Suntem în anul 2019 și încă mai sunt concetățeni surprinși de faptul că nimeni n-are în mod rezonabil încredere în mai nicio instituție a Statului cu excepția Armatei.

Conform INSCOP, în martie Miliția se bucura de încrederea a 43% dintre români. Sub Jandarmerie, care se bucură de încrederea a 48,1% dintre români.

Sondajul însă a fost făcut în finalul lui ianuarie. Adică înainte ca Miliția să împuște random în cap o femeie. Înainte ca doi suspecți să se sinucidă subit în arestul poliției la distanțe apropiate unul de celălalt. Unul în februarie și unul în iunie. Ambii suspecți ar fi avut potențialul să spună ceva într-un tribunal public despre incompetența letală a poliției. N-au mai spus. Eh… conspirații, nu-i așa?

Sondajul e făcut și înainte ca Jandarmeria să omoare un om la Vatra Dornei. Dar totuși după ce un alt om a murit împușcat în cap de miliție ”complet accidental” la Vaslui.

Sondajul e făcut și înainte ca un alt jandarm să se fi dovedit a fi ucigaș cu sânge rece și cumva nimeni n-a știut, n-a putut preveni pentru că testele psihologice sunt pentru tâmpiți, scrise de tâmpiți și aplicate de idioți. Dar sărim peste.

Sondajul e făcut și înainte ca Miliția să se mai uite în timp ce unii își luau săbii în cap. Tot la Caracal.

Sondajul e făcut și înainte de cazul de acum 24 de ore. Nu, nu e vorba de cazul Alexandra – ci de cazul unui tânăr băgat în spital de Jandarmerie pentru că semăna cu un tâlhar. N-ați auzit de cazul ăsta pentru că acum toată lumea e concentrată pe cazul Alexandra.

Și ajungem și la cazul Alexandra – al 8-lea doar anul ăsta care ajunge în presă. Mai mult de unul pe lună! Mai mult de un caz pe lună când sau Miliția sau Jandarmeria fie ucide direct, fie ucide prin sictir și incompetență fie, în cel mai bun caz, doar snopește în bătaie sau rănește grav pe cineva.

Pe ăștia tu, contribuabil român, îi plătești să aibă grijă de tine. Mă chinui mult să mă abțin de la a bufni în râs. Siguranță și încredere! Aaaaha!

Eu am mai multă încredere în mine, în vecinii mei și în comunitatea mea (neapărat în ordinea asta) decât o să am vreodată în orice polițist sau, mai ales, jandarm. Și de-aia ne trebuie un al doilea amendament. Ieri, de preferință.

Restul îs povești. Cu un al Doilea Amendament s-ar schimba peste noapte raportul de forțe dintre infractorii cu sau fără uniformă și cetățenii obișnuiți. Păi voi ce credeți că în SUA are tupeu vreun procuror să fută la cap pe cineva care folosește violența pentru a se apăra pe sine sau un membru al familiei sale? Nu, pentru că procurorii știu prea bine că după ce iau o astfel de decizie, trebuie să se întoarcă în comunitate. Vezi de exemplu cazul ăsta.

În statele mai civilizate ale SUA (că au și ei zone necivilizate), cetățeanul are dreptul absolut de a se apăra împotriva violenței – inclusiv în mod explicit și împotriva poliției. Sigur, milițienii (că au și ei din ăia) au smiorcăit că o să fie terrible că miau-smiorc-plm. Și n-a fost. Dimpotrivă. Poliția în Indiana a devenit de departe cea mai kosher din Uniune. Pot atesta personal asta că i-am întâlnit și eu.

În cazul Alexandrei, parcă un pic altfel ar fi stat lucrurile dacă vecinii erau înarmați și dacă nu toată lumea ar fi fost obligată să stea după curu’ Miliției.

În esență, în zona asta va trebui să ne gândim: cum începem și noi să ne raportăm la We the people și nu la România este un Stat. Diferența aia chiar contează. E diferența dintre viață și moarte de multe ori. Sigur, nu tot timpul – că nimic nu e perfect pe lumea asta.

În fine, înainte să închei, să remarcăm că în țara cu cel mai rapid internet din Europa și cel mai ieftin din lume și cu un sistem telecom în top 10 mondial fără absolut nicio problemă… cumva ăia de-i plătește contribuabilul cu sume pe care el, contribuabilul, nici nu le poate visa – nu pot localiza un telefon. Ba mai rău, mai ești luat și la mișto spunându-ți-se că îți trebuie aplicație ca să suni la 112. Bă voi s’teț pă bune?!?!

Întocmai pentru că stau lucrurile așa, e timpul să schimbăm raportul de forțe. Am încercat varianta voastră. NU MERGE! E timpul să încercăm și varianta cu We the people. N-om fi perfecți (de fapt sigur nu suntem) dar cum românii au putut să construiască drumuri, poduri, canalizări, rețele de apă potabilă, rețele de electricitate și internet – totul fără ajutorul Statului – ba chiar nu de puține ori ÎN POFIDA acestuia… e rezonabil să credem că poate se și pot apăra în afara monopolului Statului.

La asta să ne gândim în următoarea perioadă. De comitete și comiții suntem sătui. Sau… suntem?

Nu e un secret că nu am deloc la inimă sporturile feminine – în special cele în care este implementată egalitatea în plată în ciuda inferiorității evidente atât în calitate cât și în cantitate. Iar tenisul feminin e cel mai atroce caz de acest gen.

Cu astea spuse, văzui pe un thread de Faceberg o poziție de la un leftist care mi-a adus aminte de ce, în arena politicii practice, opinia personală (mai ales a mea) contează ceva mai puțin spre deloc.

Această poziție a fost luată mult în balon pe FațăCarte – mulți „internauți” apreciind drept ridicolă insinuarea că sportivii sunt vehicule ideologice sau că ar avea o datorie față de comunitățile care îi aplaudă.

Sigur, luat strict pe fapte și pe subiectul de față – Simona Halep – chiar este ridicol. Simona Halep (și tenisul în general) nu a primit bani publici, nu a căutat subvenții pentru munca ei și în genere n-a așteptat nimic pe gratis din partea nimănui. Iar comunitățile care o aplaudă primesc deja recompensa în forma jocului bun (sau mă rog, apreciabil) pe care-l prestează făcându-și aplaudacii fericiți. E un schimb cât se poate de onest și de consensual. În sesul ăsta, insinuarea lui Paul Gabriel Sandu este, într-adevăr, ridicolă.

Însă Paul Gabriel Sandu nu vorbea în sensul ăsta – și intervenția sa arată cât de mare este discrepanța (ca să nu zică hăul) între cum vorbesc leftiștii și cum vorbesc oamenii normali.

Să ne înțelegem: la Stânga (și în special la extrema Stângă, de unde vine și Paul), totul, dar absolut totul este întâi de toate politic. Asta nu înseamnă că nu există și dreptaci care gândesc așa dar ”the personal is political” nu își are originile în nicio versiune de Dreapta mai nouă sau mai veche (în niciun caz mai veche, mai ales) – ci este fundamentul leftismului.

Și nu doar leftismului modern – ci leftismului de orice fel.

Așa e și cu putință ca astfel de intervenții să fie apreciate deopotrivă de activiști PSD-iști din Vaslui (Stânga veche) precum și de activiști veganiști sau antisemiți care nu mai pot după drepturile teroriștilor (Stânga nouă). Pentru toți aceștia, personalul este politic.

Odată înțeleasă cheia în care Paul Gabriel Sandu vorbea, devine mai ușor de înțeles și de ce, chiar dacă în cel mai sinistru mod cu putință, cam are dreptate.

„Păcatul” lui Paul Gabriel Sandu e că a lăsat porumbelul liber în public – întrucât lungul marș prin instituții nu e menit să fie chiar atât de public. Marele lui avantaj e că cine vede și nu știe zice că fix așa trebuia să fie. Sau, mai pe românește, mai nimeni n-o să-l creadă, mai nimeni n-o să observe și în 24 de ore uită toată lumea.

Chiar și-așa, e de reținut că, din punctul de vedere al extremei Stângi, nimeni și nimic nu poate exista în afara ideologiei și în afara sistemului care trebuie impus tuturor. Iar Paul știe foarte bine asta deși, sunt convins, se va grăbi să nege sau pur și simplu va ignora subiectul (eu așa aș face).

„Filmul” ăsta l-au mai văzut românii. Niciun succes sportiv românesc pe scena internațională nu exista fără mulțumiri din inimă Partidului – chit că avea de-a face cu Partidul sau nu (deși deseori avea, chiar împotriva voinței sportivului).

Ce s-a schimbat în prezent este faptul că deocamdată Stânga nu deține același nivel de putere așa că încearcă, tiptil, cu răbdare, să subvertească orice instituție sau figură poate și s-o transforme în vehicul ideologic. În ochiul Stângii, orice există și este popular în vreun fel este un potențial vehicul ideologic încă neexploatat. ”Untapped potential” îi zice pe la seminariile de îndoctrinare leftistă la care Paul sigur a participat.

Bun, și de ce am scris toate lucrurile astea? Pentru că atâta vreme cât non-Stânga nu pricepe cum gândesc oamenii ăștia și de ce, Stânga radicală va avea, mai devreme sau mai târziu, mai mult succes decât merită. În esență, va câștiga prin neprezentare în foarte multe etape. De ce? Pentru că non-Stânga visează cai verzi pe pereți în timp ce stângiștii hardline infiltrează, cu răbdare, instituție după instituție fără prea multă opoziție.

Asta nu se va schimba până când non-Stânga nu va învăța măcar să citească ce primește.

Oameni de bună credință – normali, non-leftiști, non-ideologizați – s-au grăbit să-i arate ideologului că greșește. Fie prezentând fapte care contrazic narativa lui (arătând că Simona Halep e implicată în mai multe cauze sociale și nu numai care aduc un impact pozitiv mai multor oameni decât o să aibă Paul Gabriel Sandu în 50 de vieți), fie încercând să demonteze logic afirmațiile lui Paul. Această abordare este din start sortită eșecului.

De ce? Pentru că fie Paul deja știe lucrurile astea, fie nu le știe dar oricum nu-i pasă. În practică, rezultatul este același – oamenii de bună credință ducându-i argumente care sunt în afara subiectului pentru el (besides the point, dacă vreți). Pentru că Paul nu e interesat de fapte – ci de avansarea unei narative care narativă spune că nimic din ce nu este aprobat de Partid nu trebuie apreciat, căci altfel ești un alb privilegiat (ferească Dumnezeu și creștin!) care urăște săracii.

De fapt, singurul lucru pe care-l aflăm de la Paul este că Simona Halep nu este încă ideologizată. Asta e o informație nouă și utilă. Ce faci cu ea e altă poveste. Paul deja a decis – va încerca să te facă să-ți fie rușine că te uiți la tenis (un sport de și pentru privilegiați), că te bucuri când un român câștigă și speră ca la un moment dat Simona Halep (sau următorul sportiv de succes) se va simți și el/ea suficient de rușinat(ă) încât să ofere un nod of approval și pentru leftiști. Fie în forma unor donații la cauze leftiste (doar nu credeați că leftiștii fac activism dezinteresat financiar, nu?) fie măcar o susținere în public pentru diverse cauze – mai un veganism, mai un gheism, mai un feminism misandrin,… se găsește ceva.

Până atunci însă (dacă acel moment va veni), vor curge sloganurile bine știute și întipărite programatic în mintea majorității românilor. Le știți și voi: „suntem jalnici ca nație”, „suntem mândri fix degeaba”, „nationalist man bad”, etc. etc.

Desigur, așa cum Paul însuși ne confirmă în mod direct, lucrurile astea stau așa atâta vreme cât direcția este una pro-leftistă. Dacă însă sportivii înțeleg să-și manifeste „datoria” față de comunitate printr-o donație la campania unui conservator sau prin ridicarea unei biserici atunci, se știe, este foarte-foarte rău sau măcar întristător.

Tipul ăsta de logică funcționează la orice când vine vorba de leftiști. Andy Ngo, homosexual asiatic, a devenit repede straight-white privileged în momentul în care nu a susținut Stânga iar lobby-ul ocupat cu drepturile „minorităților sexuale” a avut o imensă durere în cur atunci când Andy a fost călcat în picioare lăsându-se cu sângerări cerebrale. Ba chiar presa de bon ton s-a grăbit să apere agresorii. Și acolo logica a fost aceeași: Câtă vreme „țin cu noi” – minoritățile sexuale și/sau etnice sunt bune și de apărat împotriva violenței. Când nu mai „țin cu noi” – e cel mult întristător când mai sunt călcate pe cap chiar de noi.

Morala poveștii: Când un ideolog leftist (mai mic sau mai mare) vorbește despre ceva, uitați-vă la direcția generală. Aplicați o lentilă colectivistă ca să înțelegeți la ce se referă. Paul nu vorbește neapărat despre Simona Halep ci despre direcția generală că sportul ar trebui să fie ideologic și că e mare păcat că acum nu (prea) este. Mă rog… valabil și în cazul prezentului hrisov, el nefiind despre Paul în mod special, ci despre leftiști în mod general 😀

Ah și în cazul în care vreți să-mi spuneți că poate el nu știe asta și că poate e doar demoralizat, vă rog să nu.

Pentru maximum de amuzament, plătitorilor de taxe români trebuie să li se mulțumească pentru faptul că i-au plătit lui Gabriel Sandu ”studiile” doctorale în neo-leftism și, după un tur în Almanya acum ne predică leftism dur studiat direct de la sursă.

Atât.

IAȘI. Acum vreo doisprezece ani. Eram încă la liceu, abia mă trezisem, deschid televizorul si dinăuntrul ecranului cuvintele prezentatoarei îmi străpung pieptul ca niște săgeți otrăvite, plecase Gâscanul. Nicolae Dobrin, poate cel mai talentat fotbalist român nu mai era realitate, tocmai devinise mit. Și pe mine mă durea și nu știam de ce; nu reușeam să deslușesc dimensiunea tragediei și nici de ce era așa discutată la știri și pe stradă și nici multitudinea de oameni de la înmormântare, pentru că intr-un fel pierderea mi se părea personală. Pur și simplu am rupt Youtube-ul ca să-mi dau seama cine a fost și să nu mai uit vreodată.

București. Acum aproape 3 ani, un noiembrie călduros, am o candelă în mâini si urc treptele tribunei oficiale din Arena Națională. Merg să-mi adio de la unul din fotbaliștii care mi-a făcut ”copilăria mai frumoasă”. Daniel ”Didi” Prodan, stâlpul din apărarea ”Generației de Aur” plecase prea devreme din lumea asta. Un infarct l-a răpus la numai 44 de ani. Câteva zeci de oameni stăteau la coadă să-și ia adio de el, tribuna oficială era plină iar lângă catafalc am recunoscut câteva figuri: Hagi, Popescu, Lupescu,Belodevici, Filipescu, Stelea. N-am putut sta prea mult, durerea familiei mi se părea copleșitoare, la fel și cea a colegilor și cunoscuților, mi s-a făcut rău și am ieșit destul de zdruncinat de acolo. Seara am deschis Youtube-ul și am lăsat vocea lui Țopescu să însoțească meciurile incredibile ale României de la mondialul american și încercam să-l identific pe ”Didi”.

Studioul 5 al Televiziunii, acum mai bine de un an, o cască și un monitor pe o măsuță la intrare, în mijloc un sicriu păzit de doi sodați din regimentul de gardă ”Mihai Viteazul”, pe ecranul uriaș din spate, rulau imagini cu reușitele generației lui Gațu la mondialele de handbal, 10-le Nadiei și imagini din meciurile ”Generației de Aur” de la Mondialul american. Tocmai ”plecase” cea mai importantă voce a sportului românesc, o voce care mereu exprima eleganta, bun simț și profesionalism. Cristian Țopescu își lua adio de la această lume și sute de oameni au venit să-și exprime omagiile, printre ei aceeași ”Generație de Aur” pe care Țopescu a iubit-o si apărat-o deși renunțase să mai comenteze fotbal dupa acel mondial nebun din ’94. La TVR s-au difuzat după mulți ani în prime time meciurile României de la cel mai nebun mondial din istoria naționalei de fotbal: ”bijuteriile” cu Columbia și Argentina și ”tragedia” cu Suedia care în ultimele secunde ne-a văduvit de o semifinală extraordinară cu Brazilia lui Dunga și Romario.

Acum 9 luni, la muncă, o libărie într-o zonă centrală a Bucureștiului, o perioadă mai liniștită, deschid site-ul Gazetei Sporturilor și pe un fundal negru văd un mesaj scris în toate culorile, genunchii mi se înmoaie și părca cerul stătea să cadă. A murit Balaci, a murit ”Minunea blondă”, legenda a devenit mit și încă un cui a fost bătut în sicriul fotbalului românesc. Imagini cu ”Craiova Maxima” rulau peste tot iar ”Oblemnco” stadionul numit dupa un alt coleg a lui Balaci, s-a trasnformat în loc de pelerinaj. Și eu încă odată nu întelegeam de ce era atât de personală pierderea și de ce avea să-mi lipsească atât de mult carisma lui, felul miștocar și o înțelegere a fotbalului cum numai el putea să aibă.

De ce povestesc amintirile triste și depresive pe care poate mulți dintre ni le amintim în diverse moduri și de ce mai ales acum când fotbalul ne-a făcut din nou fericiți din nou? Păi simplu, pentru că în ultimii ani asta a fost atmosfera din fotbalul românesc, una de înmormântare sau mai degrabă de parastas, pentru că te mai uitai ba la meciurile din 94 ale Naționalei, ba la finala Stelei de la Sevilla din ’86 și după aprindeai o lumânare în memoria celui care a fost fotbalul românesc. Imediat după ’90 fotbalul românesc a devenit a lunga și întunecata domnie a lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir, timp în care s-a transformat într-o afacere devorată de niște ticăloși care au ajuns în cele urmă să văd cu arată o celulă pe dinăuntru.

Ținem minte cu toții corupția din Divizia A, ticăloșia din arbitraj și valizele cu șpăgi. Iar performanța devenise un accesoriu și un titlu de glorie pentru ticăloșii aștia care-și arogau munca antrenorilor și jucătorilor pentru că nu-i așa băgau bani în echipe, deși destul de mulți din banii proveneau din alte afaceri care de obicei erau susținute de bani publici. Și totuși, paradoxal, după dispariția acestor căpușe, fotbalul românesc lucrurile nu s-au schimbat în bine, ci dimpotrivă fotbalul românesc s-a prăbușit și mai puternic. Sandu și cu Dragomir au fost obligați să abdice între timp și foarte probabil o să vadă și ei cum arată o celulă pe dinăuntru iar echipele noi nu mai au patroni de tipul Sechelariu, Tata Jean, Borcea, Marian Iancu și alții ca ei, doar nea Gigi e singurul care a mai supravețuit.

Și totuși băieții ăștia mai mult sau mai puțin tineri și deștepți au cam băgat fotbalul în faliment, dovadă că baronii fotbalului au avut ceva mai multă viziune decât ei. Asta ar fi aparența, adevărul însă e că pe vremea aia marea majoritate a fotbaliștilor din Divizia A intrau pe principala scenă a fotbalului românesc cu o dorință enormă de performanță, cu o dorință enormă de afirmare și mai ales cu o enormă foame de câștig și după toate astea, dacă se putea, să ajungă să prindă un contract la Real sau la Barça. Și rezultatele s-au văzut iar românii au ajuns să joace pe la mai toate cluburile mari. Spre deosebire de fotbaliștii din prezent, pentru care sportul rege e rampă de deschidere spre parașutele din Centrul Vechi, ceasuri și bolizi de lux și mai ales mulți, mulți bani pe care altfel nu i-ar câștiga nici în 200 de vieți. Uități-vă la Alibec că e dovada vie a ce spun. De asta Divizia A era mișto chiar și așa coruptă iar Liga 1 e o glumă tot mai proastă.

Acesta e contextul în care tristele evenimente relatate de mine la începutul acestei povestiri au fost resimțite ca niște tragedii naționale. Și asta deoarece fotbalul și miturile lui sunt o parte integrantă a istoriei contemporane românești. O parte care stârnește pasiuni multora, chiar și unora ca mine pentru care Dobrin și Balaci înseamnă niște clipulețe pe Youtube și articole în GSP sau Prosport. Țopescu e asociat cu Amânar, Răducan sau Ponor și restul performanțelor din gimnastică iar Didi și Generația de Aur înseamnă mondialul din 98 și victoria superbă în fața Angliei lui Beckham. Dar mai ales dispariția celor 4 personaje erau văzute ca tragedii pentru sportul românesc pentru că părea că nu avem ce să punem în loc.

În condițiile astea ”Regele” Hagi a hotărât, după nenumărate încercări de a convinge Federația să-și schimbe mentalitatea și să facă schimbări în sprijinul fotbaliștilor și implicit al sportului, că e timpul să invesească și să dea ceva înapoi sportului pe care-l iubește și care l-a făcut mare. Și s-a întors în Constanța natală acolo unde Farul e doar un ecou al trecutului care se zbătea în mediocritate, și a creat întâi o academie de fotbal care le-a dat o în primul rând o șansă tuturor copiilor talențați și pasionați și nu în ultimul rând le-a dat o șansă să joace fotbal talentelor fără resurse materiale. Și așa a construit o echipă căreia i-a spus ”Viitorul” , Viitorul Constanța, o echipă care în doar câțiva ani de la înființare a devenit campiona României.

Și nu doar atât, a devenit o punte de lansare, o pepinieră de talente fotbalistice. Și iată că după neumăratele momente de bucurie Hagi oferă țării sale un nou cadou, o nouă generație, o nouă națională, o nouă mentalitate de învingător în fotbalul românesc. Și asta în condițiile în care ”Regele”, de când s-a retras a fost constant înjurat și criticat la el în țară, ba că nu știe să vorbească, ba că e prost, ba că e arogant și cel mai recent pentru că nu i-a păsat prea mult de alegerile europarlamentare. Adevărul e că Turcia l-a respectat mai mult decât propria țară. Însă el și-a făcut treaba și zilele astea le-a închis din nou gura tuturor criticilor și cârcotașilor.

Generația crescută de Hagi e de mai bine de o săptămâmă principalul subiect al șitirilor și ziarelor din România și nu numai. Pușcaș, Coman, Ivan, Cicâldău, Radu, Băluță, Ianis(continuatorul dinastiei Hagi) și restul acestei echipe fantastice au reușit să ne readucă în suflete sentimente pe care acum 25 de ani ni le provocau Hagi, Răducioiu, Dumitrescu și Belodedici.

Conduși de Mirel Rădoi un fotbalist și antrenor care a avut și are aceeași mentalitate de învingător ca și Hagi, băieții ăștia au arătat un fotbal total și o dorință de victorie așa cum de mulți ani n-am mai văzut de mulți ani, și de aceea le-au dat din nou speranță românilor și i-au făcut să iasă în stradă ca-n vremurile bune. Aș vrea să spun mai multe despre băieții aștia minunați de naționala U-21, dar au spus tot ce trebuia alții care se pricep mult mai bine la cuvinte decât mine. Și oricum toată bucuria pe care mi-au provocat-o nu se poate descrie în cuvinte. Însă clar rămân cu golul cu capul a lui Pușcaș din meciul cu Germania, pasa lui Ivan, driblingurile lui Coman și pasele în echer a lui Ianis ca pe vremea Bătrânului, cu paradele lui Radu dar mai ales cu acel Hagi răsărit din nou deasupra numărului 10 și care a fost mereu inima acestei echipe. Și mai e și performanța, cea mai bună din ultimii 30 de ani ai unei echipe naționale și prezența echipei naționale de fotbal la Olimpiadă după 55 de ani.

Așadar nu exagerez cu nimic dacă spun că Gică Hagi e Johan Cruyff al României, un jucător de geniu care a iubit fotbalul total și care s-a transformat într-un antrenor cu viziune care a reușit să creeeze o nouă generație care să schimbe fața ștearsă a fotbalului românesc și să readucă speranța. Și pentru asta îi sunt recunoscător lui și acestei echipe minunatate, dar mai ales pentru că speranța e importantă într-o țara ca a noastră aflată mereu în tranziție și care mereu există impresia că lucrile stagnează și întunericul ne cuprinde și luminița pare tot mai greu de zărit. Noroc că eu nu-s așa pesimist, dar mulți români sunt și orice rază de speranță e importantă pentru ei. De fapt când am început să scriu povestea asta mă gândeam că singurele certudini ale poporului român sunt moartea și fotbalul, și dacă prin o zi bună ”cercetătorii britanici” mă gândesc că nici moartea n-o să mai fie așa certă.

Așa încat nea Burleanu, fiindcă tot stai mata degeaba la Federație, aș vrea să te rog să pui dracu mâna și să-i faci statuia aia lui Hagi, fiindcă a dovedit cu vârf și îndesat c-o merită. Și vreau să te mai rog s-o pui la intrarea pe Arena Națională și lângă sa ea să pui și statuile lui Balaci și Dobrin, ca să țină minte toți băieții ăstia care o să intre de-acum să joace pe acel gazon care a fost călcat și udat cu sudoarea atâtora legende, că fotbalul nu e despre gagicile din Centrul Vechi, nici depre ceasuri și bolizi de lux și nici despre bani, fotbalul e despre a fi cel mai bun, despre a câștiga, despre a ști să pierzi cu onoare și când totuși pierzi să știi că ai dat totul. Și poate că uneori, de fapt de cele mai multe ori, fotbalul este și despre a face milioane de oameni fericiți.

Cât despre suporteri, ei bine pentru noi fotbalul e o poveste, o poveste care, așa cum scrie pe porțile Anfield-ului, ne face să nu ne mai plimbăm singuri niciodată.

HAI ROMÂNIA!!!