Pe scena politică din Marea Britanie se confruntă două mari forțe politice: stânga “conservatoare” și stânga laburistă. Ce e în afara lor e iliberalism, populism, adică extrema dreaptă. Singura deosebire importantă între stânga “conservatoare” și stânga laburistă, este că prima vrea să construiască socialismul de sorginte neomarxistă singură, fără amestecul stângii continentale, în timp ce stânga laburistă vrea să o facă în colhozul bruxellez.
În Germania, de ani buni, conduc împreună două mari forțe politice: stânga creștin democrată și stânga socialistă. Sunt sprijinite în Bundestag de stânga ecologistă și cea comunistă. Ce e în afara lor, a celor 4 forțe de stânga, e considerat, taxat, etichetat drept iliberalism și populism, adică extrema dreaptă. În Germania, iliberalismul, adică extrema dreaptă, se internează în spital, dupa ce a mancat bătaie, își cumpără mașina nouă, dupa ce aia veche i-a fost incendiată, își repară casa, dupa ce i-a fost arsă sau taguita cu zvastici, își caută o slujbă nouă, dupa ce a fost dat afara din cea veche, și tot așa. Pentru că au patru alternative, germanii au renunțat bucuroși la alternanța la putere. Nu contează, sunt foarte mulțumiți că au unitate politică. Asta le aduce aminte de vremurile bune – alea de la Bismarck și pana la Hitler. Și în Germania e democrație. Iar democrație, cum e în Marea Britanie și Germania, e cam peste tot în Europa.
Singurele locuri unde nu există democrație, și asta e foarte vizibil – atât de vizibil încat media europeană se vede obligată să vorbească despre asta zilnic – sunt Polonia și Ungaria. Acolo, pe eșichierul politic sunt două forțe importante: dreapta și stânga. (Da, DREAPTA! Asta când ar fi trebuit să existe și acolo măcar două stangi, cum este normal. Ca în Marea Britanie, sau ca în orice altă democrație modernă, socială, liberală, europeană) și, de ceva timp, cetățenii celor două țări votează, în marea lor majoritate, cu dreapta. Adica, dupa cum consideră Comisia Europeană și e de acord și Parlamentul European, polonezii și ungurii acționează împotriva statului de drept. Din cauza asta, în Polonia și Ungaria, nu există democrație. Acolo există numai extrema dreaptă, adică iliberalism și populism. Sau, cum a spus-o, cu curaj, președintele Franței, lepră naționalistă.
În Romania nu există dreapta, așa că democrația nu poate fi pusă în pericol de nimeni, și, deși mai există încă tot felul de boli, lepra asta descoperită de Macron a fost eradicată complet. Prin urmare, românii sunt, în marea lor majoritate, patrioți europeni. S-a vazut asta la referendum – ăla cu familia tradițională -, s-a vazut la alegerile europene, și se va vedea și în noiembrie, cand românii se vor îmbulzi la urne să-l aleagă guvernator al Romaniei ori pe Johannis – candidatul Bruxelles nr. 1, ori pe Barna – candidatul Bruxelles nr. 2.
În timp ce în (pre?)campania electorală memele se scriu singure, economia României înregistrează un progres nesperat la începutul anului când OUG 114 intra în vigoare: Bursa de Valori București fiind promovată la un statut superior, decizie care va aduce investiții și capitalizare suplimentară în țara noastră în perioada imediat următoare.
Majoritatea politicienilor n-au prea vorbit despre asta (până la momentul filmării episodului) iar cei care au făcut-o, au făcut-o prost (vezi Teodorovici care se grăbea să-și asume meritul deși taman el era să prevină această promovare de la a se întâmpla). Majoritatea politicienilor au fost ocupați cu alte lucruri mai importante cum ar fi comiterea de infracțiuni prin încălcarea secretului bancar (USR), bășcălie mai de bună calitate(DL), bășcălie de proastă calitate (Cumpănașu), populisme (USR, din nou) și reclamații la CNCD (PMP). Sunt și alea importante – de-aia primesc și ele câte un segment în acest episod – dar parcă o știre comparabilă cu știrea aderării României la NATO ar fi trebuit să primească mai multă atenție.
În ciuda progresului înregistrat pe Bursă, Statul continuă să fie principala frână în calea dezvoltării țării – de data aceasta CCR declarând perfect kosher pachetul legislativ care în esență previne apariția concurenței reale pe piața furnizării de energie electrică. Deși e tentant să înjurăm CCR, trebuie menționat că aceștia nu au făcut decât să reafirme un adevăr foarte trist: și anume acela că în Uniunea Europeană libera inițiativă este cel mult tolerată și asta doar ocazional și când Statul Maximal nu are de ales. În restul timpului, este interzis să fii mai bun decât Statul.
Între timp, Adrian Zuckerman e cu un picior deja în România ca nou ambasador al SUA la București după ce în sfârșit comitetul de specialitate din Senatul american (obstrucționat din greu de Partidul Democrat) i-a dat undă verde.
În alte știri, Comisia Europeană vrea să ducă analfabetismul economic la rang de politică internațională obligatorie, trei sferturi dintre doctorii și inginerii sirieni ai Angelei Merkel încă sunt șomeri cu acte în regulă iar orele obligatorii de masturbare pentru copii de 6 ani apar deja în Marea Britanie, ca o dovadă a progresului, deschiderii minții și civilizației, desigur.
Și pentru că e sezon de Greta Thunberg, pe lângă imagini de la ”greva” cli(s)matică de vineri din Cluj, vă oferim și niște imagini inedite cu Greta făcând ceva util omenirii: Servind drept muză pentru un minunat cântecele de death metal suedez de școală veche.
Cel mai recent episod de proteste „spontane” cu script gata pregătit, simbolistică și organizare absolut identică pe 3 continente a ajuns (cu largul concurs al Partidului Democrat, rețeaua Online Progressive Engagement Network și filiala sa De Clic) și în România, unde, la București, în jur de 900 de oameni – împărțiți egal între elicopterabili bătrâni și inutili și copii spălați pe creier – au mărșăluit până în fața Ministerului Mediului pentru a răcni ”Coaie, nu-i OK!”. E discutabil dacă știau și ei la ale cui coaie se referă sau dacă agitatorii lor s-au gândit mai mult de un sfert de secundă la posibilitatea că poate nu-i chiar cea mai bună idee să scoți minori din școli și să-i pui să-njure pe stradă pentru o cauză complet străină.
În orice caz, în episodul de săptămâna aceasta prezentăm imagini în exclusivitate de la mascarada organizată de De Clic cu finanțare străină la care am putut remarca și în practică ceea ce știam deja din exercițiul de laborator: respectiv că propaganda de extremă-Stânga de iz suedez sună infect în limba română. ”Justiție climatică” și ”stare de urgență climatică” sunt termeni pe care nimeni nu-i folosește în mod neironic dar pe care serviciul de rent-a-mob al De Clic l-a băgat în scriptul NPC-urilor în conformitate cu decretul Papesei religiei eco-Marxiste Greta Thunberg. Ce-a ieșit? O ciorbă. De fapt, mai degrabă un terci. De hrișcă. Fără zahăr.
În alte știri, mare bucurie (sau tristețe, în funcție de ce parte a Antenei 3 sau a Luluței te afli) la auzul veștii că Laura Codruța Kövesi a mai trecut de un vot informal în uriașa birocrație a Uniunii Europene în drumul său spre a conduce, în esență, penthouse-ul OLAF. Este deja sâcâitor cât de puțini dintre cei care-și dau cu părerea pe subiect s-au obosit să citească cu ce se ocupă în realitate instituția pe care teoretic ar urma s-o conducă fosta șefă a DNA.
Între timp, în Parlamentul României, se desfășoară o altă activitate complet străină de România și cu finanțare străină. Cei mai extremiști deputați din Parlament – Emanuel Ungureanu, Tudor ”alegătorii nu ne fac agenda” Pop și Adrian Weiner (toți de la USR) – vor să ne dicteze și ce facem în mașina personală. Nu din vreo grijă pentru noi – ci pentru că banii din lobby netransparent sunt foarte buni.
Tot săptămâna aceasta am putut afla și că România este una dintre țările cu o povară fiscală uriașă pentru cei cu venituri sub 25.000 de dolari pe an (adică majoritatea populației) chiar și prin comparație cu țările din Europa pe care leftiștii ar vrea să le luăm ca model.
La nivelul Comisiei Europene, continuă destrăbălarea – Comisia anunțând că schema de ajutor de stat a Greciei de-a subvenționa ratele celor cu ipoteci nesimțite nu este ajutor de stat. Mai citiți o dată ultima frază, mai rar. De ce face Comisia din astea? Pentru că-și permite. Pentru că oamenilor le place să fie luați de proști. În plus, ce-o să faci dacă nu-ți convine? O să votezi împotriva Comisiei? Șezi blând, Comisia nu e aleasă de nimeni.
OECD însă a început ușor-ușor să sune ca „extrema-dreaptă” pe subiectul migrației, admițând (e drept, mai cu sughițuri) că poate, dar doar poate, totuși populimea s-ar putea să nu fie cretină și că poate, dar doar poate, imigrația în masă chiar are efecte negative măsurabile și evidente. Acum 4 ani, așa ceva era „discursul urii”.
La final ne delectăm cu decretul unui primar francez avangardist care, precum Dan Barna, vrea ca toți cetățenii pe care-i conduce să fie fericiți. Obligatoriu. Nu se negociază!
Nu e un secret pentru nimeni (deși e în continuare surprinzător de complicat pentru mulți) că la Freedom Alternative ne uităm întâi la idei și apoi la propagandă, acordându-le pondere de 51% și respectiv 49%. Ăsta e modelul pe care l-am ales. Evident, nu are nimeni pretenția că e unicul sau cel mai bun model. Există destui care fac 90% idei și 10% propagandă, precum și invers. Fiecare pe felia lui și nu-i nimic în neregulă cu niciunul dintre modele. Asta-i frumusețea pluralismului și a pieței libere până la urmă.
Însă azi noapte am primit un mail cumva acuzator că nu e bine cum fac. Primim din astea cam 10-15 pe lună. Dar ăsta îmi era adresat mie personal și venea de la cineva care nu este nici political operative și nici om prost. Drept urmare se cade să răspund. Și răspunsul nu e deloc greu.
Pentru că propaganda mută opinia publică și câștigă alegerile
E atât de simplu. Nu, nu intelectul, nu numărul de facultăți absolvite (sau prestigiul lor), nu numărul de expresii pompoase (sau de injurii – sau lipsa lor), nu numărul de „atacuri frontale asupra adversarilor” (mamă, ce detest sintagma asta) și nici măcar ideile concrete de măsuri.
Desigur, toate astea contează într-o oarecare măsură, dar prea puțin totuși. În orice caz mult mai puțin decât se chinuie să vă convingă diferiți ideologi de pe Internet sau de aiurea. Dacă cele mai bune idei și cele mai bune măsuri câștigau alegerile, Ion Rațiu ar fi câștigat alegerile în 1992 și Mugur Isărescu în 2000 (după ce ca premier a rezolvat în 3 luni ce nu reușiseră Dumnezeu-mai-știe câte cabinete în 9 ani). Dar nu a fost așa. Întocmai pentru că ideile contează mai puțin decât și-ar dori segmentul naiv și/sau ideologic din clasa clevetitoare.
Înainte de fiecare alegeri legislative și prezidențiale îmi rezerv două zile pentru studiu și actualizare a cunoștințelor de istorie recentă (inclusiv sau, mai bine spus, mai ales, istoria propagandei). De ce fac asta? Pentru că a privi cu picioarele pe pământ și nu de la înălțimea euforiei tinde să ajute foarte mult la sănătatea mintală pe termen lung.
Tocmai am terminat de (re)văzut un documentar făcut de Adevărul în 2014, cu puțin timp înainte de primul tur al alegerilor prezidențiale la capătul cărora Marele Mut avea să devină președintele țării. Vă recomand ferm să-l vedeți și voi.
În el veți găsi analize foarte similare cu ce facem noi azi. Îl puteți auzi pe Cristian Tudor Popescu (adevăratul Ministru al Propagandei în epoca post-comunistă) explicând foarte sec de ce era perfect firesc ca Iliescu să câștige în 1990 și explicând foarte clar și ce ”greșeli politice” (a se citi: greșeli de propagandă) au comis Rațiu și Câmpeanu. Sau de ce Emil Constantinescu n-avea nicio șansă în 1992. Sau de ce Emil Constantinescu a câștigat în 1996 (hint: nu din cauza meritului său).
De ce sunt astea importante? Pentru că asta e țara. Și nu poți fi un bun analist politic fără să cunoști foarte bine țara și, mai ales, butoanele ei propagandistice. Sună oribil asta cu „butoanele propagandistice” dar e în esență un termen mai scurt pentru multitudinea de factori ce pot (sau nu) să apară în timpul unei campanii electorale care pot înclina decisiv balanța. În 1996 a fost moartea lui Corneliu Coposu cu un an înainte. În 2004 a fost „dragă Stolo” iar în 2009 a fost ineptitudinea nesperată (dar nu tocmai surprinzătoare) a lui Mircea Geoană.
De ce sunt importante lucrurile astea? Pentru că dacă nu cunoști istoria așa cum e ea (nu așa cum ai vrea tu să fie), nu poți analiza cât de cât onest nici prezentul și în mod cert nu poți propulsa candidatul tău preferat (și presupunem și ideile tale preferate) spre Putere. N-ai cum.
De-aia vorbim atât de des despre propagandă. Pentru că cu cât mai mulți oameni înțeleg lucrurile astea, cu-atât mai educat (în sensul real) devine electoratul.
Sigur, procesul este unul complicat și de lungă durată. Și în mod cert va supăra oamenii pe parcurs – fie prin deziluzie (în rândul celor încă naivi), fie prin oftică (a celor care investesc într-o parte și pierd pentru că se „dă din casă”). Dar astea-s lucruri firești.
Ce nu mi se pare însă deloc firesc este numărul de oameni chipurile de pe Dreapta care continuă să se încăpățâneze și să insiste că ei, și prin extensie Dreapta ca întreg, nu doar că trebuie să fie, dar deja este deasupra propagandei. A crede așa ceva după episoadele 1990, 1992, 1996 și, mai ales, 2004 și 2014, e inadmisibil.
Literalmente cursul istoriei țării noastre a fost schimbat (câteodată înspre binișor, câteodată înspre [foarte] rău – dar schimbat fără îndoială) de propaganda corectă la locul potrivit.
Va fi o luptă lungă – cel puțin 7 ani de-acum încolo, estimez eu – până când Dreapta (atâta cât e și cât o fi) va învăța și, mai important, va internaliza acest aspect vital. Și după ce se va fi întâmplat asta, abia dup-aia putem trece la pașii următori. Căci propaganda nu e totul. Propaganda este pentru politică ce era Ronaldinho la Barcelona sau Cristiano Ronaldo la Real Madrid: cea mai importantă piesă, care deseori decide meciul în momente cheie, dar nicidecum singura piesă.
Dar mai e până acolo. Și până ajungem acolo, vom continua să vorbim atât de des despre propagandă.
Campania pentru prezidențiale se ține pentru că trebuie să se țină, căci nimeni nu se chinuie prea serios. Existența ei are și marele avantaj că ține lumea ocupată și nu mai are timp să vadă ce fac aleșii la Bruxelles – acolo unde alesul PNL laudă guvernul incompetent de la Chișinău iar aleșii PLUSR propulsează corupți de talie internațională, confirmând astfel că #FărăPenali n-a fost nimic altceva decât o gogoriță pentru proști.
Între timp, PSD-ul a rămas fără bani așa că Orlando vrea să ne bage la facultate dacă nu plătim CAS-ul – chit că o Curte de Apel a decis acum 6 ani că cetățenii nu pot fi asigurați împotriva voinței lor. Tot PSD-ul vrea să ne bage la facultate și dacă răspândim „doctrine antițigăniste” fără să ne explice prea clar ce-i aia. Undeva pe fundal Dan Barna are vise erotice cu dizolvarea parlamentului.
În alte știri, aproximativ nimeni nu s-a înregistrat pentru a vota în Diaspora creând astfel premizele unui nou show cu cântec în zilele alegerilor; iar în unele școli profesorii se apără cu spray paralizant de… copii de 6 ani.
Între timp, la Bruxelles, Stânga psihiatrică și-a luat declanșare masivă din cauza titulaturii portofoliului pentru migrație, pacienții neputând accepta „protecția modului nostru de viață european” ca un interes legitim al oamenilor normali. La Riyadh e forfotă mare după un atac al rebelilor yemeniți houthi sprijiniți de Teheran asupra instalațiilor petroliere din regat; iar în Suedia copiii vin cu grenade la școală.
Acestea, dar și alte știri, fac obiectul episodului de săptămâna aceasta.
Societatea Canadiană a Cancerului oferă în mod neironic teste Papanicolau… bărbaților. În numele egalității și respectului față de bărbații care cred sincer și pe cuvântul lor de pionier că sunt… femei.
Respectabila societate are o pagină dedicată [archive link] acestui subiect în care bărbații care se cred femei femeile trans sunt sfătuite ce să facă în cazul în care doresc un astfel de test. Faptul că pacienții nu sunt echipați anatomic cu uter (obiectul testului, cum ar veni) nu reprezintă un impediment pentru distinșii șefi ai celui mai mare ONG (parțial pe bani publici, evident) din Canada să explice cum e treaba asta:
Dacă sunteți o femeie trans, probabil nu v-ați gândit prea mult la un test Papanicolau sau la cancerul de col uterin. Și dacă nu v-ați gândit, e de înțeles pe undeva. La urma urmei, ca să faceți cancer de col uterin trebuie să aveți col uterin sau cervix – adică organul care leagă vaginul de uter.
Dacă sunteți o femeie trans și nu ați făcut operație jos, nu sunteți în risc de a face cancer de col uterin.
Pe lângă faptul că bărbați perfect funcționali sunt numiți ”femei trans” strict din considerent ideologic și în completă ignoranță față de biologie, trebuie remarcat cât de multe cuvinte sunt necesare pentru a explica ceea ce orice om normal știe sau poate deduce în maximum 3 secunde.
Însă, dinstinsa societate continuă:
Dacă, însă, sunteți o femeie trans care a făcut operație jos pentru a-i fi creat un vagin (vaginoplastie) și posibil un canal cervical, există un risc minor de a dezvolta celule canceroase în țesuturile neo-vaginului dumneavoastră sau la nivelul neocervixului. Riscul depinde de tipul de operație pe care ați făcut-o, tipul de țesut folosit pentru a vă crea vaginul și cervixul precum și de istoricul dumneavoastră personal. Discutați cu furnizorul dumneavoastră de servicii medicale pentru a afla necesitățile specifice dumneavoastră în testarea canceroasă, ca parte din programul sănătății dumneavoastră pelviene postoperatorie.
Poate fi dificil să prioritizați testul de cancer, în special având în vedere că nu există multă informație disponibilă privind cancerul de col uterin la femei trans. De asemenea, s-ar putea să vă îngrijoreze posibilitatea de-a întâlni transfobie în timpul procesului de testare. Sau s-ar putea să aveți nevoi medicale mai presante. [….] Cu toate acestea, este important să aveți grijă de sănătatea dumneavoastră prin obținerea testării de care aveți nevoie.
Un lucru este însă corect: acești pacienți au nevoi medicale mult mai presante. Din zona psihiatriei, de exemplu. Însă și acolo stabilimentul este complet subvertit – psihiatrii care înțeleg biologia de bază fiind în mod sistematic concediați pentru ”transfobie”.
Canada nu este singura țară în care asemenea enormități sunt luate în serios. În ianuarie 2018 serviciul public de sănătate din Marea Britanie a invitat (pe bani publici) sute de bărbați la un test Papanicolau și sute de femei la un test de cancer la prostată.
În același timp, mii de femei nu au fost invitate la un test Papanicolau și mii de bărbați nu au fost invitați la teste de anevrism de aortă abdominală (de șase ori mai comun în rândul bărbaților cu vârsta peste 65 de ani) pentru că… nu mai erau bani. În Marea Britanie însă acest fapt a declanșat un mini-scandal și Ministerul Sănătății a promis că nu se va mai întâmpla.
În Canada, însă, asemenea enormități nu doar că nu declanșează un scandal – dar sunt norma. Iar cine nu e de acord poate face și închisoare pentru infracțiunea de a nu fi de acord cu credința aproape religioasă potrivit căreia bărbații au uter și femeile prostată.
Mai mult, mediul academic din Canada deja lucrează la cancerul progresul zilei de mâine. Un studiu recent publicat [descărcați PDF] conchide că societatea canadiană este una a „heterosexualității obligatorii” și cere nici mai mult nici mai puțin decât o revoluție culturală prin care mai multe aspecte ale biologiei trebuiesc negate și afurisite în public.
Potrivit lui Karen Blair și Rhea Ashley Hoskin, profesori la Universitatea St. Francis Xavier și respectiv Queen’s University (ambele din Canada), clasificarea pe sexe „nu este nici neutră și nici universală, ci specifică istoric și cultural.” Mai mult decât atât, continuă autorii, „orientarea sexuală este una fluidă sau într-o continuă stare de (re)negociere.”
Recomandăm cu căldură cunoscătorilor de limbă engleză să citească acel „studiu” pentru a ști ce va urma să vedem în retorica acestei secte. Unele porțiuni nici nu pot fi traduse în limba română fără să sune a text dadaist scuipat de un robot (NPC?). Spre exemplu: „While one may be tempted to explain the high rate of incongruent responses among the lesbians in the current sample as cissexist, we caution against such an interpretation of these data. Such a conclusion would be overly simplistic and ignorant of the realities of lesbian herstories and the complexities of gender” – cum traduci asta? În esență, autorii sunt supărați că lesbienele preferă femeile (șocant!) dar nu vor să supere lesbienele (căci sunt parte a coaliției GLBT) așa că inventăm limbaj nou ca să facem cumva să fie bine – nici lesbienele să nu fie supărate și de toate relele tot bărbații albi heterosexuali și creștini să fie de vină. Dar doar ăia. Bărbații care vor să fie femei și nu-s creștini sunt cât se poate de okay, desigur.
Fostul ministru al Muncii în cabinetul Cioloș și actual europarlamentar din partea USR-PLUS, Dragoș Pîslaru, poate fi auzit într-un filmuleț recent ajuns în public spunând că Alianța 2020 nu își dorește să perecliteze șansele președintelui în exercițiu Klaus Iohannis de a obține un nou mandat.
În același filmuleț Dragoș Pîslaru spune că Dacian Cioloș „nu va candida niciodată împotriva lui Iohannis” precizând că „noi [Alianța 2020, n.r.], în aceste alegeri prezidențiale, ar trebui să fim prezenți” – sugerând o implicare minimală în efortul de campanie.
Filmulețul este unul mai vechi – cu siguranță dinainte de confirmarea lui Dan Barna drept candidatul comun al Alianței 2020 – întrucât Dragoș Pîslaru menționează și posibilitatea unei candidaturi a lui Dacian Cioloș în ideea ca acesta să se retragă din cursă cu o săptămână înainte de scrutin și „să fie un gest de prietenie, fraternitate și-așa mai departe” după cum poate fi auzit europarlamentarul explicând.
Dragoș Pîslaru continuă apoi să explice că alta va fi atitudinea „la nivelul alegerilor locale și parlamentare” însă videoclipul se încheie brusc.
Până în prezent, strategia explicată de Dragoș Pîslaru pare să fie și aplicată – atacurile USR-PLUS la adresa președintelui fiind minime și prietenești.
Conform celui mai recent sondaj disponibil, președintele Klaus Iohannis conduce detașat în preferințele românilor urmat însă de candidatul Alianței 2020 care, cel puțin teoretic, ar fi avantajat dacă l-ar ataca pe actualul președinte prevenind măcar o victorie din primul tur a lui Klaus Iohannis.
Lumea arde și USR-u’ se piaptănă. Cam așa ar putea fi descris episodul de săptămâna asta.
În știri interne discutăm, desigur, destul de mult despre curdurerea din Partidul cu Nume de Mufă cauzată de faptul că neregulile din interiorul organizației s-au scurs larg și detaliat în presă – unele dintre ele fiind dezvăluite în premieră aici. Că veni vorba de premieră, în episodul acesta mai aducem povești noi încă nespuse despre această organizație.
Între timp, la PNL se ascute lupta de clasă și Ludovic Orban nu renunță la liberalismul selectiv – continuând să aibă boală pe IT-iști ignorând nenumăratele inechități din sistemul fiscal românesc. Liberalism numai câteodată și cu porția în perioada asta de la PNL.
La PSD clown world-ul continuă – de data asta în măsuri. Orlando vrea să impoziteze pensiile iar doamna aia cu afișe de Ana Pauker din fruntea partidului și guvernului vrea să se smiorcăie la CCR că Marele Mut Rău nu vrea să-i semneze numirile interimare. De ce-o fi fugind așa de tare Parlament? 🤔
Între timp, după cum spuneam, lumea arde și Problema Chinezească se complică masiv.
Pe de o parte, Partidul Comunist Chinez dă aparența că a dat înapoi în chestiunea Hong Kong însă, pe de altă parte, eforturile subsidiarei partidului – Huawei – ne arată că Beijing-ul are planuri mai mari.
În sfârști, după ani de zile de dat din colț în colț, Occidentul pare să se fi trezit la această nouă realitate și eforturile de punere a Huawei în carantină încep, ușor-ușor, să-și facă simțită prezența. O măsură a acestui fapt e dată de smiorcul excesiv aruncat în spațiul public de către Huawei care brusc nici usturoi n-a mâncat și nici gura nu-i pute.
Episodul acesta conține mult material de lectură suplimentară atât despre Huawei cât și despre China în genere – subiect tratat foarte rar și superficial în limba română.
În alte știri, revoluționarismul se intensifică în Ucraina, construcția zidului de la granița americano-mexicană avansează (chiar dacă mai lent decât și-ar dori suporterii), Youtube plătește o amendă cu 9 cifre pentru colectarea ilegală a datelor personale iar Padișahul Turciei are și el o sesiune de smiorc – de data asta fiind supărat că Turcia n-are arme nucleare.
La vârsta de 95 de ani, Robert Mugabe era ultimul dictator încă în viață care prinsese vremurile de glorie și eternă prietenie cu Nicolae Ceaușescu și ceilalți dictatori marxiști leniniști din lumea întreagă.
Dictatorul a murit în Singapore astăzi dimineață la o clinică privată unde fusese internat în urmă cu un an.
Pe străzile capitalei Harare oamenii au sărbătorit în stradă vestea decesului celui care a condus Zimbabwe cu mână de fier vreme de aproape 40 de ani.
Ca și altor teroriști comuniști din Africa (spre exemplu Nelson Mandela) – imaginea acestui dictator este în continuare spălată în mod intenționat atât de naivi cât și de politicieni de Stânga care îl laudă pentru ”eliberarea” țării și pentru presupusa lui activitate în domeniul ”reconcilierii rasiale” – omițând atât masacrul Gukurahundi, comis la ordinul lui Mugabe de către Cea De-a Cincea Brigadă a Armatei (antrenată de specialiști din Corea de Nord) care a dus la moartea a peste 80.000 de oameni precum și politicile rasiste ale acestuia de la începutul acestui secol.
Robert Mugabe a fost înlăturat de la putere în noiembrie 2017 prin lovitură militară de stat condusă de actualul președinte Emmerson Mnangagwa. Au urmat negocieri în care dictatorul a fost de acord să demisioneze în schimbul acordării imunității pe viață și protecție a siguranței sale pe teritoriul Republicii Zimbabwe – insistând că își dorește să moară în Zimbabwe și nu concepe să trăiască în exil.
Negocierile au avut loc deoarece porțiuni largi din societate se temeau ca acesta să nu lase în urma sa la cârma țării pe soția sa, Grace (52 de ani la momentul negocierilor) – cunoscută pentru faptul că mergea la runde scumpe de cumpărături la Londra în timp ce țara murea de foame.
Ultima dorință a dictatorului nu a fost îndeplinită însă acesta nu a fost deranjat niciodată de vreun tribunal pentru actele sale comise în calitate de lider al națiunii. Actualul președinte – fost vicepreședinte în administrația Mugabe – s-a limitat la declarații mai degrabă neutre atât în ultimii doi ani cât și acum, după moartea dictatorului.
Cine a fost Mugabe
Mugabe a fost primul premier al țării la obținerea independenței în 1980 până în 1987 când guvernul a amendat constituția și a fost proclamat președinte și comandat suprem al forțelor armate – rol care îi permitea și să dizolve parlamentul, să declare lege marțială și să candideze pentru oricâte mandate dorea.
Mugabe a menținut relații cu fosta țară stăpânitoare – Marea Britanie – și după sfârșitul erei coloniale fiind primit de mai multe ori în vizite de Stat de către Regină precum și de către prim-miniștri.
Regina Elisabeta l-a decorat pe Mugabe cu ordinul onorific de Cavaler al Majestății Sale în 1994 însă ordinul i-a fost retras în 2008, la vârful crizei politice și economice din Zimbabwe.
Mugabe a menținut relații excelente cu Corea de Nord. Pe lângă acordul cu Kim Ir-Sen care permitea armatei nord-coreene să desfășoare antrenamente în Zimbabwe dar și să antreneze armata zimbabweană, Corea de Nord a beneficiat și de mai multe contracte de construcții în țara din sudul Africii. Cel mai elocvent exemplu este Monumentul Eroilor Națiunii din Harare, însoțit de un muzeu de propagandă menit să spele rolul lui Robert Mugabe în atrocitățile de la începutul anilor ’80 ai secolului trecut.
Robert Mugabe – la fel ca și ceilalți comuniști din Africa – a fost susținut puternic de URSS și ulterior a avut parte de primire călduroasă în întreg spațiul comunist – inclusiv în România – cei doi dictatori comuniști vizitându-se de mai multe ori.
După căderea URSS, cetățenii sperau că promisiunea lui Robert Mugabe de a democratiza țara ar avea o șansă mai reală să se întâmple întrucât, sperau ei, acesta nu mai trebuie să mulțumească nici Moscova și nici vreun alt lider autoritar comunist.
În realitate, între 1990 și 2000 regimul Mugabe a dus o campanie de cheltuire a tuturor resurselor Statului pentru a-și mulțumi apropiații politici și pentru a-și consolida puterea.
În 2000, Mugabe a pornit campania agresivă de confiscare a tuturor fermelor deținute de europeni albi (descendenți ai foștilor coloniști dar și coloniști mai în vârstă care au ales să rămână în țară și după căderea regimului colonial) sub pretextul redării pământului „proprietarilor de drept negri și localnici”.
Trecând peste faptul că majoritatea fermierilor albi erau născuți în Zimbabwe și-și dețineau legal și legitim terenurile, măsura de confiscare nu a adus nici dreptate și nici prosperitate. Majoritatea fermelor confiscate (cu proprietarii hăituiți în exil) au fost lăsate în paragină iar cele care au fost date unor proprietari noi – au fost date unor apropiați ai regimului care nu aveau niciun fel de experiență sau cunoștințe în conducerea unei astfel de afaceri.
Rezultatul a fost unul catastrofal. Cel puțin 10.000 de oameni au murit de foame între 2000 și 2003 și alte câteva milioane au părăsit (cei mai mulți definitiv) țara pentru a evita aceeași soartă.
Confiscarea nu a fost nici ea una pașnică (legală nici atât) – miliții asociate cu regimul torturând sau ucigând sute de fermieri albi și jefuind mii.
Oponenții politici ai lui Mugabe au fost deseori bătuți, abuzați sexual sau cercetați penal fără temei pentru trădare.
Între 2004 și 2008 Zimbabwe a trăit Revoluția Industrială pe invers – țara prăbușindu-se în totalitate în feluri în care nu s-a mai întâmplat (încă) în epoca modernă nici măcar după un război.
În 2008 inflația în Zimbabwe atinsese pragul de 250.000.000% (două sute cincizeci de milioane la sută). Abia după 2009 rigida administrație Mugabe a început să accepte reforme. Despre economia recentă a Zimbabwe, Freedom Alternative a făcut un reportaj de la fața locului.
Ca și în România înainte de 1989, în timp ce țara murea de foame, familia dictatorului trăia foarte bine într-un palat prezidențial opulent.
Cu economia încă în pionieze, în 2015, la aniversarea a 91 de ani, Mugabe a dat cea mai mare petrecere din istoria țării la un complex de lux unde s-a servit carne de pui de elefant, s-au făcut partide tovărășești de vânătoare (similare cu cele pe care le făcea Ceaușescu) și la care au participat în jur de 21.000 de oaspeți.
Desigur, în tot acest timp, Mugabe era ”reales” în scrutinuri în care manipularea atingea cote ridicole, după cum ne-a fost explicat de un localnic care a fost observator în cele mai recente ”alegeri” ce au fost ”câștigate” de Robert Mugabe.
Una peste alta, lumea este începând de astăzi un loc marginal mai bun odată cu ascensiunea lui Robert Mugabe în rolul de bun comunist.
Partidul condus de Dan Barna trebuia să-și aleagă un nou președinte în intervalul 1-3 septembrie, ulterior votul fiind prelungit cu încă două zile până pe 5 septembrie seara.
Mai mulți membri USR au ridicat obiecțiuni iar un raport al Comisiei Electorale Interne din cadrul partidului pare să confirme că suspiciiunile sunt rezonabile.
În jur de 700 de membri cu adrese de e-mail pe domeniul @mailweb.club – toți înscriși pe 1 septembrie 2019 în filiala Iași – au votat în scrutinul electronic.
