Există cel puțin trei narative despre Polonia care sunt servite românilor, două dintre ele complet absurde și cea de-a treia parțial conectată la realitate.

Pe de o parte există narativa crezută de mai toți progresiștii alături de aproape tot soborul mediatic, potrivit căreia Polonia e un stat fascist, corupt, oprimator și sărac. Apoi există narativa ceva mai moderată pe care o cred restul de progresiști precum și stângiștii care pretind că sunt ”de centru” – respectiv că Polonia e un stat autoritar, corupt, condus de un fel de PSD populist și plin de oameni în general proști (asta mi-a spus cu mândrie moderată un USR-ist care nici n-a putut să-mi arate Polonia pe hartă, dar știa el sigur c-așa e). Și apoi mai există narativa crezută de mulți conservatori potrivit căreia Polonia e un stat al domniei legii, al ordinii, al liniștii și condusă de un guvern patriot, pe bune de dreapta și care face revoluție culturală pentru a scăpa următoarea generație de tirania leftismului.

Toate trei narativele conțin minimum un element fals. Polonia nu e un stat fascist (și numai un idiot ar crede asta), nu e nicidecum un stat sărac (e singura țară din I3M cu economie avansată/occidentală) iar guvernul condus de Mateusz Morawiecki este el multe dar nicidecum unul autoritar sau revoluționar.

De fapt, dacă guvernul Poloniei n-ar fi în profund dezacord cu Uniunea Europeană în privința imigrației în masă, guvernul Morawiecki ar fi în genere lăudat de presa internațională. Gândiți-vă că actualul premier e în esență un bancher venit pe filieră FMI (cam ca Emmanuel Macron) care până în 2016 n-a fost membru în niciun partid dar care a fost unul din tehnocrații care a negociat aderarea Poloniei la UE. Dar asta e o poveste pentru altă dată.

În ultimele 12 luni mai mulți membri ai Freedom Alternative Network, inclusiv subsemantul, au mers în Polonia de mai multe ori cu ocazia unor evenimente sau pur și simplu pentru a vedea Talpa Țării așa cum e ea – în ideea nu doar de-a confirma sau refuta narative care circulă despre Polonia, dar și în ideea de-a vedea ce putem învăța din experiența post-comunistă a Poloniei și poate chiar aplica și la noi.

Țineți cont că istoria ultimului secol a Poloniei e foarte similară cu a noastră iar prezentul este de asemenea destul de similar; nu de puține ori având senzația că mă aflu în România și doar afișele în polonă îmi reaminteau că totuși nu-s în țară. Iar asta nu e deloc rău. Întocmai pentru că diferențele mici fac posibilă ideea că am putea învăța câte ceva și aplica și la noi.

Așadar…

Ce am putea învăța?

1. Conștiința istorică

În Polonia, a-ți studia cu mare atenție propria istorie este un obicei cultivat intens. La aproape toate evenimentele care comemorează diferite episoade din istoria Poloniei vezi copii – nu de puține ori aduși de profesorii lor de istorie ca parte din curriculă – precum și mult tineret.

Spre deosebire de România, în Polonia interesul pentru trecutul țării nu este nici apanajul unor ciudați siniștri și nici al unor boșorogi care mai au o bășină până se duc – ci apanajul predominant al tinerilor. Cumva, polonezii au reușit să-și convingă porțiuni semnificative din tineret să fie fascinat de istoria (altfel una foarte zbuciumată și rareori glorioasă a) Poloniei.

În România ne-am lăsat demoralizați atât de faptul că manualele noastre de istorie sunt pline cu mitologii și falsități introduse de regimul comunist dar și de retorica de tipul ”România n-a fost niciodată măreață”. Nu de puține ori ne lăsăm imnul național luat la mișto și rareori taxăm astfel de discurs pentru că, nu-i așa, imnul nostru este ”Deșteaptă-te române!” ceea ce înseamnă că încă dormim, nu?

În Polonia, imnul național începe așa: ”Polonia n-a murit încă!” și continuă într-un ton la fel de sobru ca al nostru, scoțând în evidență faptul că existența Poloniei mereu a fost inconvenientă pentru vecinii săi. V-am mai zis că seamănă foarte mult istoria Poloniei cu a României, da?

Ei… în Polonia nu se rușinează nimeni de imnul național deși și al lor, ca și al nostru, menționează luptele cu vecinii – în special cele cu nemții și cu moscoviții dar și cele cu suedezii.

Dar e mai mult decât imnul național. E în genere conștiința istorică ce este cultivată cu răbdare de o mulțime de organizații care nu de puține ori nu se suportă una pe cealaltă dar care toate trag în direcția îmbunătățirii conștiinței istorice a conaționalilor.

La noi de ce nu se poate? Păi nu se poate pentru că, pe de o parte, încă nu reușim să scăpăm de mitologiile introduse de regimul comunist în istoria noastră și, pe de altă parte, prea multora dintre noi ne „pute” să zicem ceva pozitiv despre România (mai revin asupra acestui aspect).

Ce am putea învăța de la polonezi e arta echilibrului. Da, trebuie ușor-ușor eliminate mitologiile introduse de regimul național-comunist dar, în același timp, trebuie să avem grijă ca în acest proces să nu cădem pradă gândirii revoluționare și să aruncăm copilul odată cu apa murdară, cum ar zice americanul.

Tot în acest subiect am mai putea învăța de la polonezi și arta de-a nu mai da prea mulți scuipați pe ce părere are presa străină despre noi. Acum 2 ani, presa străină (inclusiv BBC) scriau că polonezii au sărbătorit 99 de ani de independență printr-un marș al fasciștilor – referindu-se la Polska Walcząca, organizație care, întâmplător, este literalmente cea mai veche organizație antifascistă din lume. Polonezii au replicat calm, dar ferm, că soborul mediatic european mănâncă câcat și aia e.

Și anul următor au făcut un marș mai mare, de două ori mai mare. Atunci am mărșăluit și eu cu ei – din mijlocul celei mai ”radicale” porțiuni – și nici vorbă de heitări și fasciști. Mai entuziaști? Da, sigur. Dar nimic nerezonabil.

Au și ei nebunii lor, desigur. Au și ei oameni care cred că lumea începe și se termină cu Polonia (așa cum îi avem noi pe ăia care cred că Romania e grădina Maicii Domnului sau pe dacopați). Dar felul cum au manageriat ei problema este unul net superior felului cum a fost la noi.

În Polonia protocronismul a fost marginalizat prin cultivarea cu răbdare a unei mândrii naționale rezonabile și înțelegere a istoriei cât mai mult bazată pe fapte. Le-a ieșit mereu? Sigur că nu. Încă mai sunt idiosincrazii și derapaje. Dar tot e mai bine decât la noi unde în discursul public ori ești dacopat dement, ori ceaușist ori internaționalist de rit nou. Iar pentru a schimba asta, avem ce învăța de la polonezi.

2. Moderația diasporei

Ca și România, și Polonia a suferit enorm din cauza emigrației, milioane de polonezi părăsind țara fie pentru a studia, fie pentru a munci în Occident. Cel puțin două milioane de polonezi au părăsit țara între 1989 și 2004, anul aderării Poloniei la Uniunea Europeană. Încă pe-atâția au plecat între 2004 și 2007. În trei ani Polonia a pierdut mai mulți oameni decât pierduse în precedenții 15!

Conform unui sondaj din 2014, 15% dintre adulții din Polonia munciseră în afară minimum un an. 69% dintre polonezi au un membru al familiei care locuiește în străinătate. Ca și în România, cea mai mare parte a celor care au plecat sunt tineri – mulți dintre ei având primul loc de muncă din viața lor în afara Poloniei.

Costul pentru copii a fost cel puțin la fel de aspru în Polonia precum în România. Cel puțin 100 de mii de copii au ajuns ”euro-orfani” ca rezultat al plecării părinților la muncă în străinătate. În România numărul pare mai mic – 65 de mii conform Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie din care 17 mii rămași fără ambii părinți ca rezultat al emigrației. Însă ținând cont că Polonia are o populație mai mare… tot cam pe-acolo stăm și noi.

Ca și în România, în ultimii 4-5 ani, autoritățile încep să-și pună problema atragerii diasporei înapoi în țară – mai ales că veniturile și nivelul de trai per ansamblu au crescut mult față de 2004 și diferențele economice față de fostul bloc de Vest nu mai sunt deloc semnificative. Ba chiar Polonia este în multe aspecte peste țări precum Portugalia sau Irlanda.

Diferența este că diaspora poloneză revine cu o viziune mult mai moderată decât cea românească. Deși ”diasporenii” polonezi au plecat de la o situație identică (economic și civilizațional) cu cea a românilor și se întorc la o situație comparabilă cu cea a României de azi – ”diasporenii” polonezi nu revin cu avânt revoluționar și nici cu atitudine de sictir, batjocură sau scârbă pentru tot ce e polonez. Și, foarte important, nici nu-și întreabă conaționalii ”cum se zice la voi la coke?”.

Cum, necum, diaspora lor este una mult mai abordabilă decât diaspora noastră. Am petrecut mult timp printre ei, principalele mele contacte în Polonia fiind oameni care fie sunt născuți în alte țări, fie au locuit și muncit peste 5 ani într-o țară din fostul bloc de Vest. Și, cumva, au reușit să se întoarcă în Polonia cu o viziune semnificativ mai moderată asupra lumii, asupra Poloniei și în genere asupra lucrurilor.

Este foarte adevărat și faptul că ”diaspora” nu a fost niciodată luată la mișto așa cum a fost în România. Deși există echivalente poloneze pentru ”căpșunar” – acestea le auzi la crâșmă sau ocazional prin discuții informale. Nici într-un caz în buletinele de știri! Pe de altă parte, la fel de adevărat este că nici nu vezi osanale și pupări în cur organizate pentru diasporă.

Polonezul vede ”diasporeanul” ca un accident nefericit sau, în cel mai bun caz, ca un individ posibil interesant. Dar atât. Altfel spus… mai moderat.

La noi lucrurile sunt mult mai polarizate, din păcate. La noi ”diasporeanul” e fie țăran cu Maserati închiriat și muritor de foame ”pă anglea”, fie un zeu căruia trebuie să i se acorde drepturi electorale suplimentare căci, nu-i așa, e mai important să voteze cei care nici nu stau aici decât cei care stau aici. Ambele atitudini față de Diasporă sunt toxice. Din motive diferite – dar tot toxice.

În adresarea acestei dileme, am putea învăța câteva lucruri de la polonezi.

”Diasporenii” ar putea învăța de la colegii lor polonezi să compare România de astăzi cu țara în care ei locuiesc și s-o facă în mod rezonabil și în acord cu valorile societății de origine și nu în acord cu observațiile superficiale din societatea de rezidență temporară. Iar o comparațire rezonabilă nu se face doar în funcție de ce partid e la putere – ci și pe alte subiecte. Polonezii par să înțeleagă mai bine că politica nu este și nu trebuie să fie totul.

Altfel spus, polonezii se uită la sistemul economic britanic și vor și ei. Dar se uită la Suedia și decid că e nesănătos și chiar periculos pentru Polonia. Românii însă (ca regulă) iau totul pe nemestecate și doar pentru că au văzut ei undeva ”în afară” – decid automat, fără prea multă gândire, că este în sine ceva bun ce trebuie numaidecât implementat și în România.

”Așa face Norvegia/Suedia/Marea Britanie/[introdu țară preferată aici]” este un argument care stârnește râsete, sau măcar zâmbete de milă în Polonia – inclusiv în rândul celor mai de Stânga. În Polonia, cum necum, mai toate facțiunile au învățat că doar pentru că ceva se practică ”în afară” nu înseamnă neapărat că ar merge și în Polonia sau că ar trebui încercat în Polonia.

Nu doar ”diasporenii” au ceva de învățat de la colegii lor polonezi (căci unde lucrează români „în afară”, aproape sigur au și colegi polonezi, sau măcar vecini) – ci și noi restul în raportarea față de diaspora.

Pentru început am putea învăța să apreciem mai onest ce avem și ce nu avem în România și să și comparăm mai onest și fără jenă. Noi trebuie să învățăm să nu ne mai turnăm cenușă în cap pentru orice rahat și nici să nu mai luăm drept literă de Evanghelie orice prostie doar pentru că vine ”din Occident”. Bronisław Wildstein, unul din fondatorii mișcării Solidaritatea numește fenomenul prin care orice e ”din occident” e automat ”modern” și deci ”bun” și trebuie numaidecât implementat și la noi, Prostia modernizării la xerox.

În același timp, trebuie să evităm să cădem pradă narativelor (nu de puține ori de inspirație rusească) ce îndeamnă la respingerea Occidentului. Pe scurt: ne trebuie și nouă niște moderație de care au polonezii.

N-o să ne iasă mâine. Poate nici în 10 ani. Dar de undeva trebuie început – și am putea începe prin a nu mai fi așa de prăpăstioși.

În 2011 când Platforma Obywatelska (partidul lui Donald Tusk – liberali de stânga) au fost realeși în fruntea Poloniei, n-au plecat conservatorii din țară și n-a ieșit mare tam-tam. În 2015 când Prawo i Sprawiedliwość (Lege și Dreptate – conservatori) au fost aleși în Polonia și niciun partid socialist n-a intrat în Sejm, n-au fugit liberalii din țară. Cum, necum, polonezii au reușit să-și țină patimile la un nivel rezonabil.

Nu prea vezi în Polonia istericalele absurde pe care le vezi la noi. Nu există echivalentul lui Țăcămitru sau Dragnea în Polonia. Sau, hai s-o punem altfel: există, dar nu-i bagă nimeni în seamă. Sub nicio formă nu-s nici președinți de partid și nici consilieri de președinți de partid.

Sigur, cârcotașii ar putea arăta existența Komitet Obrony Demokracji – un fel de De-Clic polonez cu finanțări chiar mai dubioase decât Akcija Demokracja (literalmente De-Clic polonez) pentru care Uniunea Europeană și presa finanțată de Germania face shilling intens. Și totuși, KOD n-a reușit să captureze atenția polonezilor mai mult de o lună. De doi ani încoace ”protestele” lor strâng mai puțini oameni decât o manifestație spontană a câte-unui militant catolic (și da, Polonia are destui din ăia).

3. Răbdarea

Un lucru pe care l-am remarcat în mod consecvent în Polonia, fie că-i vorba de orașul Varșovia (plin de hipstări și de ciudați – deși presa de Stânga ne spune că guvernul îi oprimă), fie că-i vorba de Małopolska (sau Polonia Mică) – zonă tradițional mult mai conservatoare – oamenii au mult mai multă răbdare în tot ceea ce fac.

Prin comparație, până și ardelenii îs cam grăbiți. La țară în centrul Transilvaniei și în Bucovina mai găsim un nivel de răbdare similar cu cel pe care-l găsești cam peste tot în Polonia.

Iar acest nivel de răbdare generalizată al populației este, foarte probabil, unul din motivele pentru care țara este ceva mai puțin polarizată decât România (deși n-ai zice dacă ai citi doar presa germană sau influențată de Germania – care are interesul de-a prezenta Polonia cât mai nasol cu putință).

Faptul că oamenii au răbdare contribuie la rezistența mult mai bine închegată față de tendințele revoluționare ale anului curent dar a contribuit și la faptul că Polonia, deși a plecat cam din aceeași poziție cu România în 1990, a evoluat ceva mai bine.

Chiar dacă în 1989-90 Polonia a „prins” niveluri de inflație mai mari decât am văzut în România în post-comunism, per ansamblu Polonia a reușit să nu mai aibă nicio recesiune de 26 de ani. Singura țară din Europa cu o asemenea performanță. O parte din performanță i se datorează lui Leszek Balcerowicz al cărui plan de terapie de șoc a supărat multă lume inițial dar istoria i-a dat dreptate fără drept de apel. Privind Polonia astăzi, putea fi mai degrabă Ucraina sau chiar Belarus fără planul Balcerowicz. O altă parte din performanță însă se datorează răbdării.

Puși în fața planului Balcerowicz, polonezii au fost ceva mai puțin preocupați să facă revolte și să se smiorcăie (deși au făcut și din alea) și ceva mai preocupați să se-apuce de muncă și să-și crească individual nivelul de prosperitate în capitalism (și românii au făcut de-astea, dar proporțional la un nivel mai mic – și se vede!).

Cel puțin în epoca post-comunistă, diferența de răbdare între polonezi și români e cât se poate de clară – chiar dacă există, evident, excepții de ambele părți.

Au și polonezii exaltații lor – mânați de mentalitate revoluționară – care-și doresc PARADISUL  ACUM!!! Au și ei nostalgicii lor. Am întâlnit și eu vreo câțiva care îmi spuneau senin că Varșovia de azi e semnificativ mai nașpa și mai săracă decât Varșovia anilor ’80. Evident, băteau câmpii fără grație. Însă genul ăsta de oameni sunt, ca regulă, irelevanți politic. Influența lor este limitată, mainstream-ul Poloniei fiind mai degrabă răbdător și înțelegător cu faptele vieții – inclusiv faptul că nu poți să crești economia cu 3000% în 4 ani și jumătate și că e absurd să compari Polonia cu SUA pe economie după doar 27-ish de ani de economie cât de cât funcțională în cea de-a Treia Republică Poloneză.

În România însă răbdarea e la cote alarmant de mici. ”Vreau o țară ca afară” e un slogan care reflectă foarte bine mentalitatea prea multora dintre conaționali care nu mai au răbdare (dacă or fi avut vreodată) și care vor paradisul acum. Ba mai rău, nu de puține ori România de astăzi este comparată nu cu SUA – ci cu un standard ideal(izat) care nu există și nu a existat niciodată nicăieri.

Aici am putea învăța de la polonezi. Un dram de răbdare ne-ar aduce o mulțime de beneficii, inclusiv în plan personal. A fi agitat toată ziua și niciodată mulțumit, nici măcar parțial, e o rețetă dezastruoasă pentru sănătatea mintală a individului pe termen mediu și lung.

Până una alta, și noi și polonezii trăim de departe cea mai bună perioadă din întreaga noastră istorie ca popoare pe meleagurile astea. Am putea învăța de la polonezi să apreciem un pic mai mult această realitate și să fim un pic mai răbdători.

Nota bene: A nu se înțelege că pledez pentru apatie. Nici vorbă. Dar nu ne-ar strica un pic de cumpătare. O frână sau măcar o încetinire a avântului revoluționar și, da, un pic de recunoștință pentru ce avem. Cu astea în minte am putea munci mai cu spor pentru a continua să creștem. Căci și noi și polonezii mai avem de crescut. Și nu trebuie să ne fie rușine cu asta. A vrea să fii mai bogat e un lucru normal și firesc.

Ce nu am putea învăța de la polonezi?

1. Alcoolismul

Am stabilit deja că Polonia nu e nici vreun stat totalitar (cu-atât mai puțin fascist) și nici vreo societate represivă așa cum de prea multe ori soborul mediatic încearcă să ne convingă.

În același timp trebuie însă să notăm că nu este nici vreo utopie pe care noi, românii, ar trebui să încercăm s-o emulăm în tot și-n toate. Există multe lucruri în neregulă și în Polonia. Iar probabil cel mai în neregulă e nivelul absolut imens al alcoolismului.

Teoretic, consumul de alcool per capita este mai mare în România decât în Polonia – românii consumând în medie 12,6 litri de alcool pe an iar polonezii cu un litru mai puțin (sursa datelor).

Diavolul sălășluiește însă în detalii. Românii beau mai mult – dar beau predominant bere și vin. Polonezii beau ceva mai puțin – dar beau mai mult votcă și alte spirtoase. Peste o treime (35,5%) din consumul de alcool din Polonia merge în spirtoase în vreme ce în România doar puțin peste o cincime (21,1%).

Sigur, se poate argumenta că statisticile nu sunt întocmai de nădejde în condițiile în care nu prea poți cuantifica consumul de băuturi produse în casă. Însă producția de alcool în curte pentru consum propriu nu e radical diferită în Polonia față de România astfel că o comparație între cele două țări e una de mere cu mere. Chiar dacă soiuri ușor diferite de mere.

Și dacă statisticile au nivelul lor de eroare, mai greu de respins este experiența din teren.

Pur și simplu nu este cazul în România să dai peste alcoolici cronici deja muți de beți la ora 9 dimineața în centrul(!) marilor orașe. Sigur că există și la noi. Sigur că se bea de se stinge și la noi. Dar diferența e totuși mare, în defavoarea polonezilor. Întocmai pentru că chiar contează dacă bei un litru de votcă sau un litru de bere. Cea dintâi bagă sub masă pe aproape oricine în vreme ce cea din urmă în cel mai rău caz amețește câte-un soyboy pe ici pe colo.

Alcoolismul este în creștere de aproape 10 ani în Polonia (în România e în scădere moderată) și deocamdată nu pare să se schimbe prea mult. În mod cert nu am putea învăța de la polonezi mai nimic pe subiectul ăsta.

2. Justiție

Dacă există un subiect în care România ar putea da lecții Poloniei – cu siguranță acel subiect este sistemul judiciar.

Dacă credeți că sistemul judiciar din România este nasol, rugați-vă să n-aveți de-a face cu cel polonez care este semnificativ mai nasol decât cel românesc.

Sigur că există corupție în justiția de la noi și în mod cert sistemul judiciar românesc nu este unul perfect iar exagerările cu ”DNA, să vină să vă ia” sunt doar atât – exagerări.

Cu astea spuse, sistemul judiciar polonez este exact același ca cel de pe vremea legii marțiale comuniste din anii ’80 – într-o mare măsură și cu aceiași oameni de atunci.

Circulă des mitul printre români că ”în Polonia s-a făcut lustrația la timp dom’le, nu ca la noi” – însă în realitate… nu-i chiar așa. Și în mod cert nu-i deloc așa în cazul sistemului judiciar.

Sistemul judiciar este condus de ceea ce presa numește ”corporația judecătorilor” – o camarilă de băieți și fete care sunt acolo dintotdeauna și care nu pot fi schimbați, pensionați sau concediați niciodată decât dacă colegii lor din corporația judecătorilor decid asta. Și ăia nu decid asta mai niciodată.

Ba mai mult, intervenția societății în corporația judecătorilor este totalmente haram și orice membru nou în sistem este atent selectat de membrii vechi pentru a fi siguri că nu intră reformatori. Iar societatea n-are absolut niciun cuvânt de spus în privința asta.

Această situație a dus la situația în care nu de puține ori țara a fost condusă de facto de o clică de judecători comuniști activiști imposibil de concediat și nevotați de nimeni.

Actualul partid de guvernământ a încercat și continuă să încerce să schimbe lucrul ăsta – însă misiunea sa îi este îngreunată taman de Uniunea Europeană care consideră că orice efort de-a sparge monopolul corporației judecătorilor reprezintă ”amestecul politicului în Justiție” – chit că literalmente toate țările din UE mai puțin Polonia permit input din partea societății (prin reprezentanți, desigur) în modul cum Justiția este condusă în țările lor. E okay când în Germania se face asta, dar nu e okay când Polonia vrea același lucru.

Există și pe la noi nătăfleți care compară eforturile Prawo i Sprawiedliwość de-a sparge corporația judecătorilor cu eforturile unor corupți români de-a scăpa de mititica. N-are-a face una cu cealaltă.

3. Politici economice

Dacă în 1989-90 polonezii l-au avut pe Leszek Balcerowicz, în prezent lipsește o figură mai tânără și cu încredere similară care să țină guvernele pe calea Dreaptă a economiei.

Atât partidul lui Donald Tusk cât și actualul partid de guvernământ sunt departe de-a fi conservatoare fiscal.

Leftismul economic domină scena politică poloneză și de prin 2013 încoace a început să se vadă în faptul că afacerile sunt din ce în ce mai împovărate cu birocrație și taxe parafiscale iar cetățeanul este mai împovărat fiscal astăzi decât în primii 20 de ani de post-comunism.

Deși ziua libertății fiscale în Polonia e cu 4 zile mai devreme decât în România (15 iunie față de 19 iunie la noi), trendul este unul crescător. Acum doi ani era pe 14 iunie. Acum 7 ani pe 10 iunie.

Nici la capitolul cheltuieli lucrurile nu stau prea grozav. Actualul partid de guvernământ a lansat o serie de programe care pot fi numite în multe feluri – dar în mod cert nu conservatoare fiscal. Cel mai recent e programul a 13-a pensie.

Și poate că ar fi mai puține obiecțiuni dacă măcar actualul guvern ar fi mers pe linia foarte comună a conservatorismului populist – de a tăia de la programe pe placul leftiștilor și a-i redirecționa către programe mai pe placul conservatorilor. Dar nici asta nu s-a întâmplat. Actualul partid de guvernământ a păstrat aproape toate programele pe bani publici care finanțează activisme leftiste și, peste ele, a adăugat unele noi precum programul a 13-a pensie, programul 500+ (prin care este încurajată natalitatea) precum și diferite programe educaționale destul de scumpe. Toate astea în timp ce Statul polonez continuă să plătească parțial și pentru proiecte ideologice stângiste care, pe lângă faptul că rănesc societatea polonă, sunt și foarte costisitoare pentru buget.

Dacă e să învățăm ceva în materie de economie din Polonia, trebuie să căutăm la începutul anilor ’90. De-acolo am avea și noi ce învăța. Însă în materie de politici economice din ultimii 7-8 ani? Nu prea avem ce învăța din Polonia – decât cel mult că așa nu!

În loc de concluzie

Polonia nu este nici vreun paradis conservator și nici un iad oprimator pentru oricine nu e bărbat alb conservator catolic și polonez. Ci e o societate post-comunistă (ca și a noastră) care însă își știe istoria mai bine decât ne-o știm noi pe-a noastră, este o țâră mai răbdătoare și ceva mai conștientă atât de propriile lipsuri cât, mai ales, de propriile puteri. Și în departamentele acestea, am avea și noi câte ceva de învățat.

Altfel, Polonia e mai puțin spectaculoasă decât și-o imaginează atât leftiștii cât și cei care idealizează modelul polonez. Nu, Polonia nu e chiar ”based af” iar poziția geografică n-o ajută așa de mult încât să fie un potențial sanctuar. Dimpotrivă – dacă lucrurile o iau razna, Polonia stă mai prost. De-aia se și agită elitele poloneze atât de mult să crească nivelul armatei – lucru pe care, de altfel, ar trebui să-l facem și noi.

Ce ar mai trebui remarcat este faptul că de 3 ani încoace elitele țării fac pe Dracu’ în patru să crească profilul și prezența poloneză în jurul administrației americane. Și, chiar dacă nu se vede acum, au făcut eforturi similare și în jurul Partidului Democrat, nu doar pe lângă administrația Trump.

Peste trei zile Donald Trump va vorbi din nou în Varșovia. A doua oară de când a fost inaugurat ca președinte. Prin comparație, diplomația românească nu a mai atras o vizită de Stat din partea unui POTUS de pe vremea lui Iliescu, în noiembrie 2002(!). Vizita lui Bush Jr. din 2008 în marja summit-ului NATO a fost una de lucru, nu de Stat. Chiar și-așa, un Președinte American n-a mai călcat pe la noi de 11 ani – și asta în condițiile în care ar avea motive. Și aici am avea ceva de învățat: în special elitele noastre. Se-aude și până la Cotroceni?!

Bariera lingvistică va rămâne o problemă constantă în absența unor elite românești care-și doresc extinderea colaborării româno-polone. Limba poloneză are cele mai grele elemente ale limbilor slave (pronunția e cumplit de grea chiar și pentru mine) și cele mai complicate elemente ale limbilor germanice (te ia Dracu’ odată ce intri în gramatică).

Iar până nu dezvoltăm astfel de elite, populația va rămâne să-și ia predominant informațiile despre Polonia de la surse de știri deținute predominant de nemți – astfel că știrile vor avea mereu o înclinație spre narativa ce convine Berlinului. Astfel că va mai trece apă și pe Vistula (Wisła) și pe Dâmbovița până când comentariatul și opinia publică se va vindeca de idei preconcepute (și predominant greșite factual) în ceea ce privește Polonia.

Asta e. Mergem înainte.

Dacă ați aflat lucruri noi sau v-a plăcut articolul, luați în considerare o donație. Pentru a crește calitatea va trebui să cumpărăm echipamente mai bune și mai multe iar toate acestea costă.

În anul curent e cvasiobligatoriu să cari după tine un supercomputer cu GPS și pentru a fi furat a plăti taxele la Stat.

Chiar dacă taxarea e furt, nici furtul nu mai e cum era – ci e cu aplicație, după cum am aflat în cursul zilei de ieri când mi-au trebuit două ore de alergătură și într-un final serviciile celei mai anacronice instituții din România – Poșta Română – pentru a plăti o taxă de protecție un impozit pe un teren intravilan.

Deși legea spune că impozitele și taxele pot fi plătite în cash și în orice sumă la Trezorerie, în realitate constați relativ repede că… nu se poate. Pentru că… cartof. În fine, am depus o reclamație pe subiectul ăsta, o să mai revin.

Între timp, totuși, trebuia să plătesc taxa aia de protecție cumva. Și-mi aduc eu aminte că în vremurile imemoriale din 2018, puteai pur și simplu merge la orice bancă, dădeai IBAN-ul, plăteai un comision și puteai vira shekalim în orice cont din România – inclusiv conturi cu TREZ.

Intru în prima bancă și mi se spune politicos că dacă n-am cont la ei, nu pot face nimic. Asta e genul de regulă pe care n-o înțeleg. Adică băncii îi pute shekelul ocazional și comisionul de la non-clienți? În fine. Dau mărunt din buze și mai merg 500m și intru în a doua bancă – de data asta una la care aveam cont.

Intru și acolo era un veritabil concurs de stat la coadă. Eh, aia e. Stau da’ măcar rezolv fără să mă enervez suplimentar. Ei aș, ți-ai găsit. După 5 minute de participat în concursul de stat la coadă, mă pune Dracu’ să opresc din mers o salariată a băncii care se plimba p-acolo (nu-s convins că știa și ea de ce) și-o-ntreb dacă pot vira câteva sute de shekalim într-un cont cu TREZ. Și vine și răspunsul. Unul în multe cuvinte dar care se rezumă cam așa: ”Nu. Doar dacă aveți aplicație!”

Poftim?

Aparent, de vreo 4 luni încoace (conform duduii de la bancă, întrucât n-am reușit să găsesc și documentul pe subiect), nicio bancă nu mai face ordine de plată ”manuale” – adicătelea cum s-a făcut în orice bancă din secolul al XVII-lea și până în prezent: respectiv merge plebul la ghișeu, ăștia-s banii, ăsta mi-e actul de identitate, ăsta-i contu’, uite și extra pentru comision, ziua bună și aia e.

Ei bine… NU! Mai nou, dacă vrei să-i dai bani Statului, îți trebuie aplicație. Și începe duduia să-mi explice că nu pot face viramente Statului nici măcar cu ajutorul automatului din sediu. Pentru că nu mai e suficient să fii dispus să joci în jocul ăsta al instrumentelor supravegheate, pardon, al ”instrumentelor moderne de plată fără numerar” (ce-o fi ”modern” în numere-n servere controlate de-o parte terță nu știu, dar să trecem peste). Nu dom’le! În anul curent îți trebuie o aplicație – de fapt, două. Una a Fiscului și una a băncii. Și aștepți zile în șir ca să-ți fie confirmate. Și abia dup-aia poți plăti taxa de protecție.

În ce fel o fi ideea asta modernă jur că nu pricep. În 1998 puteai plăti impozitul local dintr-un capăt al țării pentru o proprietate din celălalt capăt al țării la orice bancă sau la orice sediu al Trezoreriei și confirmarea era în aceeași zi. Fără multe întrebări, fără aplicație, fără hârțoage GDPR și în genere cu mai puține bătăi de cap. Și comisioanele (procentual vorbind) erau tot alea.

În fine, răpus de coșmarul aplicațiilor mă gândesc că totuși Poșta Română încă mai are serviciul de mandat poștal și ar fi și culmea ca Statul să nu primească plăți prin intermediul propriei instituții. Zis și făcut, merg acolo și, după un nou concurs de stat la coadă, biruiesc la două ore și 15 minute după ce am plecat de-acasă pentru o operațiune ce anul trecut a durat 15 minute. Porgres! Modernitate! Civilizație!

Aplicație ca să te caci

Am pus titlul pe care l-am pus nu doar ca să dea boborul click, ci și pentru a profita de ocazie să vă povestesc precedenta dată când m-am lovit de situația de-a nu putea întreprinde lucruri simple fără să am aplicație.

Anul Domnului 2017, gara internațională din Göteborg, Suedia. Mai erau aproape două ore până la plecarea trenului iar eu îmi terminasem toate treburile în orășelul suedez de unde poți lua bărcuța până în Iutlanda.

Și, ca oricărui alt om, îmi vine și mie să mă cac. Și, ca oricare alt om normal, prezum că într-o gară internațională există o budă în care fie accesul este liber pentru cei cu bilet, fie contra cost pentru o sumă cuprinsă între 50 de cenți și un dolar jumate. La câte țări am vizitat, niciodată nu pățisem să coste mai mult sau să nu pot intra. Eh… nu fusesem în țara aplicației.

În gara internațională de la Göteborg – adică în locul din Göteborg cu cea mai mică concentrație de suedezi din toată provincia – accesul la budă se făcea doar cu plăți prin Swish.

Swish este un serviciu de plăți cu smartfonu’ dar legat de băncile suedeze.

Traducere: ca să mă cac în gara Göteborg trebuia să am smartfon, număr de telefon suedez, cont bancar într-o bancă suedeză și CNP suedez.

Și spre deosebire de impozite, câcarea e complet inevitabilă. Pedeapsa este imediată și dictată de biologie. În Suedia și câcarea o fi un construct social dar parcă totuși…

În fine, am sfârșit prin a comite o infracțiune. Nu, nu m-am căcat în public (aia ar fi fost doar contravenție) ci infracțiunea de favorizare a infractorului căci am mers literalmente la o budă de pe piața neagră. Un chinez mic undeva într-un colț încasa 5 coroane (la alea cu Swish tariful era 10kr) și nu elibera bon. Dar pentru 5kr, plătibili doar în cash, îți permitea să folosești buda lui.

Gândiți-vă așa: cineva, în nemărginita sa înțelepciune, a gândit că e de bun augur să pună bude în gara internațională pe care nu le pot folosi jumătate din suedezi și 100% dintre turiști. Ce? Credeați că numai la noi găsești capete pătrate în administrație?

Nu vă mai povestesc că domnul chinez avea literalmente un sac de bani – plin cu monede de 5kr – semn că nu eram nici pe departe singurul neanderthal necivilizat care în Anul Domnului 2017 încă nu avea aplicație pentru a se câca și prezuma că lucrurile încă funcționează așa cum au tot funcționat în Europa de la Nero încoace când vine vorba de urgențe fiziologice în public.

Pecunia non olet, sed per applicationem facit

Banii nu au miros. O înțelepciune veche de 2000 de ani în Europa (și Orientul Mijlociu, și Africa de Nord) care e la fel de adevărată astăzi pre cum era pe vremea lui Nero și Vespasian.

Însă maxima latină pecunia non olet trebuie însă completată cu fireasca sa continuare: dar aplicația da.

Spuneți-i cum vreți, dar trendul ăsta deloc dorit de piață de-a impune aplicații pentru orice pute. Da’ pute rău de tot. Și nu doar că pute a supraveghere excesivă – și aia ar fi suficient de rău în sine. Dar pute a mentalitate revoluționară ce pleacă de la premiza că noi, ăștia de trăim în anul curent, suntem fundamental mai deștepți decât toți oamenii care au trăit înaintea noastră. Și nu suntem. Și până nu pricepem asta, o să tot continuăm să înghițim ca proștii toate prostiile.

Apropo, că veni vorba: aplicație pentru șters la cur, cam pe când? Nu de alta dar e anacronic să te ștergi la cur cu hârtie nereglementată, neraționalizată și fără să fie niște numere-n servere care să monitorizeze ștersul la cur, nu credeț?