Inadecvarea politică absolută a moldoveanului stă în această simplă observație: câți dintre ei au fost, atâta cât s-a putut, votanți fideli ai unui singur partid? Câți au dispus de înțelegerea, disciplina politică sau doctrinară de a vota, ordonat, cu unul și același partid despre care să fi considerat că le reprezintă în mod constant ideile, aspirațiile, lucrurile în care cred?

Din acest punct de vedere, cei mai disciplinați moldoveni au fost, în ultimii 20 de ani, votanții socialiștilor și ai comuniștilor. Vorbim aici nu de calitatea alegerii sau ideilor lor, care este și a fost execrabilă, ci de disciplina de vot.

Pe “centru-dreapta” în schimb s-au perindat zeci de partide, de la rîndunicile anilor ’90 la stejarii ultimilor ani. S-a compromis liderul, ori a intervenit vreo schimbare de circumstanță, de regulă concurența unui alt partid ejusdem farinae, și electoratul a migrat ca turma spre noua făgăduință. Partidul precedent, după ce-și consuma epoca de glorie, cădea invariabil sub pragul electoral, destructurându-se intempestiv, așa cum și apăruse.

Ce promitea diferit acel nou partid, din momentul instalării efectului de fascinație nu mai interesa pe nimeni: migrația deja se produsese.

Așa ajungi la următoarea concluzie: există o paradoxală variabilă constantă in politica moldovenească de dreapta: partidele se schimbă, dar ce nu se schimbă niciodată sunt (lipsa) ideil(or) și calitatea electoratului lor: cu oarecere evoluții inevitabile de ordin biologic, aceiași oameni care votau rândunica în ’90, ieri au votat stejarii, astăzi votează /pas/-ul. E același profil de votant: de om care n-are minimă educație economică, așteaptă să-i rezolve statul problemele; statul reprezentat de guvernarea acestor partide invariabil identice și lipsite de doctrină nu i le rezolva, omul e dezamăgit, simte că a fost trădat, totul e judecat în acest plan aproape sentimental, și trece la urmatorul partid. Sledușii. [„următorii”, din rus следующий, n.r.] “Hai că poate de data asta…” Șamd.

Asta e unica „logică” electorală moldovenească. Alta nu-i.

Măcar votanții comuniștilor și socialiștilor dispun de o motivație ideologică: ei chiar visează sa se-ntoarcă back in the USSR. De aici constanta votului lor, care e unul ideologic. Chit că obiectiv vorbind greșit.

Moldoveanul ”de dreapta” n-are nicio motivație doctrinară sau ideologică. El rămâne constant în ignoranța lui doctrinară sau ideologică, variind doar denumirea și culoarea partidului. E constant în fond și variabil în formă. Constant in nimic, variabil literalmente în animalul sau culoarea partidului: furnica, rândunica, păsărica, albastru închis, verde, galben șamd.

Singurii moldoveni constanți doctrinar și politic pe dreapta au fost votanții fostului PPCD, un partid cu o limpede definiție creștin-democrată. Nu e nevoie să-l amintiți pe Roșca. Eu vorbesc de votant, nu de rătăcirile unui lider. Sau votanții Partidului Liberal.

Cantitativ, acești oameni n-au depășit vreodată 10-12% din electorat. Pentru restul partidelor verzi și galbene, singura doctrină e împrumutul extern.

Concluzii: ca să schimbi ceva, nu e destul să schimbi partidul pe care-ți lipești stampila, ci să schimbi ceva fundamental în mintea ta. Te consideri de dreapta? Educă-te în privința a ce este dreapta, nu încurca lucrurile, că nu tot ce zboară se mănâncă. Spre exemplu PAS e un partid de (centru)-stanga, cu pronunțate tușe progresiste.

De unde așadar constanta variabilitate a votului la moldovenii ”de dreapta”? Din lipsa de idei. Când nu știi în ce crezi, n-ai de unde da dovadă de disciplină electorală. Dacă n-ai disciplina ideilor care să se traducă în disciplină electorală, n-o sa reușești să construiești o tradiție politică. N-ai tradiție politică, n-ai nici democrație.

Ai o nație de zăpăciți conduși de niște impostori politici.
În acest context, nu dați vina (doar) pe partide: partidele însele, atâtea câte au avut decența în ultimii 30 de ani să se prezinte onest și doctrinar în fața electoratului, nu se pot întreține fără aderența constantă a unui public la o idee (sau alta).

Cazul Hotelului Național nu e nici măcar atît despre Plahotniuc, Șor, Ceban, Chironda, și cine se mai năpustesc să-și mai avanseze interesele pe seama lui.

E despre o incapacitate a societății asteia, cu tot cu administrație, autorități și oameni de rînd de a înțelege logica frustă a pieței.

Că cică zice Chironda: „Hotelul Național, o emblemă a arhitecturii socialiste.”
Da eu te cred, mă băiatule. E fix asta: mo(n)stră de arhitectură socialistă, dar poate mai mult decît arhitectură – de economie socialistă!

Pentru că numai în socialism putea statul să construiască o clădire de dimensiunile Hotelului Național, de parcă am fi undeva într-un oraș unde acostează croazierele și se-nvîrt jack poturile ca-n Las Vegas. Adică o măgăloaie care nu avea justificare economică reală. Decît doar să-și pună KGB-ul microfoanele prin pereți.

O clădire cu destinația hotel, la asemenea dimensiuni, e o investiție total nesustenabilă pentru R. Moldova în condiții de piață. Cel puțin la această etapă a pieței în R. Moldova. Imaginați-vă că prin contractul de privatizare, investitorul ăla se angajează să investească milioane în acea clădire, ca să ce? – să stea tot anul cu ea goală?

Cam ce trebuie să se-ntîmple în R. Moldova, la nivel de evenimente publice, economice, turistice, ca să se umple hotelul ăla la o capacitate care i-ar scoate investiția ăluia, și să mai și facă profit? Festivalul vinului? Să facă Nata Albot un festival al plăcintei, și ăla subvenționat de un minister care la rîndul său trăiește dintr-o subvenționare generală a bugetului național din sprijin extern?

Asta în condițiile în care să zicem că lumea n-o stat pe loc în 25 de ani și s-au mai deschis hoteluri la Chișinău în tot acest timp.

Eventual să-i schimbe Naționalului destinația, să-l transforme într-o clădire de birouri, dar și aici mă tem că orgoliile de doi lei ale moldovenilor n-ar rezista: statul, Chironda și „societatea civilă” s-ar da cu fundul de pămînt să-i fie păstrată destinația inițială, că doar îi „mostră de arhitectură socialistă”.

Moldovenii nu-s săraci pentru că se gestionează PROST bugetul ăla central și local, mai mic decît un buget județean românesc. Ceea ce la noi se numește generic vorbind „corupție”. Nu de asta sunteți săraci.

Da pentru că noi n-am înțeles ce înseamnă cu adevărat realitatea pieței, libertatea ei. Ideea de investiție, risc, profit, faliment. Lucruri pe care noi nu le înțelegem, da nici nu le respectăm. Noi în continuare așteptăm să „crească statul salariile și pensiile”, arătînd că moldoveanul, cu tot cu „presă liberă și independentă”, ong-uri, resurse, Europă Liberă, așa și n-a înțeles cum se formează prețurile, ce determină realitatea unor venituri șamd.

Noi avem impresia că salariile îs ceva stabilit de stat, și că dacă avem salarii mici e pentru că diverși politicieni răi pur și simplu nu vor să le dea moldovenilor salarii mai mari. Nu dau drumul la pușculiță. Vorbesc serios, ieșiți pe stradă și întrebați. Nu trebuie să mergeți departe: cum să înțeleagă moldoveanul lucrurile astea, dacă jurnaliștii de la Europa Liberă făceau dăunăzi un interviu pe stradă, punînd următoarea întrebare: ”cît credeți că ar trebui să fie salariul în R. Moldova ca să puteți trăi confortabil?”

Muieți îs posmejii, Ioane?

Salariul este valoarea muncii tale pe o piață. Ăsta e salariul. Cu cît statul intervine mai puțin pe această piață – cu taxe, impozite, reglementări, și cu cît ești mai productiv, mai competitiv în funcție de calificările tale atîta o să-ți fie și salariul.

Nu doar Hotelul Național. La moldoveni și creierii au arhitectură socialistă.

Am intrat dintr-o curiozitate care mă pălește din cînd în cînd pe paginile unor intitulați analiști, experți, membri ai societății civile din R. Moldova.
Mi-a fost destul să scrolez cîteva minute ca să înțeleg că oamenii ăștia, în ciuda a tot ce declară, sunt în mod categoric, în continuare, mult mai legați, ancorați, și pînă la urmă interesați de spațiul ex-sovietic și de așezarea, situația sau evoluția R. Moldova în acest spațiu și în raport cu statele care îl compun.

Se declară pro-europeni, adesea pro-români chiar, dar cotidianul le este dominat în continuare de subiecte – politice, de actualitate șamd – provenind din acest spațiu estic post-sovietic.

Ce se mai întîmplă în Ucraina, ce-au mai declarat liderele feministe ale protestului din Belarus, care e formula substanței cu care a încercat Putin să-l otrăvească pe Navalnîi, la ce conferință trilaterală Chișinău-Kiev-Erevan, acoperind o reală sau pretinsă, declarată unitate geopolitică, strategică sau economică a spațiului post-sovietic, au mai participat, ce-a mai declarat Peskov de la Moscova, cînd ridică rușii embargoul la perje moldovenești, cum a reacționat Kremlinul la nu știu ce fîs al vreunui politician moldovean șamd.

Sunt departe de gîndul de a spune, în virtutea unei situații așa cum este, sau a unui trecut așa cum a fost, că suntem completamente desprinși de acest spațiu și de timpul care îl modelează.

Dar observația și reproșul pe care îl fac se referă deocamdată nu atît la conținut (unde-i jale și-acolo), ci pentru început la cantitate. Dominația informației și a interesului acestor formatori de opinie pentru ce se-ntîmplă în acest Est extrem al Europei este disproporționată în raport cu intenția (lor) declarativă euro-integraționistă.

Presa moldovenească e un buletin de știri rusesc. (Exagerare cu valoare retorică).

Recentele parlamentare românești nu s-au bucurat de nicio acoperire mediatică semnificativă. Ce partide participă, care-s ele, cum se numesc, ce vor, cine candidează, ce siglă au? Care-s ăia cu săgeată, ce-i asta PLUS, cum se descifrează USR, ce mai face Băsescu, că nu-l mai aud, s-o desființat PMP-ul – sunt toate întrebări care mi-au fost adresate în ultima vreme de oameni de altfel interesați, patrioți fără nicio ironie, care ar fi vrut să știe măcar cine candidează pe circumscripția lor numită „diasporă”. În fine, sigur că povara cade și pe umerii tăi ca cetățean să te informezi, dar de unde?! Alții nici n-au știut că-s alegeri, pentru că nu i-a interesat.

În același timp, și interesul e ceva ce se captează, atrage și cultivă pentru un anume subiect, pentru un anume spațiu, pentru o anumită scenă și actori politici.

Iar la noi, în R. Moldova, atenția și interesul pentru scena politică românească nu sunt defel întreținute. România e prezentă în spațiul mediatic moldovenesc, care nu îi este a priori și neapărat ostil, doar cînd mai trimite un camion de ajutoare pentru „frați”, sau cînd transmite vreun mesaj generic de „susținere” a nu știu căror „procese” și „evoluții”.

Or asta, în loc să apropie, așa cum pretinde retorica unei astfel de abordări, de fapt crează realități paralele care nu fac decît să-și îndepărteze traiectoriile: România nu e o țară reală pentru moldoveni, cu o scenă politică reală, pe care se desfășoară, așa cum se desfășoară, niște întîmplări, intrigi, situații politice reale, ci o prezență, entitate în același timp mistificată și apolitică, utilitară, prin pașaport, dar inertă.

Iar acesta mi se pare cel mai mare risc și pagubă: și ce dacă încetățenești basarabenii prin mii și zeci de mii de dosare de cetățenie pe sezon? Riști să obții o masă la fel de inertă de indivizi – care, oke, nu-ți vor pune mari probleme, își vor căuta în continuare liniștiți de treabă pe-acasă, prin UE cu pașaportul ăla românesc; dar nici nu-ți vor *participa* la nimic. Dacă intenția ta e să-i (re)cucerești ca cetățeni (printr-o bună strategie, pașnică, tiptilă, romantică, fără mult zgomot – încetățenirea), atunci partea formală nu e suficientă, și doar prin această abordare formală nu reușești. Și e păcat de efort.

De asta eu vreau să-l aud pe lache ăla de Barna în direct la Radio România Chișinău, antena locală a Radio România Actualități. Vreau ca Orban să intre în direct la vreo televiziune locală să ne povestească de una, de alta, de ce are de gînd șamd. Vreau să-l văd pe Neamțu la TVR Moldova, mai știu eu. Și să facă asta mediați de interesul pe care presa să-l cultive continuu față de această dinamică internă românească, cotidiană.

Și aceste resurse mediatice românești, în sensul direct al cuvîntului, pentru că multe sunt finanțate prin proiecte din bani publici românești, să participe la această mijlocire. (Publicul ar fi interesat, de ce nu, dar nu i se oferă această platformă, nu i se propune această interacțiune). Bref, a întreține aceste canale informaționale, doar cu scopul de a reflecta realitatea internă, locală prezentată pe deasupra ca disproporțioinat dependentă de spațiul răsăritean, este o împușcătură în picior pentru diplomația mediatică românească.

Altfel, aceste canale românofone la Chișinău se transformă în rotițe de transmitere a unui conținut informațional care întreține o perpetuă intrigă, și respectiv interes și prezență rusească în R. Moldova. Nu pentru că mass-media nu trebuie să transmită, în virtutea vecinătății și a unui anumit grad de dependență, și ce se întîmplă în spațiul rus, în restul spațiului ex-sovietic, dacă are legătură cu R. Moldova. Dar că acest spațiu informațional românofon la Chișinău nu poate funcționa doar ca, sau în mod predominant ca rotiță de transmisie și reproducere și intreținere a acestui interes exclusiv. Chiar și cînd o face în mod critic, cum adesea o face față de acel spațiu rusesc.

Dar să întreții la foc continuu, seară de seară impresia (pentru că presa mai poate crea și impresii, iluzii, nu doar reproduce candid realități) – că viața și pîinea de toate zilele, cotidianul politic în R. Moldova și deznodămîntul său depind (chiar și în sens negativ) într-un mod (disproporționat) de această relație pe care ar avea-o R. Moldova cu spațiu post-sovietic și rusesc, poate fi amăgitor și ne-constructiv pentru scopul pe care îl anunți: eurointegrarea.

Dacă nu e tocmai în asta interesul.

În orice caz, mi se pare paradoxal să te declari un apologet și susținător al integrării europene a R. Moldova și să menții atît de mult Rusia pe harta interesului mediatic și în consecință public. Mai ales că nu-l întreții în legătură cu mari chestiuni primordiale, principiale sau urgente. Ci la nivel de cloacă cotidiană și bîlci.

„Cum a reacționat actorul rus cutare la declarația lui Dodon. Click aici!”. „Echo Moskvî a apreciat pozitiv vestimentația Maiei Sandu la ceremonia de învestire.” Șamd.

Păi dacă-i așa, e plină și Patria-mamă România de can-can.

Carantina instalată cu ocazia pandemiei de coronavirus a accelerat implementarea unor planuri mai vechi de a stabili o așa numită nouă ordine globală. Sub auspiciile Forumului Economic Mondial (FEM), actori politici globali pledează pentru o „Mare Resetare” cu scopul de a crea o tehnocrație globală. Nu este o coincidență faptul că pe data de 18 Octombrie 2019, FEM a participat la New York în cadrul „Event 201” în cadrul unei simulări pandemice organizate de Centrul pentru Sănătate John Hopkins.

Perspectiva acestei tehnocrații implică o strînsă cooperare între mai marii industriei digitale și guverne. Incluzînd programe ca venitul minim garantat și asistență medicală universală, noua formă de guvernare combină controlul social strict cu promisiunea unei justiții sociale extinse.

Adevărul, în schimb, este că această nouă ordine mondială a tiraniei digitale vine cu un sistem comprehensiv de credit social. Republica Populară Chineză este pionierul acestei metode de supraveghere și control al indivizilor, corporațiilor și entităților socio-politice.

Pentru individ, identitatea este redusă la o aplicație sau chip care înregistrează aproape orice activitate personală. Pentru a putea accesa cîteva drepturi individuale, chiar și pentru a călători dintr-un loc în altul, persoana trebuie să compenseze accesul la aceste aparente privilegii prin supunerea față de o rețea de reglementări care definesc în detaliu ce ar însemna „o bună purtare” considerată benefică pentru umanitate și mediul înconjurător. Spre exemplu, în timpul unei pandemii, acest tip de control se va extinde de la obligația de a purta mască și practicarea distanței sociale pînă la a avea anumite vaccinuri pentru a putea aplica pentru un job sau a călători.

Reprezintă, pe scurt, un tip de inginerie socială care este opusul unei ordini sau evoluții spontane. La fel ca inginerul mecanic față de o mașină, inginerul social – sau tehnocratul – tratează societatea ca pe un obiect. Spre deosebire de reprimarea brutală a totalitarismelor de altădata, inginerul social modern va încerca să facă mașinăria socială să funcționeze pe cont propriu în conformitate cu designul planificat. În acest scop, inginerul social trebuie să aplice legile societății așa cum inginerul mecanic urmărește legile naturii. Teoria comportamentală a atins un nivel de cunoaștere care face posibile visele ingineriei sociale. Mașinațiunile ingineriei sociale nu operează prin forță brută, dar printr-un impuls subtil.

În noua ordine imaginată de „Marea Resetare”, avansul tehnologic nu este destinat să servească îmbunătățirii condiției oamenilor, ci să supună individul tiraniei statului tehnocrat. Justificarea e că „experții știu mai bine”.

Agenda

Planul pentru resetarea lumii reprezintă creația unui grup elitist de businessmeni, politicieni și anturajul lor intelectual care se întîlnesc în fiecare an în luna ianuarie la Davos, în Elveția. Fondat în 1971, Forumul Economic Mondial a devenit de atunci un mega-eveniment global. Peste 3000 de lideri din toată lumea au participat la reuniune în 2020.

Sub ghidarea FEM, agenda Marii Resetări anunță că finalizarea actualei transformări industriale necesită o revizuire minuțioasă a economiei, politicii și societății. O astfel de transformare comprehensivă necesită o alterare a comportamentului uman, de aceea „transumanismul” este parte din program.

Marea Resetare va fi tema celei de-a 51-a reuniuni a Forumului Economic Mondial din Davos în 2021. Agenda sa va exprima angajamentul de a orienta economia mondială spre „un viitor mai echitabil, sustenabil și rezilient.” Programul cere un „nou contract social” care să fie centrat pe egalitate rasială, justiție socială și protecția mediului. Schimbările climatice necesită din partea noastră „decarbonizarea economiei” și de aducere a gîndirii și comportamentului uman „în armonie cu natura”. Scopul este construcția unor „economii mai egale, inclusive și sustenabile”. Promotorii FEM consideră că această nouă ordine mondială trebuie „urgent” implementată, subliniind că pandemia „a demonstrat nesustenabilitatea sistemului nostru actual” căruia „îi lipsește coeziunea socială”.

Proiectul Marii Resetări a FEM reprezintă inginerie socială la cel mai înalt nivel. Avocații resetării susțin că ONU a ratat misiunea de a institui ordinea în lume și nu ar putea forța avansarea agendei sale de dezvoltare durabilă – cunoscută ca Agenda 2030 – din cauza modului birocratic, greoi și contradictoriu de a acționa. În schimb, acțiunile comitetului organizational al FEM sunt rapide și inteligente. Cînd se va atinge consensul, va urma implementarea de către elitele globale din toată lumea.

Inginerie socială

Ideologia FEM nu este de stînga sau de dreapta, nu este progresivă sau conservatoare, nu este de asemenea nici fascistă sau comunistă, ci pur și simplu tehnocrată. Ca atare, include elemente ale ideologiilor colectiviste anterioare.

În ultimele decenii, consensul reuniunilor de la Davos s-a exprimat în direcția că lumea are nevoie de o revoluție, și că reformele au durat prea mult. Membrii FEM anticipează o răsturnare în cel mai scurt timp. Perioada de timp ar trebui să fie atît de scurtă, încît cei mai mulți oameni să realizeze cu greu că o revoluție este în desfășuare. Schimbarea trebuie să fie atît de rapidă și dramatică, încît cei ce vor realiza desfășurarea acestei revoluții să nu aibă timp să se mobilizeze împotrivă.

Ideea de bază a Marii Resetări se exprimă prin același principiu care a ghidat transformările radicale de la Revoluția Franceză la cea Rusă și Chineză. Este ideea raționalismului constructivist încorporat în stat. Însă proiecte ca Marea Resetare lasă fără răspuns întrebarea cine conduce statele. Statul în sine nu conduce. Statul e un instrument de putere. Nu statul abstract decide, ci liderii grupărilor politice specifice și ai anumitor grupuri sociale.

Regimurile totalitare anterioare trebuiau să desfășoare execuții în masa și lagăre de concentrare pentru a menține puterea. Astăzi, cu ajutorul noilor tehnologii, se consideră că dizidenții pot fi identificați și marginalizați cu ușurință. Non-conformiștii vor fi reduși la tăcere prin descalificarea opiniilor divergente ca moralmente demne de dispreț.

Regimul de carantină din 2020 e posibil să reprezinte o avanpremieră a felului în care funcționează acest sistem. Carantina a funcționat ca și cum ar fi fost orchestrată – și probabil a și fost. Ca și cum ar fi acționat la comanda unui centru unic, liderii națiunilor mari și mici – și de nivele diferite de dezvoltare economică – au implementat măsuri aproape identice. Nu doar că multe guverne au acționat la unison, acestea au aplicat aceste măsuri desconsiderînd oribilele consecințe ale unei carantine globale.

Luni de zile de suspendare a economiei au distrus baza economică a milioane de familii. La pachet cu distanțarea socială, carantina a produs o masă de oameni incapabili să-și poarte singuri de grijă. Inițial, guvernele au distrus sursele de existență, apoi politicienii s-a proclamat ca salvatori. Cererea de asistență socială nu mai este limitată unor grupuri specifice, ci a devenit o nevoie pentru masele largi.

Altădată războiul era „sănătatea statului”. Acum este frica de boală. Ce ne așteaptă nu se traduce prin confortul unui stat dădacă extins și benevolent, cu venit minim garantat, servicii medicale și educație pentru toți. Carantina și consecințele sale au descris o imagine preliminară a ceea ce urmează: o stare permanentă de frică, control comportamental strict, pierderi masive de locuri de muncă și creșterea dependenței față de stat.

Odată cu măsurile luate în contextul pandemiei de coronavirus s-a realizat un mare pas în resetare economiei globale. Fără rezistență populară, sfîrșitul pandemiei nu va însemna sfîrșitul carantinei și a distanțării sociale. Deocamdată oponenții noii ordini globale a tiraniei digitale au access la media și diverse platforme pentru a se opune. Dar timpul se scurge rapid. Agenții noii ordini globale au simțit sînge. Declararea coronavirusului o pandemie a devenit un pretext convenabil pentru promovarea agendei Marii Resetări. Doar o opoziție masivă poate încetini și opri extinderea puterii tehnocrației tiranice în ascensiune.

Anthony P. Mueller este profesor de economie care predă actualmente în Brazilia.

Articol în original: https://mises.org/wire/lockdowns-great-reset