Vrea cu tot dinadinsul să ne convingă că Căcărău e o idee bună de preș, Emil Constantinescu iar are păreri în public iar Guvernul nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i pute – atâta doar că are un deficit mai mare decât în 2008 în vreme ce clasa politică ne spune că nu vine nicio criză.
Dar știți ce aveam în 2009 și n-avem acum? O pandemie tati! În 2009 aveam A-Hapciu-1-N1. Și atunci unele țări s-au jucat de-a lockdown-urile, apropo. Și atunci tot pe motive politice. Cum tot din motive politice la noi pandemia s-a tratat normal – recte ca oricare alt hapciu. Că atâta îi mai trebuia lu’ Băzeus – o carantină. Neironic ajungea Geoană preș dacă așa ar fi stat lucrurile.
Eh, în 2025 apar știri din ăstea care unora le dau vibe de ianuarie 2020. Mie nu, dar aș vrea să mă înșel.
Gândiți-vă un pic: Opțiunea politică ”muie Regimul” are cam 40% din intenție de vot.
În limbaj mai academic, ”candidatul extremist” a devenit o instituție în sine. Lucru pe care te-ai aștepta ca sociologii plătiți regește din bani publici să-l fi priceput până acum. Dar uite că nu l-au priceput (sau nu sunt ascultați) – în condițiile în care Regimul îi dă înainte cu atacatul sonatului ăluia de CG.
Bă nebunilor: nu (mai) e despre CG. Dacă o fi fost vreodată. E despre voi! Mai precis despre ”muie voi” cu orice preț.
Dar cum coaliția lu’ Pește n-a priceput, zic să go full 2009 din nou. Readuceți articole ca ăsta, că ocultismul în public oricum e din nou la modă. H1N1 nu (mai) avem, dar este HMPV și deci este loc de creat material de presă panicard. Mai niște școli închise de-amboulea (ca-n 2009), poate 1-2-3 spitale închise (pot fi alese și la întâmplare, că nu-i ca și cum verifică sau îi pasă cuiva) deși, pentru maximum de efect, trebuie o stare de urgență care să interzică protestele.
E drept, Băzeus n-a fost niciodată atât de diliu să încerce dintr-astea dar Băzeus era totuși politician pe lângă ciudații și vitele cornute care compun actualul Guvern.
Și totuși, gândiți-vă numai cât de bine ar pica. N-ar mai fi nicio surpriză că ar pierde ”candidatul unic” și, într-un astfel de context, Șordan chiar ar putea câștiga. Reamintim că la precedenta joacă de-a pandemia, Șordan a fost curluntrist. Nu s-a înțepat dar nici n-a zis nimic. Good enough. Cu un PR bun poate convinge suficienți oameni.
Unde mai pui că enteresul național și sĂnĂtATea PoPuLaȚiEi, de care știm că nu mai poate Regimul să doarmă de grija-i, ar impune, firește, amânarea alegerilor prezidențiale până la Sfântu’ Așteaptă.
Sigur, ar putea și să iasă îngrozitor de prost – cum anticipa Băzeus în ședința de CSAT din 2009 când a decis că nu-i pasă de A-Hapciu-1N1 și a mers înainte cu campania electorală. Dar, rețineți: Băzeus era politician. Ăștia nu-s calificați nici să-i mute șosetele murdare lu’ Băzeus. Altfel spus, nu e deloc un dat că ar asculta de un sfat bine întemeiat.
Știu, n-avem noi norocul ăsta, dar merge așa de gând în apropierea Blue Monday și pe fundal de smiorc al CNA că totuși cineva tratează jurnaliștii așa cum merită. Sau mă rog, măcar cu instinctul corect.
Apropo, la Digi nu pute a brânză, că Jijinho de Oijer e la ”partidul extremist” ceea ce cam strică feng shui-ul la PNL24.
Dar despre asta, la podcast. Măcar acum avem unde să-l găzduim fără să ne mai temem că vreun individ de gen incert cu părul roz și cu toate dozele la zi e ofensat.
Mai țineți minte campania aia media pro-CG de care ne-a zis CSAT că e identică cu cea lansată de rusia înainte de-a escalada în Ucraina? Gîndul scrisese despre ea încă din 15 noiembrie și arăta că-i foarte probabil a PNL-ului. Dar nu i-a băgat nimeni în seamă.
Și cu asta putem închide subiectul. Sigur, o zi-două shillii de partid se vor detona (am câțiva prin mențiunile de pe X) că stai să vezi, că nu-i așa, că e dezinformare, că o fi, că o păți, dar nu mai ține. Nici shill-ul oficial al PNL, Virgil Guran, nu e foarte vehement în a nega. Motivul e simplu: Pentru că chiar așa au stat lucrurile.
Asta explică și de ce nu a înaintat nimeni o notă de protest către rusia. Un astfel de document ar fi creat crize de râs în toată comunitatea diplomatică. Băiatul ăla ilegitim de la Cotroceni a sperat că poate merge închis, cum s-ar zice între interlopii bine miluiți de Partidul Niciodată Liberal. A sperat că partenerii țării nu vor observa. Ghinion.
Și-acum ce?
Scriam acum 4 ani că acuzația de putinism s-a dus пиздой накрытся după ce matematica de bază a fost fără jenă etichetată drept ”putinism” pentru că nu ieșea cota de Hapciu19 la hectar. Culmea, acum 4 ani și 3 săptămâni dădeam chiar exemplele Diana Șoșoacă și Călin Georgescu (asta apropo și de ăia care acum tot insistă că n-a auzit nimeni de sonat).
După această catastrofă, însă, n-o să vă mai creadă nimeni nici dacă se plimbă un tanc cu Z prin fața Palatului Victoria. Adio și-un praz verde! E конец фильма acuzația.
Nu poți să strigi ”lupul” la nesfârșit. Iar cum ”rușii” și de data asta s-au dovedit cât se poate de români, dacă Doamne ferește chiar vor veni rușii, nu va mai crede nimeni. Și de vină, ca de obicei, este PNL – această organizație cancerigenă care este direct dușmanul României.
Ca reformă, eu propun ca redacția Gîndul, redacția Snoop, câte un om de la noi, de la Pătraru și PS News să înlocuiască CSAT. Nici măcar nu glumesc. Avem la Freedom Alternative Network minimum șase oameni care pot într-o după amiază să-ți compileze o investigație pe orice vrei tu la un nivel net superior compunerilor ălora de la CSAT. La fel și în organizația lui Pătraru, la fel și la Snoop, la fel și la PS News.
Poate că criza nu e una de competență, ci una de selecție.
O rugăminte
Dacă se lasă cu revoluții, vă rog să n-o terminați chiar imediat, ca să apuc și eu s-ajung la Bükreș. Eram prea tânăr în 1990 dar am avut privilegiul să asist de-aproape la căderea regimului Milošević, Gyurcsány, Voronin și Ianukovici. Chiar aș fi foarte trist să ratez căderea regimului Iohannis.
Amu nu zic, dacă se ivește ocazia, nu staț după mine. De-aia e o rugăminte.
Într-o notă ceva mai serioasă, băiatul ăla ilegitim de la Cotroceni trebuie să plece azi. Dacă nu pleacă azi, mai în glumă, mai în serios, vreau să ieșim în stradă.
Vorba marelui poet Bogdan Păstacă: Nu mai e „Muie Dragnea” e „muie întreg Sistemul”.
Cu orice preț, PNL în mod special trebuie desființat. Reprezintă sine die o amenințare la siguranța națională, depășind în acest moment și USR-ul.
Minunat ar fi să putem începe acest proces pașnic. Cu alegeri libere, cu DIICOT, cu noi alianțe și legi în Parlament și în genere în interiorul incintei. Generalmente, e de preferat să râdem, să glumim dar să nu părăsim incinta.
Problema e că acum PNL-ul a părăsit incinta. Și dacă nu revine azi înapoi în incintă – începând cu plecarea băiatului ăluia ilegitim de la Cotroceni, nu mai e amuzant. Pentru țară, zic că nu e amuzant. Altfel, na, show-ul este de foarte bună calitate, n-avem ce comenta.
Ah, și vă rog eu frumos, nu mai fiți vite cornute și nu-i mai plângeți de milă omului Varanului. Gâdea merită toate muile, toate blestemele și toate lăturile pe care i le aruncă acum ciudații ăia de la SOS. De fapt, aș argumenta inclusiv în fața instanței dacă e nevoie, că Șoșo și cu TikTokerul ăla sunt excesiv de modești și de politicoși pe lângă ce merită cu adevărat Gâdea. Latrina 3 varsă borhot, venin și extremism de 20 de ani. Era și timpul ca cineva să apară și să-i răspundă pe măsură!
Cu cât îi plângeți de milă mai mult lui Gâdea, cu atât mai adunați voturi pentru spitalele de psihiatrie. Asta, desigur, dacă nu cumva chiar asta vreți, caz în care, mă scuzați că vă întrerup.
Contrar intelectualilor de carton de pe Internetul de limbă română, extremismul nu are o definiție fixă, ci una aflată mereu în flux, în funcție de opinia publică.
Pe vremuri, liberalii pricepeau lucrul ăsta – ei înșiși fiind la un moment dat ”extremiști” până au câștigat dezbaterea.
În democrație, extremismul și ne-extremismul se negociază periodic la urne, dar și în societate. Însă în prea multe democrații din prezent mecanismul de negociere din societate a devenit disfuncțional.
Conversația publică din România, atât la tembelizor cât și în online este monopolizată aproape total de o perspectivă îngustă a unui pseudo-upper-middle-class foarte îngust (și numeric și la minte!) și concentrat geografic în detrimentul explicit al Țării ca întreg.
De aceea și vedem segmente din ce în ce mai largi din societate fiind dispuse să voteze cu candidați de tipul ”plăcuță suedeză tuturor” – iar acest lucru nu se va schimba. Dimpotrivă! Situația se va acutiza. De unde știu? Păi pentru că cei ce monopolizează discuția nici măcar nu vor să ia în considerare ideea că s-ar putea să fie parte din problemă.
Cum arată în practică
Zilele astea, pe un grup de WhatsApp, au apărut noile punctaje.
Contrar bullshitărelii din public, toate grupurile de interes politic își coordonează agitatori și, da, boți care să le răspândească punctajele.
Existența acestora nu e în sine o problemă (sunt absolut normale în orice democrație și în orice bodypolitic generalmente vorbind). Însă punctajele în sine oferă indicii despre mentalitatea celor care le scriu.
Zilele acestea, punctajul în bula monopolizatoare este nu doar unul toxic și fals, dar și un bun indicator al faptului că fenomenul din spate este unul real.
Pe fapte, lucrurile sunt clare: Sunt 5,13 milioane de angajați de toți în România. Din care cel puțin 2,5 milioane lucrează în IMM-uri (99% dintre ele românești) și cel puțin 1,3 milioane lucrează la Stat. Nu ne mai complicăm cu deconcentratele (numărate la ”întreprinderi mari” de multe ori deși-s de fapt tot bugetari) sau alte nuanțe. E suficientă doar această poză de sus ca să putem afirma că e o nebunie să afirmi că sunt două, sau, mai rău, 5 milioane de angajați la multinaționale în România și, apoi, și mai ticălos, să conchizi de-aici că restul Țării trebuie să se închine la opiniile extremiste ale acestei bule pentru că, dragă Doamne, ei plătesc impozitele. E evident fals și e evident că realitatea e semnificativ mai complicată și complexă de-atât.
20 de ani în care ți se spune că ești special, și mai ești și tratat special nu doar în cultură, dar și în Codul Fiscal… nu-i de mirare că mulți au și ajuns să-și creadă propria propagandă. Mai ales că IT-iștii nu sunt chiar cei mai deștepți oameni din univers, ca normă statistică.
Desigur, astăzi nu mai ține minte (prea) multă lume, dar în 2002 IT-iștii români (și corporatiștii în genere) erau principalii fani ai conspirațiilor cu David Icke, apoi ulterior cu Zeitgeist pentru ca mai apoi să îmbrățișeze wokăismele și științismul, în linie cu Partidul Democrat din SUA. Trebuie să muncești serios să găsești un corporatist român căruia să nu-i fi plăcut Obama, de exemplu. Și mai greu e să găsești un corporatist român pro-Trump (asta deși șefii firmelor-mamă pentru care ei lucrează nu doar c-au votat masiv cu Trump, dar au și finanțat campania republicană – dar nu le spuneți asta că nu vă vor crede oricum).
Reacție justificată
Argumentul acestei minorități tupeiste și supra-reprezentate în conversația publică este unul foarte mercantilist (și fundamentalmente anti-democratic): noi producem PIB deci noi trebuie să contăm.
Eh, populimea nu știe să răspundă intelectual(izat) la asta, dar știe în mod intuitiv că argumentul e o prostie.
Răspunsul intelectual sună cam așa: Păi dacă IT-iștii trebuie să fie speciali pentru că-s 7-8% din PIB, atunci chelnerii, ospătarii, operatorii hotelieri și alții din domeniul larg cunoscut drept HoReCa trebuie să fie de trei ori mai speciali căci aportul lor în PIB este de peste 20%. Nu știați asta, este? Haideți, fiți sinceri!
Când pui problema așa, corporatiștii brusc se supără. Unii dintre ei, mai ales când nu e în public, chiar se ofuscă și o dau pe față: ”Haide dom’le, compari chelnerii cu IT-iștii?”
Această atitudine trădează ceea ce leftiștii (prietenii lor până recent) ar numi clasism. Corporatiștii români sunt într-o mare măsură convinși în mod sincer că ei, ca clasă, sunt ipso facto mai importanți pentru țară și superiori ca oameni celor care lucrează în HoReCa sau construcții (deși aceste două domenii contribuie mai mult la PIB decât IT-ul și domeniile asociate).
HoReCarii și constructorii n-au timp să le răspundă – că-s ocupați să muncească pe bune. Dar știu intuitiv sau chiar instinctiv că civilizațiile mereu au avut nevoie de hanuri și cârciumi plus oameni care să le construiască. Însă civlizația a funcționat foarte bine și când perspectiva dronelor din corporații era absentă total din conversația publică – în linie cu contribuția lor economică reală și cu numărul lor real raportat la populația votantă.
HoReCarii și constructorii nu stau să citească rapoarte de la INS, dar intuitiv își dau seama că, la sfârșitul zilei, ei sunt touși mai mulți decât bășinoșii de la televizor și de pe Internet care-și formează opiniile din PIB și Bursă.
Uitați-vă la poza asta.
Sonatul ăla de Georgescu (sau oricine îi va lua locul) trebuie doar să ia poza asta și să scrie versiunea românească a acestui clip electoral. Nimeni în afara bulei corporatiste nu-i cunoaște și nu-i place pe oamenii din jurul Elenei Lasconi.
Și nu pentru că românii ar avea ceva cu oamenii de afaceri. Există bogați români care au priză la public. Însă nu ăștia din poză. Unde mai pui că poza arată a înmormântare mai degrabă decât a susținere entuziastă – și asta pentru că chiar așa stăteau lucrurile.
Or… voi nu vreți să pricepeți o chestie: 20 de ani de injurii, insulte și, da, dezumanizări în discursul public din partea clasei corporatiste înspre Majoritate chiar au avut un efect. Efectul fiind ăsta: Majoritatea caută să voteze pe ăla/aia care vă enervează cel mai tare. De preferință un candidat care vă face să vă fie frică. Cu cât vă câcați pe voi de frică mai tare, cu-atât le place mai mult acel candidat.
Toate aceste aroganțe, comise în cvasitotalitatea lor de această minoritate tupeistă, au un cost. Și nu doar un cost politic. Ci și unul social.
Bucurați-vă că românii sunt de treabă și dau numai cu ștampila. Să ziceți mersi că n-au aflat încă românii de cheltuitul banului în scop politic. Dar, fiți pe pace, că vor afla până la urmă.
Să nu vă mire dacă peste 2-3-4 ani acel afiș standard pe care scrie ”În această unitate ne rezervăm dreptul de-a ne selecta clientela” începe să se și aplice explicit politic.
Ăla care te duce pe tine cu Uberul, ăla care-ți servește cocktail-ul de mango, ăla care-ți pune coletul la Ship&Go, aia care-ți face coafura șpețki cu care mergi în club, patronul și angajații clubului în care mergi, cei care-ți răspund când suni la call center că nu-ți merge aplicația… toți ăia sunt din bula ailaltă. Aia mult mai mare cu accente de Majoritate. Și ăia încep ușor ușor să considere că tu ești dușmanul.
Probabil (sigur) n-au dreptate. Sau măcar nu în totalitate. Dar dacă răspunsul tău e să-i faci analfabeți și să-i dezumanizezi, nu faci decât să-i convingi că au dreptate. Dacă nu l-ai citit pe Ellul încă, poate ar fi cazul s-o faci. Dacă tot te dai așa intelectual și le știi tu mai bine.
Există și ieșire din asta
Vestea bună e că toată nebunia asta nu e nici inevitabilă și nici ireversibilă.
Însă sunt pesimist că ieșirea va fi una pozitivă și rapidă. Și sunt pesimist deoarece corporatiștii, ca tagmă, nici măcar nu vor să întrețină ca exercițiu intelectual ideea că poate, dar doar poate, ei se înșeală măcar parțial. Și că poate, dar doar poate, cine nu-i de acord cu ei nu-i obligatoriu să fie dement, analfabet, bolnav psihic sau creștinopat sau alte insulte la modă în bula aia.
Altfel, nici nu trebuie făcute prea multe lucruri (și absolut nimic radical) pentru a coborî temperatura în societate. E de fapt chiar simplu:
Aruncați LGBT-iștii sub autobuz (legislativ rămâne legea fix ca acum, Legea 61/1991 se aplică mai serios la ”parade” și presa mută subiectul unde merită: adică la ”și altele” sau la ”curiozități” la pagina 38 – nu pe prima pagină!)
Puneți un premier care să dea cu pumnul în masă vizibil la UE. De preferință să se și exprime cu ”fă, știi ceva?” înspre Ursula von der Leyen. E ridicol să continuați să negați că relația României cu UE e disfuncțională și în mod frecvent în dezavantajul cetățenilor români. Hai să zicem că parțial asta s-a mai întâmplat în ultimul an. Dar e nevoie de mult mai mult și semnificativ mai vizibil
O lege FARA. E ridicol să continuăm să pretindem că nu există ingerențe străine în conversația noastră publică. Și, da, o lege FARA cinstită se va aplica și celor de pe statul de plată al BND, nu doar celor aflați pe statul de plată al GRU, FSB sau Partidul Comunist Chinez.
Mai țineți și cu ai noștri. Sigur, legile sunt ”egale” și ”neutre” – dar practica nu-i așa. Și e ridicol să tot continuăm să ne facem că nu vedem. Magazinul mic sătesc este sufocat de birocrație și controale însă, ca prin miracol, aceleași controale nu calcă și la franciza ”La doi pași” (deținută într-un final de nemți) și nici la PROFI-ul din sat. Oamenii văd lucrurile astea. Și niciun grafic și niciun articol pompos și intelectual în Contributors n-o să-i convingă că se înșeală.
Atât. Faceți-le pe astea și o să vedeți cum coboară temperatura în societate.
Se va întâmpla asta? Da. Doar că nu mâine (cum ar trebui!) ci peste alți câțiva ani când temperatura va urca la cote insuportabile și singura opțiune rămasă va fi fix asta: constatarea faptului că opiniile acestei bule marginale nu mai captează imaginația publicului și sunt de fapt chiar ele extremiste.
Dar până atunci, vom continua să admirăm clovnerie din ce în ce mai periculoasă dar și amuzantă simultan. Căci de-aia e Caragiale actual și astăzi. Apropo, scrierile lui Caragiale de acum mai bine de 130 de ani despre presa liberă nu necesită decât mici retușuri pentru a fi un text scris în decembrie 2024.
La sfârșitul zilei, corporatiștii de azi sunt niște bonjuriști mai proști, mai egoiști și finalmente mai rău-intenționați.
Bonjuriștii din secolul al XIX-lea, de bine de rău, întâi au construit o țară înainte să-și facă o camarilă cu care griftuiau Banca Națională. Bonjuriștii de astăzi au pretenția să fie venerați și tratați special în Lege pentru că știu un framework și au link-uri către Stack Overflow. Bonjuriștii de astăzi, murdari la gură de engleză, au tupeul, nesimțirea chiar, de-a insulta milioane de concetățeni pentru că nu vor să adopte politici și idei care n-au trecut testul referendumului în principiu nicăieri. De bine de rău, bonjuriștii din secolul al XIX-lea măcar au câștigat dezbaterea. Ăștia de azi vor prestigiu pentru simplul fapt că respiră.
„Documentele CSAT desecretizate de președinție nu mai lasă nicio umbră de îndoială: „fenomenul Georgescu” a fost planificat și lansat în mod profesionist de unități operaționale de manipulare a opiniei publice comandate din Rusia.” își începe propovedaniaministrul propagandei CTP.
„CSAT tocmai ne-a dat dovezi că alegerile au fost influențate de Rusia.” zice, ceva mai circumspect, deputatul USR Claudiu Năsui.
Este clar că această desecretizare are rolul de-a demoraliza oamenii reali din cultul CG. Dacă-mi permiteți să mă exprim ca la CSAT, din analiza preliminară a spațiului informațional reiese că strategia se bucură de un oarecare succes: Tiktokerii mai de etnie cu multe vizualizări au început să aibă îndoieli, ăia de pe lângă CG s-au apucat din senin să facă amenințări iar soldățeii ce deranjează secțiunea de comentarii au venit cu script nou.
Raport SRI, desecretizat la 4 decembrie 2024
Cultul sonatului s-a legat de partea asta cel mai mult, insistând că nu pot exista conturi de TikTok din 2016 întrucât TikTok există din 2017. Cultul sonatei contracarează cu pagina de Wikipedia care zice că TikTok există din septembrie 2016. Ambele culte mănâncă borș.
În septembrie 2016 exista musical.ly și Douyin. Cel din urmă există și acum (din el a evoluat TikTok), iar TikTok așa cum îl știm astăzi e de fapt rezultatul mai multor fuziuni care au implicat și conturi. Așa se face că poți găsi pe TikTok conturi chiar și din 2014, deși în 2014 nu exista nici denumirea de TikTok și nici măcar ByteDance Ltd, conglomeratul chinez ce deține astăzi serviciul.
Traducere: Ăsta e subiect de pierdut vremea. Lucru foarte avantajos pentru ambele tabere. Mergem mai departe.
Raport SRI, desecretizat la 4 decembrie 2024
Porțiunea asta e cea pe care se bazează Divizia Presă când spune că CSAT a dat dovezi că rusia e de vină. Numai că sunt două probleme:
SRI citează TikTok și-i crede pe cuvânt. De ce credem pe cuvânt partidul comunist chinez?
Din structura notei vedem că mențiunea cu Sputnik e separat față de discuția punctuală despre oamenii reali fani ai sonatului care se coordonau pe Telegram. În cel mai bun caz discutăm despre amatorism. Editorializări din ăstea citești pe bloguri marginale (ca ăsta, de exemplu), nu într-un raport de securitate prezentat CSAT-ului.
Dar e okay, SIE a venit direct cu compunere de nivel grădiniță. Dar până acolo, mai e asta:
Raport SRI, desecretizat la 4 decembrie 2024
Deci SRI se plânge în CSAT că funcția de report n-a funcționat pe social media și își fundamentează smiorcul pe opiniile unui ONG belgian? Pe bune?! Ăsta e nivel de analiză de-l vezi pe Reddit – mai precis pe cele mai eurofanatice și mai virgine subreddit-uri.
Trecând peste asta, presupunând că 100% din porțiunea asta e adevărată, de-aici aflăm doar că TikTok ar putea lua o amendă de la AEP (oh nu!) și că TikTok sunt niște ipocriți că nu-și respectă propriile reguli – moamă ce revelație! Trebea un document CSAT redactat de băieți plătiți regește ca să aflăm asta! Pă bune mă?!
Și-apoi vine în sfârșit prima chestie concretă:
Raport SRI, desecretizat la 4 decembrie 2024
Okay, deci domnul Peșchir a ”ars” niște bani făcuți din crypto finanțând niște terchea berchea doi lei perechea să zică de bine de sonat. Okay, și? În cel mai bun caz îi dai o amendă dacă demonstrezi că a dat bani după termenul legal. Și atât.
Lucrurile astea au fost și pe masa CCR și, în mod corect, juzii au decis cu 9-0 să lase turul 2 să curgă normal pentru că pur și simplu insinuările astea nu ”țin” în nicio instanță. Cel puțin nu în Europa.
De fapt, devoalarea activităților lu’ Beșchir ăsta îi dă un alibi excelent sonatului. Georgescu poate să zică fix așa: ”Păi io v-am zis că poporul face campanie pentru mine, nu eu. Eu am cheltuit zero lei, așa cum am declarat la AEP.”
Sigur, putem să râdem de el (pe bună dreptate) că n-a făcut și el cum face toată lumea – adică să-și plimbe banii de campanie printr-o firmă de casă и всё проидёт. Dar, dincolo de asta, legal asta nu e o dovadă de nicio infracțiune. E doar o dovadă că sonatul (sau ăia din spatele lui) îs la fel de amatori și au chiulit la cursurile despre cum să nu strălucești din quasar.
”Actor statal” dar se bat cap în cap
Raport SRI nr. 2, desecretizat la 4 decembrie 2024
De porțiunea asta se leagă CTP și compania de sunet spunând că nu mai există nicio îndoială. Atâta doar că există.
Un grup de scurgeri (cuvântul „exfiltrare” nu există în limba română, apropo) care publică din multe țări dar nu și din rusia poate fi:
Un grup care nu are acces în rusia
Un grup condus de un rusofil de oriunde din lume
Un grup coordonat din rusia
Un grup coordonat de rusia
Divizia Presă a luat în considerare doar ultima variantă. De înțeles. Pentru scop de propagandă, merge. Însă, dacă vreți să-l arestați pe sonat, nu merge. Fac pariu că sonatul nici nu știe ce-i aia un credențial.
Dar problema și mai mare e că mesajul din raportul SRI este contrazis de raportul STS din aceeași ședință CSAT și declasificat deodată cu ăsta. Ia aici:
Raport STS, desecretizat la 4 decembrie 2024
Traducere: Nu s-a-ntâmplat nimic. Totul a mers brici.
De altfel, raportul STS e cel mai profesionist document din cele 5 desecretizate ieri.
Și-acum întrebare? Cine mâncă borș? Și variantele sunt următoarele:
SRI mâncă borș (la urma urmei CSAT-ului i-a fost servit mai mult innuendo decât lucruri concrete)
STS mâncă borș (încearcă să-și acopere propria incompetență cu un raport scris foarte frumos)
Ambele mâncă borș
Ambele spun adevărul. Adică a existat o scurgere dar a fost irelevantă pentru procesul electoral – sistemul de trasabilitate al STS făcând imposibilă frauda fără a fi detectată, chiar și dacă un login ar fi fost compromis.
Nu știm care din cele 4 e mai aproape de realitate. Dar un lucru e sigur: modul cum a relatat presa despre această fațetă este exaltat, ca să rămân politicos.
Raportul MAI desecretizat tot ieri remarcă o similitudine a campaniei sonatului cu o campanie din Ucraina de-acum 3 ani. Okay, ăsta e un indiciu solid, dar nu neapărat o dovadă. Însă tot raportul MAI mai zice ceva ce coincide de altfel cu ce era deja disponibil în spațiul public:
Raport DGPI către CSAT, desecretizat la 4 decembrie 2024
Adicătelea mai multă lume s-a dus să vadă cine-i sonatul după primul tur iar înainte de 24 noiembrie nu se vede o amplificare artificială. Păi asta știam deja. Și o știa și presa, care acum se face că nu știa și-i dă înainte cu mitologie.
De unde știam? Păi de la Expert Forum (finanțat de KAS/BND) – via G4Media (aceiași finanțatori).
Altfel spus, întreaga poveste cu ”candidatul TikTok” e profund umflată. Pentru sonatul ăsta au tras tare niște unii pe TikTok, dar nicidecum atât de tare precum s-a tras pentru Simion, Ciolcu și Lasconi.
Tot de-aici aflăm că totuși sonatul ăla a convins oameni reali cumva căci dacă era să fie TikTok glonțul de argint acum ”jucau” finala Simion cu Ciolacu, nu ăștia doi care au fost mult sub Simion și Ciolacu la vizibilitate pe TikTok.
Amatorism
Cu excepția raportului STS, celelalte patru documente desecretizate ieri conțin diferite grade de amatorism. Dar fițuica de la SIE e cea mai șocantă dintre toate. E în esență o compunere. Nu spune absolut nimic nou și, sincer, putea fi generată cu ChatGPT. Nu mai pun poze. Îl descrăcați voi și-l citiți de-aici.
Scopul campaniei pro-Lasconi e să facă cetățenii să se teamă și să voteze de frică. Aflăm duminică dacă a funcționat.
Dar, până duminică, această desecretizare va mai convinge pe vreo câțiva să se teamă de altceva: recte de faptul că aparatul de siguranță națională – plătit regește, de altfel – e populat cu (mult prea mulți) băieți și fete a căror analiză de intelligence n-ar strânge 20 de followeri pe X ca OSINT.
De asta, de-a lungul anilor, am râs de majoritatea conspirațiilor cu serviciile. Pentru că amatorismul domină. Dar să le vezi desecretizate cu ștampila lor pe un subiect sensibil pe care se întâmplă să-l mai și știm… e genul de confirmare care poate-i câștigă alegerile sonatei dar și cimentează neîncrederea în acest Regim.
SRI – 5,49 miliarde lei
STS – 1,9 miliarde lei
SIE – 700 milioane lei
DGPI – 330 milioane lei
De aproape două miliarde de dolari plătitorii de taxe primesc o compunere și o campanie isterică bazată pe frică drept apărare în fața unei amenințări cibernetice.
Dacă atât s-a putut, atunci deja nu suntem apărați informațional. Și abia aia e o problemă mare. Și, mai rău, pariul ”sigur” vândut electoratului este pe more of the same. Asta mai puțin pentru minoritatea gălăgioasă care crede sincer că președintele Lasconi poate face reforme în zona asta – o credință la fel de debilă ca cea a bulei sonatului care crede că președintele poate ieftini curentul.
În loc de concluzie
Așadar, desecretizările de aseară nu spun mare lucru. Dau ceva de molfăit la presă și maaaaayybeeee îi cresc șansele sonatei de-a-l bate pe sonat. Dacă doar ăsta era scopul, okay, bine. Numai să nu plângeți dup-aia când următorii președinți vor face fix la fel.
Însă dacă scopul era mai mare, veștile nu sunt bune.
Cei speriați de sonat așteptau ceva mai solid cu care să-și convingă prietenii/rudele. Sau măcar ceva cu care să poată argumenta că trebuie arestat sonatul. Sau… ceva util în vreun fel?! Atât s-a putut.
Pe fundal, ”lumea bună” se comportă ca baronii PSD. Mai nou șefii de la grifturile de asociații de ”antreprenori” vor să le impună pe față angajaților cu cine să voteze. Când făcea PSD-ul din astea, luau (pe bună dreptate) plăcuțe suedeze.
Dacă iese sonatul președinte, va fi în principal din vina sonaților și psihoticilor din cealaltă bulă. Și abia în subsidiar din vina rușilor, sud-africanilor și boților anonimi.
Boții anonimi (rusești, interni, de care-or fi) și prostia unui segment al populației i-au dat sonatului un bobârnac de la 6% la 22%-ish. Dar de la 22%-ish la cât o scoate duminică, predominant ”lumea bună” îl va fi crescut pe diliu. Pentru că nu vrea nicicum lumea bună nici acum, după repetate șuturi în dinți, să învețe despre reactanță.
Mai deunăzi povesteam cu Silvian despre subiecte de pierdut vremea. Zilele astea subiectul nr. 1 de pierdut vremea e Călin Georgescu. Subiectul nr. 2 e toată discuția despre CCR.
În două zile sunt parlamentarele. ĂLA e subiectul.
Așa că dădui o raită, în ultima zi de campanie, prin grupurile și blogurile/publicațiile zice-se dă dreapta, patrioate, suveraniste sau cum-și-or-mai-zice. Dar și pe la alea care se dau independente dă dreapta dar care-s ale Regimului. Bă nene toate, fără excepție, evită parlamentarele.
Unele și-au asumat o poziție pentru prezidențiale. Foarte frumos, dar alea-s mai târziu. Dar duminică, ce votăm? Nu zic să facă toți ca noi, că nu toată lumea are nervii și echipa necesară pentru așa ceva. Dar ceva, acolo, 400 de cuvinte, măcar? Nu? Nimic?!?!?!
Acum ceva timp, în preistorie (cu mult înainte de Colectiv) aveam un profesor genial dar cu ceva probleme. Se enerva relativ ușor și-i trecea în 20-30 de minute. În acel interval era bine doar să admiri show-ul, că n-aveai cu cine discuta oricum.
Și, înainte s-o ia razna, deseori spunea, cu referire la evenimentul ce-i declanșa furia (care invariabil era altcineva făcând/spunând o prostie): ”Și uite-așa-ți piere tot cheful…”
Eh, la domnia sa mă gândesc azi, în ultima zi de campanie, văzând cum o mulțime de cetățeni pierd vremea. Doar că nu pe ei sunt supărat – ci pe cei care se erijează în furnizori de informație.
Canale mai mici sau mai mari de Telegram, site-uri/bloguri, conturi de X și chiar canale de TikTok care au păreri non stop despre Călin Georgescu, dar nicio părere despre parlamentare.
Cum identifici o operațiune de pierdut vremea? Uite așa o identifici!
Dacă azi un canal de politică nu-ți spune cu cine recomandă ei să votezi la parlamentare dar în același timp te toacă cu CCR sau Călin Georgescu – acel canal este în cel mai bun caz inutil și în cel mai rău caz un serviciu de containment al Regimului menit să-ți piardă vremea – nu să încerce să-ți zică ceva (fie și ceva prost!) despre cum să contribui la schimbare.
Dacă azi un canal de politică îți pierde vremea, nu zic să nu-l mai urmărești – dar insist să-l reevaluezi critic. Timpul tău e valoros. Tu alegi cui să-l dai. Și, acum că știi, vezi cine ți-l irosește și decide în consecință de cauză.
Și dup-aia dă click aici, caută-ți județul și ia în considerare recomandarea noastră. Dacă nu-ți place, e okay. Dar dacă te-am făcut măcar să te gândești la parlamentare în loc să pierzi vremea, tot am făcut ceva bine azi.
Așa s-o primit că săptămâna asta filmăm podcastul în timp ce peste Prut se votează. Astfel că vom putea spune lucrurile mai puțin plăcute fără să influențăm nici măcar un singur vot din cele două pe an pe care ne propunem să le influențăm.
Chiar și-așa, e bine să rămână pe hârtie și un gând înainte de deschiderea urnelor.
Dacă guvernarea AIE (Alianța pentru Integrare Europeană) îmi dădea pașaport în 2014, acum nu scriam articolul ăsta ci eram în tren spre secția de votare ca s-o votez pe Maia Sandu (maMaia, cum o alintăm pe-aici). Dar guvernarea AIE (cu maMaia printre miniștri) considera rezonabile cerințele de cetățenie din era sovietică, așa că n-am cum s-o votez. Dar poate totuși o votează moldovenii.
Abordarea propusă de Nicolae Federiuc îmi pare cea mai bună: las-o pe maMaia acolo unde stă, că o să fie vreme să ia și șuturi în dinți. Ar fi bine dacă 50%+1 din cei ce se vor prezenta la vot astăzi ar urma abordarea asta. Însă…
Isteria tot va costa
De pe Canapea noi credem că maMaia va fi realeasă. Mai la limită, mai cu multe emoții (mult mai multe decât ar fi trebuit), mai târâș, dar până la urmă iese.
Stoianoglo e competitiv tot din vina maMaiei. Știți povestea, nu are rost astăzi.
Pariul este că suficienți cetățeni moldoveni vor avea răbdare până la parlamentare să o pedepsească și pe maMaia și pe toți siniștrii din /pas/ – în loc să-și verse năduful (predominant justificat) astăzi. Aflăm în 48 de ore (sau pe-acolo) dacă și iese pariul.
Însă problema de fond rămâne: Isteria că vine războiul în Moldova dacă nu câștigă maMaia va trebui decontată. Isteria cu iz profund xenofob că nu-ș-ce face fantoma lui Ștefan cel Mare dacă iese Stoianoglo preș va trebui și ea decontată. La fel și toate vadimismele din campania asta.
Stoianoglo are o față de bidon turtit, e un pro-rus nesincer (spre deosebire de Dodon, de exemplu) și carisma unei vopsele neuscate. Ai atâtea lucruri nasoale (și adevărate) pe care le poți spune despre el – și totuși deștepții ”pro-occidentali” s-au gândit că cel mai bine ar fi să se lege fix de ce nu-i vina lui: că-i găgăuz.
Serios acuma, voi vă auziți când vorbiți? Sau vă citiți textele înainte să efectuați clic pe butonul pe care scrie ”Publish”? Observați că nu mă iau de dilelile postate de orice exaltat (deseori anonim) pe Internet. Ci de cei care ar trebui să știe mai bine și, poate mai important, au datoria să știe mai bine.
Optică și ton
Chiar dacă pot înțelege, poate pe alocuri chiar simpatiza, cu abordarea asta de ”totul pentru victorie” – rezultatul din primul tur și de la referendum ar fi trebuit să dea de gândit celor care pretind că se pricep și înțeleg. În mod evident, asta nu s-a-ntâmplat. Și dacă Maia Sandu nu este realeasă, ăsta va fi unul din principalele motive.
Da, da, rusia cumpără voturi. Bine, bine, dar nu a cumpărat și în 2020? Și în 2016? Și în 2021? Categoric, da!
Ce s-a schimbat însă e că partida zice-se pro-occidentală (”ai noștri” cum ar veni) nu mai izbutește să se prezinte drept alegerea evident bună. Iar asta nu e doar vina rușilor.
Parafrazându-l iarăși pe Federiuc, riscăm să pierdem războiul hibrid nu pentru că rușii ar fi prea șmecheri, că nu-s – metodele lor sunt rudimentare și previzibile în vasta majoritate a cazurlor – ci pentru că noi suntem prea proști. Iar pro-occidentalii excesiv de deconectați.
La sfârșitul zilei, ca să câștigi alegerile, este imperativ necesar să nu iei oamenii de proști. Cu cât îi insulți mai tare, cu atât ai mai multe șanse să iei bătaie datorită (sau din cauza – depinde de ce parte a ușii de la baie te afli) celor care se sictiresc și zic așa: ”Bă știi ceva? Cu tine NU! Că m-ai enervat.”
Strategia insultării electoratului l-a costat alegerile pe Mitt Romney (discursul celor 47% – s-a întâmplat în preistorie, hăt în 2012). A costat-o pe Hillary Clinton. Foarte probabil o va costa și pe Kamala Harris. L-a costat pe Adrian Năstase. L-a costat pe Victor Ponta. Este ridicol să credem că pe Maia Sandu și pe /PAS/ nu-i costă nimic, electoral vorbind, să insulte inteligența electoratului în mod sistematic.
Fiecare din exemplele de mai sus au fost contracarate la un moment dat cu ”da, dar cam avea dreptate” – și de fiecare dată când cineva îmi răspunde așa, eu devin convins că nu stau de vorbă cu cineva care vrea să câștige.
Percepția e realitatea
Da, cam 47% din americani frecau mâțul. Cu siguranță facem de-un basket of deplorables dintre zecile de milioane care au votat cu Donald Trump în 2016. Și tot așa. Bă da’ nu zici asta cu glas tare când tu le vrei votul!
Și aici e buba și pentru maMaia astăzi și la primăvară pentru /PAS/. Că percepția nu arată bine deloc. A dat-o drept la țintă nen’to Usatîi când a zis sindromul Gorbaciov. Care, apropo, nu-i ideea originală a lui Usatîi. A dat-o ca risc sistemic Dungaciu la începutul guvernării /pas/.
Pe hârtie în exterior, maMaia arată excelent. E acolo cu Macron, cu lumea bună. Pentru noi ăștia care mai știm ce înseamnă rusia, maMaia arată măcar ca atâta s-a putut.
Dar în interior, adică acolo unde contează când e pe vot universal, maMaia nu arată neapărat bine. Excelent nici atâta! Și în ultima săptămână eforturile de-a mai înmuia această percepție au fost totuși slabe. Nu inexistente, dar prea puține. De bine de rău maMaia s-a disociat de cei mai agresivi fani, a mers la redacțiile de limbă muscălească, a făcut și ea ce-a crezut de cuviință să mai dreagă busuiocul. Sperăm noi că va fi fost suficient.
Dar, indiferent de cum va arăta comunicatul CEC, în viitorul foarte apropiat va trebui luat aminte de toate lucrurile astea. Și dres busuiocul mai abitir.
Nu ne numărăm printre cei care credem că se prăbușește cerul dacă Maia Sandu pierde. Ar fi foarte nasol, dar nu un capăt de țară (și la propriu și la figurat în cazul de față). La final ar fi tot un președinte cetățean român, cu un parlament ostil. Dar, despre asta, la podcast.
Deocamdată, sunt niște alegeri de câștigat.
Pe bune acuma, Stoianoglo (who?) n-ar da bine. Lăsați-o pe maMaia acolo unde este, frați moldoveni. Dar țineți parul aproape pentru parlamentare. Următoarea guvernare o puteți face altfel.
Presa scrie liber despre violuri și crime Și sărută-n bot partidu’ care Cotizează mai bine
Cheloo
Cu regularitate presa din România face mișto pe bună dreptate de presa rusească pentru cât de hilară este aceasta când vine vorba de discutat un subiect sensibil pentru Kremlin. Ocazional îi mai poți auzi menționând că în presa locală, mai degrabă decât cea națională, mai găsești câte ceva adevărat.
Dar situația din rusia diferă de cea din România doar în privința subiectelor. La noi distincția nu o face Regimul pe față ci o face banul – deseori împins de companii/organizații agreate de Regim. Așa stau lucrurile și când vine vorba de compania RetuRO Sistem Garanție Returnare S.A.
Din start e dificil să afli cum se numește entitatea juridică. Nu de alta dar așa afli că societatea pe acțiuni cu CIF 45721171 are sediul juridic în Pipera și este o societate comercială ca oricare alta. Atâta doar că e obligatoriu să-i fii client. Nu-i mișto? Voi n-ați vrea ca Statul să oblige toți cetățenii să vă dea bani?
Dacă vrei să sapi mai mult, trebuie întâi să te ferești ca-n jocurile video de mormanele de site-uri centrale care doar preiau cu copy/Ciucă toate comunicatele acestei companii ca și cum ar fi știri reale. Și, cam ca-n rusia, dacă vrei să afli ceva real despre acest grift, ai trei opțiuni:
Însă vasta majoritate a concetățenilor noștri nu citesc presa economică și în mod cert nu stă să aplice filtre în motoarele de căutare ca să afle ceva. Astfel de activități sunt pentru scrântiți ca mine.
Ce face însă vasta majoritate a concetățenilor e să înjure pe la colțuri. La propriu. În timp ce stă la cozi imense ca să îndese sticle și cutii în niște aparate fabricate în China și vândute în RSR de către un distribuitor agreat de Regim.
Mai nou, am început să vedem și la noi obiceiuri proaste ca la americani – în care prețul afișat la raft nu e cel de la casă. În vremurile preistorice, adică acum vreo 9 luni, așa ceva era ilegal. Ei bine, încă este ilegal cu excepția SGR. Nu-i mișto? Nu doar că toți cetățenii sunt obligați să fie clienții RetuRo S.A. dar această societate are și exceptare de la jurisprudența privind drepturile consumatorului.
Ba, mai mișto, HG 165/2022 la articolul 6 litera b) impune obligația comerciantului de a nu afișa prețul complet. Textul legal sună în halul felul ăsta:
Comercianții sunt obligați[…]:
b) să indice valoarea garanției distinct de prețul produsului, atât la raft, cât și în documentele fiscale aferente produsului în ambalaj SGR;
Interesant că n-ai voie să faci asta cu TVA (alt grift de stat, mult mai suculent) dar ești obligat să faci asta cu SGR. Stoica are dreptate când zice că ăsta e un grift explicit împotriva IMM-urilor.
Dar nu cu autism legalez voiam să vă enervez azi, ci cu o chestie mult mai practică: Bă nene, da’ nervii și timpul meu cine le plătește?
Aici la Canapea consumăm băuturi acoperite de acest grift. Costurile pentru fiecare podcast au crescut cu 4-5 lei de când și băuturile energizante au fost adăugate la grift. Se adună repede un morman. În ce univers e rezonabil să-mi ceri să stau o oră sau mai mult la coadă afară în soare (sau în ger peste câteva luni)?
Și hai că eu ca eu – că am privilegiul de-a avea o flexibilitate pe care mulți nici n-o pot visa. Dar în ce univers e rezonabil ca bătrânii cu pensii fixe (și deseori mici) să treacă prin acest chin? Ca să ce?
Cum ești griftuit
În practică, cei mai mulți dintre concetățenii noștri își bagă picioarele și aia e. Mai ales după ce află din Hotnews că lucrurile se vor înrăutăți. Ceea ce nu e o surpriză. Acest ”sistem” a fost făcut prost de la bun început și intenționat prost. De unde știu că majoritatea își bagă picioarele? Ne zice oficina Comisiei, Euronews: Doar 10% din ambalajele SGR au fost ”reciclate”. Dar banii au fost luați pentru toate.
Pentru început tu, consumator, dai banul indiferent dacă magazinul de la care cumperi are contract cu SGR sau nu. Nu-mi zi că stai să citești bonul de fiecare dată să vezi dacă e trecut separat cum scrie în HG, că nu te cred.
Mai apoi, ca să-ți recuperezi banul, nu doar că stai la cozi, dar dacă nu locuiești într-un oraș mare, mai dai și bani pe benzină (și aia accizată – deci încă un grift pentru Stat) ca să le transporți tot tu. Și după ce ești bun cetățean mai constați și că o parte din ele nu sunt ”eligibile” pentru că cartof.
Și, ca să fie griftul complet, întrucât aparatele lu’ Pește Prăjit sunt doar în curtea marilor retaileri, aceștia profită de situație și îți bagă pe gât un voucher de-al lor. Și, apropo, nu se ”pupă” nici măcar în interiorul aceluiași lanț. Am prin casă vreo 4 ”vouchere” de la un Carrefour din Cluj care nu sunt acceptate la alt Carrefour din Cluj. Singura soluție pentru mine ar fi să-mi amintesc de unde sunt fiecare și să merg acolo și să solicit preschimbarea voucher-ului în peșin. O să fac asta pentru 3 RON? Nu, căci autobuzul până acolo costă mai mult.
Ah și nicăieri nu îi este explicat cetățeanului în clar că are dreptul să primească bani cash pentru ambalaje. Mă rog, îți este explicat pe avocat.net adică într-un loc unde nu citește nimeni.
Așadar, SGR se prezintă ca un program de Stat (deși e societate comercială) și înlesnește consolidarea pe piață a marilor retaileri care fac pe Dracu’ în patru să nu-ți dea cash niciodată. Și din profitul ăla sunt destui bani să cumperi presa care să ia cu copy/Ponta comunicatele RetuRo S.A. și să inunde spațiul informațional suficient cât să nu găsești ușor știrile reale despre subiect. Digi24 ocazional marchează cu (P) ”știrile” despre SGR dar cam atât.
Cum se face la alții?
În România e de obicei la modă să discuți despre cum se face în țările kivilizate. Mai puțin când vine vorba de SGR. În afară de placa ”așa e civilizat și se face la alții de zeci de ani” nu primești niciun răspuns.
Bine, trecem peste faptul că nu se face la mulți alții de zeci de ani, și acolo unde se face nu e ca-n România. De fapt, mai peste tot poți lăsa ambalajele cam la orice prăvălie. Iar unde sunt aparate, ele sunt ceva mai prietenoase cu nervii și timpul plătitorilor de taxe. Ia uite în Suedia, că tot le plake românilor cu exemple din Scandinavia:
Pentru context, în Suedia sunt două praguri: de o coroană (aprox. 45 de bani) și două coroane (aprox. 87 de bani) pentru ambalaje mai mari. La prețurile din Suedia nu merită să-ți miști hoitul decât dacă ai peste 50 sau chiar peste 100 de ambalaje.
În România e considerat haram însăși ideea de a avea praguri.
În Nemția n-au praguri, dar e €0.25 pe ambalaj. Mult peste dublu față de RSR și există și posibilitatea de-a da ambalaj la schimb – practică chiar încurajată pentru a evita unde este posibil încărcarea bonurilor fiscale și a gestiunii. La noi e explicit descurajat asta pentru că strică griftul.
În Italia nu există așa ceva și nu-și pune nimeni problema să existe prea curând.
În Franța s-a pus problema și s-a rezolvat, nu se poate. A ajutat foarte mult că în Franța autoritățile locale au recunoscut problema: întreaga idee este un lobby al marelui retail și a producătorilor multinaționali de băuturi, zice echivalentul francez al asociației orașelor. Și firește că au dreptate. Fix așa stau lucrurile.
În Olanda și Danemarca sistemul e mai similar cu cel din RSR (cu mențiunea că cel din Olanda are extra retardare și QR-codizare în anumite locuri) însă în aceste două țări numărul de puncte de colectare e mai mare. În Danemarca sunt de vreo 4 ori mai multe decât în România la o populație de (cel puțin) trei ori mai mică.
Mă aștept ca ”evoluția” SGR la noi să ia ce-i mai rău din modelul olandez. Nu există niciun motiv rațional să crezi că vor sta lucrurile altfel. Griftul e prea bun și le e foame și IT-iștilor. Deci numai bun de încă o aplicație – chiar dacă o va folosi aproximativ nimeni (așa cum este cazul și în Olanda).
Ce poți face?
Nimic, în principiu.
Cu ocazia inflației, scumpirea cu 50 de bani nu e chiar o imensă tragedie. Dacă ai nepoți/copii, dă-le de treabă să stea la coadă cu sacii. Deși nici asta nu ar merge. Ce copil mai e mulțumit în 2024 cu 10 lei?
Mai rămâne să lași sacul lângă ghenă (cum fac din ce în ce mai mulți concetățeni) ca să fie preluat de moderatorii care mai fac și ei un bănuț.
De altfel, cam ăsta e singurul lucru pozitiv din tot griftul ăsta: un potențial de venit pentru cei mai săraci membri ai societății care ar vrea totuși să nu se dedea la (prea multă) activitate infracțională.
Eu zic să facem ”garanția” 60 sau 70 de bani și să-i zicem pe față program de asistență socială și să încurajăm cetățenii mai avuți să-și bage picioarele în SGR și să lase sacul de sticle la vedere pentru a fi colectate de moderatori. Ar fi un câștig pentru nervii și timpul majorității și un câștig mai substanțial decât este deja pentru cei mai săraci concetățeni.
Da, știu, sunt un clasist. Dar, serios, e chiar așa rea ideea mea? Nu de alta dar alternativa e să continuăm să pretindem că nu-i nimic în neregulă cu acest grift și prezumția de facto din spatele său că toți suntem fie pensionari fie elevi și avem timp să stăm la cozi zeci de minute (și ocazional ore).
Pro tip: 7 dimineața e singurul moment din zi când nu stai la coadă și nici nu-s blocate/pline aparatele. Moderatorii vin după 8:00 și se duce pe cocar toată șmenozeala pentru tot restul zilei.
În urmă cu mai puțin de două săptămâni a apărut o nouă piesă de propagandă naționalistă: o colaborare între Zdob&Zdub și Voltaj.
Nu-mi place piesa pentru că n-are cum să-mi placă Goia nicicum. Însă e complet irelevant cât/dacă îmi place mie.
Ce este relevant e că piesa asta reprezintă un nou pas înainte în ceea ce deplângeam prin podcasturi în urmă cu 2-3 ani când puneam piese de la Thompson și spuneam că tare mult ne trebuie un Marko Perković român precum și o Danica Crnogorčević româncă. Tot pe-atunci spuneam că muzica patriotică de la noi e cringe și, atâta vreme cât lucrurile stau așa, e ridicol să te plângi că patriotismul la români stă rău.
Poate a fost coincidență, sau poate a auzit cine trebuie, dar de-atunci s-au făcut câțiva pași înainte (drept îi, mărunți, dar s-au făcut). Trenulețul chiar a fost un pas mare înainte. 19 milioane de vizualizări într-un an e o performanță incredibilă! Bate toate piesele patriotice adunate la un loc.
Am curaj să pun ”Trenulețul” la 1 noaptea când ”scap” la pupitrul de DJ printr-un club de noapte fără să arunce zoomării cu roșii în mine că le pun muzică plictisitoare de boomeri. Asta lipsea.
Piesa ”Fratz” citată mai sus nu e chiar la același nivel, dar e totuși încă un pas în direcția corectă. Două formații populare (indeferent ce credeți despre muzica lor – cifrele nu mint) cântând despre cât de mișto e să fii român. Aproape 500,000 de vizualizări în 11 zile în condițiile în care încă nu a avut loc primul concert live cu piesa asta nu e deloc rău. Lansarea sa oficială e pe 14 decembrie, cum se cuvine, la Sala Palatului.
Că vă place sau nu, și patriotismul se cultivă. Și se cultivă prin propagandă atractivă.
Știți ce nu-i atractiv? Furdui Iancu cântând Așa-i românul. Cu tot respectul pentru domnia sa (că mie chiar îmi place cum cântă, în contextul corect), dar la 70 de ani nu mai inspiră pe nimeni cu vârsta sub 50.
Nu spun să nu-ți placă Furdui Iancu (din nou – mie neironic îmi place) – dar spun că la 1 decembrie poate ar trebui să auzim Trenulețul mai des și Noi suntem români în interpretarea lui Furdui Iancu mai rar spre deloc.
Și mai spun că cu două flori nu se face primăvară și aceste două piese de le-am menționat sunt totuși pași minori. Vestea bună este că nu trebuie să reinventăm roata. Avem modele lângă noi (Bulgaria, Serbia, Croația, Polonia, mai nou chiar și Ucraina) de trupe foarte populare care fac și muzică cu caracter patriotic sau doar asta. De putut se poate. Și nu cere nimeni muncă patriotică – ci tot pe bani. Căci piesa Trenulețul a ajuns hit european și a făcut bani buni (și va tot continua să facă din licențieri).
Politica este în aval față de cultură. Dacă vreți politică mai patriotică, trebuie să ai o cultură patriotică – iar parte din cultură (și, da, din propagandă) o reprezintă muzica mainstream care trebuie să sune bine, să fie în ton cu vremurile, și să fie cântată de cine trebuie (adică de artiști deja populari sau care pot deveni foarte ușor populari).
Când rostește Perković pe scenă za dom braćo, za slobodu, borimo se mi (pentru casa noastră, fraților, pentru libertate luptăm), până și eu vreau să fâlfâi un steag al Croației.
Live-ul de mai sus are aproape 4,5 milioane de vizualizări. Adică cu vreo 15% mai mult decât populația Croației. Și comentariile sunt pline de non-croați încântați de ce văd și ce aud. La fel e și cazul secțiunii de comentarii la Trenulețul.
Însă Croația, o țară cu aproape 4 milioane de locuitori, are zeci de astfel de piese care servesc nu doar la alimentarea patriotismului intern – dar și la popularizarea țării. Milioane de kindări din întreaga lume au fredonat sau fredoneză la un moment dat Nećete u Čavoglave, niste ni prije fără să știe ce înseamnă. O parte dintre aceia au luat ulterior (sau vor lua) decizia de-a vizita Croația. O parte vor și investi acolo.
Propaganda patriotică bine făcută are și beneficii economice, nu doar beneficii politice și socio-culturale. Propaganda patriotică prost făcută sau depășită de timp și care nu ține pasul cu lumea,… are efectul opus.
Cu toate astea, există mai multe vești bune. În ultimii 3 ani s-a produs mai multă muzică patriotică decât în precedenții 10. Sigur, nu toată e grozavă, multe piese au eșuat lamentabil iar unele sunt remake-uri după piese mai vechi dar, ăsta e și un joc al cantității. Nu poți avea piese virale patriotice dacă faci 10 de toate. Dar dacă faci 10 mii, ai toate șansele ca 50 dintre ele să ajungă populare – și dintre alea 50, două sau trei să ajungă cunoscute internațional.
Să dau și exemple care sigur vor jigni sensibilitățile lumii bune™ dar știți deja prea bine ce mult îmi pasă.
Piesa Mare e lumea, o manea care nu sună grozav are totuși 58 de milioane (!!) de vizualizări. Băejnebun?
Versurile sunt cât se poate de NPC (că nu întâmplător Costi Ioniță a făcut milioane din muzică) și e o înșiruire de personalități ale României – nu foarte diferită ca idee de piesa Patria a lui Kazi Ploae de acum peste 10 ani. Diferența? Poate 100,000 de oameni au ascultat Imperiul Lianelor. Și mă îndoiesc sincer că 100,000 de oameni au auzit de Kazi Ploae sau de Specii.
Ca să rămân în același registru, tot Costi Ioniță a relansat în 2021 o piesă a sa din 2004 și a creat intenționat și scandal în jurul ei. Piesa România mea a mai înhățat astfel încă vreo 20-ș-ceva de milioane de ascultări.
Hai s-o pun altfel: Două piese cu iz patriotic produse de Costi Ioniță în 2021 au strâns mai multe ascultări decât toate piesele lui Furdui Iancu în ultimii 20 de ani adunate la un loc.
Încă o dată: Ăsta nu e un hate la adresa lui Furdui Iancu – ci o constatare. Dacă vreți ca boborul să asculte muzică patriotică și să fie inspirat spre patriotism, trebuie să-l întâlnești acolo unde este el astăzi și nu unde era în 1985 sau 1998.
Mai apoi, nișa asta nu e cu sumă zero. E loc pentru toată lumea. Și în ultimii 3 ani, mai în glumă, mai în serios, pare că s-a priceput și asta.
Pe scena rap e cea mai mare efervescență. S-au produs mai multe piese rap cu mesaj patriotic sau naționalist în ultimii 3 ani însă cadența nu s-a schimbat prea mult întrucât rap-ul patriotic și/sau naționalist e relativ constant de vreo 15 ani. Din păcate niciuna n-a ajuns încă mare, dar nu e timpul pierdut. E drept că nu ajută nici faptul că pe rap s-au radicalizat prea mulți. Dar și aia e o nișă ce trebuie servită la urma urmei. Chiar e loc pentru toți. Exemplu din ultimii 3 ani: F. Charm – Lucifer și Gabriel – not great, not terrible.
Ca s-o scurtăm: Piesa ”Fratz” reprezintă un alt pas în direcția corectă. Dar mai e foarte mult până departe. Însă ca să ajungem departe, mai trebuiesc produse încă vreo câteva mii de astfel de piese pentru ca dintre ele să iasă într-un final și un Bojna Čavoglave românesc, și încă un Trenulețul, și încă vreo 10 astfel de capodopere românești.
În esență, nu trebuie să-mi placă mie sau ție, cititorule – ci trebuie să placă la bobor, să dea click zecile de milioane, și kindării din (introdu ce țară vrei tu aici) în 2030 să fredoneze ceva românesc și să apară subcultură în alte țări în jurul admirației față de o piesă patriotică românească. ĂLA trebuie să fie obiectivul. Căci printr-o piesă bună atingi emoțional un om care mai apoi va rămâne cu o slăbiciune față de subiectul acelei piese, deseori inconștient și deseori zeci de ani.
În ritmul actual, o să ajungem acolo în vreo 10 ani. Dar există premisele ca ritmul actual să se accelereze. Una din premise fiind faptul că parada de 1 decembrie din 2023 a înregistrat record absolut de asistență prezentă fizic, și nu doar în București. Și toate sondajele indică o creștere vertiginoasă a cererii pentru mesaj patriotic.
Nu vă place cum sună azi mesajul patriotic încarnat politic? Ei bine, el e în aval față de ce s-a produs cultural în 2012-2019. Luați la ascultat mesajele culturale (și mai ales subculturale) patriotice de după 2010 și până la așa-zisa pandemie. Cei crescuți cu aia sunt acum la maturitatea politică. Ce se face acum o să-i vedem rezultatele după 2030.
Aia e. Atât s-a putut. Dar trebuie să admit(em) că azi e clar mult mai bine decât în 2013 pe subiectul ăsta.
Aseară România a scos un punct la Lucerna, în fața unei naționale elvețiene fabuloase și într-o formă de zile mari. Nu știu câți își dau seama, dar rezultatul de aseară rivalizează cu rezultate surprinzătoare din istorie precum CFR Cluj – Athletic Bilbao 1-0 (2005, Cupa Intetoto), Steaua – Valencia 2-0 (2005, Cupa UEFA), Steaua – Ajax Amsterdam 2-0 (2013, Europa League), Dinamo – ȚSKA Moscova (2005, cu rușii deținătorii cupei UEFA) sau România – Irlanda de Nord 0-1 (1985, cu irlandezii în rolul României de-aseară).
Diferența de valoare între noi și adversar a fost evidentă pentru oricine. Nu trebuie să te pricepi la fotbal. E suficient și dacă te uiți la rezumatul partidei să-ți dai seama de asta. Însă tocmai de aia am dat exemplul rezultatelor de mai sus – ca să ilustrez că astfel de rezultate sunt mult mai dese în fotbal decât crede lumea și sunt parte din farmecul fotbalului.
Valencia era campioana Spaniei și deținătoarea cupei UEFA când avea să fie măcinată pe Ghencea de o formație de anonimi la vremea aia. Nici în România nu auzise nimeni de Petre Marin sau de Florin Lovin. Iar de antrenorul românilor de atunci, Walter Zenga, auziseră doar fanii lui Inter Milano. Echipa Valenciei era formată însă din vedete. Și, tot așa, în prima manșă (”repriză” dacă vreți) îi pulverizaseră pe români cu 2-0 într-un meci care dacă se termina 5-0 nu supăra pe nimeni.
Dar cel mai bun exemplu este meciul din 1985 cu Irlanda de Nord. România avea nevoie de victorie pentru a fi prezentă la campionatul mondial din 1986. Juca acasă și avea o echipă fenomenală (din care făceau parte jucători de talie mondială care-și duceau echipele de club constant în finale sau semifinale europene). Și… a bătut Irlanda de Nord cu 1-0 într-un meci care dacă se termina 12-1 pentru România nu s-ar fi supărat nimeni. Dar nu s-a terminat 12-1, ci 0-1. Irlanda de Nord apoi a făcut un blat de zile mari cu Anglia și uite-așa ei au mers la Mondial în Mexic și noi nu. Chit că noi jucam mai bine și-i mai și bătuserăm pe englezi.
Dar fotbalul se joacă pe goluri. În toate meciurile. Nu, nu pe impresie artistică, pe cornere, pe ”ocazii” sau pe număr de pase precise. În istorie nu rămâne că Irlanda de Nord în 1986 a jucat infect și a avut noroc cu carul. Ci rămâne că Irlanda de Nord a fost în elita fotbalului mondial participând la Cupa Mondială în 1986 – aceea fiind de altfel și ultima dată când acea națională a mai prins un turneu final. Ulterior, România avea să prindă trei turnee (1990, 1994 și 1998) și de Hagi (prima dată căpitan la acel 0-1 cu Irlanda de Nord) a tot continuat să audă lumea până în prezent. Echipa Irlandei de Nord din 1985 n-o mai ține minte nimeni, cu excepția împătimiților istoriei fotbalului și a bătrâneilor din Irlanda de Nord.
Am pățit și noi din astea de care a „pățit” Elveția aseară. Și nu doar cu Irlanda de Nord. În 2003, deplasările cu Norvegia și Danemarca (1-1 și respectiv 2-2) ne-au costat campionatul european din 2004. În Norvegia s-a ”dat” penalty împotriva României pe un henț comis în careu de un jucător negru norvegian (am voie să zic asta?) pe care arbitrul l-a văzut românesc. Iar de Danemarca-România 2-2 poate nici n-ar mai trebui să vorbesc. Sau poate ar trebui – că tot Emil Grădinescu a fost comentator și atunci:
Atunci Danemarca era România de aseară și România era Elveția de aseară.
Sunt zeci, dacă nu sute, de cazuri în care echipa națională a României sau o echipă românească în cupele europene, are meciul în mână și domină, deseori cu autoritate, și totuși adversarul izbutește un rezultat mare. Da, cu noroc, cu ajutorul de la arbitru, cu ce vreți voi. Dar rezultatul a rămas. Noi pe din afara Cupei Mondiale din 1986 sau europeanul din 2004. Nu mai zic de povestea ratării prezenței la mondialul din 2002, când ne-a eliminat FC Nimeni (Slovenia) cu golul unui jucător care nu marcase niciodată în 15 ani de carieră.
Am pățit-o de-atâtea ori. Și o dată, în sfârșit, o „pățim” și invers – în care noi smulgem un rezultat mare după ce am jucat infect (sau, mă rog, n-am jucat mai corect spus) și, în loc să ne bucurăm, dăm cu pietre în echipa națională. De ce?
Danezii și-au elogiat echipa națională după 2-2 cu România. Credeți că le-a păsat că nu-l meritau? Drept în supapă i-a durut. Performanța era ce conta. Pentru că se joacă pe goluri!
Retrospectivele fotbalistice din Irlanda și astăzi elogiază performanța din 1985. Nici astăzi nu menționează nimeni nici blaturile și nici bulanul excesiv – deși aceia au fost factorii care au dus la calificarea Irlandei de Nord, nicidecum jocul strălucit al echipei. Îi pasă cuiva că nu meritau? Normal că nu. S-a jucat pe goluri și Irlanda de Nord a marcat câte a trebuit, end of story.
Numai noi ne punem cenușă în cap ca proștii. Da, echipa a jucat prost, așa, și? Ba, mai rău, am văzut pe câte unii spunând că era de preferat să pierdem cu 3-0 dar să jucăm bine – bă voi sunteți normali la cap? Nu tati, eu preferam să jucăm și mai prost și să câștigăm cu 3-2. De preferință cu un gol marcat din ofsaid și unul dintr-un penalty care n-a fost. Ei, drăcie!
La câte coșmaruri am trăit noi cu Elveția, era chiar cazul să le băgăm mortul în casă o dată. În 1967 am ratat europeanul după 4-2 acasă și 1-7 (!!) în deplasare cu Florea Dumitrache și Dobrin în teren. Iar în 1994 era să nu ajungem să batem Argentina după ce Elveția ne-a băgat mortul în casă, cu Hagi și Gică Popescu în teren… 1-4 (!!!) – alt meci despre care nu vrem să ne amintim.
Fotbalul se joacă pe goluri. Și e de preferat să batem cu 1-0 pe Israel fără să jucăm nimic și, dacă se poate, Elveția să se împiedice de Andorra. De ce nu? Orice e posibil. Dacă Iordănescu ajunge să califice echipa jucând prost, e chiar foarte bine.
Nimeni nu-și mai amintește că am bătut Olanda cu gol din offside și am mers la Euro 2008. Toată lumea își amintește că am mers la Euro unde am avut ocazia să eliminăm Italia – și n-am făcut-o pentru că Mutu nu l-a putut învinge pe colegul său de la Juventus 🤷🏻♂️. Credeți că olandezii au smiorcăit prea mult după ce au fost bătuți pe nedrept? Nicidecum. Au zis ”atâta s-a putut” și și-au văzut de drum. Cum de altfel și elvețienii au zis la fel.
„Când mă uit în spate, îmi dau seama că trebuia să fim mai deștepți, pentru a conserva rezultatul. Dar nu îmi pot învinovăți echipa pentru că a continuat să atace. Dezamăgirea e uriașă, după acest rezultat în fața propriilor fani, pe un stadion arhiplin. Dar, avem suficientă calitate ca să nu fim foarte neliniștiți după acest rezultat.” – selecționerul Elveției (sursa)
Așadar, sper ca pe 9 septembrie Kosovo să învingă Elveția iar pe 21 noiembrie România să joace mai prost decât aseară și să învingă cu 3-2 din două goluri din offside și un autogol și să lase Elveția acasă și să meargă România și Israel la campionatul european. Na!
Astăzi e cea de-a 200-a vineri în care, cu răbdare, citesc vreo 150 de știri din care extrag vreo 20-și-ceva pentru a forma baza unui episod nou (vezi aici cum se face un podcast). Mă rog, vorba vine a 200-a vineri – căci uneori fac asta joia (că vinerea filmăm), alteori sâmbăta și de vreo două sau trei ori chiar duminica. De data asta, însă, filmăm duminică (dacă nu se întâmplă nimic nasol până atunci) însă rezolvai tot de azi. Că mâine avem amândoi altă treabă.
Promiseserăm segment retrospectiv pentru episodul aniversar. Are să fie și, de fapt, este deja disponibil de câteva zile în Donors’ Circle. Tot acolo e deja disponibil și desfășurătorul.
6 noiembrie 2016
Sunt aproape 7 ani de la acea după-amiază de sfârșit de octombrie când stăteam la o cafea cu Alin în bucătăria unui apartament muncitoresc din Mănăștur și bârfeam politică, printre altele. Și, dintr-una-ntr-alta a venit ideea: Ce-ar fi să punem o cameră în fața canapelei din dormitor și să bârfim știrile cu public?
Obiectivele erau mărunte și egoiste. Trebuia ceva activitate din motive de sănătate și abia deschisesem canalul în limba română. Erau alte vremuri.
Fidel Castro era încă președintele Cubei. Barack Obama era încă președintele SUA. Îl mai țineți minte? E ăla care-l ruga pe Medvedev să aibă un pic de răbdare cu invadarea Crimeei că o să aibă mai multă flexibilitate după alegeri. I-a urmat „omul rușilor” Trump – ăla care a băgat Muntenegru în NATO și l-a trimis pe Lindsay Graham la Kiev să înceapă procesul de modernizare a armatei ucrainene.
ISIS încă exista. Se dădea bătălia pentru Mosul în noiembrie 2016. Park Geun-hye era încă președinte al Coreei de Sud. Tare mândri erau leftiștii de ea – prima femeie președinte într-o țară profund patriarhală. Sigur, la finalul lunii avea să fie demisă și arestată. Rumen Radev abia câștigase primul mandat de președinte, iar Boyko Borisov era încă foarte stabil la putere (și avea să rămână până în 2020 când îl răsturna poporul fizic în timp ce românii stăteau ca proștii în casă cu mască pe rât).
La noi Cioloș era premier și guvernul său era tare ocupat cu obligativitatea brățărilor la morți și numai cu țăfărticat de la Stat. Obsesia USR cu certificarea și înserierea oamenilor avea să se repete de mai multe ori în următorii ani – dar semnele erau acolo încă de pe atunci. Și avertizasem de atunci și în privința certificării și în privința cenzurii.
Din multe puncte de vedere, o eră se termina în noiembrie 2016, așa cum și astăzi se termină din altele. În 2016 încă se pretindea neironic în public că oamenii noi în politică sunt o idee bună și nu râdea nimeni,… în afară de canapea. În 2023 doar cei finanțați de BND se mai abțin de la râs. În 2016 încă se pretindea că e teoria conspirației că guvernele practică supravegherea în masă ca rutină, nu ca excepție. Erai cu folia de staniol dacă aminteai de așa ceva în public. În 2023 mai are cineva curaj să râdă?
În noiembrie 2016 nivelul de cenzură pe internet era mult mai redus. Nici prin creanga minții nu mi-ar fi trecut în 2016 să fac site-ul ăsta. Sau să distribui podcasturile prin fișiere torrent (așa cum va fi și episodul 200). Nu era nevoie. Acum e. Mai ales că soborul mediatic beneficiază astăzi, pe bună dreptate, de un nivel de credibilitate mult mai mic decât în 2016. Disperarea e mare.
Apa trece, canapelele rămân
De-a lungul ultimilor 7 ani s-au întâmplat multe. Și cu lumea, și cu noi. Au tot fost proiecte personale, schimbări de direcție, de mod de lucru, de „cariere” dacă vreți (deși îmi displace profund termenul) dar cumva, cum necum, și, credeți-mă când vă spun, neplanificat, Podcast de Week-end a rămas constant.
Emisiuni mult mai bine finanțate nu izbuteau nici măcar să se apropie de audiența noastră și publicații mult mai bine finanțate, cu angajați full time și redacție cel puțin pe hârtie mai serioasă… au dispărut sau sunt o umbră a ceea ce erau în 2016. Dar podcastul nu doar c-a supraviețuit, dar s-a extins. Când editam segmentul retrospectiv nu-mi venea să cred cât de prost era sunetul… și cât de multe s-au îmbunătățit datorită vouă, celor care ați susținut efortul până acum și, sper eu, o veți mai face în continuare.
Nu știu să spun nici câte episoade vom mai face și nici foarte precis de ce fix formatul ăsta a supraviețuit dintre toate cele încercate. Întâmplarea are mult de-a face, aia-i clar.
De-a lungul anilor am enervat mulți oameni. Sute cel puțin. Dacă nu mii. Fie am înjurat prea mult, fie prea puțin, fie am vorbit despre ceva nepopular sau, invers, nu am vorbit despre vreo dramă sau subiect popular în colțurile congruente sau măcar asemenea de Internet. Am mai enervat oameni și pentru că am explicat rece și cinic niște vaci sacre. Sau pentru că am îndrăznit (oroare!) să cerem un pachet de țigări. La propriu.
Desigur, fix aceleași lucruri aduceau aprecieri din altă parte. În timp ce PNL-iștii nu mai știau cum să ne raporteze pentru că învățam oamenii cum să navigheze propaganda extremistă și măsurile covidopate iliberale, ilegale și ilegitime – oameni obișnuiți din categorii de la care nu mă așteptam în veci să aprecieze un astfel de podcast ne scriau să ne mulțumească pentru că i-am ajutat să-și păstreze sănătatea mintală între toate grupurile de dilii – de la cei care preziceau munți de cadavre, la milițienii care amenințau cu pușcăria dacă-ți exerciți dreptul constituțional la liberă circulație și, da, până la diliii mai mult sau mai puțin civili responsabili cu exagerările în direcția ailaltă – mai puțin periculoși, dar tot dilii.
La sfârșitul zilei, am refuzat să fim captivii audienței. Am făcut și multe greșeli (unele încă necorectate) și probabil vom mai face, căci doar cine nu muncește nu greșește. Dar, una peste alta, cred eu (și nu exclud să mă înșel) că motivul pentru care aproape 7 ani și 6 canapele mai târziu încă mai ies episoade e dat tocmai de faptul că nu ne-am luat foarte în serios. La sfârșitul zilei Podcast de Weekend e cu doi puleți pe-o canapea. Și atât. Take it or leave it, vorba partenerului strategic.
Episodul 200… pe luni
Pentru că e aniversare, episodul 200 va fi la liber pentru toată lumea și va apărea aici, pe site, în format video și audio, descărcabil de pe tracker-ul nostru de torrente. Nu doar pentru consecvență, dar și pentru că va conține segmente deja cenzurate de Youtube.
Readucem un generic mai vechi, vor fi trei pauze muzicale cu niște surprize și, în rest, va fi în mare un episod ca oricare altul.
