimic de rău atunci când e vorba de influiensări, jurnaliști, publiciști, etc.

Lucrurile însă se schimbă total când vine vorba de vot.

62,2% dintre români nu ar vota un politician care se declară public ateu.

În bulele de „oameni de bine” de pe Internet ești luat la înjurat dacă menționezi că USR de pildă a pierdut multe voturi din cauza fedorismelor de doi lei ale aleșilor locali ai USR.

Știrea că USR-iștii din mai multe orașe s-au coordonat pentru o mișcare de genul ăsta n-a apărut deloc în publicațiile „mari” – confirmând astfel partizanatul mass-mediei. O știre ca aceea era una importantă într-o țară ca România. Și era important ca ea să fie adresată cât de cât echidistant. Nu a fost!

Dar, pe site-urile din afara bulei mainstream – știrea a fost discutată intens. Vă recomand să accesați acest link de Google să vedeți cine și cum a discutat subiectul. Toate site-urile alea numite de „lumea bună” drept ”obscure” au audiențe cumulate mult peste presa „bună”. Cel puțin 4 milioane de oameni au aflat de pe acele site-uri în timp ce presa mare – cu audiențe în constantă scădere – ținea publicul adormit cu povești despre Covid.

Cifrele însă nu mint. Românii nu sunt deloc impresionați de fedorisme când vine vorba de politicieni. Și a pretinde altceva e pur și simplu fals.

Scepticismul față de Stat

44,1% dintre români cred că Statul încearcă să subordoneze sau să limiteze cultele. Un procent în creștere accelerată. O asemenea opinie era rară anul trecut sau acum 10 ani.

Comunicarea atroce a guvernului pe timpul pandemiei precum și abuzurile evidente dar constant negate de „oamenii de bine” comise de Poliție și Jandarmerie împotriva credincioșilor au schimbat opinia populației.

Noi am avertizat în repetate rânduri că nu e deloc bine să superi Țara. Dar,… noi nu suntem LARICS și nu primim bani publici nici direct și nici indirect via PNL (cum e cazul altor publicații „dă dreapta” care te fac putinist dacă pui la îndoială înțelepciunea arafatiană).

Un fel de concluzie

Dacă guvernul nu schimbă repede abordarea panicdemică, anul 2021 o să fie exact opusul lui 2020. Dacă în 2020 între 50 și 70% dintre români n-au făcut deloc scandal și în genere s-au cam conformat (firește, în grade diferite) – 2021 are mari șanse să fie invers. MAI ALES dacă milițieneala grețoasă văzută în aprilie și noiembrie nu este aplatizată urgent.

Există mari șanse să vedem o furtună perfectă.

Un alt studiu, comunicat recent de către Institutului de Psihiatrie Socola din Iași arăta că nu mai puțin de 42% dintre românii cu vârste între 18 și 50 de ani au suferit tulburări psiho-emoționale, au dobândit psihopatologii noi sau și le-au agravat pe cele existente. Și motivul e dat exact de „măsuri”.

Sigur, ne putem certa pe metodologie. Poate că studiul COH-FIT care arată accentuarea psihopatologiilor în aproape jumătate din populația României nu e chiar perfect metodologic. Poate or fi doar 35% și nu 42%. Poate că barometrul LARICS are probleme de sampling. Poate că… toți îs nebuni și numa’ influiensării și „oamenii de bine” îs dăștepți.

Dar poate totuși nu. Poate că totuși cifrele au dreptate. Și poate că e bine să fie luate ca atare. Căci dacă cifrele sunt corecte (și nu sunt motive rezonabile să suspectăm că sunt foarte grav pe lângă) – continuarea situației milițienești actuale va bubui în moduri imprevizibile și nasoale.

E o naivitate să crezi că într-o țară profund religioasă și scoasă la propriu din minți prin abuzuri anticonstituționale și fără dubiu ilegale – tu guvern, tu Miliție, tu influiensăr mai mult sau  mai puțin PNL-ist, tu Presă Miluită, poți continua mult și bine să urinezi pe popor fără nicio consecință.

Râdem, glumim, da’ dacă cifrele astea sunt pe bune – nu vreți niciunul o dezbatere științifică românească!

Să nu ziceți că nu vi s-a spus.

Cazul avocatului Robert Roșu e o mizerie

Cazul ăsta e o mizerie de nedescris. O mizerie pe care ÎCCJ nu o poate acoperi nici cu mama motivării.

Casa asta de avocatură e cea mai bună din România și nu se încurcă să angajeze niște rupți în cur care să se bage în toate combinațiile de doi scuipați cu terenuri și alte asemenea. De fapt în echipă îl au pe fostul campion mondial și european la dezbateri Dan Cristea.

Pe de altă parte, ceea ce bine, e ca începe să se spargă bula cu anticorupția și, mai ales, încep avocații să se trezească din letargie și să nu mai fie complici la prostiile și ticăloșiile magistraților.

Și cazul ăsta mi-a adus aminte de altă gherlă a justiției “independente” din România. Mă refer la cazul fostului și actualului primar din Râmnicu Vâlcea, Mircia Gutău, care a fost săltat doar ca să arate DNA-ul că ia și oamenii lui Băse. Că era în PD-L atunci când l-au luat.

Și a făcut și pușcărie și, într-un final, a fost eliberat după ce a câștigat la CEDO. Care CEDO în decizie a arătat că magistrații „independenți” s-au pișat pe drepturile lui procesuale. Și uite că oamenii nu s-au lăsat prostiți și anul ăsta l-au ales din nou pe Gutău. Și asta în condițiile în care slugoi PR-iști ai “justiției” precum Mircea Marean și Ionel Stoica au continuat să urle că-i “corupt”.

Cam așa o să pățească acu și cu avocații justiția noastră pentru că tocmai au început un război pe viață și pe moarte. Și, spre ghinionul lor, o să-l piardă pentru că cei mai buni juriști sunt avocații. Și nu doar cu ei. Deja încep să se trezească și din politicieni. Și nu din PeSeDe ci din partidele alea care au promovat insistent ideea de “anticorupție”.

Chiar înainte de pandemie am avut ocazia să stau de vorbă cu un deputat din Comisia de Sănătate care o înjura cu patos pe Kövesi și DNA-ul ei pentru că el, deputatul, se lupta cu mafia transplanturilor din Cluj și mersese și la DNA și la DIICOT cu zeci de kilograme de dovezi la propriu și… nici până în ziua de azi nu au început vreo investigație.

Și mai amuzant e că dovezile erau de la cea mai buna sursă, secretara lui de cabinet dovedindu-se a fi agent operativ al SRI sub acoperire.

Poate măcar în 2021 să învățăm și noi că anticorupția nu se face prin intermediul unei justiții pline de magistrați corupti, imbecili și incompetenți ci prin educație.

Justiția judecă și condamnă comportamente antisociale periculoase – dar nu face, și nici nu poate face societatea în ansamblu, mai mult sau mai puțin morală.

Foto: Facebook/Țuca Zbârcea & Asociații

Starea de alertă s-a încheiat! Hai în instanță și afară!

Presa plătită cu sute de milioane de lei bani publici de Partidul Național Liberal v-a spus luni că „starea de alertă” a fost prelungită până pe 14 ianuarie.

Tehnic vorbind nu v-au mințit. HG 1065/11.12.2020 (Hotărârea de Guvern de prelungire a stării de alertă) a fost, într-adevăr, publicată în Monitorul Oficial. Numai că,… simpla publicare în Monitorul Oficial a unui document luat cu copy/paste din precedenta Hotărâre de Guvern din noiembrie nu e suficientă.

Nu suntem avocați, dar suntem cetățeni. Și, ca cetățeni, avem obligația de a cunoaște legea și de a respecta Constituția, legile țării și ordinea ierarhică a actelor normative. Această ordine înseamnă că nu avem obligația de a respecta un act normativ inferior DACĂ acesta excede cadrul legal oferit de actul normativ superior. Astfel de excese s-au tot întâmplat din luna mai încoace.

Însă acum lucrurile sunt cât se poate de clare. ”Starea de alertă” este lovită de neconstituționalitate – atât intrinsecă cât și extrinsecă.

Argumentul legal

HG 1065/11.12.2020 spune în preambul următoarele:

în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și al art. 3, 4, 6 și art. 71 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, cu modificările și completările ulterioare, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre.

Și mergem la Constituția României care, la articolul 108 ne spune următoarele:

Art. 108 – Actele Guvernului

(1) Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
(2) Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
(3) Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta.
(4) Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa hotărârii sau a ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate.

Articolul 108 din Constituția României se aplică guvernelor ”pline” – adică guvernelor votate de Parlament și care au depus jurământul. Așa cum era cabinetul Orbán Ludovic până la data de 7 decembrie 2020.

Însă, în HG 1065/11.12.2020 la final, în dreptul semnăturilor vedem:

PRIM-MINISTRU INTERIMAR
NICOLAE-IONEL CIUCĂ
Contrasemnează:
Ministrul afacerilor interne,
Marcel Ion Vela
Ministrul sănătății,
Nelu Tătaru

Traducere: Cabinetul Ciucă nu este un guvern învestit ci unul interimar. Drept urmare, acestui cabinet nu i se aplică Art. 108 din Constituție așa cum pretinde premierul interimar – ci Articolul 110 din Constituția României.

Art. 110 spune așa:

Art. 110 – Încetarea mandatului

(1) Guvernul îşi exercită mandatul până la data validării alegerilor parlamentare generale.
(2) Guvernul este demis la data retragerii de către Parlament a încrederii acordate sau dacă primul-ministru se află în una dintre situaţiile prevăzute la articolul 106, cu excepţia revocării, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
(3) În situaţiile prevăzute în alineatul (2) sunt aplicabile prevederile articolului 103.
(4) Guvernul al cărui mandat a încetat potrivit alineatelor (1) şi (2) îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern.

În art. 110 este menționat și articolul 106 care spune:

Art. 106 – Încetarea funcţiei de membru al Guvernului

Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

Premierul legitim Orbán Ludovic a demisionat. Drept urmare se află în situația descrisă în Art. 106 din Constituție și, drept urmare, cabinetului interimar i se aplică situația descrisă la Art. 110 aliniatele (1) și (2) citate mai sus plus prevederile Art. 103 (cel care descrie învestitura unui nou guvern ”plin”).

Cabinetul Ciucă putea emite HG în temeiul Art. 110 alin. 4 și se angrena astfel într-o dispută Constituțională la finalul căreia am fi aflat dacă prelungirea „stării de alertă” se încadrează la „administrarea treburilor publice” în sens Constituțional. De asemenea, dacă ar fi făcut asta, Guvernul s-ar fi angrenat și într-o dispută de contencios administrativ în urma căreia am fi aflat dacă prelungirea „stării de alertă” se încadrează la „treburi curente” așa cum este înțeles în Codul Administrativ.

Cabinetul Ciucă însă nu a făcut niciunul din aceste lucruri ci și-a arogat în mod evident neconstituțional prerogativele unui guvern ”plin” emițând HG în temeiul Art. 108 care nu i se aplică.

Drept urmare, prelungirea „stării de alertă” este lovită de neconstituționalitate intrinsecă încălcând ordinea Constituțională precum și Art. 108 din Constituția României.

De asemenea, prelungirea „stării de alertă” este potențial lovită și de neconstituționalitate extrinsecă întrucât ocolește jurisprudența administrativă. Orice persoană poate cere instanței de contencios anularea acestei hotărâri (se poate și în procese colective pentru cei care sunt fani).

De asemenea, dacă un guvern „plin” nu poate emite acte normative care restrâng drepturi civile (prerogativ rezervat exclusiv Parlamentului) cu atât mai puțin nu o poate face un guvern demisionar. Or, repetarea la infinit a acestor hotărâri a depășit de ceva vreme caracterul temporar al „măsurilor” restrictive – asepct care este posibil să constituie în sine neconstituționalitate extrinsecă.

Argumentul neconstituționalității extrinseci este unul care va trebui testat în instanță. Însă cel al neconstituționalității intrinseci este limpede ca lumina zilei pentru absolut orice om care cunoaște limba română și poate citi 10-12 rânduri de text legislativ.

Prin urmare, prevederile Legii 55/2020 au încetat. Ca să înceteze de drept, însă, mai e nevoie de câțiva pași.

Hai în instanță!

Cu acestea cunoscute, nouă, ca cetățeni, ne rămâne de făcut treaba pe care trebuie s-o facem ca cetățeni și nu sclavi ai Regimului.

În primul rând, expediați un memoriu la Avocatul Poporului. Oricine poate sesiza Avocatul Poporului! Nu trebuie să fiți avocați – ci doar rezidenți în România. Nici măcar cetățeni (în sensul legii) nu e nevoie să fiți!

Nu așteptați un „model” de memoriu de la cineva. Scrieți cu cuvintele voastre folosind datele arătate mai sus. Sunt texte publice și raționamentul e unul cât se poate de clar.

Mai apoi, dacă sunteți „prinși” încălcând „măsurile” vădit ilegale – nu vă certați cu Poliția! Vorbiți calm, ferm, explicați-le raționamentul și dacă nu vor înțelege nu insistați. Nu semnați procesul verbal dar neapărat solicitați agentului menționarea la obiecțiuni că HG 1065/11.12.2020 este intrinsec neconstituțională.

Apoi, când vă va sosi procesul verbal acasă – mergeți la Judecătoria pe raza căreia a fost comisă „contravenția” și depuneți o plângere contravențională cu raționamentul de mai sus. În practică deseori Poliția/Jandarmeria trimite acasă ”AVERTISMENT” pentru a evita procesele. Dacă se întâmplă asta… aia e. Nu merită să mergeți în instanță pentru un avertisment.

Hai afară!

Nu neapărat protest dar ceva să placă la toată lumea: Nesupunere civică.

Mergeți la colindat, țineți afacerea deschisă până la ce oră vrei, ieși la plimbări nocturne… fă ce vrei. „Măsurile” au, în sensul legii, caracter de recomandare și nicidecum de obligație începând cu 14 decembrie 2020. Sau… stai în casă 🤷‍♂️. Dar reține că e o alegere.

Nu trebuie scandal. Doar petiții și nesupunere civică.

Pandemia se poate gestiona și fără Miliție și dileală arafatiană!