Statul nu are ce căuta în educație

Oh! Educația! *leșină dramatic*

De câte ori trebuie să avem discuția asta până când toată lumea va înțelege că educația NU este și NU trebuie să fie treaba statului?

Faptul că politicienii și unele partide se feresc de educație, acum, ar trebui să fie dovada faptului că nu le pasă de educație. Și de ce ar trebui să le pese? Ei, se presupune, sunt educați, au consumat deja produsul ăsta. Nu mai au nevoie de el și nu mai este preocuparea lor. Nu ei sunt clientul ci copiii, tinerii și părinții.

Unii mimează că le pasă de educație din poziția de politician fie pentru că nu-și cunosc lungul nasului și au senzația că toată lumea trebuie să joace după viziunea lor asupra lumii, fie pentru că știu că educația e un cașcaval de împărțit și o excelentă unealtă de manipulare (și după cum s-a demonstrat deja, de potențială îndobitocire).

Americanii au pus pâine pe masa familiilor lor, au proiectat mașini și avioane, au pus primul om pe lună, au înființat Mayo Clinic și au dat un Gershwin sau un Gutzon Borglum fără „binecuvântările” unui minister al educației condus de birocrați luminați care să le spună oamenilor ce trebuie să învețe și ce meserii trebuie să își aleagă.

Politicienii de stânga au diseminat ideea că, vezi Doamne, ce se fac copiii din familii sărace fără stat? Ei bine soluții se găsesc așa cum arată acest articol din The Economist.

Statul vrea oameni dependenți. Statul nu vrea ca oamenii să realizeze că se pot descurca. Statul nu vrea ca oamenii să își aducă aminte de spiritul comunitar și caritabil. De faptul că pot ei înșiși să pună mână de la mănă și să construiască o școală, fie ea și una mică sau de faptul că Biserica însăși e implicată în proiecte educaționale.

Iar politicienii de Stânga folosesc educația ca să șteargă acele capitole din istorie care vorbesc despre școlile iezuite, sau cele ale ursulinelor. Spre exemplu prima școală care oferea cursuri gratuite femeilor și negrilor a fost fondată de un ordin de maici (posibil chiar să fi fost ursuline) pe la sfârșitul secolului al XVII-lea undeva în coloniile americane.

Iar despre egalitatea de șanse, am văzut că te preocupă și nu numai pe tine. Discuția e mai largă și e important să o avem dar o să încep cu educația. Pe scurt, egalitatea rezultat este o abominație comunistă. Egalitatea de oportunitate este imposibil de obținut. Pe hârtie și în gura politicienilor ea se „obține” la fiecare ciclu electoral. În realitate ea este o utopie la fel ca Raiul pe Pământ. Niciun stat cu pretenții liberale nu poate să garanteze în practică egalitatea de șanse pentru că asta ar însemna încălcarea în practică a unor libertăți fundamentale.

Un stat poate garanta egalitatea de șanse să zicem la angajarea în sistemul de stat (sub imperativul competenței). Dar el nu poate dicta unui patron pe cine să angajeze. Pentru că patronul respectiv fie că are motive întemeiate sau nu să angajeze pe cineva, a creat firma aia prin munca și sacrificiile lui și are prin urmare dreptul absolut să decidă cu cine se asociază. La fel și o școală privată trebuie să aibă dreptul să aleagă cui oferă serviciile.

Dar mai important este faptul că nivelând oamenii și implicând societatea în scheme de caritate forțată, distrugi exact spiritul comunitar și caritabil din indivizi și comunități. De ce? Pentru că le iei responsabilitatea. Pentru că oamenii de la oraș și de la sat se vor obișnui să creadă că un vecin sărac în necaz, nu mai e problema lor, a comunității sau a Bisericii ci a Statului. „E OK, nu trebuie să mă ocup eu, se ocupă Statul.” Deconectezi astfel oamenii unul de la altul și de la nevoile lor.

Întorcând educația (și nu numai) în sfera privată lași oamenii să se întoarcă către ei înșiși și comunitatea lor. Evident, mai ales într-o țară ca România, recăpătarea spiritului caritabil individual ar lua timp. Dar el există. Se vede în donațiile către oamenii săraci, școli, biserici etc. Și, prin urmare, acest spirit se poate întări și poate fără tăgadă să depășească orice capacitate managerială a Statului chiar dacă pornim de la premiza că toți politicienii sunt niște manageri de bună credință.

Mai mult, dacă ar mai scădea taxele (pe muncă spre exemplu), oamenii ar putea să păstreze mai mulți bani din munca lor iar o parte din acei bani ar fi redirecționați către acte caritabile și propria comunitate.

Pe final rămâne argumentul creștin al liberului arbitru. Oamenii sunt liberi de la Dumnezeu. Ei sunt inclusiv liberi să fie nedrepți, rasiști, misogini, etc. Și știm că lucrurile astea vor fi judecate. Dar a veni tu ca stat să impui oamenilor să fie într-un anume fel este din nou atât ineficient cât și o abominație. Ineficient pentru că bunătatea impusă cu forța e lipsită de valoare. Abominabil pentru că își permite să încalce liberul arbitru.

Aceasta nu este o recesiune – este o închidere forțată de către guvern a sectorului privat

Economiștii și analiștii de pe Wall Street folosesc cuvântul recesiune pentru a descrie scufundarea producției ce se conturează în economia SUA. Vom propune ideea că economiștii, expunând nulitatea caracteristică științei lor eșuate, nu pot cădea de acord nici măcar cu privire la definirea recesiunii.

Neîmpiedicați de lipsa unei definiții, geniile de la Goldman Sachs și din alte părți de pe Wall Street nu sunt constrânse în a prezice sosirea iminentă a unei stări pe care nici nu o pot descrie corect.

Așa cum se întâmplă întotdeauna, oamenii obișnuiți înțeleg situația pe care economiștii nici măcar nu o pot descrie în teorie. Oamenii înțeleg de ce se reduce activitatea în întreprinderile în care lucrează, de ce-și pierd locul de muncă și veniturile. Ei înțeleg reducerea numărului de schimburi și ore lucrate, salariul redus, concedierile, permisiile și șomajul.

Așa cum înțeleg și că sunt forțați să ceară ajutorul guvernului pentru a-și hrăni familiile deși ar fi preferat să se descurce singuri. Oamenii înțeleg incertitudinea și perturbarea, simt frica de a nu-și cunoaște propriul viitor din punct de vedere economic. Recesiunile, ca toate evenimentele economice, sunt resimțite subiectiv în mintea umană, la indivizi, în familii sau în comunități.

Înțelegem de ce recesiunile au loc ciclic (deși, desigur, economiștii nu pot cădea de acord asupra acestui lucru). Creșterea afacerilor, opusul recesiunii, este determinată de economii și de investiții în dezvoltări noi, echipamente noi și mai productive, software nou, drumuri noi, nave mai mari și tot capitalul pe care oamenii îl pun la muncă pentru a produce mai multe bunuri și servicii. Investiția este un pariu, calculat, în timp: dacă o afacere cheltuie acum acești bani pentru producția nouă care va apărea în viitor, ei calculează un profit pozitiv pentru investiția respectivă.

Recesiunile apar atunci când guvernele interferează și denaturează calculul. Ele emit prea multe credite la un preț prea mic, iar calculele de afaceri eșuează. Costul scăzut al creditului intrat în calculul investiției dă un fals pozitiv. Când investiția este efectiv făcută, nu reușește să obțină profitul preconizat. Firmele sunt închise. Locurile de muncă sunt pierdute.

Am putut vedea acest ciclu de multe ori. Modelul de calcul investițional eșuat se poate aplica companiilor dot.com (2000), creditelor ipotecare pentru locuințe (2008) sau unuia sau mai multor altor sectoare. În mod obișnuit, investițiile proaste sunt eliminate rapid și creșterea economică se reia.

Și asta nu e tot. Recesiunea care va veni în 2020, calculată atât de rece și de insensibil în cloud de Goldman Sachs, nu are de fapt aceasta cauză. Suntem pe cale să intrăm într-o perioadă de încetinire a producției – o prăbușire, de fapt – nu pentru că unele întreprinderi și-au calculat greșit investițiile, ci pentru că guvernul a intervenit drastic și fără avertisment pentru a închide toate întreprinderile. Cum au făcut asta? Prin înlăturarea libertăților oamenilor a căror energie și acțiune determină creșterea economică. Guvernul le-a spus să rămână în casă. Nu mergeți la muncă. Nu mergeți la baruri, restaurante și cinematografe. Nu vă duceți copiii la școală. Nu construiți mașini, avioane, computere sau case. Nu oferiți cazare la hoteluri. Nu îndepliniți sarcinile de bază responsabile pentru o economie în creștere, unde toată lumea care lucrează servește tuturor celor care consumă și toți prosperă.

Să lăsăm deoparte pentru moment eroarea monumentală pe care am făcut-o în a permite guvernului să facă acest lucru – să ne îngrădească libertățile economice provocând consecințe atât de dăunătoare. Să încercăm să înțelegem gândirea și motivațiile din spatele acestui val de îngâmfare a guvernanților.

În primul rând, se bazează pe cea mai gravă eroare a guvernului: planificarea centralizată. În ciuda tuturor dovezilor contrare repetate și în ciuda eșecurilor interminabile ale acesteia (ale planificării centralizate), ei cred că pot prezice și schimba direcția viitorului pe baza modelării matematice a naturii umane. Modelele sunt calculate folosind presupunerile experților guvernamentali, obținând astfel o circularitate autoreferențială. Au dreptate pentru că au dreptate.

În cazul de față, experții guvernamentali introduc o gamă largă de presupuneri nedovedite încă, cu privire la incidența coronavirusului, la ratele de infectare și la rata de răspândire între persoane. Ajung astfel la previziuni ale gradului de infectare a populație. Rezultatele modelelor și ale predicții fluctueze puternic, dar sunt alese cazurile cele mai nefavorabile.

Al doilea pas este saltul uriaș de la predicția modelelor teoretice la fantezia că măsuri guvernamentale pot fi întreprinse împotriva oamenilor reali pentru a schimba rezultatele modelului teoretic. Ratele de infectare sunt prea mari? Ordonați oamenilor să își schimbe comportamentul pentru a nu se apropia unul de celălalt decât la maxim 2 metri (o altă presupunere a unui alt model de undeva). Spuneți-le să rămână în casă și să abandoneze toată activitatea economică. Blocați județele. Puneți sub carantină țara.

De ce fac asta? Pentru că pot. Nu au dat de fapt nici un motiv serios. Pentru a salva vieți? Ale cui? De ce acum și nu în sezoanele anterioare de gripă, care sunt mult mai mortale? Pentru a reduce presiunea asupra sectorului sănătății? Găsiți alte modalități de a o face. Care dintre noi a fost întrebat dacă dorește să-și sacrifice traiul în schimbul unei probabilități teoretic reduse de infecție cu COVID-19? Au modele teoretice și au și puterea politică să ne ordone ce să facem. Controlul și puterea asupra indivizilor este singura justificare.

Mai rău, această escaladare a puterii guvernului, care a ajuns la punctul în care ne pot ordona să nu ne părăsim casele și să aplice legea cu arma în mână, se va dovedi ireversibilă. Nu vom putea uita ceea ce ne-au făcut. Această situație va rămâne înregistrată în istorie. Guvernele vor indica această situație pentru a justifica cazuri viitoare, mai rele.

Trebuie să începem să ne împotrivim.

Articolul original pe Institutul Mises.