La despărțirea de un prieten

What have I become?
My sweetest friend
Everyone I know goes away
In the end
And you could have it all
My empire of dirt
I will let you down
I will make you hurt
I wear this crown of thorns
Upon my liar’s chair
Full of broken thoughts
I cannot repair…

Azi l-am condus pe John pe ultimul drum. Sau mai bine zis am încercat să-l conduc, pentru că n-am putut să stau până la capăt, n-am putut să-i privesc chipul făr’ de viață, n-am vrut să-i alterez imaginea, amintirea, pentru că nu pot accepta că nu-l voi mai vedea vreodată.

Mă chinui de vreo două zile să aștern gândurile astea pe hârtie, însă șocul unei asemenea vești a fost peste capacitatea mea de-a gândi coerent. Astăzi însă am hotărât să mă adun și să scriu, pentru că nu puteam să nu-i spun ”Adio” unui om, unui prieten care a însemnat atât de mult pentru mine.

Și totuși cum îti iei adio de la un prieten? Nu știu dacă există un mod sau rețetă perfectă însă eu voi încerca să găsesc o cale. O cale în care precum căpitanul din Ultimul Samurai o să povestesc nu cum a murit ci cum a trăit.

John a fost un om bun, un om care a dăruit prea mult și a primit prea puțin. Casa lui era mereu deschisă și-ti punea tot ce avea pe masă, iar dacă trebuia să înnoptezi în Iași mereu găsea un pat, un loc și pentru tine, dacă era cazul îți ceda ție patul și el dormea pe jos însă nu te-ar fi lăsat vreo clipă afară în frig.

John era un spirit caritabil, tot ce câștiga se ducea pentru rechizite și hainuțe sau pentru alimente pentru copiii și bătrânii din satele defavorizate de lângă Iași.

John era un alturist, la orice oră din zi sau din noapte l-ai fi sunat el era gata să-ți sară în ajutor, ba chiar la un moment dat se înscrisese ca voluntar la SMURD ca să poată ajuta, să se poată implica și mai mult în viața comunității.

John detesta mediocritatea și prostia și era extrem de dezamăgit de societatea în care trăia, asta îl facea adesea să scrie postări pe rețelele sociale extrem de directe și de tăioase care supărau pe mulți, însă vă asigur că nu o făcea cu răutate ci așa credea că poate împinsă societatea spre schimbare.

John avea o cultură generală imensă și o memorie fantastică care te atrageau către discuții și către dezbatere. Acestea erau atuurile principale ce i-au adus o mulțime de prieteni. Pe mine cel puțin așa m-a câștigat de prieten și cumva m-a obligat să-mi diversific cunoștiințele în materie de muzică, film, știinte sau literatură doar ca să-i pot face față.

John a avut de dus și o cruce extrem de grea, una pe care societatea imbecilă în care trăim continuuă să o ignore cu brio deși face ravagii: depresia. Din păcate însă el n-a știut s-o ducă altfel decât singur. Cu toate astea a dus-o până la capăt. Însă nu pot să nu-l remarc și să nu-l admir pe preotul care a ținut astăzi predica de la slujba de îmmormântare și care a ”îndrăznit” să le recomande celor care nu mai văd sau simt că nu mai văd ”luminița de la capătul tunelului” să aibă curajul să ceară ajutorul fie de la familie, preot, psiholog sau oricine altcineva ar putea ajuta. Reiterez și eu acest îndemn.

John a fost precum Faramir prințul din Stăpânul Inelelor: loial, credincios, implicat, însă mereu în umbra lumii, mereu nemulțumit de el și mereu în căutarea unei Ewoyn pe care din păcate n-a avut timp s-o găsească. Însă acolo Sus vreau să cred că în sfârșit a găsit-o, că se odihnește în brațele ei, la umbra coșițelor aurii și că împreună în sfârșit au găsit pacea…

John era un credincios prin definiție, era îndrăgostit de Biserică și de cântul bizantin și-l căuta mereu și-n orice mișcare pe Cristos Dumnezeul și Mântuitorul… asta pentru mine l-a făcut unul din cei mai autentici creștini pe care i-am întâlnit. De fapt în ultima noastră convorbire de pe facebook ”blestemase” societatea românească cu psalmul 108:

Dar Tu, Doamne, fă cu mine milă, pentru numele Tău, că bună este mila Ta.
Izbăveşte-mă, că sărac şi sărman sunt eu şi inima mea s-a tulburat înlăuntrul meu.
Ca umbra ce se înclină m-am trecut; ca bătaia de aripi a lăcustelor tremur.
Genunchii mei au slăbit de post şi trupul meu s-a istovit de lipsa untdelemnului
Şi eu am ajuns lor ocară. M-au văzut şi au clătinat cu capetele lor.
Ajută-mă, Doamne Dumnezeul meu, mântuieşte-mă, după mila Ta,
Şi să cunoască ei că mâna Ta este aceasta şi Tu, Doamne, ai făcut-o pe ea.
Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta. Cei ce se scoală împotriva mea să se ruşineze, iar robul Tău să se veselească.
Să se îmbrace cei ce mă clevetesc pe mine cu ocară şi cu ruşinea lor ca şi cu un veşmânt să se învelească.
Lăuda-voi pe Domnul foarte cu gura mea şi în mijlocul multora Îl voi preaslăvi pe El.

Și poate mai presus de toate John a fost un prieten, prietenul meu, unul din cei mai buni pe care-i poți găsi pe acest pământ. Un prieten care era mereu acolo, și când era bine și când era rău și mai ales când aveai nevoie de el. N-o să uit vreodată zilele și nopțile din pandemie când închis în casă dezbăteam cu el cu zecile de ore pe messenger despre Selena, despre Johnny Cash, despre La Bamba, despre Tom Hardy, despre Tom Ford, despre Reagan sau Papa Ioan Paul al-II-lea, sau La la land sau orice…

Pentru că eram ”fratele” lui și -i placea la nebunie să vorbim, să mă încurajeze…Din păcate eu nu i-am fost pe atât de prieten, pe atât de ”frate” pe cât mi-a fost el mie, pe cât ar fi meritat el și asta mă va urmări mereu.

Doamne Dumnezeule nu pot să cred că vorbesc de John la trecut, de fapt nici nu vreau s-o fac, pentru că el mereu va fi prezent și știu că Într-o Zi ne vom revedea… Însă Comitatul de aici nu i-a mai fost de ajuns și atunci a hotărât să ia o corabie spre Vest, către Valinor, către Câmpiile Nemuririi ca să fie alături de elfi, de Ewoyn și să fie binecuvântat de lumină păcii și a liniștii pe care doar El poate s-o aducă.

Bunul Dumnezeu să-ți dea pace și liniște John iar mamei tale să-i dea putere și alinare ca să treacă peste dor și suferință…

Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…Lay down
Your sweet and weary head
The night is falling
You have come to journey’s end
Sleep now
And dream of the ones who came before
They are calling
From across the distant shore
Why do you weep?
What are these tears upon your face?
Soon you will see
All of your fears will pass away
Safe in my arms
You’re only sleeping
What can you see
On the horizon?
Why do the white gulls call?
Across the sea
A pale moon rises
The ships have come to carry you home…

Torța vie

2 martie 2020. București. O zi călduroasă de primăvară. Soarele când se ascunde după nori, când se arată cu putere.

Mulțimi de copii gălăgioși peste tot, adolescenți care chiulesc de la liceu ca să fumeze în parc, proteste, cozi de mașini, agitație, furie și fericire deopotrivă. Magazine cu rafturi ce stau să se rupă de atâta marfă și mall-uri cu etaj cu mâncare și cinematograf pline ochi.

Peste 2 miloane de oameni, blocuri gri sau, dimpotrivă, clădiri de epocă. Cluburi și librării. Oameni care schimbă mărțisoare veseli. Sudenți cu căști în urechi care navighează pe net, autobuze și metrouri pline. Kafka, Dostoievski și Disney laolaltă. Facebook, Twitter, Insta și Whatsapp și bilete de avion low cost și o lume întreagă la picoarele mele. E realitatea pe care o văd în jurul meu sau pe fereastra biroului. E realitatea din 2 martie 2020 din București, Iași sau Brașov. Nu-i un peisaj de vis dar e un peisaj pe care oamenii au libertatea să-l perfecționeze sau măcar să viseze la asta.

2 martie 1989. Brașov. E o dimineață gri. Cozi la lapte, carne și cam la orice, pâine pe cartelă, magazine goale, foame, frică și lipsă de speranță. Tablouri cu chipul marelui Cârmaci în manuale, instituții și mai peste tot. Securitatea care iți supraveghează toate mișcările și informatori care abia așteaptă să te toarne. Asta e realitatea lui Liviu.

Liviu e electrician la Trustul de Prefabricate Brașov, însă adevărata lui pasiune e pictura. De fapt pictează amatoricește acasă. Însă nu și-a putut transforma pasiunea în meserie pentru că pictura nu se potrivește cu societatea multilateral dezvoltată visată și impusă de Regim. Liviu e căsătorit și are o fetiță. Se urăște în fiecare zi că ele trebuie să traiască într-o lume în care speranța pare să fi murit și-n care Partidul îți hotărăște destinul – o lume în care fericirea e o creație de partid.

În acea dimineață hotărăște că nu mai suportă rutina, lanțurile și mai ales durerea. Ideea îi încolțește puternic în minte, știe că s-a terminat cu rutina, știe că azi e ziua în care lumea îl va auzi. Îl va auzi lumea liberă și lumea liberă va veni să-i elibereze fetele de sub teroare și-l va auzi și Regimul și se va cutremura. Deși e conștient că doar cu doi ani înainte regimul a înăbușit într-un mod brutal și sângeros revolta muncitorilor din orașul lui. Însă asta e dimineață în care Liviu nu se mai teme.

Se pregătește cu atenție, se învoiește la ora ora 9:00 de la serviciu, se duce acasă și își ia costumul de schi și schiurile, își face o pancartă cu scris mare și vizibil, în ghiozdan pune o sticlă de 3 litri de benzină, un cuțit de vânătoare și câteva brichete. Se urcă în Dacia lui și se îndreaptă către pârtia Bradul din Poiana Brașov. E ora 16:00. Își înfige cu ajutorul cuțitului pancarta într-un brad într-un loc în care consideră că poate fi văzută din orice unghi. Pe pancartă e scris:”Stop Morder! Braşov = Auschwitz!”

Își pune schiurile, toarnă benzina pe el, și când e gata să coboare se aprinde cu bricheta, când ajunge la jumătatea pârtiei flăcările ajung la 2 metri jumătate. Douglas Wallace un turist scoțian îl vede și reușeste să-l stingă rapid, un prieten al lui cheamă salvarea care ajunge destul de repede. Liviu e dus la spitalul de urgență din Brașov. Scoțianul nu înțelege imediat semnificația gestului din prima, dar după ce vede pancarta realizează. Câteva ore mai târziu doi securiști bat la ușa doamnei Etelka, soția lui Liviu și-i spun că trebuie să se prezinte la spital și că are legătura cu soțul ei, refuză să-i dea orice altă informație.

Când ajunge la spital o așteptau directorul de la Prefabricate unde lucra Liviu și cumnatul ei, fratele lui Liviu. Doctorul nu știe cum s-o ia și-n cele din urmă îi spune că soțul ei tocmai murise din cauza arsurilor și tot ce-i mai rămâne de la el e o bancnotă de 100 de lei și o verighetă tăiată în două ca să poată fi scoasă de pe deget.

LIVIU CORNEL BABEȘ 10 septembrie 1942 Brașov-2 martie 1989 Brașov.

La îmmormântare au fost sute de oameni, multi dintre ei, necunoscuți. Iar preotul care a oficiat slujba a dat dovadă de ceva curaj făcându-i o slujbă obișnuită și nu una pentru sinucigasi, realizând cu adevărat motivația gestului. Până în seară vestea ajunge și la Radio Europa Liberă. Neculai Constantin Munteanu îl declară erou martir anticomunist și-l compară cu studentul ceh Jan Pallach, care în ianurie 1969 își dă foc în semn de protest față de ocuparea abuzivă a Cehoslovaciei de către URSS în vara lui 1968. Zile în șir îi dedică emisiuni ca să afle întreaga lume despre el. E cel mai vizibil, mai dur și mai disperat gest anticomunist de la Wurbrandt și Calciu Dumitreasa care au vorbit în fața Congresului American despre ororile din România comunistă. Ion Rațiu îi va publica povestea lui Liviu Babeș într-una din revistele pe care le conducea din exil.

9 luni mai târziu. Lungă perioadă de tranzație începe iar românii trebuie să se învețe cu libertatea. Fetele lui Liviu au scăpat din lagăr și au șansa să trăiască într-o lume liberă. În 2007 Liviu Babeș e declarat erou național și cetățean de onoare la Brașovului și o stradă din orașul lui natal a fost numită după el. Cu acea ocazie niște tembeli care locuiau pe strada numită după el s-au apucat să protesteze sub pretextul că trebuie să-și schimbe buletinele.

S-a dovedit că erau niște nostalgici ai vechiului regim, o doamnă spunându-i cu seninătate unui reporter venit la fața locului : ”la ce dracu’ i-o folosit sacrificiul asta, trăim mai bine acu, măcăr atunci ne dădea statul casă și loc de muncă”. Partea proastă e că într-un fel doamna avea dreptate. Sunt 31 ani de la gestul extrem de disperare al lui Liviu Babeș și 95% dintre români nu știu cine e Liviu Babeș și nici nu le pasă. În schimb încă prea mulți dintre români continuă să-l regrete pe marele Cârmaci și defunctul regim, pentru că atunci statul le dădea casă, masă și loc de muncă.

La 31 ani de ani după acel gest, din Liviu Babeș a mai rămas o cruce ruginită pusă la locul faptei de o organizație de revoluționari din Brașov, la începutul anului 1990 și o serie de comemorări triste la care participă o mână de oameni, printre ei și Douglas Wallace, turistul scoțian care a încercat să-l salveze pe Liviu Babeș atunci.

De fiecare dată când vine în România se arată tot mai dezamăgit de poporul român care nu apreociază deloc gestul eroului de la Brașov. Dar mai ales rămân în urma lui o soție și o fiică care deși trăiesc mai bine acum, se simt dezamăgite și scârbite că securiștii și torționarii încă o duc bine, că au căpușat instituții întregi făcând averi și bucurându-se de pensii imense și murind liniștiti în casele lor fără să dea socoteală pentru răul făcut. Și mai ales sunt scârbite pentru că Liviu Babeș nu primește niciun sfert din respectul și recunoștiința de care se bucură Jan Pallach în Cehia. Și cel care scrie rândurile astea e scârbit, pentru că n-am auzit de Liviu Babeș la școală, nu i-am văzut numele în manualele de istorie, n-am auzit de el la Facultatea de Istorie pe care am absolvit-o și n-am auzit prea mulți dintre politicienii noștri vorbind despre el.

De fapt am auzit pentru prima oară de el într-un articol al unuia din cei mai cunoscuți propagandiști români, un articol care se numea ”Nostalgii de porc” și de fapt era despre electricianul TVR care s-a aruncat în plenul Parlamentului în semn de protest față de reducerea pensiei de handicap a fiului său de către guvernul Boc. Și partea cea mai tristă e că avea dreptate autorul în acel articol: nu dăm doi bani pe gestul lui Babeș că nu simțim că ne-a adus ceva practic, dacă de exemplu gestul lui aducea la putere un regim mai bun care să continuie să ne dea casă si loc de muncă probabil că altfel ar fi fost privit Liviu Babeș.

Epilog

Sunt 31 de ani de când Liviu Babeș a ars ca o torță pe pârtia Bradul din Poiana Brașov. Astăzi probabil ca de obicei o să dea TVR-ul o știre scurtă despre o tristă comemorare făcută pe pârtia unde s-a întâmplat totul. Eu însă am simțit nevoia să scriu pe larg povestea lui Liviu Babeș, pentru că fără oameni ca el ziua de 2 martie 2020 pe care am descris-o la începutul articolului n-ar fi posibilă fără el și oameni ca el. Pentru că libertatea nu e un dat, ea e un dar prețios care a fost obținut cu sânge și suferintă și sacrificii. E un dar pentru care vieți s-au pierdut.

Și e foarte important ca tinerele generații care au avut norocul să de a nu trăi teroarea comunistă și mai ales politicienii care au impresia că politica a început așa prin 2016 să înțeleagă cât de prețioasă e această libertate și cât de ușor se poate pierde ea. Acum e la fel de drept că mi-aș fi dorit să nu plătească nimeni un preț așa mare pentru libertate, să nu fi ajuns Liviu Babeș să-și dea foc, să nu suferit așa mult Elizabeta Rizea, Nicolae Steindhart, Richard Wurmbrand sau Iuliu Hossu și să nu moară atâția oameni la Timișoara și București în timpul Revoluției. Din nefericire istoria și realitatea n-a fost așa cum vreau eu.

De aceea am simțit nevoia să scriu azi pentru că Liviu Babeș a fost o torță vie întocmai ca cea ținută în mână de doamna de pe malul Atlanticului, care ne arată nouă românilor că cel mai mare dar, cea mai mare cucerire de după 1990 e libertatea. Libertatea de a fi fericiți, de-a-i face pe alții fericiți și de a face lumea în care trăim mai bună.

De aceea astăzi nu pot decât să-mi exprim omagiile față de familia îndurerată care în acea zi a pierdut un soț și un tată și vreau să-i mulțumesc lui Liviu Babeș pentru că mi-a predat o lecție așa importantă și pentru curajul de a da voce tuturor cel care au suferit pentru că nu erau liberi.

Vă mulțumesc sincer domnule Babeș, Dumnezeu să vă odihnească în pace și vă țină veșnic în libertate și fericire!

Povestea fotbalului meu

IAȘI. Acum vreo doisprezece ani. Eram încă la liceu, abia mă trezisem, deschid televizorul si dinăuntrul ecranului cuvintele prezentatoarei îmi străpung pieptul ca niște săgeți otrăvite, plecase Gâscanul. Nicolae Dobrin, poate cel mai talentat fotbalist român nu mai era realitate, tocmai devinise mit. Și pe mine mă durea și nu știam de ce; nu reușeam să deslușesc dimensiunea tragediei și nici de ce era așa discutată la știri și pe stradă și nici multitudinea de oameni de la înmormântare, pentru că intr-un fel pierderea mi se părea personală. Pur și simplu am rupt Youtube-ul ca să-mi dau seama cine a fost și să nu mai uit vreodată.

București. Acum aproape 3 ani, un noiembrie călduros, am o candelă în mâini si urc treptele tribunei oficiale din Arena Națională. Merg să-mi adio de la unul din fotbaliștii care mi-a făcut ”copilăria mai frumoasă”. Daniel ”Didi” Prodan, stâlpul din apărarea ”Generației de Aur” plecase prea devreme din lumea asta. Un infarct l-a răpus la numai 44 de ani. Câteva zeci de oameni stăteau la coadă să-și ia adio de el, tribuna oficială era plină iar lângă catafalc am recunoscut câteva figuri: Hagi, Popescu, Lupescu,Belodevici, Filipescu, Stelea. N-am putut sta prea mult, durerea familiei mi se părea copleșitoare, la fel și cea a colegilor și cunoscuților, mi s-a făcut rău și am ieșit destul de zdruncinat de acolo. Seara am deschis Youtube-ul și am lăsat vocea lui Țopescu să însoțească meciurile incredibile ale României de la mondialul american și încercam să-l identific pe ”Didi”.

Studioul 5 al Televiziunii, acum mai bine de un an, o cască și un monitor pe o măsuță la intrare, în mijloc un sicriu păzit de doi sodați din regimentul de gardă ”Mihai Viteazul”, pe ecranul uriaș din spate, rulau imagini cu reușitele generației lui Gațu la mondialele de handbal, 10-le Nadiei și imagini din meciurile ”Generației de Aur” de la Mondialul american. Tocmai ”plecase” cea mai importantă voce a sportului românesc, o voce care mereu exprima eleganta, bun simț și profesionalism. Cristian Țopescu își lua adio de la această lume și sute de oameni au venit să-și exprime omagiile, printre ei aceeași ”Generație de Aur” pe care Țopescu a iubit-o si apărat-o deși renunțase să mai comenteze fotbal dupa acel mondial nebun din ’94. La TVR s-au difuzat după mulți ani în prime time meciurile României de la cel mai nebun mondial din istoria naționalei de fotbal: ”bijuteriile” cu Columbia și Argentina și ”tragedia” cu Suedia care în ultimele secunde ne-a văduvit de o semifinală extraordinară cu Brazilia lui Dunga și Romario.

Acum 9 luni, la muncă, o libărie într-o zonă centrală a Bucureștiului, o perioadă mai liniștită, deschid site-ul Gazetei Sporturilor și pe un fundal negru văd un mesaj scris în toate culorile, genunchii mi se înmoaie și părca cerul stătea să cadă. A murit Balaci, a murit ”Minunea blondă”, legenda a devenit mit și încă un cui a fost bătut în sicriul fotbalului românesc. Imagini cu ”Craiova Maxima” rulau peste tot iar ”Oblemnco” stadionul numit dupa un alt coleg a lui Balaci, s-a trasnformat în loc de pelerinaj. Și eu încă odată nu întelegeam de ce era atât de personală pierderea și de ce avea să-mi lipsească atât de mult carisma lui, felul miștocar și o înțelegere a fotbalului cum numai el putea să aibă.

De ce povestesc amintirile triste și depresive pe care poate mulți dintre ni le amintim în diverse moduri și de ce mai ales acum când fotbalul ne-a făcut din nou fericiți din nou? Păi simplu, pentru că în ultimii ani asta a fost atmosfera din fotbalul românesc, una de înmormântare sau mai degrabă de parastas, pentru că te mai uitai ba la meciurile din 94 ale Naționalei, ba la finala Stelei de la Sevilla din ’86 și după aprindeai o lumânare în memoria celui care a fost fotbalul românesc. Imediat după ’90 fotbalul românesc a devenit a lunga și întunecata domnie a lui Mircea Sandu și Mitică Dragomir, timp în care s-a transformat într-o afacere devorată de niște ticăloși care au ajuns în cele urmă să văd cu arată o celulă pe dinăuntru.

Ținem minte cu toții corupția din Divizia A, ticăloșia din arbitraj și valizele cu șpăgi. Iar performanța devenise un accesoriu și un titlu de glorie pentru ticăloșii aștia care-și arogau munca antrenorilor și jucătorilor pentru că nu-i așa băgau bani în echipe, deși destul de mulți din banii proveneau din alte afaceri care de obicei erau susținute de bani publici. Și totuși, paradoxal, după dispariția acestor căpușe, fotbalul românesc lucrurile nu s-au schimbat în bine, ci dimpotrivă fotbalul românesc s-a prăbușit și mai puternic. Sandu și cu Dragomir au fost obligați să abdice între timp și foarte probabil o să vadă și ei cum arată o celulă pe dinăuntru iar echipele noi nu mai au patroni de tipul Sechelariu, Tata Jean, Borcea, Marian Iancu și alții ca ei, doar nea Gigi e singurul care a mai supravețuit.

Și totuși băieții ăștia mai mult sau mai puțin tineri și deștepți au cam băgat fotbalul în faliment, dovadă că baronii fotbalului au avut ceva mai multă viziune decât ei. Asta ar fi aparența, adevărul însă e că pe vremea aia marea majoritate a fotbaliștilor din Divizia A intrau pe principala scenă a fotbalului românesc cu o dorință enormă de performanță, cu o dorință enormă de afirmare și mai ales cu o enormă foame de câștig și după toate astea, dacă se putea, să ajungă să prindă un contract la Real sau la Barça. Și rezultatele s-au văzut iar românii au ajuns să joace pe la mai toate cluburile mari. Spre deosebire de fotbaliștii din prezent, pentru care sportul rege e rampă de deschidere spre parașutele din Centrul Vechi, ceasuri și bolizi de lux și mai ales mulți, mulți bani pe care altfel nu i-ar câștiga nici în 200 de vieți. Uități-vă la Alibec că e dovada vie a ce spun. De asta Divizia A era mișto chiar și așa coruptă iar Liga 1 e o glumă tot mai proastă.

Acesta e contextul în care tristele evenimente relatate de mine la începutul acestei povestiri au fost resimțite ca niște tragedii naționale. Și asta deoarece fotbalul și miturile lui sunt o parte integrantă a istoriei contemporane românești. O parte care stârnește pasiuni multora, chiar și unora ca mine pentru care Dobrin și Balaci înseamnă niște clipulețe pe Youtube și articole în GSP sau Prosport. Țopescu e asociat cu Amânar, Răducan sau Ponor și restul performanțelor din gimnastică iar Didi și Generația de Aur înseamnă mondialul din 98 și victoria superbă în fața Angliei lui Beckham. Dar mai ales dispariția celor 4 personaje erau văzute ca tragedii pentru sportul românesc pentru că părea că nu avem ce să punem în loc.

În condițiile astea ”Regele” Hagi a hotărât, după nenumărate încercări de a convinge Federația să-și schimbe mentalitatea și să facă schimbări în sprijinul fotbaliștilor și implicit al sportului, că e timpul să invesească și să dea ceva înapoi sportului pe care-l iubește și care l-a făcut mare. Și s-a întors în Constanța natală acolo unde Farul e doar un ecou al trecutului care se zbătea în mediocritate, și a creat întâi o academie de fotbal care le-a dat o în primul rând o șansă tuturor copiilor talențați și pasionați și nu în ultimul rând le-a dat o șansă să joace fotbal talentelor fără resurse materiale. Și așa a construit o echipă căreia i-a spus ”Viitorul” , Viitorul Constanța, o echipă care în doar câțiva ani de la înființare a devenit campiona României.

Și nu doar atât, a devenit o punte de lansare, o pepinieră de talente fotbalistice. Și iată că după neumăratele momente de bucurie Hagi oferă țării sale un nou cadou, o nouă generație, o nouă națională, o nouă mentalitate de învingător în fotbalul românesc. Și asta în condițiile în care ”Regele”, de când s-a retras a fost constant înjurat și criticat la el în țară, ba că nu știe să vorbească, ba că e prost, ba că e arogant și cel mai recent pentru că nu i-a păsat prea mult de alegerile europarlamentare. Adevărul e că Turcia l-a respectat mai mult decât propria țară. Însă el și-a făcut treaba și zilele astea le-a închis din nou gura tuturor criticilor și cârcotașilor.

Generația crescută de Hagi e de mai bine de o săptămâmă principalul subiect al șitirilor și ziarelor din România și nu numai. Pușcaș, Coman, Ivan, Cicâldău, Radu, Băluță, Ianis(continuatorul dinastiei Hagi) și restul acestei echipe fantastice au reușit să ne readucă în suflete sentimente pe care acum 25 de ani ni le provocau Hagi, Răducioiu, Dumitrescu și Belodedici.

Conduși de Mirel Rădoi un fotbalist și antrenor care a avut și are aceeași mentalitate de învingător ca și Hagi, băieții ăștia au arătat un fotbal total și o dorință de victorie așa cum de mulți ani n-am mai văzut de mulți ani, și de aceea le-au dat din nou speranță românilor și i-au făcut să iasă în stradă ca-n vremurile bune. Aș vrea să spun mai multe despre băieții aștia minunați de naționala U-21, dar au spus tot ce trebuia alții care se pricep mult mai bine la cuvinte decât mine. Și oricum toată bucuria pe care mi-au provocat-o nu se poate descrie în cuvinte. Însă clar rămân cu golul cu capul a lui Pușcaș din meciul cu Germania, pasa lui Ivan, driblingurile lui Coman și pasele în echer a lui Ianis ca pe vremea Bătrânului, cu paradele lui Radu dar mai ales cu acel Hagi răsărit din nou deasupra numărului 10 și care a fost mereu inima acestei echipe. Și mai e și performanța, cea mai bună din ultimii 30 de ani ai unei echipe naționale și prezența echipei naționale de fotbal la Olimpiadă după 55 de ani.

Așadar nu exagerez cu nimic dacă spun că Gică Hagi e Johan Cruyff al României, un jucător de geniu care a iubit fotbalul total și care s-a transformat într-un antrenor cu viziune care a reușit să creeeze o nouă generație care să schimbe fața ștearsă a fotbalului românesc și să readucă speranța. Și pentru asta îi sunt recunoscător lui și acestei echipe minunatate, dar mai ales pentru că speranța e importantă într-o țara ca a noastră aflată mereu în tranziție și care mereu există impresia că lucrile stagnează și întunericul ne cuprinde și luminița pare tot mai greu de zărit. Noroc că eu nu-s așa pesimist, dar mulți români sunt și orice rază de speranță e importantă pentru ei. De fapt când am început să scriu povestea asta mă gândeam că singurele certudini ale poporului român sunt moartea și fotbalul, și dacă prin o zi bună ”cercetătorii britanici” mă gândesc că nici moartea n-o să mai fie așa certă.

Așa încat nea Burleanu, fiindcă tot stai mata degeaba la Federație, aș vrea să te rog să pui dracu mâna și să-i faci statuia aia lui Hagi, fiindcă a dovedit cu vârf și îndesat c-o merită. Și vreau să te mai rog s-o pui la intrarea pe Arena Națională și lângă sa ea să pui și statuile lui Balaci și Dobrin, ca să țină minte toți băieții ăstia care o să intre de-acum să joace pe acel gazon care a fost călcat și udat cu sudoarea atâtora legende, că fotbalul nu e despre gagicile din Centrul Vechi, nici depre ceasuri și bolizi de lux și nici despre bani, fotbalul e despre a fi cel mai bun, despre a câștiga, despre a ști să pierzi cu onoare și când totuși pierzi să știi că ai dat totul. Și poate că uneori, de fapt de cele mai multe ori, fotbalul este și despre a face milioane de oameni fericiți.

Cât despre suporteri, ei bine pentru noi fotbalul e o poveste, o poveste care, așa cum scrie pe porțile Anfield-ului, ne face să nu ne mai plimbăm singuri niciodată.

HAI ROMÂNIA!!!