Săptămâna trecută, peste două treimi din parlamentarii slovaci, mai precis 111 din 150, au aprobat un amendament constituțional care consfințește dreptul tuturor de achiziționa bunuri și servicii pe teritoriul Slovaciei folosind plata peșin.
Amendamentul a fost inițiat de partidul Noi suntem familia (Sme Rodina) și în expunerea de motive se explică necesitatea de a proteja plățile peșin în fața unui viitor în care euro digital ar deveni de facto obligatoriu.
În timpul dezbaterilor, Miloš Svrček a fost cât se poate de tranșant: ”Este foarte important să avem trecută în Constituție o astfel de prevedere care să stea pavăză în viitor în fața unor ordine venite din străinătate care ar putea cere ca numai euro digital să fie acceptat.”
Propunerea Comisiei Europene privind euro digital ar trebui să apară ca prim draft pe 28 iunie. Atât Comisia cât și BCE (care va controla euro digital) insistă că euro digital este un instrument complementar și nu unul menit să înlocuiască bancnotele și monedele.
Parlamentarul liberal Marián Viskupič nu e deloc convins. ”S-ar putea ca inițial să fie prezentat publicului drept o alternativă însă gradual va fi clar pentru toată lumea că nu poate fi decât un instrument de excluziune,” a spus el avertizând că euro digital este despre ”monitorizarea întregii vieți a fiecărei persoane” de către BCE și este ”visul oricărui lider pus pe inginerii sociale.”
Parlamentarii Partidului Popular ”Slovacia Noastră”, calomniat cu regularitate drept ”extrema dreaptă” a votat în linie cu majoritatea argumentând că însăși existența euro digital este un pas spre ”pierderea totală a intimității.”
Parlamentul a mai aprobat și un amendament propus de Viskupič care permite magazinelor să refuze plăți peșin pentru ”motive potrivite și/sau general aplicabile.” Oficial, acest amendament este pentru a proteja automatele care acceptă doar plata cu card sau gestionarii de magazine aflați la risc de-a fi jefuiți. Tot pe lista motivele ”potrivite” se găsește însă și posibilitatea ”germenilor” pe bancnote și monede.
În practică, asta înseamnă că dreptul la plăți peșin e de fapt mai slab decât înainte. În trecutul recent, legea limita posibilitatea refuzului de plăți peșin doar pentru motive ”legale” – precum lipsa restului.
De menționat că în Slovacia nu există limită de plăți cash între persoane fizice.
Cum e în alte țări?
În România acceptarea plăților peșin este obligatorie pentru toți comercianții. Recent, un parlamentar PNL a încercat să restricționeze dreptul oamenilor obișnuiți de-a-și încasa salariul peșin însă reacția societății a dus la modificarea legii încă din faza de comisii.
În Cehia, o propunere similară a fost respinsă de Senat în februarie anul acesta, pe motiv că legea organică este suficient de clară. Cu toate acestea, în practică legea nu este respectată, Republica Cehă fiind țara din Inițiativa celor Trei Mări de departe cea mai anti-cash – inclusiv prin comparație cu Republica Federală Germană sau Austria.
O propunere similară a fost respinsă în martie 2023 și în Luxemburg, pe motive procedurale și de suprareglementare.
De aproape 7 ani, undeva în jurul week-end-ului, în medie de 2,5 ori pe lună, iese un episod din acest podcast. De fiecare dată lung, asezonat cu afirmații controversate, știri cu context, reacții sincere, glume și multe imperfecțiuni.
La ceas aniversar (mamă, cum a sunat asta 😅) nu putea să iasă decât cel mai lung episod, cu o retrospectivă a controverselor, imperfecțiunilor, glumelor dar și, desigur, a contextelor. Începem episodul cu o retrospectivă a ultimelor 79 de luni, asezonat cu comentariu privind cât de multe s-au schimbat peste tot, inclusiv cu noi, de la începutul acestei emisiuni și până în prezent. După vreo două ore, lăsăm melancolia deoparte, punem un cânticel vesel și apoi revenim la standard.
Rotativa s-a întâmplat. Cu viteza prezisă dar un pic mai repede decât predicția – în mare pentru că lucrurile deveneau prea complicate în vechiul cabinet. Premier este acum Ciolacu – o situație care nu convine nimănui – dar pe care toți o vor îndura cu stoicism pentru câteva luni.
Întoarcem toată situația pe toate fețele – de la declarații politice (otherwise known as fake news) până la jocuri de culise. Contextul ne permite să readucem temproar și un generic de acum aproape doi ani dar și replici politice de acum 12 ani. Pentru că pe măsură ce lucrurile se schimbă, pe măsură ce ele rămân la fel.
De mai multe ori de-a lungul episodului reamintim și aducem actualizări poveștii numită Covid19. Ea nu s-a terminat, deși covidopații ar vrea să se termine o dată căci aceste capitole, ce se desfășoară în prezent, nu sunt deloc plăcute, fiind capitolele cu arestări, plătit de despăgubiri, răzbunări și alte lucruri foarte frumoase și perfect meritate împotriva celor care au făcut Rău.
În segmentul geopolitic discutăm despre Wagner, miza sumit-ului NATO de la Vilnius, procesul de aderare al Suediei la NATO, dar și aprofundarea relațiilor bilaterale dintre Turcia și Azerbaijan și contextul negocierilor ordinii postbelice în ceea ce o privește pe Armenia.
În știri externe discutăm despre modificările din politica Italiei odată cu decesul lui Silvio Berlusconi (земля ему бетоном), reforma justiției în Italia și Bulgaria, precum și campania electorală din Polonia.
În alte știri, marcăm finalul unei ere – era coridorului de opinie – în Suedia. De ziua națională, premierul scrie în cotidianul de Stânga că modifică politica imigraționistă a țării în direcția dorită de „extrema dreaptă” (adică oamenii normali la cap). Apoi ne amuzăm amar pe seama Parisului care cheltuie banii contribuabililor pe studii privind combaterea stereotipurilor negative față de șobolani. Nu, nu e glumă.
La final, însă, două subiecte serioase. Primul: Noua lege ”antiterorism” a Franței care pune în practică ceea ce avertizam noi încă de acum 6 ani – în esență transformând orice posesor de smartfon în potențial turnător pentru Regim.
Și, în fine, încrederea în presă se află acum în zone pur și simplu de neimaginat chiar și în 2017 – lucru care ne bucură enorm, mai ales când vedem câte lacrimi varsă jurnaliștii din cauza asta. Reașezarea „presei” este profundă și transnațională. Și brutală pentru cei care în ultimii 7-10 ani s-au obișnuit să nu fie contraziși. Cei obsedați de credentialism o să aibă cele mai neplăcute surprize. Ceea ce e minunat 😍
Una peste alta, un episod și cu puțină petrecere (căci nici noi nu credeam că vom face 200 de episoade) dar și cu business as usual. Enjoy!
Raport Reuters/Oxford. România are cel mai mare procent (16%) din Europa al utilizatorilor TikTok care folosesc aplicația pentru a accesa știri, peste media de 6%. În general, tinerii de 18 – 24 de ani acordă mai multă atenție celebrităților și influencerilor decât jurnaliștilor. – https://www.biziday.ro/252121-2/
Astăzi e cea de-a 200-a vineri în care, cu răbdare, citesc vreo 150 de știri din care extrag vreo 20-și-ceva pentru a forma baza unui episod nou (vezi aici cum se face un podcast). Mă rog, vorba vine a 200-a vineri – căci uneori fac asta joia (că vinerea filmăm), alteori sâmbăta și de vreo două sau trei ori chiar duminica. De data asta, însă, filmăm duminică (dacă nu se întâmplă nimic nasol până atunci) însă rezolvai tot de azi. Că mâine avem amândoi altă treabă.
Promiseserăm segment retrospectiv pentru episodul aniversar. Are să fie și, de fapt, este deja disponibil de câteva zile în Donors’ Circle. Tot acolo e deja disponibil și desfășurătorul.
6 noiembrie 2016
Sunt aproape 7 ani de la acea după-amiază de sfârșit de octombrie când stăteam la o cafea cu Alin în bucătăria unui apartament muncitoresc din Mănăștur și bârfeam politică, printre altele. Și, dintr-una-ntr-alta a venit ideea: Ce-ar fi să punem o cameră în fața canapelei din dormitor și să bârfim știrile cu public?
Obiectivele erau mărunte și egoiste. Trebuia ceva activitate din motive de sănătate și abia deschisesem canalul în limba română. Erau alte vremuri.
Fidel Castro era încă președintele Cubei. Barack Obama era încă președintele SUA. Îl mai țineți minte? E ăla care-l ruga pe Medvedev să aibă un pic de răbdare cu invadarea Crimeei că o să aibă mai multă flexibilitate după alegeri. I-a urmat „omul rușilor” Trump – ăla care a băgat Muntenegru în NATO și l-a trimis pe Lindsay Graham la Kiev să înceapă procesul de modernizare a armatei ucrainene.
ISIS încă exista. Se dădea bătălia pentru Mosul în noiembrie 2016. Park Geun-hye era încă președinte al Coreei de Sud. Tare mândri erau leftiștii de ea – prima femeie președinte într-o țară profund patriarhală. Sigur, la finalul lunii avea să fie demisă și arestată. Rumen Radev abia câștigase primul mandat de președinte, iar Boyko Borisov era încă foarte stabil la putere (și avea să rămână până în 2020 când îl răsturna poporul fizic în timp ce românii stăteau ca proștii în casă cu mască pe rât).
La noi Cioloș era premier și guvernul său era tare ocupat cu obligativitatea brățărilor la morți și numai cu țăfărticat de la Stat. Obsesia USR cu certificarea și înserierea oamenilor avea să se repete de mai multe ori în următorii ani – dar semnele erau acolo încă de pe atunci. Și avertizasem de atunci și în privința certificării și în privința cenzurii.
Din multe puncte de vedere, o eră se termina în noiembrie 2016, așa cum și astăzi se termină din altele. În 2016 încă se pretindea neironic în public că oamenii noi în politică sunt o idee bună și nu râdea nimeni,… în afară de canapea. În 2023 doar cei finanțați de BND se mai abțin de la râs. În 2016 încă se pretindea că e teoria conspirației că guvernele practică supravegherea în masă ca rutină, nu ca excepție. Erai cu folia de staniol dacă aminteai de așa ceva în public. În 2023 mai are cineva curaj să râdă?
În noiembrie 2016 nivelul de cenzură pe internet era mult mai redus. Nici prin creanga minții nu mi-ar fi trecut în 2016 să fac site-ul ăsta. Sau să distribui podcasturile prin fișiere torrent (așa cum va fi și episodul 200). Nu era nevoie. Acum e. Mai ales că soborul mediatic beneficiază astăzi, pe bună dreptate, de un nivel de credibilitate mult mai mic decât în 2016. Disperarea e mare.
Apa trece, canapelele rămân
De-a lungul ultimilor 7 ani s-au întâmplat multe. Și cu lumea, și cu noi. Au tot fost proiecte personale, schimbări de direcție, de mod de lucru, de „cariere” dacă vreți (deși îmi displace profund termenul) dar cumva, cum necum, și, credeți-mă când vă spun, neplanificat, Podcast de Week-end a rămas constant.
Emisiuni mult mai bine finanțate nu izbuteau nici măcar să se apropie de audiența noastră și publicații mult mai bine finanțate, cu angajați full time și redacție cel puțin pe hârtie mai serioasă… au dispărut sau sunt o umbră a ceea ce erau în 2016. Dar podcastul nu doar c-a supraviețuit, dar s-a extins. Când editam segmentul retrospectiv nu-mi venea să cred cât de prost era sunetul… și cât de multe s-au îmbunătățit datorită vouă, celor care ați susținut efortul până acum și, sper eu, o veți mai face în continuare.
Nu știu să spun nici câte episoade vom mai face și nici foarte precis de ce fix formatul ăsta a supraviețuit dintre toate cele încercate. Întâmplarea are mult de-a face, aia-i clar.
De-a lungul anilor am enervat mulți oameni. Sute cel puțin. Dacă nu mii. Fie am înjurat prea mult, fie prea puțin, fie am vorbit despre ceva nepopular sau, invers, nu am vorbit despre vreo dramă sau subiect popular în colțurile congruente sau măcar asemenea de Internet. Am mai enervat oameni și pentru că am explicat rece și cinic niște vaci sacre. Sau pentru că am îndrăznit (oroare!) să cerem un pachet de țigări. La propriu.
Desigur, fix aceleași lucruri aduceau aprecieri din altă parte. În timp ce PNL-iștii nu mai știau cum să ne raporteze pentru că învățam oamenii cum să navigheze propaganda extremistă și măsurile covidopate iliberale, ilegale și ilegitime – oameni obișnuiți din categorii de la care nu mă așteptam în veci să aprecieze un astfel de podcast ne scriau să ne mulțumească pentru că i-am ajutat să-și păstreze sănătatea mintală între toate grupurile de dilii – de la cei care preziceau munți de cadavre, la milițienii care amenințau cu pușcăria dacă-ți exerciți dreptul constituțional la liberă circulație și, da, până la diliii mai mult sau mai puțin civili responsabili cu exagerările în direcția ailaltă – mai puțin periculoși, dar tot dilii.
La sfârșitul zilei, am refuzat să fim captivii audienței. Am făcut și multe greșeli (unele încă necorectate) și probabil vom mai face, căci doar cine nu muncește nu greșește. Dar, una peste alta, cred eu (și nu exclud să mă înșel) că motivul pentru care aproape 7 ani și 6 canapele mai târziu încă mai ies episoade e dat tocmai de faptul că nu ne-am luat foarte în serios. La sfârșitul zilei Podcast de Weekend e cu doi puleți pe-o canapea. Și atât. Take it or leave it, vorba partenerului strategic.
Episodul 200… pe luni
Pentru că e aniversare, episodul 200 va fi la liber pentru toată lumea și va apărea aici, pe site, în format video și audio, descărcabil de pe tracker-ul nostru de torrente. Nu doar pentru consecvență, dar și pentru că va conține segmente deja cenzurate de Youtube.
Readucem un generic mai vechi, vor fi trei pauze muzicale cu niște surprize și, în rest, va fi în mare un episod ca oricare altul.
În urmă cu șase săptămâni am prezis că rotativa guvernamentală va fi după 1 iulie. Apoi podcastul a intrat în pauză. Astăzi, termenul oficial e 1 iulie. Și nu e chiar convingător.
Cât am lipsit, distinșii dascăli au intrat în grevă și sperăm noi să rămână în grevă cât mai mult cu putință. Profesorii din Ungaria încep să vină să predea în România pentru că-s salariile mai bune – ceea ce e încă un indiciu că greva profesorilor de la noi e un moft.
Între timp, avem și primul retailer alimentar românesc care atinge 100 de magazine. Nu e mult, dar e muncă cinstită. Iar capitalul autohton ar trebui susținut mai mult.
În segmentul geopolitic discutăm, firește, despre barajul de la Nova Kahovka (regiunea Herson), cel mai nou skirmish dintre Kosovo și Serbia dar și despre geopolitica în rapidă schimbare a Asiei Centrale. Toate predicțiile făcute în cursul anului trecut încep să se întâmple cu o viteză spectaculoasă.
Dar cel mai mult timp îl petrecem în segmentul geopolitic discutând despre summitul comunității politice europene ce a avut loc în Republica Moldova – o întâlnire informală dar care a adus și ceva claritate pe unele subiecte. Președintele Zelenski a menționat explicit România ca parte din soluționarea problemei transnistrene – un aspect deloc comentat în presa de la noi.
În fine, spre final discutăm despre spionii care vor să lucreze de acasă (nu, nu e glumă!), comitetul pentru investigarea influențelor rusești în Polonia, cel mai nou guvern din Bulgaria, alegerile ce se apropie în Grecia dar și aiuritoarea decizie CJUE în privința Poloniei.
Și, la final, menționăm o nouă predicție îndeplinită: tot mai multe universități se trezesc acționate în instanță pentru încălcarea contractelor de studiu în timpul dilelii pandemice. Oricum se vor termina procesele, tot bine va ieși pentru libertățile civile.
Și, cu asta, începem să ne pregătim mental pentru episodul 200 care va fi la liber săptămâna viitoare.
Am urmărit de la depărtare, de la Kiev, debutul grevei profesorilor. La primirea știrii am reacționat cam așa: Slava Bogu să țină cât mai mult!
Și iată că ține. Să sperăm că mai ține. Cât? Minimum încă 5 ani.
Nesimțirea, tupeul jegos și extremist, dar și infatuarea profesorimii sindicalizate merită tratată exact cum este acum tratată de acest Executiv: cu sictir și bocanci.
Tagma profesorimii (și nu doar din România!), la fel ca și tagma doftorimii, este de o aroganță, corupție și incompetență cum rar găsești în alte părți. Un loc de muncă în esență cu jumătate de normă, cu mai multe zile de concediu decât oricare altul, cu zero risc de-a fi concediat oricât de slab ți-ai face treaba – asta e „cariera” de profesor în anul curent. Și ăștia, ăștia bă, au tupeul să ceară mai mulți bani? Dimpotrivă! Se poate argumenta perfect rezonabil că salariile profesorilor în acest moment sunt deja prea mari.
Inflația a făcut mult rău, dar a făcut și câteva lucruri bune. Printre acestea putem consemna ajustarea salariilor profesorilor în jos – adică mai aproape de valoarea lor reală. Dacă guvernul nu are ouăle necesare să scadă salariile profesorilor, lasă că o face inflația. Măcar cu atât să ne alegem din criză!
Executivul a făcut foarte bine că i-a tratat cu sictir. Singurul reproș pe care l-aș avea e că n-a pus și Jandarmeria pe ei. Auzi tupeu la ei:
Nu ne mai trimiteți la clase! Schimbați-vă discursul și asumați-vă că educația va fi prioritate națională (sursa)
Așa… și dacă nu, ce se-ntâmplă?
Nu, serios, în meandrele concretului și-n sinergia faptelor, ce se-ntâmplă mai exact dacă continuăm să votăm politicieni care vă tratează fix cum meritați?
Având în vedere calitatea serviciilor prestate, plătitorii de taxe ar trebui să iasă în stradă și să ceară scăderea cheltuielilor cu ”educația”. Ideal cifra ar fi zero absolut. Dar dacă asta nu se poate, haideți măcar să revenim la sistemul din vremea lui Cuza: Patru clase și atât. Cine vrea mai mult, își plătește.
Disperarea mare în rândul greviștilor este că și societatea e deja „coaptă” pentru un argument de tipul ăsta. Acum 20 de ani, o grevă așa de lungă era o tragedie. Amenințările cu înghețat anul școlar sau amânarea/anularea examenelor de final puneau presiune politică enormă pe guvern (a pățit-o și Văcăroiu, și Ciorbea, și Isărescu, și Năstase, și Tăriceanu).
Greva de 5 săptămâni din ianuarie-februarie 2000 poate fi creditată drept lovitura de grație dată coaliției CDR. Isărescu a rezolvat-o cu un OUG care azi ar fi direct neconstituțional. Însă în 2000 societatea era încă formată din foarte mulți votanți cu personalitate care dădea mai mult de doi scuipați pe părerile profesorilor și care chiar credeau neironic că profesorii sunt altceva decât niște bugetari incompetenți, lacomi, corupți și generalmente inutili, a căror autoritate este în sine ilegitimă oricum.
Din fericire, grație biologiei dar și îmbunătățirii situației economice, astăzi foarte puțini mai cred balivernele derivate din Domnu Trandafir. De altfel, Domnu Trandafir e în sine un exemplu de Rău comis societății de tagma profesorimii – întrucât povestioara este prezentată pruncilor în cheie propagandistă, nefiindu-le niciodată adus la cunoștință faptul că povestioara reprezintă propagandă deșănțată scrisă de un activist de extremă-Stânga.
Și cum astăzi prea puțini mai cred în poveștile cu Domnu Trandafir, reacția în societate la greva profesorilor nu mai este ca cea din anul 2000. Astăzi prea puțini mai dau doi scuipați pe subiect și și mai puțini se deranjează să pună presiune politică pe guvern. Nu sunt încă mulți ca mine – care să fie chiar mulțumiți de răspunsul guvernului (adică acela de a nu face nimic) – dar nepăsarea funcționează tot în direcția poziției noastre. Ce mă? Fac profii grevă? Cui îi pasă? 🤷🏻♂️
Îmi spuneau niște amici mai apropiați de domeniu că poate greva ar fi mai legitimă – sau măcar revendicarea – dacă am discuta și despre criterii de performanță, evaluări, etc. Știți ce? Nu-mi pasă. Poate acum 20 de ani aș fi fost dispus să discut (și) în termenii ăștia. Dar acum nu-mi mai pasă. Criteriile de performanță ar fi fost bune… acum 25 de ani. Poate și cum 15 ani. Astăzi însă sunt un subiect din zona sexului îngerilor.
Realitatea este că școala de stat, ca normă statistică, este un nutreț. Reprezintă mai degrabă o piedică pentru individ. Și o cheltuială aproape integral inutilă pentru societate. Soluția este privatizarea, de preferință integrală, a subiectului.
A existat educație și înainte de școlile de Stat. Va exista și după, fiți siguri.
În privat, profesorii sunt plătiți mai bine. Dar și concediați mult mai repede dacă freacă lula. Și concediați chiar imediat dacă abuzează elevii – spre deosebire de Stat unde profesorii nu sunt concediați în principiu niciodată. Nici măcar când sunt cercetați penal pentru abuzuri. Nici măcar după ce sunt condamnați definitiv de o instanță pentru abuzuri îngrozitoare la adresa elevilor. Nici măcar atunci nu pot fi concediați acești bugetari de lux plătiți deja regește raportat la calitatea „muncii” pe care o prestează. Și ăștia vor mai mulți bani? Sictir, mă!
În privat nu există așa ceva. Niciun administrator de școală privată nu-și permite să țină profesori bătăuși la catedră (indiferent de ce spune instanța) căci scandalul iscat riscă să dărâme școala, financiar vorbind.
În aceste condiții, greva ar trebui stimulată să țină oricât. Și 5 ani dacă e nevoie. Și 10 ani. Oricât e nevoie până se duce de jure în cap întreg eșafodajul sistemico-instituțional al jafului, prostiei și nebuniei, denumit eufemistic ”sistem de învățământ”. Putem pune pariu că nu-i va duce nimeni dorul.
Acum 20 de ani mai aveai cu ce să ameninți: că dacă nu li se dă ce vor, va scădea calitatea, că nu-ș ce, că nu-ș cum… în fine. Astăzi, însă, nicio amenințare sindicalistă nu valorează mai mult decât o bucată de hârtie igienică folosită deja pe-o parte.
Serios! Nu se întâmplă nimic dacă le spunem acestor nesimțiți NU. Nu mă, nu vă dăm salarii mai mari. Nu doar pentru că nu sunt bani, ci onest, pentru că nu vrem și pentru că nu meritați și pentru că, foarte sincer, nu ne doare nici între fese de voi. Marș la Profi la scanat curpapir dacă vreți mai mulți bani. Mă rog, pe unii profesori nu i-aș lăsa nici măcar să-mi scaneze curpapirul, dar asta e o altă discuție.
E timpul să admitem onest că părinții știu mai bine decât birocrații și bugetarii în general. Să readucem educația acolo unde îi este locul: în familie și în instituții asociate voluntar. Prăbușirea și de jure a nebuniei numite eufemistic ”sistem de învățământ” nu poate să vină mai repede!
Starea de grevă e foarte bună. În sfârșit sunt copiii lăsați în pace. Insh’allah să mai țină. Oricât e nevoie până securizăm dreptul copiilor de-a fi lăsați în pace de tot.
Viziunea de tip ”România educată” (dar și versiunile trecute, cu Funeriu cu tot) trebuie repudiate din rădăcină ca fiind în sine un Rău. Însăși ideea de-a instituționaliza copiii 12-15 ani (că așa scrie în lege, apropo, știați?) este o dileală extremistă și cu cât se sparge acest buboi purulent mai repede, cu atât mai bine.
Profesorii de la Stat sunt neesențiali. De aceea le susțin greva! Pentru că măcar cât sunt în grevă nu ne costă!
Episodul complet se poate descărca din Donors’ Circle sau pagina dedicată
Se pare că „rotativa” se amână. Iar. Atât din motive financiare cât și politice (și undeva pe fundal și logistico-legale). Ca să nu vă uitați la asta (mai ales la partea financiară), Divizia Presă a pregătit pentru voi știri precum importanta discuție despre mutarea datei Paștilor (lol), vizita Katalinei Novák la Carei, ceva nebuloasă cu tăieri de pe la bugetari dar și evenimente mai mici ridicate brusc la rang de primă pagină (mai un accident de autobuz, mai o bătaie la Hurșdinții de Sus, și tot așa).
Pentru că e mai bine să discute boborul despre asta decât despre faptul că PSD-PNL au scris bugetul cu picioarele, despre faptul că angajații SGG sunt puși să dea bani din buzunar pentru programul lui Ludovic Orban de miluit presa în 2020 sau despre raportul comisiei parlamentare privind dileala pandemică, raport care confirmă aproape toate acuzațiile de corupție pe care le formularăm noi ăștia, necrotaliați cu 2 sau 3 ani în urmă.
De asemenea, nu am vrea să observăm că TVR a izbutit performanța de a pierde o căciulă de bani din afacerea Cupei Mondiale – deși audiențe au fost. În principiu, în segmentul intern discutăm despre știri la care nu ar fi trebuit să vă uitați.
În segmentul geopolitic discutăm despre transformările la nivel de infrastructură ce au loc în zona Intermarium/3SI, pregătirea sezonului de mitinguri în Republica Moldova și foarte multă clovnerie rusească.
De asemenea, discutăm despre inculparea de către DoJ a unei mișcări rasiste de extremă-Stânga pentru activități pro-ruse precum și despre vizitele de la nivel înalt din ultima săptămână – președintele României mergând în Brazilia imediat după ce Lula a tușit în rusă iar secretarul general al NATO mergând la Kiev pentru un bait.
În segmentul extern urmărim îndeaproape negocierile privind formarea guvernului în Bulgaria precum și campania electorală din Turcia – cu tot contextul mai larg și ultimele evoluții – întrucât este și ultimul episod înainte de alegeri.
Spre final discutăm despre dosarul penal în care este inculpată Ursula von der Leyen și apoi acordăm atenție sporită măsurilor din ce în ce mai neconvenționale din Asia de Sud-Est în încercarea disperată a guvernelor de-a-i scoate pe tineri din casă (spoiler: nu merge).
Și, apoi, chiar la final, discutăm un pic și despre boală mintală Twitter întrucât presa de bon-ton din Occident a elevat subiectul mult mai sus decât merită, cosumând atenția și nervii a sute de milioane de oameni, în mare parte fix degeaba.
The far-Left president of Brazil, Lula da Silva is in the headlines after a week ago he said the following:
Why can’t an institution like the BRICS bank have a currency to finance trade relations between Brazil and China, between Brazil and all the other BRICS countries? Who decided that the dollar was the (trade) currency after the end of gold parity?
After him, the president of Malaysia (who?!) uttered something similar and, from there on, the Cyrillic and idiograms-coughing shills started shilling. Tens of millions of words consisting of panic porn for Western audiences and hopium for ‘eastern’ audiences have already been written.
Both formats of shilling (which, by the way, is very profitable for moneyed interests) have cited some true facts – such as the dollar now representing 58% of the global reserves, down from 73% in 2001. Or the fact that the Biden administration’s fiscal policies suck.
Now, all of that is true, but does that mean dedollarization is actually happening? And if yes, at what pace? And, unless you’re a CCP shill, a Russophile or a moneyed entity (e.g. hedge fund), how is that likely to affect you?
Well, the answers are simple, but not easy: Dedollarization isn’t really happening; at the current pace (deemed “alarming” by panic porn) the yuan/renmibi will need 120 years (best case scenario!) to reach parity with America’s most profitable export. And, if you’re not a huge entity, it’s quite unlikely this will affect you in any relevant ways anytime soon (if over the age of 40 – at all in your lifetime, statistically speaking).
Graphs and numbers
“De-Dollarization Is Happening at a ‘Stunning’ Pace” – Headline from Bloomberg lol Graph as of February 2023
Whatever your political opinion or preference concerning dollarization or dedollarization, one has to be mindful of reality.
(De)dollarization happens when enough players in the global market (both large and small) decide to trade or to no longer trade in Uncle Sam’s green notes.
While it is true that the share of dollars used for trade declined a bit in the last 12 months (as seen on the graph), that decline is mostly in favour of the Euro and the Japanese Yen, and not in favor of the renmibi/yuan, which is the only potential serious competitor (more on that further down).
This reality can be framed in propaganda terms as an inherent strength of the US dollar (which may very well be the case, though impossible to know just yet) but the more likely explanation is that the only entity that really started to use yuan/renmibi is the government of Russia. The entire economy of Russia was smaller than Italy’s before the escalation started in February 2022. Today, it’s smaller than that (though still unclear how much smaller). Of that whole pie, the government is a big player, but no more than half. The other half – the Russian people that is – continues to queue at banks for dollars and euros. And even most Russian state companies continue to hoard dollars a lot more than yuans.
So, in the end, the share of yuan/renmibi in the global trade shouldn’t have increased by much and, indeed, it did not.
Moreover, with all of the belt-and-road initiatives and other predatory loan schemes that the CCP has launched over the last decade, the share of yuan in the global debt is still to be rounded down to its nearest integer – specifically zero.
In other words, statistically nobody takes a loan in yuans. Not even Chinese semi-private otherwise huge entities such as China Construction Bank Corp. or Tencent Holdings. Even those prefer to take their loans in dollars.
Even Chinese companies who are in the business of financial predatory practices in Africa still denominate most of their stuff in US dollars, pound sterling or the local currency (which is routinely pegged with the euro or the US dollar).
Now, all of these entities could in theory decide to no longer do that. But they don’t. And won’t anytime soon because…
The CNY/RMB dual system
The vast majority of the people who write about this topic fail to mention this fundamental aspect: China has three currencies: The renmibi, the yuan and the digital yuan. Each with its own exchange rate, degree of convertibility, capital controls applied on it and a plethora of other issues.
If you have a $5 bill and you’re hungry, in more than 180 countries on Earth (including China, Russia, North Korea or Turkmenistan) you will eat something in exchange for the $5 bill. Someone will trust your $5 bill enough to give you something to eat in exchange for it. Does this hold true for the ¥50 bill? We all know the answer: and it’s a resounding NO.
The reason is not (necessarily) a geopolitical one. It’s not that most people on Earth hate China necessarily. After all, the same holds true with the Uzbek Sumy or the Zimbabwean Bond. Also, if geopolitical opinion or hate would play a role, then surely CCP and FSB officials wouldn’t be holding their own savings in US dollars.
The reason is much simpler: Convertibility. Uncle Sam’s greens are trustworthy enough to be convertible almost everywhere, almost all the time. And if you get a $50 bill in Russia and fly to Capetown, you know you can spend the $50 there too. And if you want to use it to buy American goods or services, that’ll do as well. Nobody cares you got the $50 bill in Russia. None of this holds true with the yuan.
The yuan (CNY) only exists internationally. You can use it to buy goods or services from places outside of Mainland China that also happen to accept CNY (which,… aren’t that many). If you fly to Beijing and want to use it, you first have to convert them into renmibi (RMB) which is the “people’s currency”. Depending on the amount, the degree to which the CCP despises you and your social credit score, this process may be denied to you. Imagine not being able to use your legally earned dollars in the US because you earned them in another country. This is the reality for holders of yuan.
And then there’s the digital yuan which is a form of CBDC with the worst negative aspects of it and none of the benefits. CBDCs should be convenient and easily convertible but the digital yuan is anything but.
Now, that’s not to say that the yuan couldn’t, in theory, in some future, replace the US dollar as the global currency. It could. But this yuan, as it stands now, won’t. For sure. And reforming this mess can’t be done in under 10 years and the necessary reforms won’t be made anytime soon anyway because Xi Jinping and the CCP show no interest in that (assuming they have the competence, which they might).
BRICS currency? Fun fact: NO
Beyond the yuan, there is no other potential competitor to the US dollar.
The yuan at least has the theoretical possibility of giving a shot because it comes from a large industrialized economy – but the internal dysfunctionalities of the Chinese economy are preventing this. In short: socialism is still bad for business.
In fact, given China’s size, it is indeed quite remarkable how low yuan’s share of trade financing is. As the world’s largest goods-trading nation, the CNY’s share should be bigger, but it’s not. Because internationalizing the currency is a complicated process which involves reforms that the CCP is either unable or unwilling to implement. For this reason alone (even disregarding all the other practical and financial reasons) the continued status of the dollar as a reserve currency is all but guaranteed.
The next competitor would be the Euro. But the Euro is the currency of a disparate group of 20 states with varying fiscal policies, debt, and equity markets that also suffered a significant sovereign debt crisis a little more than a decade ago. It’s the currency that tried to have inflation for years – and then got all of the wanted inflation all in one fell swoop in a single year, triggering a cost of living crisis that has still not resolved.
The chances of the Euro becoming the alternative for the US dollar in ways that matter globally are quite slim. But even if that were to happen, most €urozone countries are US allies so what you’d get would be DINO (Dedollarization In Name Only). In the end, roughly 84% of world trade is in US dollars and 6% is in Euros. And the Euro as a unified currency has been around for 24 years.
Now imagine a BRICS currency – which would be the currency of a disparate group of at least 5 states with varying fiscal policies, debt, equity markets and economic visions and models. Personally, I would love to see such an experiment attempted. The shitshow that the €uro is would look like an orderly and civilized currency compared to a BRICS currency. Though, upon further thought, such an experiment would deeply harm almost 2 billion people so… it’s better if this is not attempted.
One thing is certain though: a BRICS currency would not threaten the US dollar’s dominance basically ever. For roughly the same reasons the Euro can’t either.
B-b-but crypto?
One tool cited for advancing dedollarization are digital currencies – be them CBDCs or cryptocurrencies.
Well, just like with the Euro and the hypothetical BRICS currency – this is quite unlikely. CBDCs barely exist and are already encountering plenty of issues. For them to reach the level of trust of the people necessary to convince enough people and entities to switch to them from the US Dollar… that’s many decades down the road, if ever.
With crypto, things are even wilder. Bitcoin, barely used as a medium of exchange, saw its value in dollar terms collapse by 75% from late 2021 to late 2022 before bouncing back in April 2023. If you think enough people would be willing to denominate their real-world assets in electronic gobbledygook that varies so wildly that makes the Great Depression fluctuations look like a walk in the park… if you believe that, I have a nice beautiful bridge in Malmö for sale.
Cryptocurrencies have proven themselves to be a great speculative asset but… that’s about it. Cryptobros would argue that it’s a good store of value, but that’s a more complicated issue and quite far from the promises of the crypto evangelists (and yes, they unironically call themselves that).
But even if we grant that (at least some) cryptocurrencies are decent stores of value, that still doesn’t make any of them potential competitors for the US dollar anytime soon. When I’ll be able to take my satoshi and buy bread with it right now, then we can start that conversation.
I will also remind crypto-enthusiasts that El Salvador became known for its very tough, but highly effective, approach on law and order – not for its experiments with Bitcoin as a legal tender.
Nobody in El Salvador and nobody relevant outside El Salvador praises President Nayib Bukele for his crypto policy. But everyone is curious how the murder rate dropped by more than 50% in a single year and by more than 1300% in the last 7 years. THAT is interesting and a stunning accomplishment to study! Cryptocurrency marginal nerd stuff? Not so much.
To sum up
Dedollarization as a phenomenon is neither new nor something necessarily scary. In fact, Brazil in 2013 (also under the same far-Left corrupt leadership) signed an even bigger treaty with the CCP also with the intent to bring about dedollarization. Does anyone even remember that one? It’s certainly nowhere to be found on the graphs concerning global trade, so we can safely say it was all panic porn and/or good ol’ propaganda.
Other countries, such as Chile and Israel (in the 1990s) have adopted measures to reduce their direct exposure to the US Dollar in order to reduce market volatility and increase macroeconomic stability and investor confidence. The results were somewhat mixed if judged by the stated objectives but one thing is certain: None of them stopped trading in dollars. In fact, they both trade in dollars more today than before their “dedollarization” policies were implemented.
For all intends and purposes, the US dollar’s dominance is here to stay. This will change if and only if a freely traded and convertible alternative will appear and only if that alternative will gain enough confidence of enough people and entities and that alternative will be usable widely and easily for trade, reserves and finance. All of these conditions have to be met cumulatively.
That alternative might as well be the yuan. But might as well be the Indian ruppee (given that India’s economic growth is much more sustainable). But that’s way too much into the future and any prediction made now will only turn true by sheer luck. Don’t let anyone tell you otherwise!
Assuming things don’t get worse in CCP-land, the growth in Chinese trade will eventually lead to the yuan growing in importance – in the sense of going from 4%-ish now to… maybe 7 or 8, possibly outpacing the Euro. But the road to replace the US dollar is far longer and that assumes the US will always be under incompetent management as it is now.
Oh, and let’s not forget the real global currency – SDR (code XDR). Currently, the XDR basket consists of the following five currencies: U.S. dollar 43.38%, euro 29.31%, renminbi/yuan 12.28%, Japanese yen 7.59% and British pound sterling 7.44%. So, in other words, US-aligned interests hold 87.72%. I’d say the Empire is in good shape.
It took two world wars, multiple genocides, the slow-motion train-wreck of “decolonization” and quite a few other shocking financial events to finally dethrone the British pound sterling from its status as the main global currency. And, even now, it’s still relevant. Dethroning the dollar will be at least equally hard.
Governments and politicians (alongside their shills and some moneyed interests) will grumble, will whine, will complain, will grandstand, will throw a temper tantrum (see Putin) but, when push comes to shove, they will still be more likely than not to be using the US dollar as the global reserve currency for many, many years to come. Что делать? Нечего делать 🤷🏻♂️
Comentariatul românesc, format în majoritatea sa (încă) de generația cu cheia la gât, nu poate accepta sub nicio formă faptul că România se face bine. Pas cu pas, da, mai lent decât ne-am dori, dar cu consecvență.
Dar motivul pentru care comentariatul românesc e așa nu e doar pentru că-i crescut în comunism (sau perioada tulbure a anilor ’90 ai secolului trecut) și nici pentru că este sub influența cinismului care caracterizează (altfel pe bună dreptate) vasta majoritate a publicului din România.
Motivul pentru care comentariatul românesc este atât de refractar la știri pozitive despre România e pentru că majoritatea lucrurilor bune se întâmplă și gata. Deseori nici nu scrie la ziar. Și se întâmplă fie indiferent de voința planificatorilor și politicienilor, fie chiar explicit împotriva și în ciuda planificatorilor și politicienilor. Iar asta deranjează.
Să luăm de exemplu știrea potrivit căreia România a egalat/depășit Portugalia în ceea ce privește nivelul de trai. O știre perfect logică și pe care o așteptam încă din februarie anul trecut. De altfel, e foarte probabil ca momentul să se fi petrecut spre finalul anului 2021 (când Portugalia înțepa oamenii cu forța cu Armata și era lăudată pentru asta de vitele cornute din presa românească) și abia acum Eurostat prinde din urmă datele și le reflectă clar.
Această performanță este consecința logică a trendurilor economice dar, da, și a deciziilor politice. Portughezii votează între foarte stânga și extremă-stânga de 25 de ani. Stânga pe bune, nu ca la noi un de partidul ”de stânga” se ceartă cu partidul ”de dreapta” dacă trebuie întâi scăzute cheltuielile și apoi scăzute taxele sau invers (așa a fost dezbaterea în 2016, dacă mai țineți minte).
O parte din presă/comentariat a prezentat știrea în cheia asta: România depășește și o țară care nu a trecut prin comunism (arătându-se că depășiserăm deja Ungaria). Însă această cheie e greșită factual. În 2021, România depășise și Grecia.
Și fiți fără grijă – nu mai e mult și „sărim” și peste Spania (aproape sigur „de mână” cu Polonia). Recent, administrația Morawiecki anunța că nu se prea mai înțelege cu Ungaria din cauza diferențelor privind abordarea față de războiul din Ucraina. E drept că Problema Rusă reprezintă o prioritate pentru clasa politică de la Varșovia și, drept urmare, diferendul cu administrația Orbán ar putea fi decisiv.
Însă motivul pentru care administrația Morawiecki abordează proactiv România e și unul economic. Aici se pot face afaceri. Sunt bani. Care mai și valorează ceva spre deosebire de forinți.
Orbánomics (dar și corespondentul Erdoğanomics) reprezintă nutreț. Cifrele sunt clare și sunt ușor verificabile printr-o simplă călătorie până la ‘Stanbul sau Budapesta.
Însă aceste realități (vizibile de ani buni deja) care ne pun pe cea mai bună traiectorie economică din întreaga noastră existență ca nație, nu numai că nu sunt internalizate de comentariatul românesc – dar sunt chiar vehement contestate. Dacă nu scria „Eurostat” pe grafic ar fi zis direct că-i dezinformare rusă. Ar fi fost în stare. Pe Canapea am luat un hectar de înjurături în 2018 când, la Business Forumul din cadrul 3SI am prezis fix lucrurile astea: Că va fi infrastructură nord-sud, că va fi alianță cu Polonia, că nemții se vor faulta singuri (tocmai au făcut-o ieri) și că economic o vom duce peste din ce în ce mai multe țări din vestul Europei.
Nu merită în sfântă zi de Paște să-mi bat capul privind de ce comentariatul românesc scoate atât de multe prostii pe gură și pe tastatură deși au cifrele în față, însă am un sfat: Nu-i mai băgați în seamă. Deloc.
Trebuie să înțelegem (noi, populimea, civilii, câți am mai rămas) că tot ce trebuie să facem e să continuăm ce făcurăm până acum. Keep calm and carry on. Și să avem grijă la stocurile de popcorn căci inevitabil comentariatul românesc va continua să se facă de râs.
„Nu ne mai facem bine” trebuie să dispară din vocabular. Și cei care o spun neironic trebuie luați la mișto cât mai brutal. Și des. Așa cum îi faci oricărui mincinos în public 🤷🏻♂️
Căci adevărul e că ne facem bine. Încet, încetișor, dar consecvent. Experiențele din 1997 și 2009-10 ne-au învățat (da, pe noi, populimea) niște lucruri. Cum ar fi să nu avem încredere că ne va salva guvernul, să nu avem încredere în bănci (ce bine pică asta!) și să punem ouăle în mai multe coșuri. Rezultatul? Una dintre cele mai complexe și sofisticate economii ale lumii (traducere: rezistentă la șocuri) care, încet dar sigur, își ia locul cuvenit în Europa.
E drept, ne ajută și faptul că vestul Europei nu e doar condus de cretini dar și populat de mai mulți cretini (proporțional vorbind) decât România. E perfect firesc ca România să fie peste țările PIIGS (mai țineți minte acronimul?) – și o să fie. Așa cum este deja peste Ungaria, Grecia și Protugalia. Va fi și peste Italia și peste Spania. Răbdare și tutun. Capitalismul întotdeauna face dreptate – doar că-i ia uneori prea mult.
Singurul lucru de care avem nevoie e să fim lăsați în pace. Iar asta se rezolvă extern prin apropierea de proiectul Intermarium/3SI iar intern prin continuarea muncii de-a-i ține pe politicieni ocupați cu nimicuri.
Comentariatul românesc se plânge că politicienii nu fac nimic – dar asta e greșit. Politicienii români chiar fac lucruri – și de-aia nu creștem mai repede. Poate găsim o clasă politică ce pe bune să nu facă nimic. Ar fi de departe cea mai utilă pentru Țară de la Revoluție încoace.
Aveți încredere în proces, nu în oameni. Procesul economic e unul real și nu poate fi fentat la nesfârșit. Oamenii însă se mai schimbă, mai mint, mai sunt corupți sau sunt direct ticăloși.
Îndrăzniți să credeți în România! Merită! Inclusiv la portofel!
În ultimele patru-cinci luni am luat mai multe măsuri pentru a transparentiza activitatea, în special pentru cei care aleg să ne susțină activitatea prin Donors’ Circle.
De ani de zile tot zic că povestesc cum se face un podcast dar mi-am dat seama că un video pe tema asta ar lua minimum o săptămână să-l fac – presupunând că nu mai fac nimic altceva în acea săptămână. Așa că o descriere text e mai bună.
E ora 00:55, duminică, 9 aprilie 2023 când scriu aceste rânduri și abia acum am terminat tot ce trebuie făcut pentru ca episodul 197 din Podcast de Week-end să se publice în bună ordine așa cum s-au publicat precedentele 196 de episoade în ultimii șase ani și jumătate. Lucrul la acest episod a început vineri, 7 aprilie, dimineață pe la 7:30.
Altfel spus, producerea unui podcast durează cam 36 de ore, presupunând că nimic nu merge greșit (ceea ce, din fericire, a fost cazul acum). În următoarele rânduri voi detalia rutina.
1. Adunarea știrilor (între două și cinci ore)
Un podcast începe cu cel puțin o zi înaintea filmării, dacă nu și mai mult.
De-a lungul săptămânii/săptămânilor precedente, știrile curg fluviu pe News Feed. Lor li se adaugă știrile trimise prin e-mail la redacție sau știrilor trimise în Donors’ Circle a căror discutare este dorită în următorul episod. Toate acelea se adună într-un singur fișier (doar link-urile). În jur de 150 de știri în medie se adună așa. Uneori scap mai „ieftin” cu doar 130, alteori se apropie binișor de 200.
Cu o zi înainte de filmare, începe trierea – adică scoaterea dublurilor, scoaterea subiectelor mult prea marginale ca să merite deranjul, scoaterea surselor obscure (dacă există o versiune dintr-o sursă mai puțin obscură) și sortarea pe două categorii: știri principale și supportive links. Cea de-a doua categorie sunt acele link-uri pe care le găsiți săptămână de săptămână în descriere pentru a oferi context și lectură suplimentară despre subiectul sau evenimentul discutat.
Din triere rezultă între 90 și 120 de link-uri. Săptămâna aceasta au fost 118.
Așa a arăta browser-ul meu vineri dimineață
Dintre acestea, în jur de 30 trebuie să devină știrile principale ce compun scheletul podcastului – împărțite în trei categorii: știri interne, știri geopolitice și știri externe. Evident, fiecare cu supporting links aferente unde e cazul.
Dacă am noroc, întregul proces durează maximum două ore (cititul de știri pentru un news junkie e foarte eficient). Dacă nu am noroc, cum a fost săptămâna asta, procesul se poate întinde pe mai multe ore.
Săptămâna aceasta, de pildă, nu a scris nimeni despre alegerile din Muntenegru și prea puțin (și fără context) despre alegerile din Bulgaria. Astfel că timp suplimentar se pierde pe căutat știrile care să ofere context. De asemenea, tot în acest pas decid ce clipuri introduc în podcast (rareori răspunsul este zero în ultima vreme).
2. Scrierea desfășurătorului (două ore)
Am tot vorbit de-a lungul anilor despre „desfășurător” – acesta este un document cu toate știrile ce vor fi citite într-un episod, în ordinea decisă și cu notițele aferente.
Prin cutumă, acest document nu trebuie să depășească 25 de pagini (Times New Roman 12). Ideal, acest document are 16-17 pagini – ceea ce în practică înseamnă un episod de circa 4h20m (+/- 10 minute în funcție de clipurile extra introduse). Documentul pentru episodul 197 a avut 21 de pagini.
Extras din desfășurătorul pentru episodul 197 din Podcast de Week-end.
Pare simplu, însă, a decide ce intră în defășurător și ce nu și, mai ales, în ce ordine, consumă ceva timp în sine. La finalul majorității știrilor, adaug câteva notițe ca să nu cumva să uităm ceva în comentariu. Rareori notițele depășesc două rânduri.
Copierea și lipirea textelor știrilor durează mai mult astăzi decât atunci când am început podcastul acum peste 6 ani. Încercați să scrieți un desfășurător voi înșivă cu știri de pe Mediafax, Digi24, Libertatea și ziare.com – în așa fel încât să păstrați fontul și formatarea pentru a rămâne lizibil când îl mărești pentru citire la filmare. Veți constata imediat că e o bătaie de cap în sine.
Tot în cadrul acestui pas decid pauzele muzicale (unde și ce muzică, ce imagini, dacă e cazul) precum și ce supportive links vor apărea în pagina finală dedicată episodului.
La finalul acestui pas, îi trimit lui Alin fișierul text cu supportive links, documentul cu desfășurătorul, precum și toate clipurile externe ce vor fi introduse în episod. Presupunând că Alin nu are nimic de obiectat sau adăugat, pot trece la pasul următor.
3. Logistica (o oră)
Unul din motivele pentru care nu mai există greșeli majore în podcasturi e pentru că îmi rezerv timp fix pentru asta înainte de filmare.
Întâi merg la cumpărături (sucuțul nu se teleportează pe canapea de unul singur). Apoi iau la rând camerele și lavalierele și verific ca toate să funcționeze în ordine. Dacă nu, să rezolv ce e de rezolvat.
Spre exemplu, săptămâna aceasta, una din lavaliere rămăsese fără baterie. Dacă nu eram atent, sunetul unuia dintre noi ar fi sunat infect sau deloc.
De asemenea, una din camere rămăsese pe setările de clipuri obișnuite. Pentru podcast, folosesc setări care permit clipuri lungi și nu neapărat la cea mai bună calitate – ceea ce face editarea mai ușoară, renderizarea mai scurtă și publicarea mai simplă. În trecut foloseam aceleași setări peste tot ceea ce complica lucrurile.
Dacă totul merge bine, se poate trece la pasul următor.
4. Filmarea efectivă
Un podcast de 4h30m se filmează în 5h dacă totul merge bine. Dacă nu, în 6h.
Nu tragem duble și nu ne oprim decât pentru urgențe (budă sau apel telefonic urgent).
În afară de încadrare, mai mănâncă ceva timp aprinderea luminilor și punerea reportofoanelor și scrumierelor în poziții confortabile. Făcând asta de-atâta timp, rutina e bine învățată și nu pierdem timp inutil. Ceea ce cade foarte bine în perioada asta când avem programul mult mai încărcat decât de obicei și lălăitul nu e o opțiune.
5. Descărcarea fișierelor (două ore)
Dacă nu se întâmplă nimic nasol (pană de curent, coruperea unui card de memorie, crash-ul sistemului de operare, etc.) descărcarea fișierelor brute de pe trei carduri de memorie (trei camere) și două memorii flash (două reportofoane) durează aproximativ două ore și ocupă circa 110GB (+/- în funcție de lungime).
Cu roșu: Folderele cu fișierele brute pentru episodul 196
Tot în acest pas verific și clipurile externe – să fie descărcate toate, într-un format ușor importabil (cele luate de pe social media necesită convertire) și ușor accesibile în același folder – adică /Youtube-channel/Clipuri-in-ROMANA/Podcast-de-Weekend/epXXX/pregatite.
Menținerea unei structuri de directoare constantă și consecventă este esențială pentru a termina treaba în timp util – respectiv să nu mă prindă luni seara cu podcastul nepublicat. Publicul e neiertător cu întârzierile chiar și când e gratis.
6. Editarea (minimum două ore)
De-a lungul timpului, timpul de editare a tot scăzut pe măsură ce experiența s-a acumulat. Singurul element care a adăugat timp de lucru a fost trecerea de la o cameră la 3 (după cum se vede și în imagine) însă, acea trecere a făcut experiența publicului mai bună. E aproape imposibil de observat unde am tăiat, unde am făcut o pauză, și-așa mai departe.
Timeline-ul final pentru episodul 197
Partea cea mai grea (și care mănâncă cel mai mult timp) este chiar la început. ”Importarea” tuturor fișierelor și sincronizarea sunetului cu imaginea rareori se poate face în sub 45 de minute.
După aceea e munca migăloasă de a potrivi genericele cu capetele de filmare, tăiat balastul (porțiunile de dinainte de ”live”, pauzele de budă, etc.) și, desigur, introducerea imaginilor.
Undeva între pașii precedenți (sau, dacă nu am avut timp, la acest pas) fac print screen-urile pentru fiecare articol citit. Și apoi le introduc în video la acest pas.
Unele episoade le-am editat în sub 90 de minute. Altele în 4 ore. Depinde mult de structura episodului – dacă are multe pauze, dacă au existat zgomote de fundal (mai rar în ultima vreme), dacă sunt prea multe clipuri separate de introdus, dacă sunt prea multe segmente care mai bine nu sunt lăsate în episod, etc. etc.
7. Randarea/Renderizarea (șapte-opt ore)
Pe vremea mea renderizare era termenul standard pentru procesul prin care erau salvate într-un singur fișier toate nebuniile făcute în progrămelul de editare. Astăzi unii preferă termenul randare deși acela era (și este și astăzi) mai degrabă un termen specific pentru modelările 3D. În fine.
Renderizarea versiunii scurte a episodului (cea care ajunge pe Youtube)
Un episod de 4h30m rareori se randează în sub 7 ore. Aici e o întreagă discuție căci, da, există metode de-a scurta procesul, dar cu riscuri foarte mari – cel mai mare fiind bătrânul crash – fie al softului, fie al sistemului de operare, fie al driver-ului plăcii video. Și cum randarea se întâmplă când eu sunt ocupat (fie cu distracția, fie cu dormitul) – aflu multe ore mai târziu că nu pot trece la pasul următor.
Mă ocup cu treburi din astea de peste 15 ani și, în ciuda ”experților” dar și a păreriștilor de pe Internet, nu s-a inventat nici până astăzi o metodă de-a renderiza un clip lung și repede și fără riscuri. Trebuie să alegi una din două.
Eu prefer să aleg scăderea riscului pentru clipuri lungi, mai ales pentru clipuri a căror publicare trebuie să se întâmple cât mai repede (cum e cazul podcasturilor) – astfel că nu fac uz deloc de placa video. Da, e mai lent, dar nu există să dea crash. Am renderizat peste 2000 de clipuri doar pentru Freedom Alternative (și peste 15.000 per ansamblu), aproape toate CPU-only. M-am întâlnit cu crash-ul de vreo 5 ori. Prin comparație, când am vrut să fac ca ”experții”, m-am întâlnit cu crash-ul în 30% din timp.
Pe lângă episod, mai trebuie renderizată și versiunea scurtă (cea care apare pe Youtube) – adică încă două ore – însă aceasta nu reprezintă un stress major întrucât prioritatea nu mai este Youtube/Odysee când vine vorba de podcasturi.
Tot aici fac și versiunea audio – chestie care durează 5-7 minute cu tot cu publicarea fișierului torrent aferent.
8. Publicarea (maximum două ore)
Dacă n-a mers nimic greșit în pașii precedenți, putem purcede spre publicare.
Aici sunt câțiva pași care trebuiesc urmați întocmai pentru a evita greșeli și a fi prost în public:
Unificarea listelor cu link-uri (pe care o vedeți publicată la fiecare episod)
Crearea de capitole atât pentru fișierul scurt cât și pentru întregul episod. De când cu publicarea pe torrente, asta înseamnă și importarea capitolelor în fișierul mp4 însuși. Compunerea capitolelor durează cam 10 minute și implică trecerea prin timeline și notarea timpilor de început a fiecărei știri. Apoi includerea capitolelor cu tot cu descriere în fișierul mp4, ceea ce mai durează încă două minute, dar se adaugă la tooooți pașii de mai sus
Crearea fișierului text care însoțește torrentul (maximum 3 minute)
Solicitarea thumbnail-ului. Aici ne ajută cineva și cu ocazia asta îi mulțumim profund. Faptul că nu mai am și grija thumbnail-ului ajută mult.
Compunerea textului descriptiv ce însoțește podcastul. Patru-cinci paragrafe, dar, după cum spunea cineva mai deștept: you can’t scale creativity. Uneori îmi ia cinci minute, alteori 30 dacă n-am chef și inspirație.
Upload-ul efectiv pe Youtube și programarea la publicare pentru duminică ora 13:00
crearea fișierelor torrent și punerea lor în pagina aferentă
Verificarea finală pe website înainte să dau Publish (get an editor!)
Dacă totul merge bine, undeva pe sâmbăta seara (dacă filmăm vineri) episodul e deja vizionat de donatori urmând ca duminica la prânz, like clockwork, la 13:00 să dea buzna și restul lumii (mai nou prin zbârnâiala serverului nostru dar și a calculatoarelor donatorilor care susțin distribuția).
9. Post-publicare
Nu am tot timpul chef și timp pentru acest pas dar, ideal, după ce toți pașii de mai sus au fost făcuți, mă uit să mă asigur că toată lumea poate descărca la timp, cu viteze rezonabile și nu apar dubioșenii. De asemenea, verific ca datele de publicare automată să fie setate corespunzător (inclusiv anunțurile).
În trecut, acest pas era mai important din cauza Youtube care ștergea random episoade pentru un cânticel sau alte nebunii similare. Din fericire, publicarea prin torrenți face acest ultim pas mult mai ușor și posibilitatea de evenimente neprevăzute post-publicare să scadă foarte mult.
Epilog
Când ne vom permite camere mai bune care să permită conectarea directă a microfoanelor (exemplu) ca să nu mai pierdem vremea la sincronizare, a fi bine. Nu mai zic nimic de masă de montaj, că aia e SF și peste 5 ani, sincer.
Ideea e că procesul de-a face un podcast este un exercițiu de determinare de-a face din rahat bici și să mai și pocnească. Fiecare dintre procesele de mai sus pot fi scurtate dar cu cheltuieli imense și fiecare din ele din zona law of diminishing returns.
N-am scris acest ispisoc nici pentru a primi laude, nici pentru a fi înjurat sau, mai rău, pentru a fi compătimit în vreun fel. L-am scris ca să am unde trimite pe cei mai mulți dintre cei care (poate cu bună credință, de altfel) sugerează în necunoștință de cauză modalități de-a „îmbunătăți” câte ceva, întotdeauna în paguba timpului, nervilor și, da, banilor mei.
De aceea încurajez pe oricine cu toată sinceritatea și fără niciun fel de urmă de aroganță să facă mai bine. Și tot de aceea primesc sugestii în mod selectiv – prioritate având cei care au mai încercat ei înșiși sau care sunt dispuși să discute și costurile. Nu e cu răutate dar, totuși, de pe margine e ușor. Prea ușor.
Episodul complet se poate descărca din Donors’ Circle sau pagina dedicată
Se apropie așa-numita ”rotativă” astfel că partidele sunt mai în trepidație ca oricând întrucât, firesc, nu au încredere unele în altele. Mai mult, PSD ar vrea să atenueze inevitabila erodare ce-i așteaptă din momentul în care vor avea premierul.
Astfel, social-democrații se prezintă cu un mesaj de austeritate și inconspicuous shilling pentru ”patriotism economic” – doar că à là PSD, original așa.
Pe fundal, avansează mai multe dosare penale din așa-zisa pandemie, ce-a mai rămas din PMP încearcă să construiască ceva pentru a preveni desființarea iar fostul preș al USR a fost luat pe capotă cu troțkinetă cu tot.
Între timp, alianța României cu Polonia se consolidează indiferent de părerea civililor care tușesc fie în chirilică fie în umlaut iar partea esențială din proiectul 3SI – creșterea conectivității dintre țările Intermarium – își vede liniștită de drum, chiar dacă Divizia Presă de la noi nu o vede. Este totuși rușinos cât de puțin a fost vizibilă vizita lui Szijjártó Péter în România – mai ales că privea proiecte din infrastructură despre care altfel „presa” pretinde să fie foarte interesată.
În segmentul geopolitic discutăm despre aderarea Finlandei la NATO, vizita (sau, mai precis, eșecul diplomatic al lui) Macron și al Ursulei la Beijing, preocupările reale ale diplomației chineze (hint: nicidecum Европейски съюз), noua configurație politică din Finlanda și Muntenegru (presa din România nici n-a știut c-au fost alegeri în Muntenegru), protestele din Bosnia Herzegovina dar și cele mai recente power struggles de la Kremlin.
Pe final discutăm suplimentar complicata situație politică din Bulgaria, progresul anchetei privind atacurile violente de stradă comise de extremiști de stânga din Germania în capitala Ungariei, reconfigurările de pe scena politică franceză, cele mai recente vise feministe ale Uniunii Europene, potențialul de atentate teroriste islamiste din Suedia și intersecția cu libertatea de exprimare, precum și progresul enorm în relațiile bilaterale turco-armene.
La final discutăm puțin despre Știință™. Vedeți voi, oamenii de știință™ au descoperit că dacă a tușit mașina prea tare, serul anticovidian se transformă în apă chioară. Nu, serios! Niște oameni au încasat sute de mii de euro bani publici ca să facă un studiu pe tema asta. Atât s-a putut.
