În urmă cu șase săptămâni am prezis că rotativa guvernamentală va fi după 1 iulie. Apoi podcastul a intrat în pauză. Astăzi, termenul oficial e 1 iulie. Și nu e chiar convingător.
Cât am lipsit, distinșii dascăli au intrat în grevă și sperăm noi să rămână în grevă cât mai mult cu putință. Profesorii din Ungaria încep să vină să predea în România pentru că-s salariile mai bune – ceea ce e încă un indiciu că greva profesorilor de la noi e un moft.
Între timp, avem și primul retailer alimentar românesc care atinge 100 de magazine. Nu e mult, dar e muncă cinstită. Iar capitalul autohton ar trebui susținut mai mult.
În segmentul geopolitic discutăm, firește, despre barajul de la Nova Kahovka (regiunea Herson), cel mai nou skirmish dintre Kosovo și Serbia dar și despre geopolitica în rapidă schimbare a Asiei Centrale. Toate predicțiile făcute în cursul anului trecut încep să se întâmple cu o viteză spectaculoasă.
Dar cel mai mult timp îl petrecem în segmentul geopolitic discutând despre summitul comunității politice europene ce a avut loc în Republica Moldova – o întâlnire informală dar care a adus și ceva claritate pe unele subiecte. Președintele Zelenski a menționat explicit România ca parte din soluționarea problemei transnistrene – un aspect deloc comentat în presa de la noi.
În fine, spre final discutăm despre spionii care vor să lucreze de acasă (nu, nu e glumă!), comitetul pentru investigarea influențelor rusești în Polonia, cel mai nou guvern din Bulgaria, alegerile ce se apropie în Grecia dar și aiuritoarea decizie CJUE în privința Poloniei.
Și, la final, menționăm o nouă predicție îndeplinită: tot mai multe universități se trezesc acționate în instanță pentru încălcarea contractelor de studiu în timpul dilelii pandemice. Oricum se vor termina procesele, tot bine va ieși pentru libertățile civile.
Și, cu asta, începem să ne pregătim mental pentru episodul 200 care va fi la liber săptămâna viitoare.
Am urmărit de la depărtare, de la Kiev, debutul grevei profesorilor. La primirea știrii am reacționat cam așa: Slava Bogu să țină cât mai mult!
Și iată că ține. Să sperăm că mai ține. Cât? Minimum încă 5 ani.
Nesimțirea, tupeul jegos și extremist, dar și infatuarea profesorimii sindicalizate merită tratată exact cum este acum tratată de acest Executiv: cu sictir și bocanci.
Tagma profesorimii (și nu doar din România!), la fel ca și tagma doftorimii, este de o aroganță, corupție și incompetență cum rar găsești în alte părți. Un loc de muncă în esență cu jumătate de normă, cu mai multe zile de concediu decât oricare altul, cu zero risc de-a fi concediat oricât de slab ți-ai face treaba – asta e „cariera” de profesor în anul curent. Și ăștia, ăștia bă, au tupeul să ceară mai mulți bani? Dimpotrivă! Se poate argumenta perfect rezonabil că salariile profesorilor în acest moment sunt deja prea mari.
Inflația a făcut mult rău, dar a făcut și câteva lucruri bune. Printre acestea putem consemna ajustarea salariilor profesorilor în jos – adică mai aproape de valoarea lor reală. Dacă guvernul nu are ouăle necesare să scadă salariile profesorilor, lasă că o face inflația. Măcar cu atât să ne alegem din criză!
Executivul a făcut foarte bine că i-a tratat cu sictir. Singurul reproș pe care l-aș avea e că n-a pus și Jandarmeria pe ei. Auzi tupeu la ei:
Nu ne mai trimiteți la clase! Schimbați-vă discursul și asumați-vă că educația va fi prioritate națională (sursa)
Așa… și dacă nu, ce se-ntâmplă?
Nu, serios, în meandrele concretului și-n sinergia faptelor, ce se-ntâmplă mai exact dacă continuăm să votăm politicieni care vă tratează fix cum meritați?
Având în vedere calitatea serviciilor prestate, plătitorii de taxe ar trebui să iasă în stradă și să ceară scăderea cheltuielilor cu ”educația”. Ideal cifra ar fi zero absolut. Dar dacă asta nu se poate, haideți măcar să revenim la sistemul din vremea lui Cuza: Patru clase și atât. Cine vrea mai mult, își plătește.
Disperarea mare în rândul greviștilor este că și societatea e deja „coaptă” pentru un argument de tipul ăsta. Acum 20 de ani, o grevă așa de lungă era o tragedie. Amenințările cu înghețat anul școlar sau amânarea/anularea examenelor de final puneau presiune politică enormă pe guvern (a pățit-o și Văcăroiu, și Ciorbea, și Isărescu, și Năstase, și Tăriceanu).
Greva de 5 săptămâni din ianuarie-februarie 2000 poate fi creditată drept lovitura de grație dată coaliției CDR. Isărescu a rezolvat-o cu un OUG care azi ar fi direct neconstituțional. Însă în 2000 societatea era încă formată din foarte mulți votanți cu personalitate care dădea mai mult de doi scuipați pe părerile profesorilor și care chiar credeau neironic că profesorii sunt altceva decât niște bugetari incompetenți, lacomi, corupți și generalmente inutili, a căror autoritate este în sine ilegitimă oricum.
Din fericire, grație biologiei dar și îmbunătățirii situației economice, astăzi foarte puțini mai cred balivernele derivate din Domnu Trandafir. De altfel, Domnu Trandafir e în sine un exemplu de Rău comis societății de tagma profesorimii – întrucât povestioara este prezentată pruncilor în cheie propagandistă, nefiindu-le niciodată adus la cunoștință faptul că povestioara reprezintă propagandă deșănțată scrisă de un activist de extremă-Stânga.
Și cum astăzi prea puțini mai cred în poveștile cu Domnu Trandafir, reacția în societate la greva profesorilor nu mai este ca cea din anul 2000. Astăzi prea puțini mai dau doi scuipați pe subiect și și mai puțini se deranjează să pună presiune politică pe guvern. Nu sunt încă mulți ca mine – care să fie chiar mulțumiți de răspunsul guvernului (adică acela de a nu face nimic) – dar nepăsarea funcționează tot în direcția poziției noastre. Ce mă? Fac profii grevă? Cui îi pasă? 🤷🏻♂️
Îmi spuneau niște amici mai apropiați de domeniu că poate greva ar fi mai legitimă – sau măcar revendicarea – dacă am discuta și despre criterii de performanță, evaluări, etc. Știți ce? Nu-mi pasă. Poate acum 20 de ani aș fi fost dispus să discut (și) în termenii ăștia. Dar acum nu-mi mai pasă. Criteriile de performanță ar fi fost bune… acum 25 de ani. Poate și cum 15 ani. Astăzi însă sunt un subiect din zona sexului îngerilor.
Realitatea este că școala de stat, ca normă statistică, este un nutreț. Reprezintă mai degrabă o piedică pentru individ. Și o cheltuială aproape integral inutilă pentru societate. Soluția este privatizarea, de preferință integrală, a subiectului.
A existat educație și înainte de școlile de Stat. Va exista și după, fiți siguri.
În privat, profesorii sunt plătiți mai bine. Dar și concediați mult mai repede dacă freacă lula. Și concediați chiar imediat dacă abuzează elevii – spre deosebire de Stat unde profesorii nu sunt concediați în principiu niciodată. Nici măcar când sunt cercetați penal pentru abuzuri. Nici măcar după ce sunt condamnați definitiv de o instanță pentru abuzuri îngrozitoare la adresa elevilor. Nici măcar atunci nu pot fi concediați acești bugetari de lux plătiți deja regește raportat la calitatea „muncii” pe care o prestează. Și ăștia vor mai mulți bani? Sictir, mă!
În privat nu există așa ceva. Niciun administrator de școală privată nu-și permite să țină profesori bătăuși la catedră (indiferent de ce spune instanța) căci scandalul iscat riscă să dărâme școala, financiar vorbind.
În aceste condiții, greva ar trebui stimulată să țină oricât. Și 5 ani dacă e nevoie. Și 10 ani. Oricât e nevoie până se duce de jure în cap întreg eșafodajul sistemico-instituțional al jafului, prostiei și nebuniei, denumit eufemistic ”sistem de învățământ”. Putem pune pariu că nu-i va duce nimeni dorul.
Acum 20 de ani mai aveai cu ce să ameninți: că dacă nu li se dă ce vor, va scădea calitatea, că nu-ș ce, că nu-ș cum… în fine. Astăzi, însă, nicio amenințare sindicalistă nu valorează mai mult decât o bucată de hârtie igienică folosită deja pe-o parte.
Serios! Nu se întâmplă nimic dacă le spunem acestor nesimțiți NU. Nu mă, nu vă dăm salarii mai mari. Nu doar pentru că nu sunt bani, ci onest, pentru că nu vrem și pentru că nu meritați și pentru că, foarte sincer, nu ne doare nici între fese de voi. Marș la Profi la scanat curpapir dacă vreți mai mulți bani. Mă rog, pe unii profesori nu i-aș lăsa nici măcar să-mi scaneze curpapirul, dar asta e o altă discuție.
E timpul să admitem onest că părinții știu mai bine decât birocrații și bugetarii în general. Să readucem educația acolo unde îi este locul: în familie și în instituții asociate voluntar. Prăbușirea și de jure a nebuniei numite eufemistic ”sistem de învățământ” nu poate să vină mai repede!
Starea de grevă e foarte bună. În sfârșit sunt copiii lăsați în pace. Insh’allah să mai țină. Oricât e nevoie până securizăm dreptul copiilor de-a fi lăsați în pace de tot.
Viziunea de tip ”România educată” (dar și versiunile trecute, cu Funeriu cu tot) trebuie repudiate din rădăcină ca fiind în sine un Rău. Însăși ideea de-a instituționaliza copiii 12-15 ani (că așa scrie în lege, apropo, știați?) este o dileală extremistă și cu cât se sparge acest buboi purulent mai repede, cu atât mai bine.
Profesorii de la Stat sunt neesențiali. De aceea le susțin greva! Pentru că măcar cât sunt în grevă nu ne costă!
Episodul complet se poate descărca din Donors’ Circle sau pagina dedicată
Se pare că „rotativa” se amână. Iar. Atât din motive financiare cât și politice (și undeva pe fundal și logistico-legale). Ca să nu vă uitați la asta (mai ales la partea financiară), Divizia Presă a pregătit pentru voi știri precum importanta discuție despre mutarea datei Paștilor (lol), vizita Katalinei Novák la Carei, ceva nebuloasă cu tăieri de pe la bugetari dar și evenimente mai mici ridicate brusc la rang de primă pagină (mai un accident de autobuz, mai o bătaie la Hurșdinții de Sus, și tot așa).
Pentru că e mai bine să discute boborul despre asta decât despre faptul că PSD-PNL au scris bugetul cu picioarele, despre faptul că angajații SGG sunt puși să dea bani din buzunar pentru programul lui Ludovic Orban de miluit presa în 2020 sau despre raportul comisiei parlamentare privind dileala pandemică, raport care confirmă aproape toate acuzațiile de corupție pe care le formularăm noi ăștia, necrotaliați cu 2 sau 3 ani în urmă.
De asemenea, nu am vrea să observăm că TVR a izbutit performanța de a pierde o căciulă de bani din afacerea Cupei Mondiale – deși audiențe au fost. În principiu, în segmentul intern discutăm despre știri la care nu ar fi trebuit să vă uitați.
În segmentul geopolitic discutăm despre transformările la nivel de infrastructură ce au loc în zona Intermarium/3SI, pregătirea sezonului de mitinguri în Republica Moldova și foarte multă clovnerie rusească.
De asemenea, discutăm despre inculparea de către DoJ a unei mișcări rasiste de extremă-Stânga pentru activități pro-ruse precum și despre vizitele de la nivel înalt din ultima săptămână – președintele României mergând în Brazilia imediat după ce Lula a tușit în rusă iar secretarul general al NATO mergând la Kiev pentru un bait.
În segmentul extern urmărim îndeaproape negocierile privind formarea guvernului în Bulgaria precum și campania electorală din Turcia – cu tot contextul mai larg și ultimele evoluții – întrucât este și ultimul episod înainte de alegeri.
Spre final discutăm despre dosarul penal în care este inculpată Ursula von der Leyen și apoi acordăm atenție sporită măsurilor din ce în ce mai neconvenționale din Asia de Sud-Est în încercarea disperată a guvernelor de-a-i scoate pe tineri din casă (spoiler: nu merge).
Și, apoi, chiar la final, discutăm un pic și despre boală mintală Twitter întrucât presa de bon-ton din Occident a elevat subiectul mult mai sus decât merită, cosumând atenția și nervii a sute de milioane de oameni, în mare parte fix degeaba.
Comentariatul românesc, format în majoritatea sa (încă) de generația cu cheia la gât, nu poate accepta sub nicio formă faptul că România se face bine. Pas cu pas, da, mai lent decât ne-am dori, dar cu consecvență.
Dar motivul pentru care comentariatul românesc e așa nu e doar pentru că-i crescut în comunism (sau perioada tulbure a anilor ’90 ai secolului trecut) și nici pentru că este sub influența cinismului care caracterizează (altfel pe bună dreptate) vasta majoritate a publicului din România.
Motivul pentru care comentariatul românesc este atât de refractar la știri pozitive despre România e pentru că majoritatea lucrurilor bune se întâmplă și gata. Deseori nici nu scrie la ziar. Și se întâmplă fie indiferent de voința planificatorilor și politicienilor, fie chiar explicit împotriva și în ciuda planificatorilor și politicienilor. Iar asta deranjează.
Să luăm de exemplu știrea potrivit căreia România a egalat/depășit Portugalia în ceea ce privește nivelul de trai. O știre perfect logică și pe care o așteptam încă din februarie anul trecut. De altfel, e foarte probabil ca momentul să se fi petrecut spre finalul anului 2021 (când Portugalia înțepa oamenii cu forța cu Armata și era lăudată pentru asta de vitele cornute din presa românească) și abia acum Eurostat prinde din urmă datele și le reflectă clar.
Această performanță este consecința logică a trendurilor economice dar, da, și a deciziilor politice. Portughezii votează între foarte stânga și extremă-stânga de 25 de ani. Stânga pe bune, nu ca la noi un de partidul ”de stânga” se ceartă cu partidul ”de dreapta” dacă trebuie întâi scăzute cheltuielile și apoi scăzute taxele sau invers (așa a fost dezbaterea în 2016, dacă mai țineți minte).
O parte din presă/comentariat a prezentat știrea în cheia asta: România depășește și o țară care nu a trecut prin comunism (arătându-se că depășiserăm deja Ungaria). Însă această cheie e greșită factual. În 2021, România depășise și Grecia.
Și fiți fără grijă – nu mai e mult și „sărim” și peste Spania (aproape sigur „de mână” cu Polonia). Recent, administrația Morawiecki anunța că nu se prea mai înțelege cu Ungaria din cauza diferențelor privind abordarea față de războiul din Ucraina. E drept că Problema Rusă reprezintă o prioritate pentru clasa politică de la Varșovia și, drept urmare, diferendul cu administrația Orbán ar putea fi decisiv.
Însă motivul pentru care administrația Morawiecki abordează proactiv România e și unul economic. Aici se pot face afaceri. Sunt bani. Care mai și valorează ceva spre deosebire de forinți.
Orbánomics (dar și corespondentul Erdoğanomics) reprezintă nutreț. Cifrele sunt clare și sunt ușor verificabile printr-o simplă călătorie până la ‘Stanbul sau Budapesta.
Însă aceste realități (vizibile de ani buni deja) care ne pun pe cea mai bună traiectorie economică din întreaga noastră existență ca nație, nu numai că nu sunt internalizate de comentariatul românesc – dar sunt chiar vehement contestate. Dacă nu scria „Eurostat” pe grafic ar fi zis direct că-i dezinformare rusă. Ar fi fost în stare. Pe Canapea am luat un hectar de înjurături în 2018 când, la Business Forumul din cadrul 3SI am prezis fix lucrurile astea: Că va fi infrastructură nord-sud, că va fi alianță cu Polonia, că nemții se vor faulta singuri (tocmai au făcut-o ieri) și că economic o vom duce peste din ce în ce mai multe țări din vestul Europei.
Nu merită în sfântă zi de Paște să-mi bat capul privind de ce comentariatul românesc scoate atât de multe prostii pe gură și pe tastatură deși au cifrele în față, însă am un sfat: Nu-i mai băgați în seamă. Deloc.
Trebuie să înțelegem (noi, populimea, civilii, câți am mai rămas) că tot ce trebuie să facem e să continuăm ce făcurăm până acum. Keep calm and carry on. Și să avem grijă la stocurile de popcorn căci inevitabil comentariatul românesc va continua să se facă de râs.
„Nu ne mai facem bine” trebuie să dispară din vocabular. Și cei care o spun neironic trebuie luați la mișto cât mai brutal. Și des. Așa cum îi faci oricărui mincinos în public 🤷🏻♂️
Căci adevărul e că ne facem bine. Încet, încetișor, dar consecvent. Experiențele din 1997 și 2009-10 ne-au învățat (da, pe noi, populimea) niște lucruri. Cum ar fi să nu avem încredere că ne va salva guvernul, să nu avem încredere în bănci (ce bine pică asta!) și să punem ouăle în mai multe coșuri. Rezultatul? Una dintre cele mai complexe și sofisticate economii ale lumii (traducere: rezistentă la șocuri) care, încet dar sigur, își ia locul cuvenit în Europa.
E drept, ne ajută și faptul că vestul Europei nu e doar condus de cretini dar și populat de mai mulți cretini (proporțional vorbind) decât România. E perfect firesc ca România să fie peste țările PIIGS (mai țineți minte acronimul?) – și o să fie. Așa cum este deja peste Ungaria, Grecia și Protugalia. Va fi și peste Italia și peste Spania. Răbdare și tutun. Capitalismul întotdeauna face dreptate – doar că-i ia uneori prea mult.
Singurul lucru de care avem nevoie e să fim lăsați în pace. Iar asta se rezolvă extern prin apropierea de proiectul Intermarium/3SI iar intern prin continuarea muncii de-a-i ține pe politicieni ocupați cu nimicuri.
Comentariatul românesc se plânge că politicienii nu fac nimic – dar asta e greșit. Politicienii români chiar fac lucruri – și de-aia nu creștem mai repede. Poate găsim o clasă politică ce pe bune să nu facă nimic. Ar fi de departe cea mai utilă pentru Țară de la Revoluție încoace.
Aveți încredere în proces, nu în oameni. Procesul economic e unul real și nu poate fi fentat la nesfârșit. Oamenii însă se mai schimbă, mai mint, mai sunt corupți sau sunt direct ticăloși.
Îndrăzniți să credeți în România! Merită! Inclusiv la portofel!
În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.
De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.
E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.
Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.
1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)
Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.
De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.
Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.
Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.
Așa a arăta browser-ul meu vineri dimineață
Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.
Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.
Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).
2. Scrierea desfășurătorului (două ore)
Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.
Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.
Extras din desfășurătorul pentru episodul 197 din Podcast de Week-end.
Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.
Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.
Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.
La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.
3. Logistica (o oră)
Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.
Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.
Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.
De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.
Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.
4. Filmarea efectivă
Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.
Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).
În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.
5. Descărcarea fișierelor (două ore)
Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).
Cu roșu: Folderele cu fișierele brute pentru episodul 196
Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.
Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.
6. Editarea (minimum două ore)
De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.
Timeline-ul final pentru episodul 197
Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.
După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.
Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.
Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.
7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)
Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.
Renderizarea versiunii scurte a episodului (cea care ajunge pe Youtube)
Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.
Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.
Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.
Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.
Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.
8. Publicarea (maximum două ore)
Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.
Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:
Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)
Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).
9. Post-publicare
Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).
În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.
Epilog
Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.
Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.
N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.
De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.
Episodul complet se poate descărca din Donors’ Circle sau pagina dedicată
Se apropie așa-numita ”rotativă” astfel că partidele sunt mai în trepidație ca oricând întrucât, firesc, nu au încredere unele în altele. Mai mult, PSD ar vrea să atenueze inevitabila erodare ce-i așteaptă din momentul în care vor avea premierul.
Astfel, social-democrații se prezintă cu un mesaj de austeritate și inconspicuous shilling pentru ”patriotism economic” – doar că à là PSD, original așa.
Pe fundal, avansează mai multe dosare penale din așa-zisa pandemie, ce-a mai rămas din PMP încearcă să construiască ceva pentru a preveni desființarea iar fostul preș al USR a fost luat pe capotă cu troțkinetă cu tot.
Între timp, alianța României cu Polonia se consolidează indiferent de părerea civililor care tușesc fie în chirilică fie în umlaut iar partea esențială din proiectul 3SI – creșterea conectivității dintre țările Intermarium – își vede liniștită de drum, chiar dacă Divizia Presă de la noi nu o vede. Este totuși rușinos cât de puțin a fost vizibilă vizita lui Szijjártó Péter în România – mai ales că privea proiecte din infrastructură despre care altfel „presa” pretinde să fie foarte interesată.
În segmentul geopolitic discutăm despre aderarea Finlandei la NATO, vizita (sau, mai precis, eșecul diplomatic al lui) Macron și al Ursulei la Beijing, preocupările reale ale diplomației chineze (hint: nicidecum Европейски съюз), noua configurație politică din Finlanda și Muntenegru (presa din România nici n-a știut c-au fost alegeri în Muntenegru), protestele din Bosnia Herzegovina dar și cele mai recente power struggles de la Kremlin.
Pe final discutăm suplimentar complicata situație politică din Bulgaria, progresul anchetei privind atacurile violente de stradă comise de extremiști de stânga din Germania în capitala Ungariei, reconfigurările de pe scena politică franceză, cele mai recente vise feministe ale Uniunii Europene, potențialul de atentate teroriste islamiste din Suedia și intersecția cu libertatea de exprimare, precum și progresul enorm în relațiile bilaterale turco-armene.
La final discutăm puțin despre Știință™. Vedeți voi, oamenii de știință™ au descoperit că dacă a tușit mașina prea tare, serul anticovidian se transformă în apă chioară. Nu, serios! Niște oameni au încasat sute de mii de euro bani publici ca să facă un studiu pe tema asta. Atât s-a putut.
În aproape 200 de săptămâni pe care le-am trecut în revistă pe Canapea, au fost măcar 15 (cu tot cu asta ce tocmai a trecut) în care, sincer, am simțit că fluxul de știri își bate joc de noi. Nu în sensul că nu au fost știri (slow news days una după alta, se întâmplă și aia, dar mai rar) ci în sensul c-au fost nenumărate știri, dar care n-au niciun sens.
Văzând acestea, zis-am să mergem la Marșul pentru Viață că poate așa mai prindem o știre de-acolo dar nici asta n-a fost să fie, evenimentul fiind plictisitor în cel mai bun caz.
Dar, măcar am lămurit una din nadele aruncate pe piață – povestea cu religia ca materie la bac – un subiect inerent neserios și tratat ca atare chiar și de cei ce teoretic ar trebui să-l favorizeze. Tot în segmentul public discutăm și de celălalt subiect momeală, recte avionul cu care a zburat Iohannis 😴
Între timp, apare un nou partid: USR.pdf. Și nu, nu-i o glumă. Adică este, dar nu e satiră. Pe fundal, PSD și-a asigurat Ministerul Justiției. Un subiect-scandal,… ai zice important. Dar clasa clevetitoare teoretic interesată e ocupată să discute religia la Bac 🤷🏻♂️
Pe fundal CNCD e ocupat cu amenzi pentru meme-uri sau pentru comentarii adevărate despre șpăgarii eroi criminali căci, vedeți voi, în RSR șpăgarii au nu doar dreptul să te omoare, dar au și dreptul ”social” de-a nu fi insultați în timp ce te omoară.
Și că veni vorba de șpăgari, la finalul segmentului public discutăm puțin și despre instituțiile-parazit din RSR – precum Uniunea Muzicologilor și Compozitorilor din România, Uniunea Scriitorilor, Centrul Național al Cinematografiei și alte instituții a căror existență e bazată exclusiv pe hoție pe față.
În segmentul geopolitic în sfârșit trecem la lucruri mai serioase, dar nu înainte de-a discuta despre disputa dintre actualul ministru al afacerilor externe (Bogdan Aurescu) și prim-vicepreședintele PNL Rareș Bogdan. Ministrul de externe l-a comparat pe șeful său pe linie de partid cu goarna rusească Sputnik după ce Rareș Bogdan a îndrăznit să remarce niște lucruri adevărate despre activitatea Excelenței Sale. S-a lăsat cu sânge pe pereți. Destul de amuzant.
Apoi, ca de obicei, le luăm la rând în jurul Rusiei: Premierul Armeniei se stropșește la Putin pe față notând în public prestația jalnică a „pacificatorilor” ruși în Karabakh; încă un membru al cabinetului de la Belgrad notează că Serbia ar trebui să adopte sancțiuni împotriva Rusiei, Finlanda depășește opoziția Turciei și în esență își asigură intrarea în NATO iar președintele Uzbekistanului schimbă răspunsul clasic din era Karimov despre geopolitica națiunii din Asia Centrală.
Tot în segmentul geopolitică discutăm și trei controverse: Declarațiile lui Ron DeSantis, scrisoarea către Volodîmîr Zelenski cu privire la faptul că membrii regimului separatist de la Tiraspol au pașapoarte ucrainene cam în răspăr chiar cu legea ucraineană și incidentul cu drona americană spațiul aerian internațional deasupra Mării Negre, în acest ultim caz controversa fiind mai degrabă modul jalnic în care Divizia Presă a tratat incidentul.
În știri externe aflăm că planurile Comisiei Europene au toate șansele să dea cu multă disonanță cognitivă eurofanaticilor.
Pe de o parte, evrosoyuz va cere bani cetățenilor moldoveni, britanici, americani sau canadieni pentru privilegiul de-a călători pe-aici. O ocazie bună pentru Partidul Șor să mai adune niște voturi.
Pe de altă parte, Comisia pregătește o versiune europeană a Foreign Agents Registration Act – adică fix tipul de lege pe care aceeași Comisie o înjura de mama focului acum nici 10 zile când aceasta era introdusă la Tbilisi (sigur, proiectul gruzin era prost scris, însă nu pe motivele alea a fost criticat de Comisie). ONG-urile zice-se ”pro-democrație” deja sunt în trepidații (printre altele pentur că aproape toate iau bani din Qatar sau China).
Tot în ultimul segment discutăm pe larg faptul că, senin, și din senin, în Nemția tocmai s-a transmis la televizor întreaga viziune canapelistă asupra pandemiei și vaccinării: în speță faptul că ministrul Lauterbach e un polititruc corupt, incompetent, mincinos și posibil plagiator (și nicidecum vreun profesionist lăudabil), că serul cu miocardită a rănit sute de mii de nemți care acum dau statul în judecată în corpore și mulți riscă să moară la propriu cu dreptatea în mână (pe lângă cei care au murit deja și de care nu știe mai nimeni), precum și despre profiturile imense și contractele oneroase semnate la nivel de Evrosoyuz cu Big Pharma. Toate astea, în 11 minute la ZDF. Vom arăta segmentul integral și-l vom comenta pe îndelete.
Și, în fine, la final adresăm și panicile bancare – cu exemple suplimentare față de ce-a oferit presa românească, dar și cu context (acea noțiune complet străină presei de la noi).
Un episod dens, cât să țină pentru perioada imediat următoare când focusul se mută pe alte proiecte. Detalii, în Donors’ Cicle.
Am ales titlul înainte să apară știrea despre Silicon Valley Bank, subiect pe care îl urmărim cu atenție în speranța că cele mai negre scenarii se vor și întâmpla de luni încolo pentru a întări și mai mult piciorul în dinți binemeritat pentru „industria” tech dar și pentru grifturile climatologice (toate bine ”investite” tot prin SVB).
Însă titlul l-am ales după cele mai recente evaluări ale experților în ceea ce privește „tehnologia” 5G care… să vezi surpriză… nu merge. Și nu că nu merge as advertised ci nu merge în esență deloc. Bani aruncați pe fereastră. E complet incidental faptul că noi am zis asta încă din 2020 de când începuse shilling-ul (sau sales pitch-ul, dacă termenul de shilling vă deranjează).
În realitate, 5G se alătură unei pleiade aproape interminabile din ultimii 20 de ani de ”tech” care e de fapt doar grift și-atât. Niște băjeți fac niște bani și cam aia e.
Între timp, Nicu Ștefănuță a izbutit să fie dat afară și de la RPR, onor autoritățile fac cărare la DNA sau prin comisii la audieri privind deciziile lor din așa-zisa pandemie, aflăm săptămâna asta de o nouă instituție de care nu știam că există, Justiția încă o dată face ce trebuie aplatizând popririle pe conturi de Revolut iar Avocatul Poporului face din nou ce trebuie atacând la CCR legea prin care Regimul vrea să monitorizeze toți jucătorii pentru binele lor.
Tot în segmentul intern discutăm despre necesitatea învățării unei meserii dar și despre povara asupra plătitorilor de taxe pentru a susține handbalul. Echipa națională de handbal masculin a Insulelor Feroe a măturat terenul cu România. De ce mai exact plătim noi cu toții pentru un sport care produce asemenea „rezultate”?!
În spatele paywall-ului, în segmentul geopolitic, discutăm despre legea agenților străini din Georgia, presupusa tentativă de atentat terorist de la Tiraspol, despre cum îi apucă grija pe toți de Nord Stream așa brusc deodată la aproape 7 luni de la eveniment, câte ceva despre Auchan, despre spălări de bani prin cazinouri și, puțin așa, despre Lukașenka și Wagner.
În știri externe continuăm să urmărim subiectul campaniei electorale din Turcia, unde opoziția a prezentat candidat comun. Din acest episod adăugăm și Spania pe lista de țări a căror campanie se încinge, PSOE având toate șansele să repete performanța din 2014 când erau să nu prindă Parlamentul din postura de partid de guvernământ. Și atunci tot după niște exagerări totalitare.
Tot în știri externe discutăm despre rezultatele chiar foarte bune aduse de Eurobarometrul pe 2023 care arată că cel puțin 45% dintre tinerii români au înțeles că евроГейский союз nu are cum să fie un lucru bun. Același eurobarometru vine cu mai multe știri pozitive în ceea ce privește obiectivul esențial de aplatizare a eurofanatismului din RSR. Este esențială promovarea Intermarium pe termen scurt și mediu (ca viziune pozitivă) însă nu trebuie neglijat aspectul aplatizării UE. À la longue, Intermarium trebuie să înlcouiască UE, nu doar s-o suplinească. Mai e mult până departe, dar suntem pe drumul cel bun.
Și, în fine, tot în știri externe discutăm despre așa-zisa pandemie. Mai precis despre Lockdown Files care confirmă tot ce vă povestirăm anii precedenți. Pentru extra-amuzament am tradus pentru voi și un articol din cea mai prestigioasă revistă de știință din Scandinavia care spune cam același lucru pe care noi l-am spus în iunie 2020 din Suedia.
Un episod dens, primul dintr-o serie de experimente cu paywalls. Vedem ce iese. Noi să fim sănătoși 🤷🏻♂️
IÚRTĂ ~e f. (la popoarele nomade din Asia Centrală) Locuință demontabilă, de formă conică sau semisferică, acoperită cu pâslă, rogojini sau piei.
Diplomația americană a fost atentă la iurtă săptămâna aceasta, Antony Blinken izbutind prima vizită de succes de la instalarea administrației Biden. Subiectul n-a fost discutat mai deloc în limba română, dincolo de momentul în care audiența a râs (pe bună dreptate) de Lavrov.
Numărul de bugetari în România a continuat să crească în ultimii ani atât de mult încât statul refuză să mai publice sau să ofere la cerere cifrele complete. Între timp, poveștile presei continuă să fie demolate de realitate – Vasile Dîncu (numit pro-rus de către presă) a fost decorat de Ucraina, 2/3 dintre bucureșteni nu sunt mulțumiți de activitatea primarului general iar în sondaje cresc partidele despre care presa spune că sunt Dracu’.
În segmentul geopolitic discutăm despre prostestele de la Chișinău, despre lumea rusă în practică, dar și despre diplomația americană și cea rusă întrucât săptămâna ce tocmai se încheie a fost una mult mai importantă decât s-a văzut în Divizia Presă din RSR.
Între timp, se pare că PKK chiar finanța activități teroriste din Suedia (așa cum a tot acuzat președintele Turciei); GRECO în sfârșit observă corupția endemică din Austria iar Parchetul European e tare supărat că bulgarii au ignorat poveștile încălziste ale Comisiei.
Spre final luăm niște subiecte mai puțin discutate – precum abuzul de social media, rasismul instituționalizat împotriva albilor, emigrația dinspre vest spre est și politica fiscală a SUA, căreia Curtea Supremă i-a mai tăiat recent din elan.
După un an de problemă rusă în imediata noastră vecinătate în sfârșit se deschide și dulapul cu bunătăți: închiderea Centrului Rus de ”Cultură” și ”Știință” (în sfârșit!!), Dulapul vorbind ceva mai deschis despre B9, sancțiuni asupra Raiffeisen Bank – toate sunt în sfârșit pe masă. Uf! Că tare mult a mai durat.
Pe fundal, guvernul ar vrea să modifice legea ONG-urilor pentru a mai „tunde” din procesele frivole înaintate de organizațiile ecologiste însă, ca de obicei, actul normativ e scris prost – dar măcar iese de-o agitațiune care să țină plebea ocupată. Tot subiect de ținut plebea ocupată e și Bâstroe și, spre surprinderea aproape a tuturor, cea mai echilibrată poziție din partea unui politician vine de la… Kelemen Hunor. Wow!
Tot în știri interne discutăm despre șpăgile nesimțite și medicii eroi care omoară sau schilodesc oameni pentru bani și arătăm că recentul caz Tesloianu nu este nici pe departe singurul sau vreo excepție ci cât se poate de normă în rândul eroilor în halate albe de la Stat. Și apoi discutăm despre pensiile speciale nesimțite ale foștilor sportivi. Plătitorii de taxe plătesc peste €35.000 anual unor ”pensionari” în vârstă de 32, 33, 38 de ani. Nu e totuși cam mult?
În segmentul geopolitic, firește, discutăm despre podcastul lui Putin, podcastul lui Biden, castele gonflabile, panic porn-ul legat de Transnistria și despre cum România este furnizorul nr. 1 de benzină al Ucrainei de departe.
O atenție sporită vom da turneului de săptămâna viitoare a șefului diplomației americane în Asia Centrală, precum și datelor celui mai recent sondaj privind atitudinea românilor față de războiul din Ucraina.
În știri externe, discutăm pe larg despre criza medicamentelor din Nemția, decizia instanței britanice în cazul Shamina Begum, cele mai noi socialisme din Portugalia și cum abordează regimul Erdoğan în continuare situația din Turcia.
La final discutăm un pic despre Meta Verified în contextul trendului mult mai larg de (re)balcanizare a Internetului.
