Bere? Check.
Black metal? Check.
Cel mai greu de-nceput articol scris de mine vreodată? Here goes.
Chestia cu fascismul e că toți vrem să fim eroi. Să fim semnificativi într-un mod care, la sfârșitul vieților noastre, să-ndeplinească morala de la sfârșitul Cântului lui Ghilgameș: poți fi nemuritor, doar nu fizic, nu trupește, ci doar prin ecourile faptelor tale de după ce tu ai dispărut definitiv din lumea viilor. Ceea ce e o dorință perfect normală, nobilă chiar, dacă o conștientizezi.
Pentru ideologia tuturor mișcărilor naționalist-socialiste, reacționare la ascensiunea URSS, născute după Primul Război Mondial, o să folosesc ca termen-umbrelă termenul „fascism”. Da, ele sunt diferite, și voi elabora diferența asta unde o să fie cazul. Bătaia asta teoretică de câmpii de la-nceput e mai mult pentru oamenii din generația mea (eu fiind născut în ’92), unde cred că e nevoie de o explicitare a termenilor și a concepțiilor din spate.
Ei, chestia cu fascismul, la fel ca și cu orice altă formă de totalitarism, e că el deturnează dorința asta de eroism, simplificând până la anihilare fundamentele existențiale din spatele ei. Adică: dorința asta de supraviețuire prin moștenire, prin legacy, presupune în mod necesar că faptele care constituie moștenirea pe care-o lași în urmă după ce mierlești trebuie musai să aibă un sens. Să însemne ceva demn de a fi păstrat în amintirea celor de după. Teoretic, ceva bun, fiindcă nimeni, nici chiar sociopații, nu fac rău fără motiv. Și ăia încearcă să îndeplinească niște nevoi.
Faptul că ai creat un legacy înseamnă că ai găsit un sens în absurd, că existența ta a însemnat ceva, cel puțin la nivelul imediat al celor din jur. Ura! A winner is you! Dar, ca să ajungi acolo, în punctul în care însemni ceva pentru cel puțin încă o viață, trebuie să fii liber să alegi. Să exiști ca individ. Cum ar spune Sartre, ești condamnat la libertate. Fă ceva cu ea.
Chestia cu fascismul (cel puțin în interpretarea asta libertariană sau anarho-capitalistă, cum preferați), la fel ca și cu orice altă formă de colectivism, e că el trebuie să deturneze acest proces; fascismul nu poate susține în mod autentic dorința individului de a supraviețui eroic fiindcă resorturile lui colectiviste sunt atât de coercitive și intruzive, încât autenticitatea oricărui demers eroic e pusă sub semnul întrebării înainte chiar de a avea loc.
E greu să cred în noblețea actelor tale când, la fiecare pas, dau tot mai puțin de tine și tot mai mult de Stat, pe românește.
Așa că fasciștii cei mari și răi mizează pe o cacealma a istoriei, aceeași cacealma a istoriei pe care a mizat fiecare tiran al istoriei, începând cu Peisistratos: dacă reușești să înlocuiești în concepția oamenilor propriul sine cu un bine comun imposibil de definit, poți, cel puțin treptat, să îi convingi să facă aproape orice. Să omoare niște milioane de evrei, de exemplu. Sau zeci de milioane de oameni care au avut părerea greșită despre Marx. Fasciștii, deci, mizează pe colectivism.
Chestia cu fascismul e că, deși nu poate fi autentic în lupta eroică, e foarte bun la a crea o estetică, un simulacru al ei. Trebuie să fie, ca mecanismele lui cooptative, de soft power, sau cum ar spune lumea la nivel de stradă, de vrăjeală, să funcționeze. Fascismul n-are nevoie de eroi, ci de oameni care sunt absolut convinși că vor fi eroi imediat după ce termină și atrocitatea asta. Și următoarea. Și tot așa. Ca paranteză, taman batjocura asta cinică e ceea ce face colectivismele să fie infame, antitetice procesului nașterii unui erou așa cum l-am descris mai sus.
Pe scurt, fascismul pervertește cauza, schimbând principiul și individul pentru lege coercitivă și colectiv.
Deci, cu toții vrem să fim eroi și colectivismele, dintre care face parte și fascismul, ne vrăjesc că ne poate oferi o cauză mai bună. Ceea ce ne aduce la problema reală: cum, de fapt?
Bun, acum că e toată lumea pe aceeași pagină, înapoi în lumea reală. Case in point, copil de 17-18 ani, mare ascultător de black metal, care a avut noroc să mai citească una-alta și să beneficieze de niște cursuri de filosofie gratis ținute de un minunat profesor din Brașov. Primul meu an acolo a fost fix filosofie politică. Am și ținut conferință la final. A fost mișto. Cursurile alea s-au dovedit, în cele din urmă, salvatoare. Dar vom ajunge acolo.
Ei, creierul meu a fost mai mereu legat de politică, într-un fel sau altul. După cum spuneam, m-am născut în ’92. Printre primele lucruri pe care le-am învățat despre adulți se numără faptul că trebuie să muncești, că totul costă, și că ceva numit „gigacalorie” e al dracului de important iarna. Dup-aia am început să citesc. Multă mitologie, multe legende, multă istorie. Timpul trece, informația se acumulează, modelele valorice se formează, întrebările se adună.
Treptat, aflu de ce e importantă gigacaloria și de ce adulții vorbesc așa mult despre ce se-ntâmplă la muncă, chiar dacă au la dispoziție atâtea povești mișto. De ce stăteam 5 oameni într-un apartament de 2 camere din Steagu Roșu, de ce cartierul ăla se cheamă Steagu Roșu și de ce bunicii mei spuneau „strada Armatei Roșii” în loc de „strada Michael Weiss”.
Din cauza comunismului. Același comunism care ne-a jefuit de pământ, de demnitate și de umanitate în virtutea unei solidarități prefăcute. Așa că citesc mai departe, adun atrocități și gropi comune într-o minte care re-editează perpetuu tratate despre de ce comunismul e nașpa. Ani de zile. O fac și acum, dar pe alte coordonate.
Înapoi la 17-18 ani. Eram un pic nervos pe comunism (no duh), și pe faptul că, pe măsură ce începi să te orientezi ca om în raport cu lumea, vedeam tot mai clar aceleași mecanisme de control și represiune.
Chestia cu fascismul e că vârsta de 16-18 ani e vârsta la care dorința asta de o luptă eroică (preferabil, una la finalul căreia rămâi cu fata și se întâmplă sex) e cea mai intensă. Și într-o lume-n care compasiunea coercitivă, futengrijismul, cum s-ar spune pe-aici pe la Freedom Alternative, își ițește capul urât de după fiecare colț de internet, într-o lume-n care tu de abia ai devenit major, faci ce pare, la o primă vedere impulsivă, soluția reală: aceleași mecanisme, în sens opus. Doar că ai dreptate doar pe jumătate: sunt, într-adevăr, aceleași mecanisme.
Chestia cu fascismul e că el câștigă din compasiunea coercitivă. Cu fiecare act de cenzură, un fascist deștept spune: „dacă nu am avea dreptate, de ce nu ne-ar lăsa să vorbim? Noi suntem victimele corectitudinii politice, care încearcă să ascundă adevărul despre…”. Și chestia asta merge. Știu că merge, fiindcă am folosit-o.
Fascismul mai câștigă și din faptul că e extrem de simplu, axiologic. Tu trebuie să lupți pentru «introdu colectiv aici» și să mori. Dacă nu reușești treaba asta mișto, trebuie să ai o familie, așa cum îți spunem noi. Nuanțele depind, mai departe, de versiunea de fascism în discuție. Eu o să vorbesc despre legionarism.
Imediat ce am făcut 18 ani, am semnat adeziunea la ce era pe atunci Partidul Pentru Patrie, continuatorul fostului Totul Pentru Țară, partidul politic legionar din interbelic. Adeziunea există pe undeva, sunt sigur. Partidul a fost desființat în 2015. Am mai fost la câteva întâlniri neoficiale și la câteva evenimente organizate sub egida unei asociații a acelorași oameni.
La 18-23 de ani, e mișto să fii ilegalist.
Am făcut ceva de facto rău? Nu. Am avut niște păreri obiectiv tâmpite și am scris despre asta? Da. Dar, dacă nu e nimic în neregulă cu a ține niște parastase, nu am făcut nimic rău. Da, ideologia era acolo, și era la fel de groaznică. Reducerea oricărui rău la o conspirație evreiască generatoare atât a capitalismului, cât și a socialismului ulterior, ca metodă divide et impera de a stăpâni lumea civilizată. Chestii din Evul Mediu la propriu, mi s-a relatat la un moment dat că sărbatorile evreiești sunt un prilej de a masacra și canibaliza copii creștini. Ăsta-i nivelul, scuza pentru blood libel. Și multe, multe altele.
Dacă regret ceva, e faptul că, la un moment dat, datorită studiului meu doctrinar și înțelegerii ideologiei, am fost pus în fruntea aripii de tineret a organizației din Brașov. Am un gust amar în gură legat de asta, fiindcă nu-mi pot înăbuși senzația că am fraierit niște puști. Presupun că va trebui să fac pace cu asta într-un fel sau altul. Dar nu cred c-ați venit aici pentru remușcările mele legate de asta.
Articolul ăsta nu-i o scuză, fiindcă nu am pentru ce să mă scuz. Dacă părerile mele de la 21 de ani sunt atât de importante pentru cineva, acele persoane se vor bucura să afle că dezavuez ce am scris atunci. Celelalte puncte de vedere sunt irelevante.
Puteți găsi articolele pe Buciumul, periodicul organizației. E cumva eliberator să aflu că mai există. Și poate niște filmări de pe YouTube. Nu am ascuns niciodată ce am făcut. E un fel pervers de a îngropa în văzul tuturor o chestie urâtă, cred.
Chestia cu fascismul e că, dacă ești sincer, în principal cu tine, vraja se rupe la un moment dat. Un prieten de-al meu mi-a spus la un moment dat că „băi, am văzut ce scriai pe site-ul ăla, și tu dădeai mai mult în ai tăi”, ceea ce e adevărat. Într-o-ncercare de a corecta derapajele, de altfel logice, de la ideologia perfectă a Omului Nou, instinctul meu atunci a fost unul corectiv: „bă, rasismul pe care voi îl susțineți nu e ideologic al nostru, noi ne separăm pe criterii de supremație religioasă”, de exemplu. Și asta a mers o vreme.
Pelicula de celuloid s-a rupt de tot, însă, când am scris o refutație la niște bălmăjeli antivacciniste preluate cu sârg din Familia Ortodoxă. Articolul meu nu a fost dat jos atunci, dar a fost rapid îngropat sub încă două preluări de pe bloguri antivacciniste. După o ceartă la telefon cu redactorul șef, care nu putea să înțeleagă de ce e un pic penibil să ai pe site articole diametral opuse pe aceeași problematică, m-am hotărât să nu mai scriu. Ceea ce am și făcut.
Cred că aici m-a salvat ce-am învățat din seminariile de filosofie: instinctul de a-mi pune-ntrebări s-a reactivat și m-a făcut să mă distanțez un pic de camera cu ecouri. Și a mers. Cu cât am luat elemente din alte sisteme filosofice ca să-mi argumentez pozițiile noi, generate de tensiunile ideologice, cu atât am renunțat la legionarism ca ideologie.
În general, când scriu un articol, îmi place să ofer și o soluție la problematica pe care-o discut. În cazul ăsta, deși e dificil și laborios, soluția e extragerea individului de acolo, profitând de tensiuni ideologice, și deprogramarea. Iei puștiul de acolo când vezi că are un conflict ideologic, și adâncești cât de mult poți falia. La un moment dat, îndoiala va face restul. Mă tem că nu am o metodă mai bună decât asta, care durează, e laborioasă și da, are nevoie de autenticitate. Știți voi, cu eroismul, cu alea de mai sus.
Pe scurt, deci, chestia cu fascismul e că fascismul trăiește bine sub cenzură, deturnând dorința noastră firească de eroism, pe care-o pervertește pentru propriile scopuri tiranice. Puștii vor fi mereu vulnerabili la asta, dar prevenția și leacul sunt ceea ce au fost mereu: autenticitatea. Dați-le o palmă după ceafă, explicați-le că nu există destin, cu atât mai puțin ununl triumfal, ziceți-le că dacă se luptă cu monștri, pot să ajungă la fel de monstruoși dacă se uită-n vid, și, mai presus de toate, ascultați-i dracului, că de acolo apar school shooter-ii, extremiștii, fundamentaliștii, și toate relicvele astea ale istoriei noastre.
Cât despre mine, o să continui să scriu. Am un volum de poezie publicat, încă unul gata, și chestia la care lucrez acum o să vorbească puțin și despre radicalizare și extremism, că trebuie s-o facă și cineva care chiar a fost acolo.
Chestia cu fascismul e că trebuie să scapi de-acolo și să-ți găsești propriul sens.
Cu mulțumiri celor de la FA pentru curajul de a publica asta, și vouă pentru curajul de a o citi,
Horia Marchean
