Una dintre cele mai frumoase povești din postcomunism, cea a renașterii Corvinului, și-a consumat aseară încă un episod – cu divizionara secundă trimițând acasă vicecampioana și deținătoarea Cupei Ungariei.

Drept comparație, imaginați-vă cum ar fi fost ca FCSB Steaua să aibă probleme cu AC Virtus, campioana la zi din San Marino. Pe hârtie cam așa părea diferența între Corvinul Hunedoara și Paksi. Dar, așa cum am tot învățat în ultimii doi ani, hârtia mai poate fi și igienică și folosită pe-o parte și deci greșită.

Csinta Samu scria acum 3 zile în Nemzeti Sport (GSP-ul lor) în halul următor:

”Paksi, care este cunoscută drept o echipă cu entuziasm și conștientă de valoarea ei, dar și de limitările ei, a dat impresia că a fost umilită, ceea ce nu este bine pentru nimeni, cu atât mai mult pentru Paksi.

Dar să fac imaginea umilinței și mai accentuată, victoria Corvinului este pusă pe un piedestal de către români, ca un simbol al superiorității față de fotbalul maghiar.

În ultima decadă și jumătate, ’fotbalul Orban’, așa cum este numit, a născut frustrări în rândul românilor.

Pe lângă rezultatele echipei naționale a Ungariei, academiile de copii și juniori au devenit un motiv de invidie pentru fotbalul românesc, pentru că ei sunt la ani lumină în urmă.

Mi se pare că după 0-4 nu mai este cale de întoarce, nu mai avem nimic de pierdut, dar trebuie să demonstrăm în meciul retur că al doilea loc din prima ligă a Ungariei și câștigătoarea Cupei Ungariei poate învinge cea mai bună echipă din al doilea eșalon al României oriunde în condiții normale.

Aș spune că acesta este un lucru obligatoriu pentru Paksi, având în vedere că echipa care pierde este condamnată la suferință.

Trecem peste greșeala factuală că deținătoarea Cupei României nu este ”cea mai bună echipă din al doilea eșalon al României” ci doar numărul doi. Jurnaliștii sunt foarte deștepți și adepți la a transmite informație verificată și în Baszdmegország, nu doar în România.

Însă, jurnalistul maghiar are parțial dreptate: Sigur și precis o parte dintre concetățenii noștri chiar au pus botul la spoiala FIDESZ-KDNP în ceea ce privește fotbalul. Unora le-a mai trecut (după ce rezultatele nu au confirmat), dar multora încă nu le-a trecut. Cu cea din urmă categorie am o problemă.

Nemzeti Sport menționează rezultatele echipei naționale a Ungariei. Okay, și cum stăm în ultimii 2 ani? Păi stăm cam așa:

Ungaria: Și-a câștigat grupa de calificare însă cu mult noroc. Printre altele a făcut 2-2 cu Lituania după ce au fost conduși cu 2-0 (cine-i Lituania în fotbal?) și 2-2 cu Bulgaria obținut cu noroc că și-au băgat-o bulgarii singuri în poartă în minutul 90+7. Optsprezece puncte, golaveraj +9. La turneul final au plecat acasă cu 3 puncte și două goluri marcate.

România: Și-a câștigat grupa de calificare având noroc o singură dată, dar cu Elveția (totuși sfert-finalistă anul ăsta). 22 de puncte, golaveraj +11. La turneul final și-au câștigat din nou grupa și au fost eliminați de Olanda, terminând totuși turneul mai sus decât Ungaria.

Mai zice jurnalistul de academii. Păi în 2021 cele mai bune academii din Ungaria și cele mai bune din România s-au duelat pe teren. A câștigat România.

Da, a existat cândva Ferenc Puskás dar, mai în glumă, mai în serios, Ungaria n-a mai bătut România din 1981. Și nici nu încape îndoială că va mai trece ceva apă și pe Dunăre și pe Tisa până se va mai întâmpla din nou.

Iar astăzi, locul 2 din divizia B din România merge mai departe în Europa League în dauna vicecampioanei Ungariei. Să discuți astăzi despre cine e la ani lumină în urma cui nu se poate decât într-un singur fel: România îi este superioară Ungariei. Ăsta e adevărul. Și rezultatele, pe teren, o confirmă, cu consecvență, de ani de zile.

Sigur, asta nu înseamnă că Ungaria e chiar nimeni – însă în fotbalul lor, ca și în economia lor, atunci când e comparat cu România, ies totuși mai jos.

Și în economie, ”experții” guvernamentali din Ungaria nu izbutesc să pricepă cum i-a depășit România fără să aibă un masterplan guvernmanetal. Și oricât le-ai spune că fix de-asta s-a-ntâmplat, nu vor să priceapă și basta. Mă rog, unii au priceput – dar șocul încă nu le-a trecut. Și în fotbal, ca și în economie, dacă lași oamenii în pace ai mai multe șanse să scoți rezultate.

În Ungaria există Scorniceștiul lor – Felcsút. Situat în mijlocul nicăieriului pe stânga cum ieși din Budapesta către Tatabánya. Unde? Exact!

Felcsút e literalmente curtea din spate a casei lui Orbán (de unde și comparația cu Scorniceștiul). Echipa locală e încă în B (n-au adus-o chiar cu forța în prima divizie, dar e timp). Și tot acolo e sediul Puskás Akadémia FC, teoretic cea mai puternică academie de fotbal a Ungariei (și, dacă credem presa maghiară, sursă de frustrări pentru români).

Desigur, faptul că exact zero jucători prolifici maghiari au răsărit de-acolo în 10 ani e mai puțin important. Faptul că academia nu e profitabilă (spre deosbire de CS Ardealul sau Academia Hagi) iarăși nu e important. Ce e important, pentru fanii acestui ”model” esențialmente ceaușist e că s-a făcut ceva.

Da mă, s-a făcut ceva. Dar cu ce rezultate și la ce cost?

Felcsút – pământ israelian

Ceva amuzant și memabil totuși a ieșit din toată treaba asta.

Stadionul din Felcsút a ajuns de facto baza sportivă a federației israeliene de fotbal și locul de desfășurare a meciurilor de ”acasă” ale selecționatelor Israelului.

Și mai amuzant, în ultima vreme, Israelul își dispută și unele meciuri ”în deplasare” tot la Felcsút pentru că, vedeți dumneavoastră, în civilizația occidentală, cum ar fi în Belgia de exemplu, un meci cu Israelul e considerat prea periculos din punct de vedere politic.

Ungaria a ajuns „acasă” și pentru echipele de club. Pe 31 iulie Steaua va înfrunta Maccabi Tel Aviv la Budapesta. Dacă nu aveam deja alte planuri, neironic mă duceam la meci. Am văzut Hapoel Tel Aviv la Cluj acum 11 ani, cu Pandurii Târgu Jiu jucând ”acasă” la Cluj (și atunci tot din rațiuni de regulamente imbecile).

Din punctul ăsta de vedere, putem înțelege de ce ”modelul” Orbán nu e luat chiar la perpulis în mod universal. De bine de rău ”modelul” ăsta a mai dus echipa pe la un turneu final, a făcut uitate momentele în care pierdeau cu Andorra și, așa extremist cum e, tot nu s-a scufundat în ură irațională și dileală așa cum s-a tot întâmplat în Occidentul ”civilizat” și progresist.

Fanii maghiari mai strigă ”Polska” sau nasoale despre români – dar nu mai reprezintă de ani buni un risc de securitate și de terorism doar pentru că joacă Israelul.

Dar, ghici ce? Și la asta stă cel puțin la fel de bine și România. La urma urmei, suporterii români au fost remarcați de toată planeta pentru comportamentul exemplar la Euro2024. Suporterii maghiari n-au fost nici măcar un afterthought. Sau utógondolat, cum ar veni în graiul lui Petőfi Sándor.

Nu chiar concluzie

Ziceam după finala Oțelul-Corvinul că orice punct scos de hunedoreni va fi un bonus. Faptul că au trecut de primul tur, de o manieră categorică, de vicecampioana Ungariei e mai mult decât un bonus.

Nu e doar o confirmare a superiorității fotbalului românesc (aia era clară oricum cel puțin din 2019), dar o confirmare a faptului că munca și dedicarea plac Măriei Sale Fotbalul. Și e o confirmare că 4-0 cu CFR Cluj n-a fost nici aia întâmplare.

Acum urmează Hrvatski nogometni klub Rijeka, vicecampioana Croației – o formație de un calibru net superior față de formația maghiară eliminată aseară.

Cu astea spuse, și fotbalul croat e în declin. Iar noi, ca români, avem ceva de împărțit și cu ei încă de pe vremea lui Davor Šuker. Atacantul Corvinului, Andrei Herghelegiu, e suficient de în vârstă să-și aducă aminte și de ce. La fel și antrenorul Florin Maxim.

Nu spun că HNK Rijeka e slabă (că nu e). Și nici că formația hunedoreană e vreo super-forță. Dar spun că există un argument în favoarea Corvinului: Ei n-au nimic de pierdut.

HNK Rijeka riscă probleme juridico-financiare dacă ia bătaie. Bugetul lor e strâns legat de participările în cupele europene. La Corvinul e bine oricum. Un alt avantaj dat de faptul că finanțele și administrarea clubului sunt în localitate – nu într-un hedge-fund iz pičku materinu, cum s-ar zice la Rijeka.

Corvinul nu poate juca în Liga I pentru că procedura legală a fost prea scurtă și pentru că niște dilii de la Ligă au interpretat cu maximum de rea credință legislația privind forma de organizare.

Între timp, adversara Rijeka e deținută pe față de un om Regimului și de un italiano-nigerian extra-dubios. Croații sunt catolici – dar cumva, iată, tot noi ajungem mai catolici decât Papa.

Aici mai avem de lucrat. Rezultatele ușor-ușor au început să vină, slava bogu. Dar încă nu suntem și conștienți de cum ar trebui să ne raportăm la ele. După ce învățăm asta, poate dup-aia începem să ne comportăm și în fotbal ca-n geopolitică – drept ăia cei mai puternici din regiune.

Nu de alta dar ar cam fi cazul să discutăm și despre o reformă a sistemului de coeficienți. Dar mă rog, despre asta, altădată.

Am apucat în sfârșit să văd documentarul În inima naționalei. Nefiind abonat la Netflix e nițel mai greu dar Internetul e mare și cu răbdare și cu vrere faci din aguridă miere, un proverb arăbesc din care ar trebui să învățăm mai des.

Scriam în decembrie 2022 despre performanța Marocului de-a elimina pe rând Belgia, Spania și Portugalia, cam așa:

Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.[…]

Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (….), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.[…]

Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.

Documentarul produs de FRF începe povestea cu 6 luni înainte de rândurile de mai sus, dar cu același sentiment pe care-l exprimam și eu: Bă nene, da’ noi chiar nu putem?

La 14 iunie 2022 naționala României lua un 0-3 fără drept de apel acasă de la Muntenegru. Că luase 3 de la Stefan Mugoša (cine?!?!) era o problemă. Dar faptul că naționala lui Edi Iordănescu nu trecuse mijlocul terenului în principiu deloc 90-și-ceva de minute era problema și mai mare. Documentarul prezintă corect atitudinea presarilor care, la acel moment, reflecta în mod onest și atitudinea suporterilor.

Mă rog, sunt intercalate și opinii neavizate de la ciudați siniștri precum Florin Negruțiu care nu rata nici atunci vreun moment de-a insulta România ca țară. Acela de fapt era un indiciu că echipa națională era pe drumul cel bun. Dacă te insultă Negruțiu, e foarte probabil că faci ceva bine.

Sunt însă puse frumos cadre din talk-show-uri care întreabă de cât timp mai are nevoie Iordănescu? ”E deja de 6 luni și ne bate oricine” suna sloganul. Și, ce e mai rău încă nu venise. Luasem bătaie de două ori în 10 zile de la Muntenegru și luasem bătaie și de la Bosnia – dar urma să ne facem de râs cu Finlanda în septembrie. Finlanda nu ne-a bătut niciodată, dar cu Edi pe bancă ne-a condus mult și norocul a făcut totuși să nu se termine 0-1 și să le dea finlandezilor motiv de ieșit în stradă. Că ar fi ieșit, să ne-nțelegem. Se putea termina și 3-1 pentru noi, dar nu s-a terminat. Norocul a fost totuși cu ei.

Terminam pe ultimul loc în Liga Națiunilor retrogradând în Liga C.

Dacă-i spuneai oricui atunci că naționala cu Edi Iordănescu o să ne scoată în stradă în exact doi ani ți-ar fi spus că ești nebun. Și, știi ce? Documentarul ăsta arată că Edi chiar nu e integral cu toate țiglele pe casă. Și ăsta e un lucru bun. Că să te joci de-a sportul ăsta la nivelul ăla chiar necesită o doză de scrânteală.

Dacă-i spuneai oricui atunci că România în 2023 va termina pe primul loc grupa cu a treia cea mai bună defensivă din Europa, iar apoi își va câștiga grupa de campionat european și va întâlni Olanda care vine de pe trei cam gâfâind, ți s-ar fi propus o internare voluntară la Socola. Și pe bună dreptate.

La finalul lui 2022 echipa națională arăta îngrozitor, juca prost și nu dădea speranțe nimănui. Cu excepția lui Edi care exaspera pe toată lumea cu același discurs: ”E bine. Forța grupului crește. Vom fi la Euro. Răbdare și tutun” – mă rog, ultima parte am pus-o de la mine. Și retrospectiv, cu istoria deja scrisă, tot pare nebunie. Singurul argument era dat chiar de meciul cu Finlanda unde echipa a refuzat să renunțe. Așa gloabe, dar au tras de ei măcar de rușine. Cum %$@# să te bată Finlanda? Dă-o naibii de treabă!

Nu vreau să povestesc documentarul, dar insist că reprezintă o dovadă în plus că norocul (sau ”șansa” cum se zice mai nou în clișeele comentatorilor sportivi) ți-l mai și faci. Și ține cu cei puternici.

Edi Iordănescu a fost nimeni în fotbal. Opt meciuri la FC Vaslui în 2004 e maximul său de performanță. A promovat în Divizia A cu FC Vaslui. Ca antrenor a fost mai prolific dar, în România nu ține nimeni manager ani de zile pentru construcție. Ești la fel de bun ca ultimul rezultat. Scandarea ”Demisia!” este aproape la fel de comună pe un stadion precum m#&e.

Însă la echipa națională Edi a adunat un grup similar cu el. Cu jucători care nu spun mare lucru dar care au doza aia de nebunie necesară pentru genul ăsta de echipe (precum Maroc în 2022 și România în 2024).

Radu Drăgușin încă juca în spatele blocului în esență acum 3 ani. Andrei Rațiu, poreclit ”Sonic” de către o presă cu prea mulți oameni ciudați, joacă la Rayo Vallecano – un fel de Juventus București, mai în glumă, mai în serios. Florin Niță a făcut carieră la Concordia Chiajna și la 37 de ani fotbaliștii se retrag, nu cară o națională de muncitori. Mihăilă nici nu era apt de joc acum 3 ani după ce jucase la Craiova. Și tot așa. Practic, niciunul din jucătorii naționalei României, poate cu excepția lui Nicolae Stanciu, nu spune mare lucru pe hârtie.

Și aici ne lămurește documentarul FRF-ului. A venit Edi și a șters pe jos cu hârtia. Fotbalul e 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi) și, inspirându-se nițel de la taică-su, a insistat că adversarul are tot două picioare și, dacă nu-i ești egal, atunci tragi de două ori mai tare până te ții de el. Un mod literalmente dureros de abordare (după cum o recunosc jucătorii în interviuri) dar care are avantajul că merge dacă te ții de el.

Discursurile din vestiar sunt fenomenale și e prima dată când vedem așa ceva. S-au mai dat la Replay imagini din culisele naționalei din anii ’90, dar niciodată editate bine și multe oricum sunt fără sunet.

”Am uitat să ne bucurăm”

După victoria cu Israel din Ungaria, asta a zis Edward Iordănescu în vestiar. Și avea dreptate. Și încă are dreptate.

Limita documentarului este dată exact de faptul că se termină prea brusc. Cătălin Tolontan, amintind de vremurile de mult apuse când scria comentariu sportiv de calitate, zicea zilele trecute că naționalei ăsteia i s-a publicat autobiografia înainte ca ea să-și trăiască biografia sportivă.

Remarcam la 1 mai liniștea totală din spațiul public despre apropierea turneului final comparând cu atitudinea din 2000. N-am greșit să compar cu 2000 (performanța e identică dacă-i până-ntr-acolo) dar mă bucur că am nimerit-o cu asta:

Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.

De atunci s-a închis un canal de sport, și poporul ne-a surprins pe toți.

Anticipam că turneul e accesibil românilor, dar n-aș fi anticipat că jucăm ”acasă” de facto două din trei meciuri. Meciul cu Slovacia l-am jucat pe un stadion care e o versiune mai mică nițel a Arenei Naționale din București. Mai ”acasă” de-atât nici nu se putea. Și foarte probabil și cu Olanda vom juca ”acasă”.

În 2022 admiram inimoasa galerie a Marocului care nu renunța niciodată și speram că poate într-o zi vom învăța și noi. Ei uite că am învățat. Oarecum. Căci undeva pe drum am pierdut entuziasm.

Am ieșit în stradă, așa cum am promis, după calificare. Nu mai ieșisem din 1998. Am zis să iau camera cu mine că poate merită. Ei bine… n-a prea meritat. A fost… așa cum se zice pe Internet, low energy. O bucurie pentru Miliție (aproximativ zero incidente, dacă nu numărăm cele 3 petarde), dar o imensă tristețe pentru subsemnatul.

Săream noi, boșorogii cum ar veni, mai tare decât săreau kindării care nu erau născuți la ultima ieșire din grupe a României. Aș nota însă o nuanță: Kindării de 14 ani săreau cum săream și eu. Ăia de 24 de ani, care erau în uter sau încă scrisoare de dragoste când Ganea trimitea Anglia acasă, nu prea păreau în stare să sară. Și nu din motive fizice, ci mentale. Poate un antrenament cu Edi le-ar fi de folos. Nici măcar nu sunt sigur că glumesc.

Am ”recuperat” numerele. Stadioanele nu se mai golesc ci se tot umplu de 2-3 ani. Ușor-ușor se ”recuperează” și rezultatele pentru echipa națională. Așa șontâc-șontâc, cu ceva noroc, cu ”cultura semințelor” cum ne insultă țăranii ăia de la Digi24, mai cu ”atâta s-a putut” (apud Niță după meciul cu Belgia) dar, la sfârșitul zilei, chiar nu poți nega niște lucruri.

Ce ne lipsește încă e entuziasmul de-acum 24 de ani. Olanda nu-și toarnă cenușă-n cap că au terminat pe 3 iar în Italia e sărbătoare după o calificare norocoasă și la limită. Nu mai zic ce sărbătoare e în Georgia unde singura timorare e că ei chiar nu știu cum să se bucure. N-au fost niciodată la un campionat european iar la prima participare l-au bătut pe Ronaldo. Acolo nu cobește nimeni că Portugalia era deja calificată, că câr, că mâr.

La noi încă se cobește. Prea mulți dintre concetățeni perpetuează astăzi mai mult complex de inferioritate decât în 2000, când era mai justificat.

Acum 25 de ani Vlad Irimia (Tataee) nu era chemat acasă la ora 22:00 și zicea așa:

Îmi dau speranță copiii, mulțumesc Lui Dumnezeu
Fără puștanii care râd zi de zi ar fi mai greu
Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer
Am tot ce vreau aici, asta mă face să sper
Dacă tu crezi că ești mai bun ca noi, jos pălăria
N-am nimic de pierdut, sunt român în România.

Asta e atitudinea pe care trebuie s-o regăsim. Am făcut deja partea grea, sau care părea grea. Dar încă nu suntem acolo.

Iar cine întreabă ce legătură are asta cu fotbalul sau cu documentarul FRF-ului, probabil e USR-ist sau mă-sa-i Mark Rutte și tac’su Virgil van Dijk.

O regăsire a atitudinii normale prin fotbal are consecințe socio-culturale durabile. Mai pe românește: arată-mi atitudinea suporterilor de fotbal din orice țară și-ți ”nimeresc” predicții culturale 90% din timp despre țara aia.

Din punctul ăsta de vedere, suntem pe drumul cel bun. Fără mișto! Și-i datorăm, da, niște scuze și lui Edi. Nu pentru acuzațiile de blat. Dacă era după mine făceam blat pe față și dup-aia le spuneam că m-am inspirat din civilizația scandinavă.

Însă și Edi și noi trebuie să învățăm să spunem mai des: Bă, știi ce? Nu ești mă mai cu patru ouă!

Și trebuie, cu orice preț, să învățăm să nu mai prezumăm că toți îs de treabă cu noi. Și să învățăm să ne asumăm și succesele pe bune. Ce, credeți că are cineva procese de conștiință în Danemarca sau Suedia că au trimis Italia acasă? Nici pomeneală! Numai la noi e cu ”am câștigat grupa, dar, criteriile, dracu, lacu, morți, răniți….”

Nu frate! Nu așa!

România a câștigat două grupe la rând, are un grup de suporteri minunați care face cinste țării și cine are de dat nas în nas cu noi (ca oameni, nu doar la fotbal!) trebuie să reînvețe să fie nițel ud la buci. De ce? Că nu știi de unde scoatem un iepure din joben și toate calculele tale se duc în Karaganda.

Dar despre legătura dintre fotbal și ideologie, poate altădată. După turneu, cu siguranță.

Batem Olanda? Habar n-am. Nici în 2007 nu spera nimeni. De fapt, chiar asta sper: Să batem Olanda cu 1-0 gol în minutul 120+2 dintr-un penalty care n-a fost. Sau dintr-un autogol stupid. Cu cât mai norocos cu-atât mai bine. Și dacă-i autogol să lansăm dup-aia intenționat un zvon ridicol c-a fost blat. De ce? Pentru că putem, de-aia.

Trebuie, cu orice preț, să începem să învățăm să răspundem cu aceeași monedă. Nu suntem nimeni în drum – ci suntem cea mai bogată și cea mai puternică țară din regiunea noastră. E timpul să începem să ne comportăm ca atare. Nu se poate să ne tot comportăm parc-am fi Kosovo veniți cu pălăria-n mână.

Și dacă ne bate Olanda, ce? Ne-au mai bătut, aia e. Atâta s-a putut. Polonia n-a făcut înmormântare după ce i-a bătut Olanda. Nici SUA în 2022.

Spuneam că facem nuntă la victorie și înmormântare la înfrângere. Aici mai avem de lucrat. Pas cu pas, până la urmă, ne iese. O să fie bine.

Între timp, e simplu: Cine nu sare mă-sa-i Mark Rutte.

La München s-a întâmplat ceva. Nu doar că România bătut cu 3-0 selecționata Ucrainei – dar România a obținut abia a doua victorie la un turneu final european (a șasea participare) iar cu asta Edi Iordănescu deja l-a depășit pe taică-su.

Anghel Iordănescu a condus România la două turnee finale europene – 1996 și 2016. Zero victorii. Edi are deja una dintr-o singură participare.

Mușcat de cur de toți, Edi a făcut liniște astăzi. Nu doar prin maniera disciplinată pe care a izbutit s-o construiască la echipa națională – dar și prin modul în care s-a manifestat și înainte și după meci. A rămas mereu sobru, mereu cu picioarele pe pământ, i-a trimis după țigări pe jurnaliști ori de câte ori a avut ocazia (și cam mereu a avut dreptate) și n-a băgat în seamă criticile, spre deosebire de taică-su care se mai ofusca.

Cu o zi înainte de meci mai marii analiști se plângeau că-i ia somnul la conferințele lui Edi și că nu-i pot urmări ideile și că-i amețește. Mărturisesc că nu mi se pare. Da, vorbește în fraze ceva mai lungi, cu mai mult de 4 părți de vorbire, dar de când e ăsta un lucru rău? Nu vrem ca echipa națională să fie reprezentată totuși de un domn?

Însă la München Edi a arătat pe cea mai mare scenă posibilă în Europa că și antrenează precum vorbește. Clar, precis și elaborat. Și că e în stare să le facă adversarilor ce le face și jurnaliștilor. Să facă să pară complicate lucruri simple.

Ce lucruri simple? Păi cam așa:

• Bubui mingea, nu stai să faci floricele în apărare în fața unor adversari rapizi
• Apropo, dacă tot îs rapizi, pune-i la alergat. Că-s oameni. Vor obosi (după minutul 75 ucrainenii nu mai puteau face o preluare corespunzătoare)
• Ăsta e sport de echipă și se joacă pe goluri. Adică: mai puține ”numere personale” – mai mult pressing. Atacul vinde biletele, apărarea câștigă meciurile. Și, foarte important: Se joacă pe goluri. Nu pe posesie, nu pe cornere, nu pe ocazii

Ce-am scris până aici e valabil și dacă sâmbătă România pierde cu 0-5 și apoi pățește o nasoală și cu Slovacia.

Da, dar…

Da, știu, Drăgușin era să-și dea autogol. Dar nu și-a dat.

Da, știu, am jucat urât. Așa, și? Reamintesc celor mai tineri că în 1994 am bătut favorita nr. 1 sau nr. 2 la câștigarea Cupei Mondiale cu 3-1. Lumea își amintește golul de la mijlocul terenului al lui Gheorghe Hagi, dar nu-și mai amintește nimeni faptul că meciul a fost urât și dominat copios de Columbia.

Tot așa nu-și mai amintește nimeni că Elveția a dat generației de aur cu terenul în cap în 1994. Nici nu găsești repede un rezumat al meciului ăluia. Toată lumea ține minte că s-a ieșit din grupă și am bătut Argentina.

Așa și acum. În 2034 n-o să-și amintească nimeni că meciul cu Ucraina a fost urât și nespectaculos și cu un scor cam drastic. România merita să câștige, dar 3-0 chiar e prea drastic. Așa, și? În 2034 o să țină minte toată lumea golul lui Stanciu și contraatacul școală finalizat de Răzvan Marin. Da, cam greșeală de portar. Da, și cu ceva noroc a ”ieșit” contraatacul. Așa, și? Cu Argentina la golul 3 n-a fost la fel? Îi mai pasă cuiva?

În 2034 o să se țină minte că s-a mers la Euro2024 după o campanie neînvinsă, cu una dintre cele mai beton defensive din Europa (statistic vorbind) și s-a debutat cu un scor de vis împotriva unei naționale care pe hârtie arăta mai bine decât noi, demonstrându-se încă o dată că fotbalul se joacă pe teren și nu pe hârtie.

Copilul de 7-8 ani arătat în transmisiunea live imediat după golul 2 al României va ține minte la majorat că a fost acolo când s-a scris istoria. Nu va ține minte că a fost un meci urât. Nu va ține minte cât a tremurat la șarjele lui Mudryk și ale lui Tsygankov. Va ține minte că ai noștri au învins.

Da, ucrainenii (măcar 3 dintre titularii lor) ne-au tratat cu aroganță. Nici asta nu-și va mai aminti nimeni. 3-0 e ce-și vor aminti toți.

Tindem să facem înmormântare după fiecare înfrângere și nuntă după fiecare victorie. De-aia-mi place Edi – că nu e așa. O raritate în fotbalul de la noi.

Da, știu, e ”pila” lu’ tac-su. Dar nepotismul e rău când nu dă rezultate. Nu e rău în sine. Și Răzvan Lucescu a fost pila lu’ tac-su la Rapid, dar a dus echipa în sferturile Cupei UEFA bătându-l pe tac-su și apoi făcând curat prin ditamai Bundesliga. Putem încerca să nu fim USR-iști? Ms, pup.

Apropo de nea’ Mircea. Înainte de meci am văzut un interviu scurt cu Mircea Lucescu în aeroport în timp ce se îndrepta spre zborul său către Nemția. La aproape 80 de ani Mircea Lucescu are mai multă energie decât jumătate din oamenii de 30 de ani cu care interacționez cu regularitate. Și asta deși Lucescu senior are ceva probleme de sănătate și nu e un vreun health-freak. Ca el ar trebui să aspirăm cu toții să îmbătrânim.

Și acum?

Și acum… fie ce-o fi.

Belgia a pierdut cu Slovacia. Ceea ce înseamnă că meciul de sâmbătă devine finala pentru Belgia. Nu va exista niciun fel de aroganță. Vor trata meciul literalmente ca o finală. Dacă-i batem noi, e final de drum pentru generația lor.

Și dacă-i batem… ne vedem într-o piață. N-am mai ieșit în stradă pentru echipa națională din 1998. Mi s-a cam făcut dor. Vouă nu?

HAI ROMÂNIA!

Cea mai frumoasă finală a Cupei României din postcomunism s-a consumat aseară. La Sibiu.

Cei mai mulți dintre noi (cu tot cu subsemnatul) nu eram nici scrisoare de dragoste la precedenta finală frumoasă. În 1973 divizionara C Constructorul Galați înfrunta divizionara B Chimia Râmnicu Vâlcea. Interesant că tot o echipă din Galați e implicată și în precenda poveste faină. Și tot cumva legat de Râmnicu Sibiu (prietenii știu de ce). Atunci Constructorul Galați ajungea finală după ce elimina Steaua (care în ’71 ștersese pe jos cu Barcelona chiar pe Camp Nou) și Dinamo. Iar Chimia eliminase Argeșul lui Dobrin, CFR Cluj (într-un meci la Hunedoara) și Steagul Roșu Orașul Stalin Brașov care la vremea aceea era prezentă în cupele europene.

Aseară, Măria Sa Fotbalul a vrut Corvinul. De fapt, noi toți am vrut Corvinul. Inclusiv majoritatea gălățenilor după minutul 57 încolo. Pentru că trebuie spus: Victoria Corvinului a fost nu doar asupra formației Oțelul Galați (în sine o poveste frumoasă a ultimilor ani), ci și asupra meschinăriei numită pompos arbitraj federal, asupra mafiei pariurilor și asupra comercializării și importului neîncetat de străini pe care i-am tolera mai ușor dacă într-adevăr ar fi mai buni decât ai noștri. Da, în termenii ăștia trebuie vorbit; de ai noștri în comparație cu ai lor. Mai ales în Cupa României.

Câștigătorii sunt după cum urmează:

Viorel Ștefan Lică, Marius Chindriș, Alexandru Neacșa, Ionuț Dorin Pop, Antonio Bradu, Marius Lupu, Daniel Pîrvulescu, Marius Coman, Ștefan Daniel Lefter, Denis Hrezdac, Andrei Herghelegiu, Mhai Belisar, Flavius Iacob.

Antrenor: Florin Maxim.

Toți sunt d’acilea dă pă la noi. Cei mai mulți dintre ei complet necunoscuți. Ei vor reprezenta România în UEFA Europa League. Și da, vor lua licența, nu vă mai stresați. Corvinul e un club serios. E ”anonim” doar pentru cine s-a apucat de uitat la fotbal săptămâna trecută.

Spre deosebire de Liga I, în cupele europene lucrurile au rămas serioase. Și aici vine altă clovnerie: Corvinul Hunedoara va juca în Europa League dar nu are voie să joace în Liga lui Mitică Burleanu. FC Voluntari (who?) a putut. Dar clubul care ni i-a dat pe Mircea Lucescu, pe Mircea Rednic și pe Ioan Andone nu poate.

Și de asta am vrut toți să câștige Corvinul. Să se audă până-n fundul ultimului stadion din Fundu Moldovei că Liga Betano e un nutreț.

Corvinul Hunedoara este una din poveștile frumoase ale Cupei și de departe cea mai frumoasă din postcomunism. Și mai frumos a fost că finala a jucat-o împotriva celeilalte povești frumoase din ultimii ani.

Oțelul Galați, învinsa, este la rândul său un club târât prin mehlem de micimea și jegoșenia politicienilor locali dimpreună cu federalii și mafia pariurilor. Ca și Corvinul, și Oțelul a pierdut tot la un moment dat. Și dispăruse de tot. Și niște nebuni frumoși au zis: Bă nu există așa ceva! Ca noi sau vă ia mama dracu! Și a fost ca ei. Din nimic a renăscut Oțelul în 2016 (care legal acum se numește Asociația Clubul Sportiv Suporter Club Oțelul Galați) și, deși a pierdut aseară, încă este pe drumul de-a reveni în cupele europene – acolo unde merită, de altfel.

Da-s-ar cu VAR peste arbitru

Însă aseară, moral cel puțin, ca să nu zic și ca joc, atitudine și, firește, goluri, Corvinul a meritat mai mult. Și Măria Sa Fotbalul i-a dat mai mult.

Pentru că da, trebuie spus: Marcel Bîrsan a futut meciul. La propriu. Iar Vladimir Urzică, Imre Laszlo Bucși, Florin Andrei și mai ales sătmărenii Rareș George Vidican și Szabolcs Kovacs își merită locul pe lista rușinii.

De-aia până și gălățenii au vrut să câștige Corvinul după minutul 57. Oțelul a deschis scorul dintr-o lovitură liberă care n-a fost. Iar apoi a preluat conducerea din nou dintr-un penalty care chiar n-a fost. De ce mai dau cluburile bani pentru VAR?

De-aia fotbalul de Cupă e mișto. Pentru că an de an, uneori foarte spectaculos, ca aseară, uneori mai puțin spectaculos – dar an de an oferă momente din astea: În care băieți mai degrabă necunoscuți îi trag cu picioarele pe pământ pe cei cărora nu le mai ajungi nici cu prăjina la nas. Nu zic, Oțelul nu e chiar cel mai bun exemplu.

Însă în drumul spre această finală Corvinul a șters pe jos cu CFR Cluj. Un 4-0 neverosimil pe care cu toții putem fi de acrod că aroganții din Gruia îl meritau cu prisosință. Apoi în semifinale au șters pe jos cu o echipă care chiar n-ar trebui să existe dar care există prin bunăvoința Regimului. Unde mai pui că cu o echipă 100% românească au bătut și cele două reprezentante ale Ungariei în campionatul românesc – SEPSI OSK și FK Csíkszereda.

Apropo, FK Csíkszereda va juca baraj de promovare cu Dinamo București. Dacă se impune (și probabil se va impune, hai să fim serioși) vom avea încă un caz de ”fără bani publici în Liga I – mai puțin dacă-s ungurești”.

De-asta e frumos în Cupă. Căci în Cupă nu trebuie să ai licență și poți să fii tu oricine că dacă Măria Sa Fotbalul vrea altceva, atunci așa are să fie. S-a văzut și la case mai mari chiar sezonul ăsta.

Ditai Ajax Amsterdam s-a trezit călcată în picioare de USV Hercules. N-ați auzit de ei? E okay, n-a auzit nimeni de ei – nici măcar olandezii. Divizia D din Olanda nu e chiar cel mai popular campionat. Însă în sezonul ăsta Măria Sa Fotbalul a zis că Ajax merită un șut în dinți. La fel cum divizionara C Fußball-Club Saarbrücken a ajuns până în semifinalele Cupei Germaniei eliminând pe rând Bayern Munchen, Eintracht Frankfurt și Borussia Mönchengladbach.

Capetele de generație

Pe lângă lauda muncii foarte serioase care poate ar trebui lăudată de altcineva mai talentat decât subsemnatul, trebuie remarcați doi oameni: Portarul Ștefan Lefter (19 ani) și atacantul Andrei Herghelegiu (32 de ani).

Nu-i nimic mai frumos pentru un portar la început de carieră să triumfe într-o Cupă decisă la penalty-uri. Să-i dea Măria Sa Fotbalul putere de muncă și la Cupa Mondială din 2030 să apere un penalty care să ducă România în semifinale. Nici nu glumesc. De ce-aș glumi? Cupa Mondială e tot o Cupă. Dacă a putut Maroc, putem și noi. Și cel mai important pas e ăsta: Să joace ai noștri la noi acasă.

La celălalt capăt, trebuie remarcat ce final frumos de carieră i-a dat Măria Sa Fotbalul lui Andrei Herghelegiu. 16 ani – jumătate din anii săi pe planetă – i-a petrecut trăgând din greu în ligile inferioare sau în subsolul Ligii I. Mereu aproape de glorie… dar totuși nu.

Sigur, nu-i puțin lucru să promovezi din divizia C până pe locul 8 cu Hermanstadt între 2017 și 2019 timp în care să prinzi și o finală de Cupă din postură de divizionară secundă.

Dar nimic nu se compară cu a fi outsider-ul total și să înscrii penalty-ul decisiv, și de-o manieră spectaculoasă, cu care să ajungi în cupele europene deși toată lumea ți-a stat fățiș împotrivă. Andrei merita asta ca triumf al muncii sale mereu trecută cu vederea de iecsperți pentru că-i din Iași, pentru că n-are impresarul care trăbă și, da, pentru că nu dă bani cui trebuie.

De-aia e frumoasă Cupa!

În loc de concluzie

Corvinul poate să ia bătaie 0-5 din primul tur în Europa. Contează mai puțin. Orice punct vor scoate acolo va fi în sine un bonus. Ce contează e că de azi înainte orice puști din Hunedoara va purta cu mândrie tricoul Corvinului. Și peste 30 de ani niște copii care astăzi nu sunt nici scrisoare de dragoste vor auzi de la tații lor despre cum ai noștri au învins.

Asta nu le-o poate lua nimeni. Nici Burleanu, nici diliii ăia din Guvern, nici Arafat (care în anii trecuți a căutat cu Miliția să le răpească altor copii români bucuria Cupei) și nici expirații siniștri care-și spun astăzi presa sportivă.

Pentru puștiul de 12 ani care a venit la meci cu bunica, întrucât tata n-a avut timp iar, ziua de ieri rămâne pentru tot restul vieții sale în minte. Așa cum pentru noi, suporterii mai bătrâni, au rămas alte mari momente. Și pentru asta trăim. Că de-aia-i fotbalul iubit de peste 3,5 miliarde de oameni. Nu pentru pictoriale și jocuri video. Ci pentru momentele când ai noștri fac ceva frumos.

 

În ultimii 3 ani (aici incluzând și proiectul pandemic), apetitul pentru fotbal a crescut fenomenal, începând ușor-ușor să se apropie de ce era în urmă cu 15-20 de ani când prezența cu 4 echipe în grupele europene reprezenta normalitatea. Media spectatorilor pe stadioane seamănă cu mijlocul anilor 2000, zice Gazeta Sporturilor. Așa o fi. Ochiometric, nu sunt foarte convins.

Da, la ”U” Cluj, Steaua FCSB, Rapid sau Craiova e full – dar la astea mereu e full indiferent de divizia în care joacă. Dinamo și CFR abia depășesc 20.000 și respectiv 15.000 de spectatori doar când joacă cu Steaua FCSB. În rest, cam bate vântul. E drept, la CFR a bătut vântul și când au jucat cu Manchester United. Aș face o glumă cu frâna dar las pe altă dată.

În toți acești ani (2009-2021) în care media spectatorilor era în constantă scădere, s-a tot pus pe seama infrastructurii proaste (de parcă în 2005 nu era tot proastă dacă nu chiar mai proastă), pe seama lipsei de rezultate deși actuala campioană a „prins” primăvară europeană și în 2012 și în 2018, CFR la fel în 2013 și 2020, plus surpriza plăcută Astra în 2017. Și echipa națională a mers la Euro în 2016 iar echipa de tineret a făcut senzație în 2019. Rezultate au fost.

Altceva s-a schimbat – nu infrastructura și nici rezultatele.

Dacă-i până-ntr-acolo, rezultatele de acum sunt mai modeste. Fosta campioană a „ieșit” din primul tur cu Șerif Tiraspol, mai acum doi ani CFR a izbutit performanța de-a fi eliminat de FC Scuipă-n Hrazdan Pyunik Erevan iar grupele UEFA Champions League nu le-am mai văzut prin România de 10 ani – ultima dată tot Steaua FCSB izbutise în 2014. Prin comparație, între 2007 și 2014 aveam echipă an de an în cea mai importantă competiție de pe planetă.

Ce s-a schimbat e nivelul de patriotism. Care a crescut cu mult. Iar asta n-are cum să nu se vadă în toate segmentele societății și cu atât mai puțin nu are cum să nu se vadă în cel mai popular sport din România și din lume.

Să vezi stadionul plin la Corvinul Hunedoara și finala Cupei să se jaoce între o echipă din ”B” și una din play-out cu casa închisă e ceva SF pentru suporterii mai tineri. S-a mai întâmplat în 2018 (adică tot recent) dar înainte de asta s-a întâmplat în 1982. De altfel între ’70 și ’85 au fost meciuri tari și surprize colosale în Cupă – și de-aia-mi place mie fotbalul de Cupă. De oriunde. Că acolo galoanele, pilele, banii, tupeul, aroganța, hipercomercializarea, corporatismul… au șanse reale să ia șut în dinți de la ăia mici. De la „ai noștri” cum ar veni.

Menționez Cupa pentru că e tot în organizarea FRF, la fel ca și echipa națională. Nu-i întâmplător faptul că în Cupă deseori vedem suporteri mai pătimași (nu mai spunem și mai pestriți) decât în Divizia A Liga I Superliga.

Bun… și în contextul ăsta vine Campionatul European.

Ceva nu pușcă

România s-a calificat după 8 ani la un turneu final. Într-un context cu totul special. Da, a terminat neînvinsă și lider de grupă dar și cu ceva noroc. Sigur, i-am apărat atunci amintind tuturor că sportul ăsta totuși se joacă pe goluri și că norocul mai ține și cu cei puternici. Dar percep asta și suporterii? Dar publicul general?

De obicei turneele finale (de campionat european și mondial) atrag și publicul general la fenomen. Așa s-a întâmplat și în 2000 și în 2008.  Ba chiar și în 2003 după prestația lui Urs Meier – un nume pe care minimum un milion de români nu-l uită nici astăzi. De altfel nici Urs Meier nu uită nici astăzi unde-i România și cine-i România. Știe el de ce.

Însă în 2016 nu s-a-ntâmplat asta. Și-atunci s-a pus pe seama scăderii generale a interesului publicului general pentru fotbal. S-au emis atunci și tot felul de ipoteze pentru a explica asta. Mai toate cam pe lângă subiect, dar trecem peste.

Eh… în 2024 însă turneul e în Germania (deci super ușor accesibil pentru români), echipa arată mai bine decât în 2016, patriotismul e la cele mai mari cote din post-comunism și vine pe fondul unei creșteri susținute a interesului pentru fotbal.

Și totuși… ceva nu pușcă.

Mi-am făcut planuri pentru turneul final. Vreau să văd un meci alături de conaționali – în public, pe ecran imens – și alte două alături de un prieten drag în cadru intim. Dacă România trece de grupe, revin în public. Și pentru scopul ăsta am zis să-mi iau și eu tricou cu echipa națională că n-am (am cu România ’94, ’98 și 2003 dar mai noi nu). Ca o ironie, am văzut turneul din 2016 din Ucraina (meciul cu Albania la Cernăuți – ce clovnereală!) iar cum primul meci îl jucăm cu Ucraina.

În fine, pe scurt, după ce am izbutit să-mi comand tricou (apropo – se vând ca pâinea caldă – deci interes este!) am zis să mă uit și eu după niște știri cu echipa națională. Mare greșeală!

Chestia de mai sus este „imnul naționalei pentru euro2024” – asta nu e de ”atât s-a putut” ci direct ”băejnebun?”

Serios acum, ce-i pidăreala asta? Dacă EURO2024 s-ar „juca” pe imnuri, României ar trebui să-i fie refuzată participarea din principiu.

Deci tu Federație – într-un context de creștere a patriotismului și interesului pentru produsul tău – te gândești tu așa că cel mai bine e să dai niște bani pe un cântecel de promovare care îmbie la somn.

E drept că niciodată n-am stat grozav la capitolul imnuri sportive (cel din 2008 tot cam somnolent fu iar cel din 2016 tot cam divers sexual) da’ parcă-i prea de tot! Comparați numai cu piesa folosit în 1998 și 2000 (și refolosită și în 2019 pentru europeanul de tineret):

Pe grupul intern s-a glumit (sau nu?) că mai bine puneau direct o manea sau piesa ”Oțelul Galați” și, sincer, cu cât mă gândesc mai mult, cu-atât cred că piesa Deliei chiar era mai potrivită (evident, cu versuri nițel schimbate). Nu ar fi fost nicio rușine. La urma urmei și piesa Luptăm pentru glorie e o adaptare după o piesă Iris.

În plus, piesa ”Oțelul Galați” și mai ales videoclipul chiar e reprezentativă. Are și rock, are și acordeon, are și peturi de bere, are și agresivitate light, are și hiperbole cringe, are și păcănele, torțe și un ritm de turbofolk care e mult mai reprezentativ pentru români decât i-ar plăcea bulei din online să admită. Și asta e o adaptare (una foarte reușită, strict tehnic vorbind).

Ceva nu pușcă: Imnul oficial e penibil, evenimentele dedicate Euro2024 încă nu sunt anunțate (se vor face măcar?), iar entuziasmul cu 6 săptămâni înainte de primul meci al României este… flasc. Ca să nu zic mai nasol. Înjurăturile le păstrez pentru video.

De ce? În mai 2000 și chiar mai 2008, 80% din băieții și bărbații cu vârsta cuprinsă între 8 și 80 de ani abia așteptau campionatul European. Ziarele mutau parțial secțiunea de sport mai spre primele pagini (deși erau știri politice contondente, mai ales în anul 2000), găseai tricou cu echipa națională la magazinul din centru, puștii nu concepeau să nu pună un ban deoparte ca să aibă de-o bere la meci iar discuțiile la colțul blocului erau clar despre dacă suntem în stare să batem Italia sau Anglia.

Acum? Tăcere. Liniște totală.

Și poate că n-ar fi o tragedie dacă imaginația aceluiași grup ar fi ocupată cu altceva. Dar nu e. Măcar în 2016 aveai reality show în politica americană. Plus că în 2016 nivelul patriotismului era la podea în România.

Poate mă înșel eu și pun întrebările prea devreme (mai sunt totuși aproape 7 săptămâni până la primul meci). Poate că după terminarea alegerilor europarlamentare și locale se face loc și pentru EURO24. Poate.

Un lucru e cert: Conversația publică s-a fragmentat într-un ritm accelerat în ultimii 4 ani. Valabil inclusiv în cazul conversațiilor de nișă. Gazeta Sporturilor are la ora scrierii acestor rânduri 5 articole pe prima pagină despre handbal. Toată divizia A de handbal în total nu strânge audiență cât un Petrolul-FC Botoșani în subsolul clasamentului.

Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.

Meh. Noi să fim sănătoși.

HAI ROMÂNIA!

Scriam în urmă cu patru zile în Răzbunarea ălora mici așa: „Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.”

Când scriu aceste rânduri nu s-a jucat încă meciul dintre Anglia și Franța. Minunat ar fi să bată englezii. Dar chiar și dacă se vor impune franțuzii (de altfel rezultatul mai probabil), sferturile au adus două victorii ale bunului simț în fața bășinilor. Experimentații croați (de la care noi, românii, avem multe de învățat) au arătat cum se trimite Brazilia acasă.

Și, azi, Maroc a arătat din nou cam ce-a arătat și în meciul cu Spania, dar poate chiar mai mult.

Marocul a arătat ceea ce Măria Sa Fotbalul nu mai arătase de mult: Și anume că fotbalul e totuși 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi). Și a mai arătat că poate să te cheme și Cristiano Ronaldo că oricum nu contează dacă în fața ta stă cineva care a muncit colectiv mai mult, mai bine și, da, cu mai multă smerenie.

Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.

Și în meciul cu Portugalia asta a făcut diferența. Au respectat adversarul fără să-i fie frică de el. Au pus în practică ceea ce Tata Puiu făcea acum 25-28 de ani: ”Cum adică să ne fie frică? Tot două mâini și două picioare au și ei. Ce dacă-s mari campioni? Îi vom cosi!”

Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (fără exagerările tipic occidentale sau tipic orientale), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.

Golul lui Youssef En-Nesyri (يوسف النصيري;) este un exemplu de inspirație – ceva ce Maroc nu arătase până azi la turneul final. O săritură à la Emeric Dembrovschi acum mai bine de 50 de ani, suficient pentru a-l învinge pe portarul portughez așa cum o făcea și Demobrovschi cu un alt portar lusitanofon.

Comparațiile cu Dembrovschi nu sunt întâmplătoare. Căci întreg jocul Marocului pare teleportat direct din acea epocă – a finalului erei romantice a fotbalului. Da, mai tacticizat (că suntem totuși în 2022) și mai puțin spectaculos (asta și din cauza adversarilor totuși imenși pe care îi înfruntă Marocul) dar totuși cu atitudinea de atunci. Acea naivitate bună, pe care nu o mai vedem de ani buni în fotbal (mai ales la nivelul ăsta), marocanii cumva au reușit să o păstreze și să o etaleze pentru întreaga planetă în Qatar.

Plânsetul lui Cristiano Ronaldo de la final a fost doar cireașa de pe tort pentru cei ca mine – scârbiți până dincolo de limită de bășinile adunate în jurul naționalei Portugaliei (precum și cea a Spaniei, Germaniei sau Olandei).

Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.

Am început turneul susținând fără rezerve Croația. Această echipă a Marocului am descoperti-o. Ce frumoasă ar fi o finală între Croația și Maroc – singurele echipe rămase în turneu care se ocupă cu fotbalul și cu rezultatele, și mai puțin spre deloc cu marketing-ul.

Croația, vicecampioană mondială en-titre, nu m-a bombardat cu marketing-ul. Nu-i văd fața lu’ Luka Modrić, Dejan Lovren sau Ivan Perišić ori de câte ori merg să-mi iau țigări. E moaca lui Cristiano Ronaldo peste tot. Ajunge!

Slavă lui Allah că la acest turneu este răsplătit fotbalul – ăla care se joacă pe goluri și pe transpirație – în dauna marketingului și corporatizării care sufocă sportul ăsta de ani de zile.

De altfel, asta și face fotbalul încă frumos. Pentru că cu toată corporatizarea și claponizarea, încă insistă să dea peste bot și să renască.

Sergio Busquets, Fernando Torres, Cristiano Ronaldo, Neymar, Thomas Müller, Manuel Neuer și încă mulți alții ridicați de marketing mai mult decât de fotbal, cu voia lui Allah, mai plângeți! Măria Sa Fotbalul a vorbit – și vrea mai mult Sofyan Amrabat și Dominik Livaković.

Atât.

Nu e niciun secret că singura dată când am ținut cu Rusia în întreaga viață a fost în 2018 când Rusia a înfruntat Spania. M-am bucurat sincer, ca un copil, atunci când Artem Dzyuba a deschis scorul și când Iago Aspas a ratat trimițând Rusia în sferturile de finală. Nu mă bucuram pentru Rusia (evident) – ci mă bucuram enorm că Spania pleacă acasă. Spania, această forță a corupției, a bășinilor niciodată lovite corespunzător în dinți și a lipsei totale de sportivitate și recunoștință.

În seara de Sf. Nicolae a anului 2022, undeva în deșert, în Qatar, o echipă muncitorească, inimoasă și care și în 2018 aproape învinsese Spania (2-2 a fost atunci), întâlnea Spania din nou în optimile de finală.

Spania a jucat la fel – cu jucători care dacă erau români erau de mult sancționați de FIFA/UEFA/morții-lor pentru implicări în scandaluri de corupție. Sau dacă erau croați erau suspendați de mult pentru „rasism” sau mai știu eu ce găselniță de trei scuipați pe care aceste foruri conduse de minoritatea globală agasantă le găsesc mereu pentru a pune frână dezvoltării celorlalți.

Vedeți voi, când Josip Šimunić strigă ”pentru patrie” către suporterii croați după o mare victorie – asta se numește „nazism” și se pedepsește cu scoaterea completă din circuit.  Când Sergio Busquets se alătură extremei-Stângi separatiste catalane pentru sesiuni de ore în șir de xenofobie genocidară – se numește… în niciun fel. Pedepsele sunt pentru est-europeni și arabi – nu pentru sfinții Occidentali.

Când suporterii austrieci îi fac pe croați țigani, nu e niciun bai. Când suporterii croați își înjură propriii oficiali (nici măcar pe austrieci) la un meci cu Austria,… se numește rasism. Asta s-a întâmplat acum fix o lună.

Măria Sa fotbalul însă are prostul obicei că mai și răspunde la dintr-astea. Corupția endemică și lipsa totală de fair-play financiar din fotbalul spaniol n-a fost niciodată pedepsită. Și încă nu este. Regulile sunt pentru Europa de Est și Germania (și doar Germania de Est!).

Oțelul Galați a trebuit desființat pentru lipsă de fair play financiar cu fondurile din UEFA Champions League. Red Bull Leipzig a trebuit forțată să vândă jucători și să-și schimbe numele. Dinamo Zagreb a trebuit să trăiască din firimituri un an de zile pentru că a rănit sentimentele Real Madrid iar echipa națională a României a trebuit să joace în pustietate cu Suedia și Norvegia pentru că, vedeți voi, scandinavii sunt niște firavi care se topesc dacă aud un copil de 13 ani strigând ”Hai România!”.

Între timp, Real Madrid și Barcelona în mod special (dar și Valencia CF, FC Sevilla și Athletico de Madrid) pot în continuare pretinde lucruri la vârful fotbalului comițând nerozii la fel de sau mai mari (financiar mult mai mari!) decât esticii.

De aceea e frumos când outsiderii fac terci o echipă spaniolă și mai ales echipa națională a Spaniei.

Așa a fost și în seara de 6 decembrie. Inimoșii marocani (unii dintre ei jucând chiar în Spania) au decis că nu vor să plece acasă. E frumos în Qatar: e în aceeași civilizație cu ei, au un grup de suporteri numeros și, la urma urmei, de ce mă rog n-ar putea bate și Spania.

S-a văzut și pe stadion. Nici măcar suporterii ce purtau însemnele Spaniei nu îndrăzneau să strige prea mult. Orice posesie a Spaniei era însoțită de un cor autoritar de fluierături. Așa cum de altfel merită. Nimeni nu mai ține entuziasmant cu echipele vest-Europene în general și mai ales nu cu Spania.

Da, meciul a fost urât. Căci o echipă urâtă, coruptă, plină de bășini și de toate relele de care-s acuzați mereu alții (mereu est-europeni sau arabi) – o echipă precum cea a Spaniei nu se bate frumos. Ci se bate urât. Golănește, cum se spune.

Spania e „fostă campioană mondială” doar pentru că Olanda în 2010 n-a știut acest lucru și a încercat să joace frumos.

Marocanii însă au știut lecția. Au urmărit și meciurile altora și au văzut că succesul vine dacă-ți vezi interesul și refuzi să dai doi bani pe părerile experților occidentali care, oricum ai da-o, nu vor fi niciodată corecți față de tine dacă ești Maroc (sau România, sau Croația, sau Japonia). Drept urmare este o greșeală să fii corect față de ei sau să le tratezi părerile altcumva decât cu sictir și dispreț.

Și așa a jucat Maroc. Cu dispreț față de opiniile occidentale (mai ales englezești și spaniole) despre cum ar trebui să joace. Au jucat, sincer, cam cum a jucat România în 2006 la Cádiz: Apărare pe două linii, hărțuire non-stop, alergat de două ori mai mult decât ei și puțin spectacol. Fotbalul se joacă pe goluri la urma urmei, nu pe spectacol, număr de cornere, ocazii sau mai-știu-eu-ce.

Spania a avut 77% posesie. Însă Maroc a tras pe poartă mai mult (2-1). Spania a pasat corect de peste 3 ori mai mult (304-1019) și a încercat poarta de peste două ori mai des (6-13 raportul șuturilor la poartă).

Însă Maroc a avut precizie. Dar, da, și noroc. În minutul 123 Saraba putea închide partida însă bara n-a fost de acord. Același Saraba, dar cealaltă bară, avea să arate că, parafrazându-l pe Țopescu, Dumnezeu (sau Allah) nu știa spaniolă în seara de 6 decembrie, Anul Domnului 2022.

Apropo de penalty-uri: În această Cupă Mondială am văzut deja două sesiuni de lovituri de departajare. Cam mulți jucători cărora parcă le este frică să dea în minge. Dacă aseară se mai putea scuza căci japonezii (deși au o echipă formidabilă) nu sunt încă hârșâiți cu acest nivel, în cazul spaniolilor este cu adevărat o surpriză să-i vedem pierzând cu 0-3 la penalty-uri.

Chiar și-așa, totul e bine când se termină cu bine. Eliminarea Germaniei, Danemarcei, Belgiei și acum Spaniei – ultimele două grație Marocului (!) face Mondialul din 2022 ceva mai plăcut. Mai ales că Italia nu e prezentă (altă echipă căreia însăși participarea în preliminarii n-ar trebui să-i fie permisă pe motive de corupție). Poate ne scapă cineva și de celelalte trei echipe corupte și pline de bășini: Portugalia, Franța și Brazilia.

În urmă cu 15 ani spaniolii dansau prin discoteci pe o piesă a cărei titlu suna așa: Me cago en esos putos rumanos. O puteți asculta aici dacă sunteți curioși. Un alt act de xenofobie în masă pe care etern-corecții ”europeni” (mereu occidentali!) nu l-au văzut.

Poate ar trebui să spunem mai des (eventual alături de marocani): Me cago en esos putos españoles!