Fix cum tastez rândurile astea, tăt soborul mediatic, clasa clevetitoare și politicienii sunt uniți în cuget și-n simțiri condamnând decizia comitetului JAI privind extinderea spațiului Schengen. Comitetu’ lu’ Pește (despre care 99%+ dintre cetățenii României nici nu știau că există până ieri) a zis că România mai are de așteptat până să intre în Schengen. Această decizie este una excelentă.

De ce spun că e una excelentă când toată lumea zice invers? Pentru că îndrăznesc să mă uit doi-trei pași în față. Și știu că voi avea drepatate, la fel cum am știut că voi avea dreptate și cu așa-zisa pandemie (tot așa când toată lumea zicea invers).

Să le luăm pe rând.

Siguranța națională

Aderarea la Schengen reprezintă în mod intrinsec o amenințare la adresa siguranței naționale. Faptul că în România controalele la frontieră sunt în cotinuare tot acolo așa cum au fost dintotdeauna reprezintă un lucru bun.

Da, știu, frontierele noastre nu-s chiar cele mai sigure din lume. Dar sunt mai sigure (sau măcar mai puțin poroase) decât ale Austriei și Olandei (țări care au votat împotriva aderării României).

Sigur că ele în sine controalele la frontieră nu reprezintă o barieră de netrecut – dar reprezintă un filtru în plus, pe lângă toate celelalte.

În plus, dubioșii insuficient verificați din Orientul Mijlociu cărora li s-a dat cu roaba statut de refugiat între 2015 și 2017, nu pot legal să vină pe-aici. Căci permisul lor de ședere acoperă doar zona Schengen. Iar asta este în sine un lucru bun.

Nu-i mare brânză

Dacă nu ești transportator, neapartenența României la Schengen nu reprezintă vreo mare problemă. Și dacă ești om normal (adică nu dintre ăia care conduc ca bezmeticii din Spania până în România când există zboruri la €30), neapartenența la Schengen reprezintă fix nimic.

Cel mai nasol lucru pe care-l pățești este că atunci când ieși/intri cu trenul spre Ungaria, oprește cât de 3 țigări în Curtici/Episcopia Bihor/Valea lui Mihai. Dacă intrăm în Schengen, trenul va opri cât de două țigări, căci doar locomotiva s-ar schimba și n-ar mai trece și Poliția de Frontieră prin vagoane. Atât.

Întreaga campanie de presă (pe care ați mai văzut-o și în 2011, dacă ați fost atenți) e finanțată aproape exclusiv de transportatori, cărora li se adaugă niște grupuri de interese mai obscure (nu neapărat malefice, dar în niciun caz reprezentative pentru populația generală a României). Altfel spus, subiectul Schengen este unul tehnocratic pentru o nișă minusculă. Nicidecum un interes major pentru vasta majoritate a cetățenilor români.

Impactul politic

Aici sunt cele mai multe vești bune.

Tot ce am povestit despre ”occidentul civilizat vest-european” în ultimii 6 ani în formatul ăsta (și în ultimii 17-18 în alte formate) devine acum peste noapte mainstream. Dar tot.

Și putinismul intrinsec al Austriei; și faptul că Olanda e un narcostat violent care în mod normal n-ar trebui să facă parte din UE și nu s-ar califica pentru aderare dacă ar depune candidatura astăzi; și perfidia clasei politice germane; și faptul că evro-soyuz este o organizație exclusiv politică și nicidecum vreo ”civilizație bazată pe reguli” și alte prostii de doi bani îndrugate la nesfârșit de minoritatea eurofanatică din România… dar și multe altele.

Toate astea sunt acum subiect mainstream. Iar asta e în sine un lucru foarte bun.

Gândiți-vă un pic. Nu am intrat în Schengen, deci:

• Nu există absolut niciun motiv pentru care românii să nu devină și mai eurosceptici. Un lucru absolut necesar, românii fiind literalmente ultimii proști din Evropa care chiar mai cred că m.U.E. (marea Uniune Europeană, firește) reprezintă un lucru bun. Nu e așa. Și e o ocazie bună ca și românii să înceapă să-și pună problema dacă nu cumva am greșit în 2007. Spoiler alert: Da!
• Decizia JAI deprimă progresiștii din România. Și-așa erau pe muchie dacă intră în următorul Parlament sau nu. Cu această decizie, vor fi și mai deprimați. Cetățenii de bună credință vor putea fi mai ușor convinși să nu voteze cu USR (sau, mai rău, cu RPR) pe motivul ăsta: De ce să votezi cu ăia care au lins în cur Austria și Olanda?
• Există acum motive perfect legitime să ne presăm Statul să acționeze explicit împotriva companiilor austriece și olandeze. Da, cu rea credință, dacă e nevoie – dar în limitele legii. De ce nu, mă rog? Și-așa se plictisea ANAF. Fiecare companie austriacă ar trebui ținută doar în audit. DSVSA la fel ar trebui să inspecteze toate companiile austriece lunar. TOATE, inclusiv alea mici. Ești austriac? Ești de vină. Actele la control! Desigur, eu vreau asta din simplul motiv că văd Austria (ca și Germania și Rusia) ca fiind în mod intrinsec o amenințare la adresa României și drept urmare nedemn de-a fi tratat omenește.
• La sfârșitul zilei, în ochii electoratului urban, de vină este PNL. Acesta este mesajul ce trebuie transmis. PNL is at fault, by default.

Da, știu că ”argumentele” Austriei sunt ridicole. Nici nu contează. Important este să nu lăsăm această criză să se irosească. Ea trebuie exploatată politic cu ferocitate și fără niciun fel de ezitare.

Mesajele ar putea suna în felul următor (strict exemplu școlăresc):

1. Austriecii ne fură pădurile și țara și ne mai iau și la pulă pentru o problemă care chiar e a lor (imigrația ilegală)
2. Regimul PNL n-a izbutit nici să înscrie cu poarta goală. Eșecul Schengen este eșecul PNL și Iohannis.
3. Prezența austriacă în economia românească este motivul pentru care vedem putinism în România. Ar trebui investigat pe cine finanțează companiile austriece din România
4. De ce nu avem și noi o lege a agenților străini? Există presă finanțată de cercuri vorbitoare de germană (austriece, elveție, germane) care a sabotat interesul de-a intra în Schengen. Nu avem noi, oare, dreptul să știm pe ce bani și de la cine?
5. Uniunea Europeană este un organism disfuncțional și care acționează ca dușman al României de facto. Și de-aici două mesaje: a) ce mai căutăm acolo? Poate ar trebui să ieșim [mesaj mai pentru radicali] și b) Poate ar trebui să ne vedem interesul mai des – așa cum face Polonia și să începem să ignorăm deciziile lor și să facem cum știm noi mai bine. Iar în Parlamentul European să trimitem mai mulți patrioți [mesajul pentru normies]
6. Ce solidaritate europeană? Marș mă de-aici! Să înghețe austriecii de frig. Toate exporturile de resurse în Austria să fie interzise!
7. Ce solidaritate europeană? Aia în care respecți regulile și iei șut în dinți pentru că nu dai gaze pe gratis unui stat corupt și putinist? Marș mă de-aici! Nicio solidaritate!
8. UE ne cere X? Ca ce chestie? Noi am cerut Schengen și i-a durut în cur. Acum e rândul nostru. Muie și sacâz – noi avem dreptate, UE să meargă la mă-sa-n… lună.

Și tot așa. Înseși fundamentele raportării la UE trebuie atacate sistematic și fără pauză, în continuu, cel puțin 6 luni de-acum încolo. Însăși prezumția că UE este un lucru bun trebuie pusă la îndoială și subminată implacabil și fără ezitare. Zi de zi. Fără menajamente.

Decizia JAI este un moment bun de resetare a modului de discuție a politicii naționale. Forțat fiecare politician să spună clar unde stă – cu ei (adică cu Austria și ”partenerii UE”) sau cu noi (adică cu românii, cu polonezii, cu britanicii și cu americanii). Da, geopolitic. Așa trebuie pusă problema.

Trebuie pusă în antiteză vest-Europa continentală și Intermarium (Inițiativa celor Trei Mări) alături de SUA și Marea Britanie.

Trebuie puși mai mulți dintre concetățenii noștri în fața faptului că, la sfârșitul zilei, pentru noi, în Inițiativa celor Trei Mări, parteneriatul cu SUA și Marea Britanie (eventual țările scandinave, câteodată) este viitorul, iar lingușeala la Berlin, Viena, Bruxelles și Amsterdam, reprezintă trecutul odios.

Iar decizia JAI poate servi drept un catalizator excelent pentru asta. Dacă știm să-l jucăm.

Spor!

P.S.: Știu ce-am de făcut la anul la summitul 3SI, aia-i clar.

Niște unii de la o anumită organizație extremistă din cauza căreia am petrecut eu anul trecut Ziua Națioanlă în stradă nu sărbătorind, ci protestând, au apropriat o zicere foarte faină: ”România pe primul loc!”

Dar mulți dintre acei unii sunt acum nimeni. Mulți dintre ei vor fi în pușcărie sau poate chiar și mai bine până la anul. România îi mătură. E parte din procesul mai larg prin care România chiar se face bine – un proces despre care am mai scris.

Am petrecut ultimele 6-7 săptămâni pe drumuri prin țară (cu excepția escapadei pentru a-i sărbători și pe vecinii noștri polonezi) și, ca de obicei, am observat cu atenție și fără îngrijorare cum România se face, încet, dar sigur, bine.

România nu se face bine datorită împuțiților siniștri care o conduc – ci explicit și nemijlocit în ciuda lor. România se face bine pentru că e locuită de oameni care au început să ia mai în serios partea aia cu ”prin noi înșine” – chiar când partidul care se revendică din asta a devenit mai autoritar, mai împuțit, mai anti-român și mai jegos ca niciodată.

Am tot zis de multe ori că ne-ar trebui o Zi a Recunoștinței după model american. O zi în care să ne oprim nițel și să șadem și să cujetăm asupra lucrurilor pentru care suntem recunoscători. Poate că și Ziua Națională poate servi la asta.

Sunt foarte recunoscător că România a arătat totuși că are o Justiție mai competentă (chiar dacă marginal) decât multe țări cu pretenții din Evropa. În România, cei care ne-au făcut Rău (printre altele răpindu-ne inclusiv Ziua Națională de două ori!) între martie 2020 și martie 2022 sunt acum agățați și pedepsiți unul câte unul în Justiție – fie de procuratură, fie direct de către cetățeni prin acțiuni în instanță. Este un lucru fenomenal de bun și, mărturisesc, de neașteptat să se întâmple la scara asta atunci când am emis Ordonanța 10 ani fără PNL.

Sunt recunoscător pentru faptul că România a găsit resurse să înceapă să se vindece de cealaltă boală majoră de care începea să sufere: progresismul USR-ist. Sistemul imunitar al României se arată mai rezilient decât i se dădea credit și metodic vindecă națiunea și de asta.

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în China – chiar dacă pe timpul guvernării Orban diferențele dintre cele două se estompaseră puternic. Însă forța românilor și faptul că România totuși nu e China a dus la rezultat totuși diferit. Deocamdată, cel puțin. Parafrazându-i pe prietenii polonezi: România n-a pierit încă!

Sunt recunoscător că trăiesc în România și nu în vreun narcostat penibil care își abuzează sistemic și sistematic cetățenii pentru crima de-a nu se supune iliberalismului și fascismului sanitar în timp ce insultă România și pretinde că nu e o Chină. La fel cum sunt recunoscător că trăiesc în România și nu într-un iad al corupției sistemice care mai e și plin doldora de spioni ruși dar care apoi are tupeul nesimțit să-și dea cu părerea despre România.

Da, România nu este perfectă, știm. Nicio țară nu e perfectă. Dar e îmbucurător faptul că din ce în ce mai mulți români încep să mai vadă și bârnele imense din ochii altora și nu doar cvasi-exclusiv paiele și scamele marginale din ochii noștri.

Ar fi frumos să continue trendul ăsta. Puține lucruri mă bucură mai mult decât să-mi văd concetățenii remarcând cu discernământ că țara noastră are și merită să aibă propria agendă – nu doar să facă sluj la iadul corupției germane sau la narcostatul violent. Naționalismul de grotă nu e o soluție – dar în mod cert nici globalismul de grotă, lingușismul și credința falsă cum că orice bășină din ”Occident” miroase a iasomie și ylang-ylang nu e vreo soluție – ci e cel puțin o politică la fel de toxică precum funarismele și vadimismele.

La 104 ani de la Marea Unire pe care onorabil o sărbătorim astăzi și la acuș 33 de ani de la eliberarea de sub vechiul comunism – avem dreptul, ba chiar datoria, să îndrăznim nu doar să vrem, dar chiar să cerem mult mai mult. Trebuie să cerem totul: Eliberarea de sub birocrație (atât cea de la București cât mai ales cea de la Bruxelles!), eliberarea de influențele păcătoasei corectitudini politice vest-europene dar, mai ales, eliberarea de influențele chinezești, germane și rusești.

E important nu doar să ne cunoaștem dușmanii (Germania, Rusia și China – da, neapărat în ordinea asta!) – dar și prietenii. Trebuie să facem mai mult să ne apropiem de prietenii noștri polonezi și trebuie să continuăm să ne îndreptăm coloana vertebrală. De ce? Pentru că putem și pentru că merităm. Noi, ca români. Politicienii oricum vin și pleacă – niște japițe mai toți, oricum.

În numele Freedom Alternative Network, vă doresc să petreceți cu înțelepciune și să reflectați un pic la cât de mult a evoluat în bine țara noastră. Țara, nu Statul. Aia e o altă discuție pentru o altă zi.

La mulți ani tuturor românilor și celor care simt românește!

Ne vedem la podcast!

Foto: Alexandru Dobre / Mediafax Foto

The good die young
There might be no tomorrow
In God we trust
Through all this pain and sorrow
The good die young
The flame will burn forever
And no one knows your name
Bring the boys back home again

Era prin 2010. Și am scris eu ceva edgy despre popi/biserică pe undeva. Poate pe Facebook, poate prin altă parte. Nici nu mai contează – oricum nu mai există nici textul și nici replicile. Ce contează e că între replici se afla un wall of text. De fapt mai multe, dar acel wall of text îmi explica punct cu punct unde am nimerit-o drept la țintă, unde am exagerat, unde am greșit și unde am fost direct prost în public. Era un wall of text de la John.
A urmat o noapte întreagă (în stilul memei din stânga) de back and forth din care am învățat și eu câte ceva dar la finalul căruia John a scris fraza magică: ”Când ești prin Iași, neapărat să mă cauți.”

Și l-am căutat. Aproape doi ani mai târziu.

De-atunci am ajutat împreună sute de oameni (o spun cu modestie și regret că n-au putut fi mii), am schimbat opinii între oameni importanți dar nu neapărat vizibili în presă, am băut bere la pet pe trotuarul spitalului de infecțioase, am urlat unul la altul, am filmat un clip la el în curte și, desigur, am dormit la el în casă. De (cel puțin) două ori. O dată pentru că ne-am întins la discuții atât de mult încât era impractic să mai merg la cazare întrucât a doua zi aveam treabă tot în centru și tot cu John.

Era prin 2013 și John se juca de-a basistul într-o crîșmă de roackeri cu ceva trupeți pe care-i cunoscuse accidental cu câteva zile înainte. Sau era prin 2015 (?!) și am mers cu John în Basarabia în interes de afaceri. Parțial sunt de vină pentru opiniile tăioase postate de John despre R. Moldova până la sfârșitul vieții.

Era prin 2019 de Ziua Națională când trei oameni au scăpat întregi (sau nebătuți) pentru că John a decis să plece de lângă mine și să intervină într-un conflict cu Miliția. Cumva, a reușit să nu se enerveze (deși ar fi fost jusitificat s-o facă, întrucât toate părțile erau de vină) și să calmeze spiritele.

Și era pe la începutul lui 2022. Când John a făcut pentru noi, pentru rețeaua noastră (chiar dacă nu pentru mine personal) aproape minuni.

Și era prin 6-7 noiembrie 2022 când discutasem să-l și răsplătim. Urma să ne auzim după ce mă întorceam de la Varșovia să punem ceva la cale de Ziua Națională sau de Crăciun. Mai ales că Revelion și Crăciun nu petrecusem niciodată împreună și decretaserăm că ar cam fi cazul.

Și, după 20 de ore în două zile cu trenul de la Varșovia la Cluj, ajuns seara târziu (după 2 noaptea) mă pregăteam să-mi trec în calendar să-l sun neapărat pe John după ce dorm câteva ore. Și când căutam calendarul primesc pe Telegram (că Facebook nu mai am) vestea cumplită: A murit John.

Stai, ce?

Cum adică să moară John? Nu există așa ceva!!!!

Am pus mâna pe telefon și am sunat. Da, în crucea nopții. L-am trezit pe Fr. Stephen (pe care tot datorită lui John l-am cunoscut). Vă spun sincer c-am crezut, fie și pentru câteva minute, că-i o glumă sau o greșeală.

Pentru o scurtă vreme, unii dintre cei care l-au cunoscut doar prin intermediul Internetului, au crezut (sau mai degrabă s-au temut) că Ionuț s-ar fi sinucis – cunoscută fiind lupta sa cu depresia. Dar vă spun: John avea o voință de-a trăi de fier. Nu s-a pus problema în felul ăsta niciodată. Dacă-i până-ntr-acolo, există oameni în țara asta care încă sunt în viață pentru că John a insistat să-i convingă să aleagă altă cale.

C-așa a fost John toată viața. Nu tolera sub nicio formă nici injustețea, nici amărăciunea (oricât de potrivită ar fi fost) și nici într-un caz nu tolera să vadă pe cineva că face o alegere greșită fără ca măcar să încerce (uneori chiar din răsputeri) să convingă că există o alegere mai bună. Așa a fost John. Cel puțin ultimii 12 ani de când îl știu eu. Sau îl știam. Încă nu m-am obișnuit să vorbesc la timpuri trecute despre John. Până luni mă voi obișnui. Mai greu o să fie să mă obișnuiesc că nu mai răspunde el dacă apelez numărul de telefon… ăla cu 630 la final.

Și acum, la spre 11 noaptea, la o zi după înmormântare, întors după încă 18 ore de tren, încerc să scriu ceva. Și nu-mi prea iese. Pentru că până și un porc nesimțit ca mine tolerează cu dificultate pierderea unui om atât de valoros.

E posibil ca pentru îndurerata sa mamă slujba de înmormântare să fi fost un moment ciudat. Căci au apărut tot felul de oameni pe care nu-i cunoștea și care nu se cunoșteau între ei (decât cel mult din vedere), câțiva veniți de la mare distanță (și eu printre ei) doar pentru a-l conduce (mai mult metaforic) pe John mult prea devreme pe ultimul drum. Puține lucruri sunt mai cumplite ca părinte decât să trebuiască să-ți îngropi propriul copil. Pentru că viața nu e corectă.

A fost poate chiar ușor suprarealist pentru rudele apropiate (care probabil sigur nu știau prea multe despre activitățile lui John) să vadă și să audă oameni vorbind în limbi străine despre John și despre cumplita veste pe lângă micuța Biserică Sf. Haralambie.

John a fost un om al Bisericii – ai zice total opus mie. Dar a fost și un intelectual, un om al cărților, dar și un om cu street smarts. Un om pe care te puteai supăra (și nu că nu dădea și motive) dar pe care nu aveai cum să nu-l respecți dacă apucai să-l cunoști așa cum foarte mulți l-am cunoscut.

John a crezut în viața de apoi. Dacă a avut dreptate, sper că acum are parte de pacea și odihna pe care n-a prea găsit-o în viața asta. Dacă n-a avut dreptate, oricum nu mai contează.

Un lucru e sigur însă: John trăiește în amintirile noastre, în emoțiile noastre și în glumele noastre (făcute de el pe seama noastră, ale noastre pe seama lui și împreună pe seama altora și mai ales pe seama vieții în genere). Și John va trăi câtă vreme îl vom ține în amintirile noastre și, după caz, în rugăciunile noastre.

Măcar atât având în vedere că puțini am apucat să ne plătim datoriile față de el. Măcar atât îi datorăm: să nu plângem prea mult și să ni-l amintim pe John așa cum a trăit – intens, cu glumele la el și întotdeauna dispus să contribuie pozitiv.

Rețeaua noastră și, îndrăznesc să spun, măcar județul Iași sunt acum mai sărace după plecarea lui John dintre cei vii.

Pentru că viața nu e corectă. Dar de mers, ea merge mai departe.

What have I become?
My sweetest friend
Everyone I know goes away
In the end
And you could have it all
My empire of dirt
I will let you down
I will make you hurt
I wear this crown of thorns
Upon my liar’s chair
Full of broken thoughts
I cannot repair…

Azi l-am condus pe John pe ultimul drum. Sau mai bine zis am încercat să-l conduc, pentru că n-am putut să stau până la capăt, n-am putut să-i privesc chipul făr’ de viață, n-am vrut să-i alterez imaginea, amintirea, pentru că nu pot accepta că nu-l voi mai vedea vreodată.

Mă chinui de vreo două zile să aștern gândurile astea pe hârtie, însă șocul unei asemenea vești a fost peste capacitatea mea de-a gândi coerent. Astăzi însă am hotărât să mă adun și să scriu, pentru că nu puteam să nu-i spun ”Adio” unui om, unui prieten care a însemnat atât de mult pentru mine.

Și totuși cum îti iei adio de la un prieten? Nu știu dacă există un mod sau rețetă perfectă însă eu voi încerca să găsesc o cale. O cale în care precum căpitanul din Ultimul Samurai o să povestesc nu cum a murit ci cum a trăit.

John a fost un om bun, un om care a dăruit prea mult și a primit prea puțin. Casa lui era mereu deschisă și-ti punea tot ce avea pe masă, iar dacă trebuia să înnoptezi în Iași mereu găsea un pat, un loc și pentru tine, dacă era cazul îți ceda ție patul și el dormea pe jos însă nu te-ar fi lăsat vreo clipă afară în frig.

John era un spirit caritabil, tot ce câștiga se ducea pentru rechizite și hainuțe sau pentru alimente pentru copiii și bătrânii din satele defavorizate de lângă Iași.

John era un alturist, la orice oră din zi sau din noapte l-ai fi sunat el era gata să-ți sară în ajutor, ba chiar la un moment dat se înscrisese ca voluntar la SMURD ca să poată ajuta, să se poată implica și mai mult în viața comunității.

John detesta mediocritatea și prostia și era extrem de dezamăgit de societatea în care trăia, asta îl facea adesea să scrie postări pe rețelele sociale extrem de directe și de tăioase care supărau pe mulți, însă vă asigur că nu o făcea cu răutate ci așa credea că poate împinsă societatea spre schimbare.

John avea o cultură generală imensă și o memorie fantastică care te atrageau către discuții și către dezbatere. Acestea erau atuurile principale ce i-au adus o mulțime de prieteni. Pe mine cel puțin așa m-a câștigat de prieten și cumva m-a obligat să-mi diversific cunoștiințele în materie de muzică, film, știinte sau literatură doar ca să-i pot face față.

John a avut de dus și o cruce extrem de grea, una pe care societatea imbecilă în care trăim continuuă să o ignore cu brio deși face ravagii: depresia. Din păcate însă el n-a știut s-o ducă altfel decât singur. Cu toate astea a dus-o până la capăt. Însă nu pot să nu-l remarc și să nu-l admir pe preotul care a ținut astăzi predica de la slujba de îmmormântare și care a ”îndrăznit” să le recomande celor care nu mai văd sau simt că nu mai văd ”luminița de la capătul tunelului” să aibă curajul să ceară ajutorul fie de la familie, preot, psiholog sau oricine altcineva ar putea ajuta. Reiterez și eu acest îndemn.

John a fost precum Faramir prințul din Stăpânul Inelelor: loial, credincios, implicat, însă mereu în umbra lumii, mereu nemulțumit de el și mereu în căutarea unei Ewoyn pe care din păcate n-a avut timp s-o găsească. Însă acolo Sus vreau să cred că în sfârșit a găsit-o, că se odihnește în brațele ei, la umbra coșițelor aurii și că împreună în sfârșit au găsit pacea…

John era un credincios prin definiție, era îndrăgostit de Biserică și de cântul bizantin și-l căuta mereu și-n orice mișcare pe Cristos Dumnezeul și Mântuitorul… asta pentru mine l-a făcut unul din cei mai autentici creștini pe care i-am întâlnit. De fapt în ultima noastră convorbire de pe facebook ”blestemase” societatea românească cu psalmul 108:

Dar Tu, Doamne, fă cu mine milă, pentru numele Tău, că bună este mila Ta.
Izbăveşte-mă, că sărac şi sărman sunt eu şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu.
Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur.
Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului
Şi eu am ajuns lor ocară. M-au văzut şi au clătinat cu capetele lor.
Ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă, după mila Ta,
Şi să cunoască ei că mâna Ta este aceasta şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe ea.
Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se ruşineze, iar robul Tău să se veselească.
Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară şi cu ruşinea lor ca şi cu un veşmânt să se învelească.
Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El.

Și poate mai presus de toate John a fost un prieten, prietenul meu, unul din cei mai buni pe care-i poți găsi pe acest pământ. Un prieten care era mereu acolo, și când era bine și când era rău și mai ales când aveai nevoie de el. N-o să uit vreodată zilele și nopțile din pandemie când închis în casă dezbăteam cu el cu zecile de ore pe messenger despre Selena, despre Johnny Cash, despre La Bamba, despre Tom Hardy, despre Tom Ford, despre Reagan sau Papa Ioan Paul al-II-lea, sau La la land sau orice…

Pentru că eram ”fratele” lui și -i placea la nebunie să vorbim, să mă încurajeze…Din păcate eu nu i-am fost pe atât de prieten, pe atât de ”frate” pe cât mi-a fost el mie, pe cât ar fi meritat el și asta mă va urmări mereu.

Doamne Dumnezeule nu pot să cred că vorbesc de John la trecut, de fapt nici nu vreau s-o fac, pentru că el mereu va fi prezent și știu că Într-o Zi ne vom revedea… Însă Comitatul de aici nu i-a mai fost de ajuns și atunci a hotărât să ia o corabie spre Vest, către Valinor, către Câmpiile Nemuririi ca să fie alături de elfi, de Ewoyn și să fie binecuvântat de lumină păcii și a liniștii pe care doar El poate s-o aducă.

Bunul Dumnezeu să-ți dea pace și liniște John iar mamei tale să-i dea putere și alinare ca să treacă peste dor și suferință…

Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…