Mi s-a adus în atenție drama dintre Steven Crowder și Daily Wire. Pentru cine n-a urmărit, pe scurt: La un moment dat Daily Wire i-a oferit lui Steven Crowder un contract de $50.000.000 pe 4 ani care conținea, printre altele, o clauză de penalizare dacă S. Crowder era blocat/suspendat sau demonetizat pe Youtube. Deși S. Crowder și Jeremy Boering (fondatorul și finanțatorul Daily Wire) sunt prieteni de peste un deceniu iar personalitățile de la DW sunt/erau de asemenea în relații bune cu Crowder (care până luna trecută a lucrat la The Blaze) el a decis să iasă public cu povestea, inclusiv cu înregistrări audio ale unor conversații telefonice. A ieșit urât, cu sânge pe pereți… oarecum.

Naturalmente, publicul s-a împărțit în 3: Cei care vor unitate în cadrul frontului (și deci Crowder ar trebui să nu se mai plângă pentru a nu fractura frontul); cei care consideră că S. Crowder are dreptate când spune că DW este în cârdășie cu Big Tech și deci nu tocmai chiar conservator și, desigur, treimea de public care preferă și DW și SC și nu înțelege de ce atâta dramă.

Dar cred că în calitate de români non-leftiști ar trebui să pierdem mai puțin timp discutând despre cine are dreptate și cine nu. Nu doar pentru că ambele părți fac argumente destul de bune dar și pentru că, din România, avem totuși ce învăța inclusiv din scandalul ăsta. Iată, de pildă:

Ei se ceartă în public pe $50.000.000

Veniturile Daily Wire Inc. în 2022 au depășit $100.000.000. Blaze Media Inc. (de unde a plecat Crowder luna trecută) a încasat $20.000.000 anul trecut.

Există vreun site/platformă media/conglomerat media de dreapta în România care să fi încasat măcar $100.000 anul trecut? Nu din câte știu eu. Recorder în schimb a încasat peste €700.000 în 2021 din care peste €500.000 abonamente directe(legal donații). Sigur, o parte or fi bani spălați dar cui îi pasă? Legal oricum n-ai ce-i face.

Altfel spus, problema nu e că nu există apetit sau bani în România – ci că leftiștii știu să joace jocul în vreme ce dreptacii nu!

Și îți poți da seama de asta când apar dramele pe dreapta pe la noi – de multe ori sunt personale direct (se scot de la naftalină poze/filmări private vechi și alte nebunii) ori, dacă sunt pe bani, sunt pe sume ridicole. Bani de țigări în cel mai bun caz.

Ei totuși se susțin și ridică unul pe celălalt

În ciuda dramelor și certurilor, Ben Shapiro (fondatorul DW) este des la Blaze Media (”concurența” cum ar veni) și viceversa cu Glenn Beck.

Când apare un nou potențial aliat, îl curtează imediat. De pildă au angajat-o pe Allison Williams doar pentru că a refuzat certificatul de vaccinare la televiziunea ESPN – împușcând astfel doi iepuri de-odată: un PR-stunt și o intrare în piața fanilor de program sportiv (care deseori în SUA sunt instinctiv conservatori doar că nu prea știu).

Show-urile de la DW și BM (dar și Prager U, Newsmax, Rubin Report, etc.) cu regularitate aduc oameni de la ”concurență” și amplifică și activiștii mai mici. Se mai ceartă, se mai împacă, dar mereu țin ochii pe minge.

La noi? Eh… ca la noi. Aproape că nu a existat om adus la noi pe Canapea care să nu fie contestat ba că-i prea de stânga, ba că-i prea de dreapta, ba că are freza nu-știu-cum, ba că-i prea autoritar, ba că-i prea mainstream (!!), ba că nu-i suficient de cunoscut să merite deranjul… și tot așa. Și noi măcar ne-am străduit să aducem și din afara bulei. Am intervievat inclusiv politicieni leftiști (și-o vom mai face). Dar de la un punct devine enervant și obositor.

La noi fiecare vrea să fie rege pe pătrățica lui (ceea ce nu-i neapărat rău) dar se uită chiorâș la orice colaborare (ceea ce e mai mereu rău).

Și aici am avea multe de învățat.

Ei investesc (nervi, timp și bani) în platformele lor

De pe Dreapta, din câte știu, doar Freedom Alternative Network menține prezență nu doar în locuri non-mainstream dar și canale de distribuție proprii. Până și platformele cu profil militant religios sunt la mâna Youtube și Facebook. Îngrozitor!

Când Youtube a considerat că nu-i frumos să-i numim Doza24 pe cei de la unitatea militară, n-ar fost mare bai. Am distribuit episodul prin trei canale alternative și toată lumea care trebuia să-l vadă l-a văzut.

De atunci am învățat lecția și ne-am mai adăugat metode de distribuție, astfel încât să nu mai existe nici măcar posibilitatea teoretică de-a ne fi cenzurat ceva fără să poată fi imediat repus pe tapet.

În SUA, însă, toți au propriile canale de distribuție. Sincer, platforma de la Blaze nu e cu mult diferită (tehnic vorbind) de ce facem noi. Atâta doar că finanțele le-au premis niște briz-briz-uri mai fancy.

Iar când lucrurile o iau razna cu cenzura, se consolidează (așa a ajuns Prager U să fie înglobat în DW). Altfel spus, ei când văd o problemă improvizează, se adaptează și o depășesc. Da, se și plâng pe net de cenzură, dar pe urmă și fac ceva în privința asta. Și mai mereu în direcția întăririi și consolidării – adică fix opusul a ceea ce se face la noi – unde se promovează fragmentarea, procesul de intenție (oare ce interes are ăla de mă cheamă pe Telegram?) și suspiciunea.

Sigur, veți spune că unele sunt tare ale postcomunismului și că ele se vor vindeca încet – și, pe undeva, ați avea și dreptate. Însă aici nu vorbesc (doar) de publicul general ci de cei dă dreapta care pretind că mai știu câte ceva despre cum stau lucrurile.

Ei au un ecosistem – noi nici nu încercăm măcar să-l facem

Am adus vorba în 2021 despre constituirea unei federații (fie ea și informală) prin care să ne ridicăm mai mulți și să intensificăm colaborările. Mi s-a răspuns că sunt „centralist” și că o astfel de structură ar strica feng-shui-ul. Și asta a fost toată discuția.

Cumva, în SUA, asta nu se întâmplă. E loc în ecosistem pentru aproape oricine – inclusiv pentru non-americani. Sigur, n-o să ajungem în România la nivelul lor nici în 20 de ani. Dar de undeva trebuie început.

Nu cred că ar costa prea mult să ne mișcăm mai des hoitul din casă și să ne mai vedem unii cu alții și să mai filmăm/înregistrăm câte ceva. De fapt, nu că nu cred – știu sigur că nu e prohibitiv căci am tot făcut asta în ultimii 5-6 ani.

Da, știu, e greu. Înseamnă trial and error. Înseamnă inclusiv să te trezești că ai invitat un diliu la tine-n studio. Asta e, se mai întâmplă. S-a întâmplat el la case mult mai mari. Dar… numai cine nu muncește nu greșește.

În loc de concluzie

Ce vreau să dzîc e asta: Până să ne dăm cu părerea despre ce (nu) face bine Ben Shapiro sau Jeremy Boering sau Steven Crowder sau Candace Owens – eu zic să ne uităm mai des la noi în ogradă.

Daily Wire are un milion de abonați plătitori. Pare mult, dar când te gândești că sunt măcar 100 de milioane de conservatori în SUA, îți dai seama că de fapt mai e mult loc de creștere.

În spațiul vorbitor de limbă română sunt măcar 4 milioane de oameni care s-ar putea încadra la „de dreapta” (cu voia dv. aici folosesc liberal termenul). Dacă 40.000 (adică 1%) ar susține financiar un conglomerat (fie el și ad-hoc!) care să-și poată permită să facă programe/produse 7 zile din 7 – acel conglomerat ar putea concura serios cu goarnele Regimului. Dacă 2% ar face la fel, deja ar putea începe să dicteze tonul narativei măcar în 1/3 din cazuri.

Sigur, n-o să avem un Daily Wire prea curând (care să facă și producții cinematografice, să și editeze cărți, să facă și lawfare, și seriale, și documentare, și site de știri și câte și mai câte). Însă putem și trebuie să aspirăm să avem un Remix News românesc sau un Poland Daily. Chestii micuțe prin comparație cu orice american – dar cu siguranță within reach și în România.

Așadar, în loc să facem galerie pentru Crowder sau pentru Shapiro, poate n-ar strica să ne întrebăm fiecare dintre noi: Oare ce-aș putea face eu, personal, ca să fie mai bine?

Crowder și Shapiro sunt niște oameni foarte bogați care fac ceea ce fac mai mult din plăcere, la punctul ăsta – ambii fiind multimilionari. Să le ducem mai puțin grija și, cu energia economisită, hai să ne ducem nouă mai mult grija.

Numa’ zîc, nu dau chiar cu parul.

“Nu am nici o informație despre acest personaj. Dacă apar date despre el, vom declara lucrurile pe care le putem găsi”, a spus Klaus Iohannis, miercuri seară, în conferința de presă, răspunzând unei întrebări venind de la publicația Defense România.

Care sunt faptele

Pe 29 septembrie 2015 președintele Klaus Iohannis participa la o întâlnire a think-tank-ului The Atlantic Council.

The Atlantic Council este o instituție foarte puțin cunoscută în România – acesta funcționând în esență ca un think-tank semi-oficial al NATO iar discuțiile din această instituție sunt de mare interes nu doar pentru membrii Organizației Tratatului Nord-Atlantic dar și pentru aliații non-NATO precum Egipt, Argentina, Corea de Sud, Australia sau Israel – dar și pentru țările în care NATO are un oarecare grad de implicare cum ar fi Suedia, Brazilia sau…. Ucraina.

Printre cei care sponsorizează Atlantic Council se află și oligarhul ucrainean Viktor Mihailovici Pinciuc. Miliardarul ucrainean a donat nu mai puțin de 8,6 milioane de dolari Fundației Clinton pe perioada cât Hillary Clinton era Secretar de Stat în cabinetul Obama și vicepreședinte era Joe Biden. Întâmplător donațiile domnului Pinciuc la Atlantic Council și la Fundația Clinton erau la vârf exact când Hunter Biden era plătit regește în Ucraina. Prin coincidență Vikto Pinciuc are afaceri în domeniul oțelului – în special oțel necesar țevilor de gaz de care are nevoie Burisma. Și Pinciuc este însurat cu fiica fostului președinte ucrainean și nomenclaturist de carieră Leonid Kucima.

Acestea sunt informații publice pe care Klaus Iohannis le putea afla chiar de la George Maior alături de care a participat la mai multe evenimente sponsorizate de Atlantic Council în septembrie 2015.

Cu o zi înainte de întâlnirea de la Atlantic Council, pe 28 septembrie 2015, Klaus Iohannis are o întâlnire cu Joe Biden (pe atunci vicepreședintele SUA), întâlnire în care se discuta corupția din România și pe care președintele o cataloga drept „o întâlnire foarte caldă” (vezi declarația de presă aici – VIDEO).

În septembrie 2015 avea loc ceea ce avea să devină Inițiativa celor Trei Mări. Pe atunci se numea Întâlnirea liderilor de la Marea Adriatică, Baltică și Neagră. La acea vreme inițiativa nu era pe deplin asumată de Washington ci mai degrabă un pet project al Atlantic Council. Un detaliu important e totuși că venea imediat după o conferință despre energie sponsorizată tot de Atlantic Council care avusese loc la Monaco și la care era invitat, printre alții și Hunter Biden.

În perioada când președintele Iohannis se afla în SUA și se întâlnea cu Joe Biden, vicepreședintele american insista în public că nu știe nimic despre ce face fiul său în Ucraina. Și totuși, în decembrie 2015, până și board-ul editorial al New York Times (care se pregătea de alegeri și de susținerea frenetică a lui Hillary Clinton și apărarea moștenirii Obama-Biden) nota în public evidentul conflict de interese între mesajul geopolitic transmis de administrația Obama-Biden și activitățile lui Hunter Biden în Ucraina. Acestea sunt tot informații publice și erau chiar unul din subiectele discutate în toate cercurile americane în momentul în care Klaus Iohannis se afla fizic în fix aceleași cercuri.

Pe 1 aprilie 2016, în marja Summit-ului pentru Securitate Nucleară, Klaus Iohannis participă la o cină cu Barrack Hussein Obama (pe atunci președintele SUA) împreună cu președintele Poloniei și președintele Ucrainei (pe atunci Petro Poroșenko). Temele de discuție? Securitatea energetică în regiune și corupția din Ucraina. La acel moment trecuseră deja câteva luni de când administrația americană fusese presată inclusiv în presă pe subiectul Hunter Biden iar în cercul în care se afla fizic și Klaus Iohannis problema era deja cunoscută.

Între diplomați (mai ales între diplomații est-europeni) lucrurile erau foarte clare încă de atunci. Iar înainte de astfel de întâlniri președintele României participă întotdeauna la un intelligence briefing în care, printre altele, i se aduc la cunoștință, da, și bârfele și în genere cam orice informație cât de cât importantă ”de la curte”. Subiectul Hunter Biden nu avea cum să lipsească din acest briefing. Mai ales în condițiile în care Hunter Biden era nelipsit în acea perioadă de la toate sindrofiile cu diplomați pe care le ținea Casa Albă.

Nu ne așteptăm de la Klaus Iohannis să știe sau să fi știut lucruri mai complicate precum faptul că principalul consilier al lui Joe Biden pe probleme de energie a avansat în mod intenționat agenda nucleară a Kremlinului între 2014 și 2016. La fel cum nu ne așteptăm nici ca jurnaliștii români să scrie despre astfel de lucruri. Astea-s deja lucruri complicate.

Dar să rămânem la lucruri simple. La două zile după summit-ul Securității Nucleare (la care a participat și Klaus Iohannis și Petro Poroșenko și Joe Biden), Petro Poroșenko îl demite pe procurorul general al Ucrainei Viktor Șokin. Același procuror general care investiga infracțiunile companiei Burisma în a cărei board de conducere se afla și… Hunter Biden.

Noi am mai fost și noi pe la diferite summit-uri. Și vom mai merge cu siguranță din nou. Și din acele experiențe afirmăm: Este esențialmente imposibil ca președintele Iohannis să nu fi știut că, printre altele, la 1 aprilie 2016 s-a negociat acest lucru și de ce s-a negociat asta.

Și-atunci rămâne întrebarea: Cum e posibil ca președintele Iohannis să nu știe nimic despre Hunter Biden?

Și nu sunt multe variante:

1. Președintele minte în mod intenționat
2. Președintele este ignorant față de lucrurile care se întâmplă și/sau se discută literalmente la câțiva metri de el
3. Klaus Iohannis este atât de uituc încât trebuie să ne punem problema serios dacă mai poate îndeplini funcția de președinte

Nu știm răspunsul. Dar știm că subiectul Hunter Biden în România e un pic mai complicat decât colaborarea de peste 5 ani de zile (începută în 2012) între fiul candidatului Democrat la Casa Albă și Gabriel Popoviciu – colaborare teoretic încheiată spre finalul lui 2017.

Nu știm (încă) exact cât de complicat e subiectul. Dar răspunsul lui Klaus Iohannis este unul halucinant de-a dreptul. Din seria elucubrațiilor președintelui care prin aprilie visa elevi și profesori francezi la terapie intensivă cu Covid19 deși școlile franceze erau închise.

Atât.

 

În urmă cu o lună și jumătate întrebam apăsat care este componența nominală a Grupului de Înmormântare Strategică – instituția care terorizează cetățenii români cu date mai mereu incomplete, ocazional false de-a dreptul și mereu preluate manipulator de presa cumpărată de Guvernul PNL.

Pentru început aflăm că Grupul de Comunicare Strategică nu este format la 24 februarie 2020 prin Hotărârea nr. 2/2020 a Comitetului Național pentru Situații Speciale de Urgență (CNSSU) așa cum a fost comunicat de către Statul Român oricui a întrebat în ultimele 3 luni.

De fapt, GCS este creat prin dispoziție în baza Hotărârii 2/2020 pe data de 3 martie.

De aici se desprind două concluzii:

1. Statul a mințit acum două luni când a comunicat că fondarea GCS s-a întâmplat pe 24 februarie. S-au ținut de data asta atât în răspunsul către parlamentarul Dîrzu cât și în răspunsurile MAI către presă.
2. Informația publicată de noi acum 6 săptămâni prin care afirmam că GCS e constituit prin ordin personal al lui Raed Arafat se confirmă.
3. Indiferent că a fost 24 februarie sau 3 martie – panicarea intenționată a populației era pregătită când Klaus Iohannis încă ne spunea că virusul Wuhan e o simplă răceală (afirmație repetată și de Raed Arafat în luna mai).

Componența nominală

Grupul de Comunicare Strategică are oficial doi oameni: Andi Manciu, consilier de Stat în cadrul Cancelariei Primului Ministru al României și Sorina Coșbuc, consilier al ministrului Vela și fost reporter la Realitatea TV. Doamna Coșbuc a ajuns în cercurile înalte ale PNL odată cu Rareș Bogdan. Pe vremuri doamna Coșbuc era producător/realizator al emisiunii lui Rareș Bogdan, la acea vreme jurnalist ”independent” și ”neînfricat” – în prezent prim-vicepreședinte al PNL.

Acestor doi oameni li se adaugă doi comisari a căror calitate în Grup nu este clară dar a căror prezență nu a fost dezmințită nici de PNL și nici de GCS. Aceștia sunt comisarul Drăgoi Iulian, fost ziarist (din Teleorman) și comisarul Cuțurescu Adrian, fost jandarm.

Acești oameni au decis închiderea unor website-uri pe motiv de ”fake news” (asta deși însuși Statul Român a publicat zeci de știri false).

Răspunderea personală este absolut necesară

Componența GCS s-a „scurs” mai degrabă întâmplător – mulțumită unei gafe făcută de coordonatorul Andi Manciu precum și de operatorul politic al PNL care administrează pagina oficială a Partidului. Cu ocazia asta s-a aflat ceea ce orice om rezonabil suspecta oricum: în speță că nimic nu se „comunică strategic” fără acceptul PNL. Sau, altfel spus, comunicarea GCS n-are decât conjunctural o treabă cu datele reale, prioritatea fiind coordonarea narativă cu Partidul Național Liberal.

Chiar și-așa, este esențial ca împotriva acestor oameni, precum și a instituțiilor din care aceștia fac parte, să fie inițiate acțiuni în Justiție. Dar, despre asta, altă dată.

Din Göteborg, cu dragoste.

#AplatizămPNL

Presa v-a dat un singur grafic. Ăsta:Și cu ăsta vă spală creierii (sau mă rog, vor încerca).

Însă unii dintre noi am mers la sursă, la baza de date și ne-am apucat de compilat și alte grafice. Nu de alta dar dacă tot vreți să fie luat în serios acest raport, zic să-l luăm în totalitatea sa, nu doar spicuieli fugitive de pe urma cărora unele partide extremiste din România să declare ”urgențe”.

Recomandăm și altora să meargă la sursă și să se joace cu datele.

Presa e puțin probabil s-o facă. Partidele politice cu atât mai puțin. Pentru că a studia înainte de-a-ți da cu părerea nu mai e la modă de ani buni.

Așadar, un test dat în martie (într-o perioadă în care cheful elevilor de clasa a IX-a este minim) și aplicat pe 0,73% dintre tinerii de 15 ani, într-o mostră auto-numită (deci din start nereprezentativă sociologic).

Pentru așa ceva vă isterizați.

Păi la 0,73% putem oricând 10 sau 15 dintre noi să începem să ne sunăm cunoștințele și să organizăm un test „național” din ăsta (cu coverage similar) la cele mai bune școli și ieșim pe primul loc (cum de altfel fac chinezii – care nu permit acest test decât la cele mai bune școli dintre cele mai bune, cu aprobarea Partidului – de-aia e China pe primul loc).

Ministrul actual al educației are dreptate. Îngrijorarea pentru rezultatele acestui test este neavenită.

Ah, și USR-ul întâi să învețe cum se acordă adverbul înainte să-și dea cu părerea. Pluralul pentru analfabet funcțional nu este ”analfabeți funcționali”. Vedeți-vă bârna din ochiul vostru înainte să înjurați copiii!

Gata, atât. Restul în week-end la podcast!

“A trebuit să merg în România pentru că ultima laparoscopie făcută în iulie 2018 mi-a înrăutățit situația și nici măcar nu mi s-a făcut programarea de după, 8 luni mai târziu”, spune Aimee Brown, o femeie de 27 de ani din Tipperary, Irlanda într-un articol horror despre sistemul de sănătate irlandez.

Sănătatea publică “gratuită”, care e în realitate la suprapreț față de echivalentul în privat, e o gaură neagră în care se tot aruncă bani fix degeaba, și banii vin din buzunarul nostru, al tuturor.

Eu aveam cea mai scumpă asigurare de sănătate de la Groupama pentru rețeaua Regina Maria, pentru care dădeam numai 150 RON pe lună. Uitându-mă pe fișa de prezentare, acolo erau tot felul de boli și situații de care numai unii oameni de specialitate au auzit de ele, și nu mai vorbim de faptul că era bună și dacă vroiai să te tratezi peste hotare. Simultan, statul îmi lua în 2018, din salariu, 400 RON pe lună; observați marele furtișag al atotștiutorului Stat, care te jupoaie de bani bazat pe salariul tău brut – 10% – indiferent că faci 1000, 2000 sau 5000 de lei. Între timp, poți face și 10.000 lei pe lună, dar asigurarea privată nu ți se scumpește direct proporțional cu salariul.

Cu toții știm ce bine o duce sistemul public la noi; poți să umpli de 10 ori capacitatea Bibliotecii Congresului American cu povești horror din sistem: atât ca pacient, cât și ca birocrat sau medic. D-aia am și ales recent să folosesc sectorul privat de sănătate în loc de cel de la stat, pur și simplu pentru că îmi prețuiesc viața mult prea mult să joc ruleta rusească cu sistemul public, nu pentru că aș avea ceva cu medicii.

Dar când mă gândesc la cât m-a jupuit statul pe parcursul anilor când n-am mers pentru absolut nimic, și stau în condiții discutabile în spital, cu tot cu nevoia de dat șpagă la specialiști, mă lasă rece și aș dori să existe o opțiune să pot renunța la cotizat pentru sistemul de sănătate de Stat.

Cum am și eu pe cineva aproape care încă suferă de această boală, experiența și poveștile împărtășite mi-au pus în perspectivă faptul că nu e Dracul așa de negru când vine vorba de România.

Copii, e frumos s-o arzi naiv cu lozinca “vrem o țară ca afară”, până când afli că “în afară” sunt destule lucruri care stau mult mai rău decât în România. Irlanda este în top 5 pe Europa la alocat bani pentru sistemul de sănătate, pe lângă țările familiare cum sunt Franța, Germania, Olanda, și Marea Britanie, dar uite cum a băga mai mulți bani nu e neapărat egal cu rezolvat problemele populației.

Deși conform articolului sunt 155000 de femei afectate de endometrioză numai în Irlanda, țara duce și lipsă de expertiză (există numai un singur specialist pe plan național), și lipsă de spațiu de tratament (există numai un singur spital în toată țara, cu câteva zeci de locuri), și asta se traduce în liste de așteptare de 2 ani numai pentru o consultare, și liste de așteptare de 3 ani pentru o operație care te lasă de multe ori mai rău decât ai venit. În perioada aia, atenție, te umflă cu tot felul de medicamente opiacee pentru a ameliora durerea de nedescris indusă de această boală, dar, pe cealaltă parte, pornește un cerc vicios unde opiaceele te transformă în legumă: nu mai poți lucra, nu mai poți nici să ieși din casă cât timp poți să stai treaz maxim 6 ore pe zi. Restul lucrurilor din jurul tău se duc pe apa sâmbetei și asta te bagă în colaps mental mai devreme sau mai târziu, dacă nu te duc chiar și spre sinucidere.

Adramyth salută inițiativele private cum este clinica Wellborn a Doctorului Gabriel Mitroi, care nu numai că aduc dovezii vii și clare zi de zi că sectorul privat funcționează, dar el funcționează și pentru cei care nu au posibilitatea unde sunt ei să se trateze de bolile cu care s-au pricopsit fără vina lor, precum endometrioza – o boală cu care te naști.

Am publicat mai devreme un articol care dispăruse de pe internet (odată cu blogul care-l găzduia). Un articol scris în 2014, la finalul numărătorii voturilor pentru Turul al doilea, în care explicam nu doar de ce l-am votat pe Iohannis în 2014, dar și de ce m-am implicat activ în campania electorală precum și în procesul de supraveghere a alegerilor dar și în alte lucruri care țin de political operative 101.

Am fost și eu surprins să văd cât de bine mi-au ieșit predicțiile din 2014 privind mandatul lui Klaus. Și când mă gândesc câte înjurături am luat atunci când l-am publicat… în fine.

Nu despre unde am avut dreptate vreau să discut – ci despre unde am greșit. Spuneam în 2014 așa:

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli – și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.

Ei bine… am avut parțial dreptate. A sfeclit-o chiar foarte curând după ce a fost ales și a sfeclit-o mai puțin decât ar fi sfeclit-o Ponta. Unde am greșit a fost la partea cu mai rar. Klaus a sfeclit-o mult mai des cu chestii mărunte dar pe care când le aduni ies un morman mare de mehlem.

Peste asta aș fi fost dispus să trec (din nou) dacă Klaus ar fi înfruntat în finală un candidat mai nasol decât el. Dar, de data asta, nu sunt în stare să afirm fără să mă bufnească râsul că Viorica Dăncilă este mai nasoală decât Klaus.

La fel de drept este că nu pot nici să susțin că Viorica Dăncilă e de preferat. Pur și simplu n-aș putea s-o votez pe ea. O dată pentru că am un trackrecord impecabil de zero voturi pentru PSD. Și, hai să zicem că mi-aș strica recordul ăsta dar… ffs… Veorica? Hai mă, ce dracu’? Dacă era un Năstase sau chiar un Geoană… mai că aș fi luat în serios opțiunea să-mi stric recordul. Nu știu dacă aș fi ajuns să decid în favoarea încălcării recordului, dar în mod cert luam în serios opțiunea. Da’ pentru Veve sub nicio formă.

Nu regret nici că l-am votat pe Klaus Iohannis în 2014, nici că am muncit vreo săptămână fără pauză atunci. Și astăzi, ca și-atunci, cred că Ponta era alegerea clar mai proastă. Însă astăzi nu pot fi convins că Veorica este alegerea mai proastă. Cei doi finaliști mi se par absolut echivalenți și, drept urmare, îmi este la modul onest indiferent care dintre ei vor câștiga.

Pentru cei (maximum) 3 oameni cărora e posibil să le pese ce votez eu și ce nu, o să și explic.

Mehlemul lui Iohannis

N-am să le descriu cu lux de amănunt că iese prea lungă scrijelitura asta. Așa că le dăm pe scurt, nu neapărat în ordinea numerelor de pe tricou.

• A numit trei premieri PSD – Grindeanu, Tudose, Dăncilă
• Nu și-a asumat niciun risc. Putea, după Tudose, să riște suspendarea (așa cum a făcut-o Băsescu de două ori) și să se comporte ca un președinte și nu ca un arhivar/notar.
• A fost consecvent cel mai de nădejde aliat al futengrijiștilor totalitari – de la militante feminizde până la futengrijiști anti-fumat. În 2017 ne promitea că până în 2020, 70% din instituțiile din România vor avea experți în egalitatea de gen. (din astea a făcut și Veorica și PSD-ul, să ne înțelegem)
• În 5 ani de zile a dat mai puține interviuri decât un primar de sat. Și apoi a și refuzat să se prezinte la dezbaterile din prima rundă de vot. (idem și pentru Veorica)
• Nu și-a îmbunătățit deloc înțelegerea asupra economiei. Nu există o diferență notabilă între el și orice PSD-ist pe subiectul ăsta.
• Cu o singură excepție (e drept, notabilă, în 2015) n-a ieșit din cuvântul tovarășei Merkel – adică a prietenilor Rusiei. La Summit-ul 3SI de anul acesta de la Ljubljana nici nu s-a prezentat de la început, lăsând prietenii Rusiei, adică Germania, să ceară nici mai mult nici mai puțin decât abolirea sancțiunilor împotriva lui Putin. Și asta la forumul de business creat chiar de el cu un an înainte.
• A ales să jignească peste 3,5 milioane de români pentru că au îndrăznit să nu fie la fel de woke ca el. Fanatic religios e mă-ta!
• S-a opus mutării ambasadei României în Israel de la Tel Aviv la Ierusalim de frica tovarășei Merkel precum și a obscurelor interese arăbești de pe la noi
• A refuzat în mod intenționat o apropiere a României de vecinii noștri – în special Ucraina și Polonia, preferând o apropiere de filo-rusul Macron.
• A prezidat peste cea mai abruptă scădere a puterii efective a președintelui și nu a protestat mai deloc…

Și-ar mai fi și altele, dar acestea sunt arhisuficiente pentru mine.

Partidul care îl susține pe Klaus Iohannis are sloganul ”România pe primul loc”. Foarte frumos. Îmi place. Dar Klaus Iohannis, în calitate de prim-reprezentant al partidului – cum se ridică la înălțimea sloganului? În 5 ani am văzut mai mult ”Germania pe primul loc” decât România pe primul loc.

Imigrația (mai ales ilegală) în România a crescut din zone non-europene iar sub Iohannis au apărut și tabere de reeducare germane pe teritoriul țării. Cum sunt astea în interesul României? România pe primul loc? Unde? La fotbal U21 poate (deși și-acolo am terminat pe 3) – dar sigur nu în politică și discutabil dacă pentru domnia sa.

L-am votat în 2014 pentru că nu era Ponta. Și-a îndeplinit cu succes funcția asta, e drept. Cu Ponta ne-am fi trezit apropiați prea mult de Erdoğan (remember Ponta Turcitul?) și cu mega-moschee în centrul Capitalei. Însă spectrul unei președinții Victor Ponta nu există în 2019, astfel că rațiunea președinției Iohannis se duce și ea. Politicienii, la urma urmei, îs ca șosetele: Utili, chiar buni uneori, dar trebuie schimbați des.

Mă voi prezenta la vot și-mi voi anula votul. Dacă în votat PSD am experiență zero, în anulat votul am o experiență chiar vastă.

Hai noroc! Restul campaniei o s-o privesc de pe margine și, cel mult, mai bag bățul prin gard. Memăria o să fie amuzantă.

Acest articol a fost publicat cu titlul ”Reflecții post-electorale” pe 18 noiembrie 2014 pe un blog astăzi defunct.

Nu cred că mai e niciun secret pentru nimeni că m-am implicat activ în scrutinul pentru alegerea noului președinte al României – în special în turul al doilea.

Pentru unii constat însă că a fost o surpriză și nu-mi dau seama de ce.

Lucian și politica, cine ar fi crezut?

Zicea cineva printr-un colț de Internet. Bănuiesc (și sper) că se referea la politică partizană dâmbovițeană – nu la politică în general. Căci politică în general tot fac de ceva ani. În fine.

Au fost exact două motive pentru care m-am implicat:

1. Lansarea candidaturii lui Victor Ponta în stil Kim Ir Sen
2. Nivelul de fraudă muult prea mare în turul I

Nu are rost s-o dau pe ocolite. M-am speriat când am văzut lansarea candidaturii lui Victor Ponta. M-am speriat într-așa hal încât mi-am spus că de data asta chiar trebuie să fac mult mai mult decât să votez în stilul „orice mai puțin PSD iar dacă alternativa suge, anulăm votul” – și asta pentru că au ieșit la suprafață cele mai crâncene elemente din modul de gândire al PSD. În plus, se întâmplă ca eu să știu ceva mai multe despre domnul Ponta decât apare la televizor.

Spre exemplu știu despre domnul Ponta că are o tendință aproape nativă spre cult al personalității în jurul domniei sale. Știu asta de pe vremea când încă mai făcea dezbateri academice. Or… modul ăla de lansare a candidaturii m-a făcut să-mi dau seama că respectiva tendință nu doar că n-a fost cizelată în timp ci dimpotrivă, a fost amplificată foarte mult.
Legat de al doilea motiv, știam sate întregi în care nimeni, dar chiar nimeni din respectivele localități, nu intenționa să voteze cu Ponta și totuși, privind harta detaliată pe localități după primul tur, în acele localități candidatul PSD obținuse peste 40% din sufragii. Așa ceva e imposibil altcumva decât prin fraudă. Și să dea dracu’ dac-aveam de gând să nu mă mișc deloc când știam nu doar proporțiile pericolului, dar și nivelul fraudei la care se putea ajunge.

Surprinderi

Pe scurt, aparatul PSD-ist a fost de-a dreptul surprins (în teritoriu vorbesc) de nivelul la care oameni obișnuiți, cărora li se rupea de politică până acum o lună, au fost dispuși să se mobilizeze cu camere de luat vederi, cu gura mare și cu telefonul pregătit pentru apeluri la DNA și Poliție.
Nimeni, dar chiar nimeni, nici măcar puținii suporteri ai lui Iohannis, nu se aștepta la așa ceva.
Ca rezultat, nivelul total de fraudă a fost, cel mai probabil, cel mai mic din istoria post-decembristă a României. Și nu glumesc cu asta. Au fost lejer 1000 de secții de votare la nivel național (aproape toate în mediul rural în sate izolate) unde aparatul PSD era pregătit pentru „adunat voturi” – și unde pur și simplu nu s-a putut pentru că cetățeni încăpățânați au decis să meargă acolo și să supravegheze ei înșiși procesul și să reclame cea mai mică neregulă.
Iar efectul s-a văzut. Printre altele, pentru prima dată în istorie, PSD a pierdut alegerile în județul Iași. Ăsta e în sine un șoc chiar și pentru cei mai anti-PSD-iști dintre anti-PSD-iști.
Așa cum am mai spus, lista completă a celor care au ajutat ca procesul electoral să fie unul corect și cât mai lipsit de fraudări probabil nu va fi publicată niciodată. Știu oameni care de capul lor au traversat România și au mers în jud. Teleorman ca să facă poze și să transmită în timp real pe Internet cum merge procesul de vot. Știu oameni care au preferat să stea în ploaie duminică seara numai ca să urmărească literalmente peste tot președinți de secție știuți ca fiind corupți până la momentul în care voturile erau sigilate și procesele verbale transmise exact așa cum au fost – astfel evitând cea mai comună formă de fraudă – „editarea” ulterioară cu pixul a proceselor verbale.
Toți acești oameni, unii dintre ei (încă) membri PSD(!!), merită toate felicitările. Și dacă ieșea Ponta, aceste ultime 10 rânduri tot le-aș fi scris – pentru că mie unul mi se pare fabulos faptul că în sfârșit societatea civilă chiar a existat pe bune și chiar a fost dispusă să-și miște târtița. Mare lucru, vă spun!

Și acum?

Să ne-nțelegem, orice-ar spune unii sau alții, singurul motiv de bucurie este că n-a ieșit Ponta. Sunt prea puțini cei care se bucură că viitorul președinte va fi Klaus Iohannis. Sincer, mie nici nu-mi pasă. Dacă era un ficus în locul lui Ponta, tot la fel m-aș exprima. Scopul meu în acest scrutin a fost ca PSD-ul să ia bătaie.

Nu mă bucur prea tare că „Santa Klaus” o să fie prezident, însă mă bucur că un număr atât de mare de oameni n-au mai pus botul la eterna marotă că toți oamenii care nu ling în cur PSD-ul sunt niște băsiști împuțiți și că orice merge prost pentru PSD este, cumva, vina lui Băsescu.
Mă ce să vezi a dracu treabă – unii, printre care și subsemnatul, chiar pot exista în calitate de non-băsiști și pot funcționa mental independent de Băs. Știu că-i greu de crezut, dar încercați să vă imaginați măcar această minune, stimați „anti-băsiști”.
Oricât de ciudat ar părea, chiar există oameni pe planetă care doar detestă PSD-ul și tot ce reprezintă acesta, fără însă a avea o dragoste pentru Băzeus sau în genere o apreciere pentru vreun curent politic autohton nelegat de PSD.

Să ne-nțelegem: Nu a câștigat Dreapta – ci a pierdut PSD-ul.

Să ne-nțelegem: Klaus Iohannis NU este de dreapta. Repet: Klaus Iohannis nu este de dreapta! Ba dimpotrivă – a demonstrat de câteva ori că e mai aproape de leftiști (sau de statiști în general) în ceea ce privește înțelegerea domniei sale asupra economiei.
Faptul că Santa Klaus e mai de treabă, nu suge cur intens și nu e putinist nu e suficient pentru a-l face de dreapta și nici pe departe suficient ca să-mi placă mie. Dar, având în vedere alternativa și, având în vedere cât de puțini oameni din clasa politică românească apreciază idei de bun simț precum libertatea de exprimare, absența pe cât posibil a minciunii sau faptul că votul nu e doar o „lozincă” – deja parcă Klaus nu mai sună atât de rău.

În momentul în care PSD își permite să mintă într-așa un hal, parcă neajunsul lui Klaus că nu vorbește prea mult devine brusc o calitate.
Știți voi… pe modelul că mai bine taci și să creadă unii că ești prost decât să deschizi gura și să înlături orice îndoială.
Toate neajunsurile lui Klaus i-au fost trecute cu vederea tocmai pentru că alternativa a supt cur într-așa un hal încât a scos din sărite mult-mult-mult prea multă lume. Și Băsescu a scos multă lume din sărite – dar PSD-ul l-a bătut fără drept de apel în campania asta la acest capitol.

Și împotriva lui Băsescu s-a ieșit în stradă, dar împotriva lui Ponta s-a ieșit în stradă când nici măcar nu se știa dacă va fi președinte sau nu! Genul ăsta de „performanță” chiar că-i greu de atins!

În fine, cert este că ar fi o greșeală să ne așteptăm să curgă lapte și miere, că va dispărea corupția sau că în 5 ani o să gustăm din „lucrul bine făcut”. Sigur, ar fi frumos să fie așa, dar punem pariu pe cât vreți voi că n-o să fie așa. Pe de altă parte, putem să ne așteptăm să nu trecem „full Venezuela” sau „full Ungaria” că-i mai aproape. E realist chiar să ne așteptăm și la o creștere modică a investițiilor străine, acum că investitorii neputiniști pot conta pe-un factor de stabilitate neputinist.

Mai apoi, fiți siguri că neamțul o va sfecli – și asta cât de curând. Singurul lucru de care putem fi siguri e că o va sfecli mai puțin (poate chiar și mai rar?) decât ar fi sfeclit-o Ponta.

Discutam chiar în seara alegerilor cu un cetățean al Sibiului care-l cunoaște pe Santa Klaus ceva mai bine și-mi spunea că, de bine de rău, Klaus are tendința de-a-și forma bine echipa în jurul lui atunci când este lăsat. Noh… sper să fie așa, mai ales că acum, în această campanie, știm că nu și-a făcut el echipa ci i-a fost făcută de partid. Un partid care-i orice numai liberal nu,…. dar mă rog, asta-i deja altă poveste pentru altă dată.

Ah… și încă ceva: Comparațiile cu Obama sunt cretine – indiferent cine le face.
Am auzit leftiști zicând că „România a progresat” pentru c-a ales un minoritar ca prezident precum și dreptaci zicând că există riscul ca Santa Klaus să fie următorul Obama – căci și pentru el s-a ieșit în stradă și a fost văzut ca o rază de speranță pentru ca ulterior să ajungă maximul de supt cur posibil pe care-l putea atinge o administrație americană.

Hai, pe bune?! Să fim un pic serioși. Klaus e prea ardelean ca să fie ideolog (cum e Obama) iar atribuțiile lui oricum vor fi mult mai limitate decât ale lui Obama. Cât despre „progresat” – asta chiar e o glumă proastă. Faptul că n-am votat un admirator al Partidului Comunist Chinez înseamnă doar că în sfârșit putem să semănăm a țară – dar până la „progresat” mai e mult. Iar dacă „progresat” e înțeles cu sensul marxist cultural, eu unul sunt dispus să fac tot ce-mi stă în putință să nu „progresăm” niciodată în sensul ăla.

Mie-mi place România cum e acum – fără politică identitară și cu leftiști care se plâng că „noile linii de tensiune” nu prind la publicul românesc. Foarte bine! Nici să nu prindă vreodată! Și câtă vreme lucrurile stau așa, chiar îmi place România.

Acestea fiind spuse,

Vă salut cu respect.

P.S.: N-ar fi drăguț să codificăm și noi cumva tradiția președinților cu „-escu”? De pildă, ar fi chiar simpatic un sistem ca cel Papal în care președintele să-și schimbe numele în ceva cu „-escu” atunci când ajunge la Cotroceni. Claudiu Iohănescu sună chiar așa de rău? 🙂