Episodul complet în pagina dedicată, în biletul 328 sau în Donors’ Circle
În urmă cu exact 8 ani publicam primul episod din podcast. În acea vreme luam înjurături pentur idei și politici care astăzi sunt centrism de bun simț discutate la Consiliul European chiar joia ce-a trecut. În 2016 era extremism.
Și în urmă cu 8 ani BRICS era o glumă, glumă a rămas și astăzi. Acum 8 ani era controversat să afirmăm că PNL nu e un partid de dreapta. Astăzi e de la sine înțeles că așa stau lucrurile.
Unele lucruri s-au schimbat, dar majoritatea sunt cam la fel ca atunci când am început podcastul, doar că acum le văd mai mulți oameni. Ceea ce e bine.
Un episod filmat în condiții grele și cu mai puține subiecte decât de obicei, însă apreciem că n-a luat nimic semnificativ foc în perioada de absență.
Episodul complet în pagina dedicată, în biletul 315 sau în Donors’ Circle
Suntem în faza pe negocieri a campaniei electorale. Cine se aliază cu cine? Cine pică pe lista cui? Și pe ce loc? Aceste întrebări își găsesc răspunsul săptămânile acestea pe holurile Parlamentului, prin crâșme, pe Zoom/Skype și prin ce alte beciuri se mai întâlnesc politicienii.
Astfel că, majoritatea segmentului intern e fix despre aceste discuții. Pe care, bineînțeles, le judecăm și râdem de ele. Nu de alta dar deocamdată sezonul electoral nu livrează nimic interesant exceptând umorul involuntar.
În segmentul geopolitic discutăm despre ONG-urile care prin coincidență au mereu ceva de comentat la proiecte pe linie de siguranță națională, cea mai nouă declarație a Sultanului, o informație interesantă din trecutul lui Xi Jinping și prima misiune FMI în rusia de la escaladarea războiului.
Ceva mai mult timp îl vom petrece asupra scandalului Tenet Media care arată alte lucruri decât spune CNN (sau traducerile incomplete/eronate din presa din România).
Ah, și nu mai avem voie să zicem Transnistria la Tiraspol 😂
În știri externe intrăm puțintel în campania din Moldova și apoi aprofundăm evoluția politică din Franța și Nemția. În Franța obiectivul principal al lui Macron tocmai a picat iar în Nemția clasa politică riscă să comită o greșeală care va costa mai târziu.
Spre final abordăm conflictele dintre rețeaua X și birocrații autoritari leftiști din toată lumea – cu studiu de caz pe Brazilia și Australia. Concluzia e una mult mai fericită decât părea în urmă cu 2-3 ani. Tot pe final notăm și încă o predicție corectă făcută aici: grifturile pe digitalizare și tehnooptimismele chiar eșuează pe bandă rulantă și nu sunt dorite de aproximativ nimeni atunci când alegerea e liberă.
Presa scrie liber despre violuri și crime Și sărută-n bot partidu’ care Cotizează mai bine
Cheloo
Cu regularitate presa din România face mișto pe bună dreptate de presa rusească pentru cât de hilară este aceasta când vine vorba de discutat un subiect sensibil pentru Kremlin. Ocazional îi mai poți auzi menționând că în presa locală, mai degrabă decât cea națională, mai găsești câte ceva adevărat.
Dar situația din rusia diferă de cea din România doar în privința subiectelor. La noi distincția nu o face Regimul pe față ci o face banul – deseori împins de companii/organizații agreate de Regim. Așa stau lucrurile și când vine vorba de compania RetuRO Sistem Garanție Returnare S.A.
Din start e dificil să afli cum se numește entitatea juridică. Nu de alta dar așa afli că societatea pe acțiuni cu CIF 45721171 are sediul juridic în Pipera și este o societate comercială ca oricare alta. Atâta doar că e obligatoriu să-i fii client. Nu-i mișto? Voi n-ați vrea ca Statul să oblige toți cetățenii să vă dea bani?
Dacă vrei să sapi mai mult, trebuie întâi să te ferești ca-n jocurile video de mormanele de site-uri centrale care doar preiau cu copy/Ciucă toate comunicatele acestei companii ca și cum ar fi știri reale. Și, cam ca-n rusia, dacă vrei să afli ceva real despre acest grift, ai trei opțiuni:
Însă vasta majoritate a concetățenilor noștri nu citesc presa economică și în mod cert nu stă să aplice filtre în motoarele de căutare ca să afle ceva. Astfel de activități sunt pentru scrântiți ca mine.
Ce face însă vasta majoritate a concetățenilor e să înjure pe la colțuri. La propriu. În timp ce stă la cozi imense ca să îndese sticle și cutii în niște aparate fabricate în China și vândute în RSR de către un distribuitor agreat de Regim.
Mai nou, am început să vedem și la noi obiceiuri proaste ca la americani – în care prețul afișat la raft nu e cel de la casă. În vremurile preistorice, adică acum vreo 9 luni, așa ceva era ilegal. Ei bine, încă este ilegal cu excepția SGR. Nu-i mișto? Nu doar că toți cetățenii sunt obligați să fie clienții RetuRo S.A. dar această societate are și exceptare de la jurisprudența privind drepturile consumatorului.
Ba, mai mișto, HG 165/2022 la articolul 6 litera b) impune obligația comerciantului de a nu afișa prețul complet. Textul legal sună în halul felul ăsta:
Comercianții sunt obligați[…]:
b) să indice valoarea garanției distinct de prețul produsului, atât la raft, cât și în documentele fiscale aferente produsului în ambalaj SGR;
Interesant că n-ai voie să faci asta cu TVA (alt grift de stat, mult mai suculent) dar ești obligat să faci asta cu SGR. Stoica are dreptate când zice că ăsta e un grift explicit împotriva IMM-urilor.
Dar nu cu autism legalez voiam să vă enervez azi, ci cu o chestie mult mai practică: Bă nene, da’ nervii și timpul meu cine le plătește?
Aici la Canapea consumăm băuturi acoperite de acest grift. Costurile pentru fiecare podcast au crescut cu 4-5 lei de când și băuturile energizante au fost adăugate la grift. Se adună repede un morman. În ce univers e rezonabil să-mi ceri să stau o oră sau mai mult la coadă afară în soare (sau în ger peste câteva luni)?
Și hai că eu ca eu – că am privilegiul de-a avea o flexibilitate pe care mulți nici n-o pot visa. Dar în ce univers e rezonabil ca bătrânii cu pensii fixe (și deseori mici) să treacă prin acest chin? Ca să ce?
Cum ești griftuit
În practică, cei mai mulți dintre concetățenii noștri își bagă picioarele și aia e. Mai ales după ce află din Hotnews că lucrurile se vor înrăutăți. Ceea ce nu e o surpriză. Acest ”sistem” a fost făcut prost de la bun început și intenționat prost. De unde știu că majoritatea își bagă picioarele? Ne zice oficina Comisiei, Euronews: Doar 10% din ambalajele SGR au fost ”reciclate”. Dar banii au fost luați pentru toate.
Pentru început tu, consumator, dai banul indiferent dacă magazinul de la care cumperi are contract cu SGR sau nu. Nu-mi zi că stai să citești bonul de fiecare dată să vezi dacă e trecut separat cum scrie în HG, că nu te cred.
Mai apoi, ca să-ți recuperezi banul, nu doar că stai la cozi, dar dacă nu locuiești într-un oraș mare, mai dai și bani pe benzină (și aia accizată – deci încă un grift pentru Stat) ca să le transporți tot tu. Și după ce ești bun cetățean mai constați și că o parte din ele nu sunt ”eligibile” pentru că cartof.
Și, ca să fie griftul complet, întrucât aparatele lu’ Pește Prăjit sunt doar în curtea marilor retaileri, aceștia profită de situație și îți bagă pe gât un voucher de-al lor. Și, apropo, nu se ”pupă” nici măcar în interiorul aceluiași lanț. Am prin casă vreo 4 ”vouchere” de la un Carrefour din Cluj care nu sunt acceptate la alt Carrefour din Cluj. Singura soluție pentru mine ar fi să-mi amintesc de unde sunt fiecare și să merg acolo și să solicit preschimbarea voucher-ului în peșin. O să fac asta pentru 3 RON? Nu, căci autobuzul până acolo costă mai mult.
Ah și nicăieri nu îi este explicat cetățeanului în clar că are dreptul să primească bani cash pentru ambalaje. Mă rog, îți este explicat pe avocat.net adică într-un loc unde nu citește nimeni.
Așadar, SGR se prezintă ca un program de Stat (deși e societate comercială) și înlesnește consolidarea pe piață a marilor retaileri care fac pe Dracu’ în patru să nu-ți dea cash niciodată. Și din profitul ăla sunt destui bani să cumperi presa care să ia cu copy/Ponta comunicatele RetuRo S.A. și să inunde spațiul informațional suficient cât să nu găsești ușor știrile reale despre subiect. Digi24 ocazional marchează cu (P) ”știrile” despre SGR dar cam atât.
Cum se face la alții?
În România e de obicei la modă să discuți despre cum se face în țările kivilizate. Mai puțin când vine vorba de SGR. În afară de placa ”așa e civilizat și se face la alții de zeci de ani” nu primești niciun răspuns.
Bine, trecem peste faptul că nu se face la mulți alții de zeci de ani, și acolo unde se face nu e ca-n România. De fapt, mai peste tot poți lăsa ambalajele cam la orice prăvălie. Iar unde sunt aparate, ele sunt ceva mai prietenoase cu nervii și timpul plătitorilor de taxe. Ia uite în Suedia, că tot le plake românilor cu exemple din Scandinavia:
Pentru context, în Suedia sunt două praguri: de o coroană (aprox. 45 de bani) și două coroane (aprox. 87 de bani) pentru ambalaje mai mari. La prețurile din Suedia nu merită să-ți miști hoitul decât dacă ai peste 50 sau chiar peste 100 de ambalaje.
În România e considerat haram însăși ideea de a avea praguri.
În Nemția n-au praguri, dar e €0.25 pe ambalaj. Mult peste dublu față de RSR și există și posibilitatea de-a da ambalaj la schimb – practică chiar încurajată pentru a evita unde este posibil încărcarea bonurilor fiscale și a gestiunii. La noi e explicit descurajat asta pentru că strică griftul.
În Italia nu există așa ceva și nu-și pune nimeni problema să existe prea curând.
În Franța s-a pus problema și s-a rezolvat, nu se poate. A ajutat foarte mult că în Franța autoritățile locale au recunoscut problema: întreaga idee este un lobby al marelui retail și a producătorilor multinaționali de băuturi, zice echivalentul francez al asociației orașelor. Și firește că au dreptate. Fix așa stau lucrurile.
În Olanda și Danemarca sistemul e mai similar cu cel din RSR (cu mențiunea că cel din Olanda are extra retardare și QR-codizare în anumite locuri) însă în aceste două țări numărul de puncte de colectare e mai mare. În Danemarca sunt de vreo 4 ori mai multe decât în România la o populație de (cel puțin) trei ori mai mică.
Mă aștept ca ”evoluția” SGR la noi să ia ce-i mai rău din modelul olandez. Nu există niciun motiv rațional să crezi că vor sta lucrurile altfel. Griftul e prea bun și le e foame și IT-iștilor. Deci numai bun de încă o aplicație – chiar dacă o va folosi aproximativ nimeni (așa cum este cazul și în Olanda).
Ce poți face?
Nimic, în principiu.
Cu ocazia inflației, scumpirea cu 50 de bani nu e chiar o imensă tragedie. Dacă ai nepoți/copii, dă-le de treabă să stea la coadă cu sacii. Deși nici asta nu ar merge. Ce copil mai e mulțumit în 2024 cu 10 lei?
Mai rămâne să lași sacul lângă ghenă (cum fac din ce în ce mai mulți concetățeni) ca să fie preluat de moderatorii care mai fac și ei un bănuț.
De altfel, cam ăsta e singurul lucru pozitiv din tot griftul ăsta: un potențial de venit pentru cei mai săraci membri ai societății care ar vrea totuși să nu se dedea la (prea multă) activitate infracțională.
Eu zic să facem ”garanția” 60 sau 70 de bani și să-i zicem pe față program de asistență socială și să încurajăm cetățenii mai avuți să-și bage picioarele în SGR și să lase sacul de sticle la vedere pentru a fi colectate de moderatori. Ar fi un câștig pentru nervii și timpul majorității și un câștig mai substanțial decât este deja pentru cei mai săraci concetățeni.
Da, știu, sunt un clasist. Dar, serios, e chiar așa rea ideea mea? Nu de alta dar alternativa e să continuăm să pretindem că nu-i nimic în neregulă cu acest grift și prezumția de facto din spatele său că toți suntem fie pensionari fie elevi și avem timp să stăm la cozi zeci de minute (și ocazional ore).
Pro tip: 7 dimineața e singurul moment din zi când nu stai la coadă și nici nu-s blocate/pline aparatele. Moderatorii vin după 8:00 și se duce pe cocar toată șmenozeala pentru tot restul zilei.
Episodul complet în pagina dedicată, în biletul 312 sau în Donors’ Circle
Guvernul a adoptat hotărârea privind calendarul alegerilor, potrivit căreia campania electorală începe la 1 noiembrie. Însă premierul a admis deja că acel termen nu contează ceea ce, în opinia noastră, e un pas înainte. Să tot pretindem că nu e campanie până la 1 noiembrie ar fi obositor.
Prin urmare, fluxul de știri interne este deja dominat de declarații politice – unele interesante, majoritatea plictisitoare și unele cringe de-a dreptul. Ce putem face e să le evităm pe cele plictisitoare. Astfel că ne uităm la campania PSD, USR și AUR întrucât acestea au primit cea mai mare atenție în ultimele două săptămâni.
În alte știri, lobby-ul medical continuă să fie în panică după ce încă un lot de șpăgari eroi au fost săltați de Parchet iar încrederea populației în medici continuă să scadă pe bună dreptate.
În segmentul geopolitic discutăm puțin despre arestarea lui Pavel Durov, accentuarea clovneriei în BRICS dar și degradarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor dintre Armenia și restul (încă) partenerilor din CSTO.
Tot în segmentul geopolitic abordăm și mentalitatea care, istoric, a deprimat sau prevenit unele succese potențiale ale României.
În fine, în știri externe abordăm criza politică de la Sofia ce durează deja de patru ani, noile politici ale guvernului laburist, moartea și de facto a green deal, dilema germană și două știri din SUA care contează mai mult decât li s-a dat credit: O nouă vacă sfântă a „sănătății publice” americane tocmai a căzut iar Mark Zuckerberg tocmai a admis în document oficial admisibil în instanță că „extrema dreaptă” avea de fapt dreptate în totalitate în chestiunea cenzurii.
Episodul complet în pagina dedicată, în biletul 308 sau în Donors’ Circle
În ultimele două săptămâni am putut vedea și în practică ceea ce e postulat dintotdeauna – în speță că susținerea politică are limite.
Cazul SNSPA este în primul rând despre pierderea susținerii politice. Ne putem contrazice asupra motivului care a dus la pierderea susținerii politice, însă asta nu schimbă faptele – decât dacă vreți să credem neironic că între 1995 și 2024 cumva n-a știut absolut nimeni despre activitățile lui Alfred Bulai și Marius Pieleanu. Cine crede așa ceva, este rugat să scrie pe adresa redacției cu o ofertă pentru un pod din Malmö pe care-l avem la vânzare din iunie 2020.
Cazul Pantelimon este la rândul său un exemplu de limite ale susținerii politice. Tagma criminală a doftorimii a supărat nu doar poporul, dar și suficient de multe triburi bugetare concurente încât să slăbească susținerea politică suficient de mult încât să ducă la arestări și panică. Acum rămâne de văzut dacă suficienți oameni vor fi capabili să lucreze cu triburile disidente pentru a livra și mai multe lovituri în cartelul șpăgarilor eroi sau dacă pățim ca-n 2022 când idealiștii au stricat feng shui-ul.
Tot în segmentul intern discutăm despre mafia din DGASPC-uri, scheleții din dulapurile PNL dar și două știri… să le zicem politico-militare care au trecut neobservate.
În segmentul geopolitic discutăm plimbările ZSU prin județul Kursk, provocările politice ale stabilimentului militar din Nemția și mișcările la ordin ale protestelor ”de mediu” cu studiu de caz Serbia și Austria.
În știri externe abordăm noile amendamente la Legea Educației adoptate de Parlamentul de la Sofia, schimbarea cu succes a subiectului de către administrația Milei în discursul public, câte ceva despre revoltele din Marea Britanie și ceva mai mult despre schimbările de politică și policy în ceea ce privește imigrația în Suedia.
With less than 2 months till the Latin American Tour and with three more rounds of elections in my backyard, there’s more pressure on my time than ever. The first two episodes of the Khmer Tour are now out, while in the background I’m working at the next Podcast, all while hunting intra-South-American flights to navigate less than 3 months ago. It’s… crowded.
And amid this, I just got the 200th (?!) message asking when I’ll do X country. So why not explain why and when that will (not) happen? So, without further ado:
The criteria
The following don’t have to be met simultaneously, but at least some will have to be met for me to consider – especially if I’m going to involve y’all.
Accessible and free enough. Some countries are simply inaccessible – like Algeria. The procedure to get in is so much of a headache that it’s simply not worth bothering. Then there are countries that are somewhat accessible but simply not free enough – like Turkmenistan or North Korea. By “free enough” I mean be able to walk around and talk to people. It doesn’t have to be a liberal democracy (I’ve done 4 autocracies in a row in the last 2 years and this year I’ll do a hybrid regime and an underdeveloped dangerous democracy) – but it has to be free enough that I don’t have to ask for approval every 3 minutes.
Tolerable levels ofdanger. Well, this one is subjective. I went to Ukraine several times since the beginning of the war – but it’s Ukraine. A place that I know really well and know how to navigate in any circumstance. Meanwhile, in theory, Iraq these days is less dangerous than Ukraine. But, in practice, I wouldn’t do Iraq today, even though I’d really like to (more on that later).
Past totalitarian experience or present authoritarian experience. Self explanatory – almost all in the last decade fit this one.
Reasonably priced. Of course, this is relative, but resources aren’t infinite either. And that includes time, not just money. For instance, a trip to India may really not be too expensive, but it would require 2 months at the very least. That’s a “price” too steep. Alternatively, I’d have to settle for a casual and common type of thing which would last less but would also defeat the purpose. Every series like this is meant to intentionally go where most don’t (and not just geographically).
Preferably less touristy. Where everyone goes, I don’t want to go. Sometimes that’s unavoidable, but most of the time it’s easy. If one wants touristy stuff, this isn’t the place.
Is or has been in the news recently. Sweden 2020 and Ecuador 2024 fit this one nicely. Sometimes the opportunity arises to go beyond the headlines in a way most can’t or won’t.
Preferably next to a country I’ve never been. Whenever there’s two countries involved, one of them has to be a country that I know and have been to in the past. The reason is simple: Escape route. See 20 tips for solo travelers. This is particularly important for places that are far away from Europe and far away from a friendly embassy. If things go rough, it may be impossible to fly back to Europe on a whim (even if budget is available), but running to the neighboring country is usually possible even in the most dire circumstances. Ideally, I must know the neighboring country to a certain extent.
There are also some smaller ones that may tilt the balance but, by and large, the criteria above is how I make the decision.
And this makes it easy to list what’s possible in the future.
What I hope to be possible soon
Myanmar. The junta there is losing ground in the civil war. I’m seriously hoping to be able to do Myanmar in 2026. It will make for one hell of a series of stories (especially after you hear the Khmer Series). The recent history of Burma/Myanmar is, politically speaking, crazy. In a way that very few other places can compare.
Vietnam. Ideally, in conjunction with Myanmar. Some issues about Vietnam are/will be discussed in the Khmer Series – but the logical conclusion will be getting there. However, I wouldn’t go just to ‘Nam. But ‘Nam as backup while exploring post-junta Myanmar? Sign me up!
Iraq. I was just going to settle for Iraq for 2024 but in August 2023 the security situation went insane again. Quite unfortunate because Baghdad is one of the ancient cities of the world and it’s so full of stories that nobody is telling. Besides, the politics of Iraq is in itself fascinating to study. If things don’t improve by the end of the decade, I’ll probably try some surrogate – like paying for some of the contacts to show up in Türkiye or something. We’ll see what happens.
Ethiopia. I’ve been there several times but exploring Ethiopia more deeply is something I’ve been craving for a long while. And finally, when the opportunity was clear,… a civil war broke out. The security situation right now is still pretty bad. Sure, not extreme, but I don’t have a known country around. Ethiopia is the known country. I was hoping to connect with Djibouti (with the CCP clown train) and maybe dabble a bit into the stories of the Yemeni refugees there. The potential for greatness of such a series is self-evident. Hopefully I live long enough to actually make it.
Senegal. This place is rarely in the news. Mostly because it doesn’t fit the stereotype. Senegal had a profound constitutional crisis last year and throughout the first months of 2024. But, unlike most others in the region, the (previously thought of as) fragile democracy survived. And that is one of the reasons it’s politically interesting here. The bottom-up struggles to keep the balance of power is not the kind of story you expect to hear from West-Africa.
Mali. This was under consideration for 2025 but then Wagner PMC showed up in Mali. And then more Islamist separatists. And then more clusterfuck. So… for now… Mali will have to wait. At least in terms of exploring with a camera.
El Salvador & Guatemala. This will probably be 2026, tbh. El Salvador is in the news for its eccentric but so far really effective president and Guatemala is also a story of a country that cleaned itself up but whose story didn’t shine through the news. They’re well connected to each other and it’s doable.
Argentina. Ideally, I’d do Argentina in 2027 or 2028. After all, the reason people write to me to do Argentina is the Milei administration. Well… in politics the effects are not immediate. It would make for a more comprehensive story (positive or negative – we don’t know yet) if a bit more time passes. Javier Milei has been in power for just 8 months. Let’s give him time before making any pronouncements.
Chile. In the past, Chile had a reputation of being expensive. But… not anymore. The Pinochetian history alone makes it worthwhile, but also the current politics of Chile is full of quirks that the global news barely scratched the surface on. Hopefully this one will be possible – though I admit it’s not a priority.
Indonesia. Almost 12 million people visited Indonesia in 2023. Almost 95% of them went to one single place – Bali. But Indonesia is also the largest Muslim country in the world. 1 in 7 Muslims in the world is Indonesian. As the biggest demographic player in dar al Islam, Indonesia’s recent history is key to understanding where the Islamic civilization is heading towards. And that matters given that it’s the fastest growing religion and will remain so for the rest of the century.
Bosnia. Not a priority, but one day I’ll have to do this. The politics of Bosnia is a level of clownery even most Europeans have no idea of.
What I’d love, but won’t happen
In Romania there is a say: Beautiful country, too bad it’s inhabited/governed. Well… there are quite a few of those in the world.
Iran. That’s a place I won’t explore with a camera as long as the Islamic Republic exists. But should that fall, forget about the lists. I’m in the next flight to Tehran!
Russia. Haven’t been there in a long while. And I doubt I’ll go anytime soon. But if not for the insane federal government, there are several portions of Russia that are in fact beautiful and have great local stories. The area round Lake Baikal would be great to visit without the current regime. Left to their own devices, the people there can be quite lovely. And their stories… oh man… their stories. I could just leave the camera on and chat for a few hours with a few locals over some booze. Without the censorship and fear, such a thing would make for mindblowing videos. Same thing: if the current iteration of russia goes out… I’m heading there.
DPRK. Self-explanatory. If the regime in Pyongyang falls, I’m there soon after. It won’t be cheap, but it will be history. Realistically, I have more chances at doing Russia than DPRK. But let’s hope I’m wrong 🙏🏻
Sudan and South Sudan. The politics of that region is even crazier than Myanmar. But, unlike Myanmar, there’s a slim chance I’ll live long enough for these two to be good enough for visiting.
Venezuela. In fact, if the Maduro regime had fallen this week, I would’ve switched Ecuador for Venezuela right now. That didn’t happen so… Venezuela will have to wait. Still,… doing an immediately post-communist country is something that I hope to live long enough to do. The Chavistas have been in power for about the same amount of time as Ceaușescu so… it’ll be pretty comparable.
What’s unlikely but doable
India. I get a query about India at least 5 times a year. Doing India would require 2 or 3 months. Not only because it’s a huge place, but also because over the years I worked with a lot of fine Indians and if they’d find out I stepped foot in their country and didn’t make contact with them, they’ll be upset. But the cost of doing India right is simply too high and will remain too high for many years to come. Even if all the expenses were to be covered, being on the other side of the planet for 3 months is a hard ask. I’d do it. But… not now.
Brazil. Navigating Brazil is crazily expensive. With the cost of doing 3 weeks in Brazil I can do something bigger, nicer and more profound somewhere else. Including somewhere else in Latin America.
Saudi Arabia. Maybe after 2035 😂. Let’s just leave it at that.
China (PRC). Seriously, stop querying me about this. It ain’t happening. Unless this happens. Though even then I’d be reluctant. Too big of a place.
Of course, I didn’t cover everything but, by and large, that’s the thinking process right now. Of course, all of it could change depending on so many factors – from sudden political change, outbreak (or stopping) of a war and, of course, the opinions of the Donors’ Circle.
So… to honor the title…
O’zbekiston-Tojikiston 2025
The Central Asia Series brought more diverse and far more interesting feedback than I expected. Meanwhile… I ran out of footage for quite a few other stories and facets.
So… since I now know the place, why not finish the story?
The idea is to hit what I missed in Uzbekistan – namely Khiva, Nukus (Karakalpakstan), Andijan and Namangan. The latter two being of interest as the intellectual origin of several Islamist groups, the political point of origin of the Karimov regime and the current focal point of bilateral economic development with… Tadjikistan.
Tadjikistan has gotten in the news lately for allegedly banning the hijab. But… not really. It’s… quite a bit more complicated. Still… to get to videotape in practice what an attempt at Kemalization looks like in a Persian(!) nation… that’s a once in a lifetime opportunity.
Financially, this should be viable fairly easily. Logistically… er… I’ll figure something out, as always. The language barrier will be an issue too. But, by and large, getting back to Central Asia is just good policy at this point, all things considered.
Also, it will be quite relevant to see how the unfolding of Russia’s war will have changed things by next autumn. Not just to test hypotheses/predictions but also to see the effects. I betcha they’ll be noticeable. Especially in the north-east of O’zbekiston and in Dushanbe.
Oh… and Tajikistan may have a new leader by then. Who knows? Maybe I catch the inauguration.
Either way, there’s more stories in these two countries that I haven’t had the chance to tell. And given your feedback, I’ll head out to find ways to tell them.
So… yeah. That’s a rough estimate on what calculations are going on in the background when making such decisions. I’m not complaining. It’s a good problem to have. After all, it will soon be 10 years (!) of the Sofa. That in itself is a good problem to have.
But what I am saying is that every time I’m being asked “when X country/place” the answer is… well… it’s a bit more complicated than that. So I just provided the basics of the process. Hopefully that clears things up a little bit.
So… with that said, I’ll head back to work. In the meantime, please consider supporting the Colombia-Ecuador tour. I’ve gotten all the flights but it’s still in doubt all the objectives on the list are doable, given the current state of the fundraiser. Every dollar counts!
Episodul complet în pagina dedicată, în biletul 302 sau în Donors’ Circle
Am ales un titlu provocator întrucât situația curentă o cere.
Vârfurile de lance ale focărimii anti-Dragnea sunt acum șocate să afle nu doar că tot ce-a vrut Dragnea a sfârșit prin a se întâmpla (ba chiar mai profund decât versiunea sa) dar, colac peste pupăză, zeii de la Comisia Europeană au confirmat că e foarte bine așa și că statul de drepți drept e perfect giugiuc așa cum e. Și în acest context, care mai e rațiunea de-a fi a focărimii? Întreg proiectul început în 2017 a fost șters fără nicio ceremonie chiar de fostul aliat – Comisia Europeană. Now what?
Ba, mai rău, în segmentul extern, arătăm că mai există Dragnea chiar astăzi și prin alte țări. Marea Britanie se pregătește de-o reformă a sistemului penitenciar prin eliberat deținuți în niciun fel diferită de ce-a făcut Dragnea. Iar în Spania guvernul de coaliție PSD-isto-separatist condus de Pedro Sánchez se pregătește de-o reformă a ONG-urilor și a presei cu nimic diferit de ce-a vrut Dragnea sau de ce își dorește Parlamentul de la Tbilisi. Now what?
În alte știri, în sfârșit a ajuns și Regimul la concluzia că alegerile prezidențiale în septembrie reprezenta o idee proastă din toate punctele de vedere – așa că le-au mutat iar exact acolo unde trebuiau să fie oricum. Între timp, deși e vacanță în multe instituții, s-a găsit timp și de prinderea unui pedofil. Însă mai toată lumea tace interesant pe subiect.
În segmentul intern discutăm puțin și despre campania lui Geoană și a lui Simion – în special chibițările.
În geopolitică discutăm despre coridorul de mijloc – sau altfel spus cea mai importantă știre din geopolitică pentru România din 2024, o știre care a apărut aproximativ nicăieri.
Tot în segmentul geopolitic discutăm despre aprofundarea cooperării cu Ungaria, opinia publică din Ucraina, lipsa de legitimitate a UNRWA, putinismul ecoterorist al Green Peace România, dar și o interpretare mai realistă (sau măcar mai puțin exaltată) a ceea ce ar putea însemna o președinție Trump pentru NATO începând cu ianuarie 2025.
Și, în fine, în știri externe discutăm mersul proceselor împotriva Comisiei Europene în dosarul COVID, schimbările de atitudine în Nemția în ceea ce privește islamismul și, desigur, clovneria generală din politica partenerului strategic.
Un episod mai relaxat, în linie cu toată presa care-i predominant în vacanță.
Una dintre cele mai frumoase povești din postcomunism, cea a renașterii Corvinului, și-a consumat aseară încă un episod – cu divizionara secundă trimițând acasă vicecampioana și deținătoarea Cupei Ungariei.
Drept comparație, imaginați-vă cum ar fi fost ca FCSB Steaua să aibă probleme cu AC Virtus, campioana la zi din San Marino. Pe hârtie cam așa părea diferența între Corvinul Hunedoara și Paksi. Dar, așa cum am tot învățat în ultimii doi ani, hârtia mai poate fi și igienică și folosită pe-o parte și deci greșită.
”Paksi, care este cunoscută drept o echipă cu entuziasm și conștientă de valoarea ei, dar și de limitările ei, a dat impresia că a fost umilită, ceea ce nu este bine pentru nimeni, cu atât mai mult pentru Paksi.
Dar să fac imaginea umilinței și mai accentuată, victoria Corvinului este pusă pe un piedestal de către români, ca un simbol al superiorității față de fotbalul maghiar.
În ultima decadă și jumătate, ’fotbalul Orban’, așa cum este numit, a născut frustrări în rândul românilor.
Pe lângă rezultatele echipei naționale a Ungariei, academiile de copii și juniori au devenit un motiv de invidie pentru fotbalul românesc, pentru că ei sunt la ani lumină în urmă.
Mi se pare că după 0-4 nu mai este cale de întoarce, nu mai avem nimic de pierdut, dar trebuie să demonstrăm în meciul retur că al doilea loc din prima ligă a Ungariei și câștigătoarea Cupei Ungariei poate învinge cea mai bună echipă din al doilea eșalon al României oriunde în condiții normale.
Aș spune că acesta este un lucru obligatoriu pentru Paksi, având în vedere că echipa care pierde este condamnată la suferință.
Trecem peste greșeala factuală că deținătoarea Cupei României nu este ”cea mai bună echipă din al doilea eșalon al României” ci doar numărul doi. Jurnaliștii sunt foarte deștepți și adepți la a transmite informație verificată și în Baszdmegország, nu doar în România.
Însă, jurnalistul maghiar are parțial dreptate: Sigur și precis o parte dintre concetățenii noștri chiar au pus botul la spoiala FIDESZ-KDNP în ceea ce privește fotbalul. Unora le-a mai trecut (după ce rezultatele nu au confirmat), dar multora încă nu le-a trecut. Cu cea din urmă categorie am o problemă.
Nemzeti Sport menționează rezultatele echipei naționale a Ungariei. Okay, și cum stăm în ultimii 2 ani? Păi stăm cam așa:
Ungaria: Și-a câștigat grupa de calificare însă cu mult noroc. Printre altele a făcut 2-2 cu Lituania după ce au fost conduși cu 2-0 (cine-i Lituania în fotbal?) și 2-2 cu Bulgaria obținut cu noroc că și-au băgat-o bulgarii singuri în poartă în minutul 90+7. Optsprezece puncte, golaveraj +9. La turneul final au plecat acasă cu 3 puncte și două goluri marcate.
România: Și-a câștigat grupa de calificare având noroc o singură dată, dar cu Elveția (totuși sfert-finalistă anul ăsta). 22 de puncte, golaveraj +11. La turneul final și-au câștigat din nou grupa și au fost eliminați de Olanda, terminând totuși turneul mai sus decât Ungaria.
Mai zice jurnalistul de academii. Păi în 2021 cele mai bune academii din Ungaria și cele mai bune din România s-au duelat pe teren. A câștigat România.
Da, a existat cândva Ferenc Puskás dar, mai în glumă, mai în serios, Ungaria n-a mai bătut România din 1981. Și nici nu încape îndoială că va mai trece ceva apă și pe Dunăre și pe Tisa până se va mai întâmpla din nou.
Iar astăzi, locul 2 din divizia B din România merge mai departe în Europa League în dauna vicecampioanei Ungariei. Să discuți astăzi despre cine e la ani lumină în urma cui nu se poate decât într-un singur fel: România îi este superioară Ungariei. Ăsta e adevărul. Și rezultatele, pe teren, o confirmă, cu consecvență, de ani de zile.
Sigur, asta nu înseamnă că Ungaria e chiar nimeni – însă în fotbalul lor, ca și în economia lor, atunci când e comparat cu România, ies totuși mai jos.
Și în economie, ”experții” guvernamentali din Ungaria nu izbutesc să pricepă cum i-a depășit România fără să aibă un masterplan guvernmanetal. Și oricât le-ai spune că fix de-asta s-a-ntâmplat, nu vor să priceapă și basta. Mă rog, unii au priceput – dar șocul încă nu le-a trecut. Și în fotbal, ca și în economie, dacă lași oamenii în pace ai mai multe șanse să scoți rezultate.
În Ungaria există Scorniceștiul lor – Felcsút. Situat în mijlocul nicăieriului pe stânga cum ieși din Budapesta către Tatabánya. Unde? Exact!
Felcsút e literalmente curtea din spate a casei lui Orbán (de unde și comparația cu Scorniceștiul). Echipa locală e încă în B (n-au adus-o chiar cu forța în prima divizie, dar e timp). Și tot acolo e sediul Puskás Akadémia FC, teoretic cea mai puternică academie de fotbal a Ungariei (și, dacă credem presa maghiară, sursă de frustrări pentru români).
Desigur, faptul că exact zero jucători prolifici maghiari au răsărit de-acolo în 10 ani e mai puțin important. Faptul că academia nu e profitabilă (spre deosbire de CS Ardealul sau Academia Hagi) iarăși nu e important. Ce e important, pentru fanii acestui ”model” esențialmente ceaușist e că s-a făcut ceva.
Da mă, s-a făcut ceva. Dar cu ce rezultate și la ce cost?
Felcsút – pământ israelian
Ceva amuzant și memabil totuși a ieșit din toată treaba asta.
Stadionul din Felcsút a ajuns de facto baza sportivă a federației israeliene de fotbal și locul de desfășurare a meciurilor de ”acasă” ale selecționatelor Israelului.
Și mai amuzant, în ultima vreme, Israelul își dispută și unele meciuri ”în deplasare” tot la Felcsút pentru că, vedeți dumneavoastră, în civilizația occidentală, cum ar fi în Belgia de exemplu, un meci cu Israelul e considerat prea periculos din punct de vedere politic.
Ungaria a ajuns „acasă” și pentru echipele de club. Pe 31 iulie Steaua va înfrunta Maccabi Tel Aviv la Budapesta. Dacă nu aveam deja alte planuri, neironic mă duceam la meci. Am văzut Hapoel Tel Aviv la Cluj acum 11 ani, cu Pandurii Târgu Jiu jucând ”acasă” la Cluj (și atunci tot din rațiuni de regulamente imbecile).
Din punctul ăsta de vedere, putem înțelege de ce ”modelul” Orbán nu e luat chiar la perpulis în mod universal. De bine de rău ”modelul” ăsta a mai dus echipa pe la un turneu final, a făcut uitate momentele în care pierdeau cu Andorra și, așa extremist cum e, tot nu s-a scufundat în ură irațională și dileală așa cum s-a tot întâmplat în Occidentul ”civilizat” și progresist.
Fanii maghiari mai strigă ”Polska” sau nasoale despre români – dar nu mai reprezintă de ani buni un risc de securitate și de terorism doar pentru că joacă Israelul.
Dar, ghici ce? Și la asta stă cel puțin la fel de bine și România. La urma urmei, suporterii români au fost remarcați de toată planeta pentru comportamentul exemplar la Euro2024. Suporterii maghiari n-au fost nici măcar un afterthought. Sau utógondolat, cum ar veni în graiul lui Petőfi Sándor.
Nu chiar concluzie
Ziceam după finala Oțelul-Corvinul că orice punct scos de hunedoreni va fi un bonus. Faptul că au trecut de primul tur, de o manieră categorică, de vicecampioana Ungariei e mai mult decât un bonus.
Nu e doar o confirmare a superiorității fotbalului românesc (aia era clară oricum cel puțin din 2019), dar o confirmare a faptului că munca și dedicarea plac Măriei Sale Fotbalul. Și e o confirmare că 4-0 cu CFR Cluj n-a fost nici aia întâmplare.
Acum urmează Hrvatski nogometni klub Rijeka, vicecampioana Croației – o formație de un calibru net superior față de formația maghiară eliminată aseară.
Cu astea spuse, și fotbalul croat e în declin. Iar noi, ca români, avem ceva de împărțit și cu ei încă de pe vremea lui Davor Šuker. Atacantul Corvinului, Andrei Herghelegiu, e suficient de în vârstă să-și aducă aminte și de ce. La fel și antrenorul Florin Maxim.
Nu spun că HNK Rijeka e slabă (că nu e). Și nici că formația hunedoreană e vreo super-forță. Dar spun că există un argument în favoarea Corvinului: Ei n-au nimic de pierdut.
HNK Rijeka riscă probleme juridico-financiare dacă ia bătaie. Bugetul lor e strâns legat de participările în cupele europene. La Corvinul e bine oricum. Un alt avantaj dat de faptul că finanțele și administrarea clubului sunt în localitate – nu într-un hedge-fund iz pičku materinu, cum s-ar zice la Rijeka.
Corvinul nu poate juca în Liga I pentru că procedura legală a fost prea scurtă și pentru că niște dilii de la Ligă au interpretat cu maximum de rea credință legislația privind forma de organizare.
Între timp, adversara Rijeka e deținută pe față de un om Regimului și de un italiano-nigerian extra-dubios. Croații sunt catolici – dar cumva, iată, tot noi ajungem mai catolici decât Papa.
Aici mai avem de lucrat. Rezultatele ușor-ușor au început să vină, slava bogu. Dar încă nu suntem și conștienți de cum ar trebui să ne raportăm la ele. După ce învățăm asta, poate dup-aia începem să ne comportăm și în fotbal ca-n geopolitică – drept ăia cei mai puternici din regiune.
Nu de alta dar ar cam fi cazul să discutăm și despre o reformă a sistemului de coeficienți. Dar mă rog, despre asta, altădată.
Am apucat în sfârșit să văd documentarul În inima naționalei. Nefiind abonat la Netflix e nițel mai greu dar Internetul e mare și cu răbdare și cu vrere faci din aguridă miere, un proverb arăbesc din care ar trebui să învățăm mai des.
Scriam în decembrie 2022 despre performanța Marocului de-a elimina pe rând Belgia, Spania și Portugalia, cam așa:
Echipa națională a Marocului nu a venit în Qatar cu statutul de mare favorită. Ci a venit să joace și să arate că măcar a muncit, și-a făcut temele și n-a venit să fie victimă – ci să fie demni, conștienți fiind și de limitele lor.[…]
Marocanii au arătat o tărie de caracter fantastică (apropo – și de la ei am putea învățat ceva noi românii, în fotbal mai ales). Susținuți de o galerie numeroasă și pătimașă – care nu renunță în nicio clipă; și apoi sărbătoriți în stradă de uriașa diasporă marocană (așa, cam ca noi în 1998 sau 2000), formația africană a predat o lecție de fotbal ce părea dispărut de 15 ani deja: fotbalul care îmbină perfect demnitatea, fair-play-ul în doze rezonabile (….), adaptarea la adversar (Maroc nu putea să joace 3-4-3 cu Portugalia – asta pentru cei care se plâng că meciul a fost urât) și, foarte important, momentul de inspirație.[…]
Victoria Marocului este o victorie a bunului simț, a smereniei, a lucrului bine făcut (da!) împotriva marketing-ului, figurilor în cap, gelului în păr și a imaginii fără de substanță.
Documentarul produs de FRF începe povestea cu 6 luni înainte de rândurile de mai sus, dar cu același sentiment pe care-l exprimam și eu: Bă nene, da’ noi chiar nu putem?
La 14 iunie 2022 naționala României lua un 0-3 fără drept de apel acasă de la Muntenegru. Că luase 3 de la Stefan Mugoša (cine?!?!) era o problemă. Dar faptul că naționala lui Edi Iordănescu nu trecuse mijlocul terenului în principiu deloc 90-și-ceva de minute era problema și mai mare. Documentarul prezintă corect atitudinea presarilor care, la acel moment, reflecta în mod onest și atitudinea suporterilor.
Mă rog, sunt intercalate și opinii neavizate de la ciudați siniștri precum Florin Negruțiu care nu rata nici atunci vreun moment de-a insulta România ca țară. Acela de fapt era un indiciu că echipa națională era pe drumul cel bun. Dacă te insultă Negruțiu, e foarte probabil că faci ceva bine.
Sunt însă puse frumos cadre din talk-show-uri care întreabă de cât timp mai are nevoie Iordănescu? ”E deja de 6 luni și ne bate oricine” suna sloganul. Și, ce e mai rău încă nu venise. Luasem bătaie de două ori în 10 zile de la Muntenegru și luasem bătaie și de la Bosnia – dar urma să ne facem de râs cu Finlanda în septembrie. Finlanda nu ne-a bătut niciodată, dar cu Edi pe bancă ne-a condus mult și norocul a făcut totuși să nu se termine 0-1 și să le dea finlandezilor motiv de ieșit în stradă. Că ar fi ieșit, să ne-nțelegem. Se putea termina și 3-1 pentru noi, dar nu s-a terminat. Norocul a fost totuși cu ei.
Terminam pe ultimul loc în Liga Națiunilor retrogradând în Liga C.
Dacă-i spuneai oricui atunci că naționala cu Edi Iordănescu o să ne scoată în stradă în exact doi ani ți-ar fi spus că ești nebun. Și, știi ce? Documentarul ăsta arată că Edi chiar nu e integral cu toate țiglele pe casă. Și ăsta e un lucru bun. Că să te joci de-a sportul ăsta la nivelul ăla chiar necesită o doză de scrânteală.
Dacă-i spuneai oricui atunci că România în 2023 va termina pe primul loc grupa cu a treia cea mai bună defensivă din Europa, iar apoi își va câștiga grupa de campionat european și va întâlni Olanda care vine de pe trei cam gâfâind, ți s-ar fi propus o internare voluntară la Socola. Și pe bună dreptate.
La finalul lui 2022 echipa națională arăta îngrozitor, juca prost și nu dădea speranțe nimănui. Cu excepția lui Edi care exaspera pe toată lumea cu același discurs: ”E bine. Forța grupului crește. Vom fi la Euro. Răbdare și tutun” – mă rog, ultima parte am pus-o de la mine. Și retrospectiv, cu istoria deja scrisă, tot pare nebunie. Singurul argument era dat chiar de meciul cu Finlanda unde echipa a refuzat să renunțe. Așa gloabe, dar au tras de ei măcar de rușine. Cum %$@# să te bată Finlanda? Dă-o naibii de treabă!
Nu vreau să povestesc documentarul, dar insist că reprezintă o dovadă în plus că norocul (sau ”șansa” cum se zice mai nou în clișeele comentatorilor sportivi) ți-l mai și faci. Și ține cu cei puternici.
Edi Iordănescu a fost nimeni în fotbal. Opt meciuri la FC Vaslui în 2004 e maximul său de performanță. A promovat în Divizia A cu FC Vaslui. Ca antrenor a fost mai prolific dar, în România nu ține nimeni manager ani de zile pentru construcție. Ești la fel de bun ca ultimul rezultat. Scandarea ”Demisia!” este aproape la fel de comună pe un stadion precum m#&e.
Însă la echipa națională Edi a adunat un grup similar cu el. Cu jucători care nu spun mare lucru dar care au doza aia de nebunie necesară pentru genul ăsta de echipe (precum Maroc în 2022 și România în 2024).
Radu Drăgușin încă juca în spatele blocului în esență acum 3 ani. Andrei Rațiu, poreclit ”Sonic” de către o presă cu prea mulți oameni ciudați, joacă la Rayo Vallecano – un fel de Juventus București, mai în glumă, mai în serios. Florin Niță a făcut carieră la Concordia Chiajna și la 37 de ani fotbaliștii se retrag, nu cară o națională de muncitori. Mihăilă nici nu era apt de joc acum 3 ani după ce jucase la Craiova. Și tot așa. Practic, niciunul din jucătorii naționalei României, poate cu excepția lui Nicolae Stanciu, nu spune mare lucru pe hârtie.
Și aici ne lămurește documentarul FRF-ului. A venit Edi și a șters pe jos cu hârtia. Fotbalul e 99% transpirație (apud Gheorghe Hagi) și, inspirându-se nițel de la taică-su, a insistat că adversarul are tot două picioare și, dacă nu-i ești egal, atunci tragi de două ori mai tare până te ții de el. Un mod literalmente dureros de abordare (după cum o recunosc jucătorii în interviuri) dar care are avantajul că merge dacă te ții de el.
Discursurile din vestiar sunt fenomenale și e prima dată când vedem așa ceva. S-au mai dat la Replay imagini din culisele naționalei din anii ’90, dar niciodată editate bine și multe oricum sunt fără sunet.
”Am uitat să ne bucurăm”
După victoria cu Israel din Ungaria, asta a zis Edward Iordănescu în vestiar. Și avea dreptate. Și încă are dreptate.
Limita documentarului este dată exact de faptul că se termină prea brusc. Cătălin Tolontan, amintind de vremurile de mult apuse când scria comentariu sportiv de calitate, zicea zilele trecute că naționalei ăsteia i s-a publicat autobiografia înainte ca ea să-și trăiască biografia sportivă.
Remarcam la 1 mai liniștea totală din spațiul public despre apropierea turneului final comparând cu atitudinea din 2000. N-am greșit să compar cu 2000 (performanța e identică dacă-i până-ntr-acolo) dar mă bucur că am nimerit-o cu asta:
Vestea bună e că poporul oricând ne poate surprinde plăcut (cum a tot făcut-o în ultimii cinci ani). Vestea proastă e că va deveni mai greu să ne prindem căci spațiul public ”mainstream” nu mai are deloc legătură cu nimic. E drept că și asta poate fi o veste bună – mai mulți „jurnaliști” concediați.
Anticipam că turneul e accesibil românilor, dar n-aș fi anticipat că jucăm ”acasă” de facto două din trei meciuri. Meciul cu Slovacia l-am jucat pe un stadion care e o versiune mai mică nițel a Arenei Naționale din București. Mai ”acasă” de-atât nici nu se putea. Și foarte probabil și cu Olanda vom juca ”acasă”.
În 2022 admiram inimoasa galerie a Marocului care nu renunța niciodată și speram că poate într-o zi vom învăța și noi. Ei uite că am învățat. Oarecum. Căci undeva pe drum am pierdut entuziasm.
Am ieșit în stradă, așa cum am promis, după calificare. Nu mai ieșisem din 1998. Am zis să iau camera cu mine că poate merită. Ei bine… n-a prea meritat. A fost… așa cum se zice pe Internet, low energy. O bucurie pentru Miliție (aproximativ zero incidente, dacă nu numărăm cele 3 petarde), dar o imensă tristețe pentru subsemnatul.
Săream noi, boșorogii cum ar veni, mai tare decât săreau kindării care nu erau născuți la ultima ieșire din grupe a României. Aș nota însă o nuanță: Kindării de 14 ani săreau cum săream și eu. Ăia de 24 de ani, care erau în uter sau încă scrisoare de dragoste când Ganea trimitea Anglia acasă, nu prea păreau în stare să sară. Și nu din motive fizice, ci mentale. Poate un antrenament cu Edi le-ar fi de folos. Nici măcar nu sunt sigur că glumesc.
Am ”recuperat” numerele. Stadioanele nu se mai golesc ci se tot umplu de 2-3 ani. Ușor-ușor se ”recuperează” și rezultatele pentru echipa națională. Așa șontâc-șontâc, cu ceva noroc, cu ”cultura semințelor” cum ne insultă țăranii ăia de la Digi24, mai cu ”atâta s-a putut” (apud Niță după meciul cu Belgia) dar, la sfârșitul zilei, chiar nu poți nega niște lucruri.
Ce ne lipsește încă e entuziasmul de-acum 24 de ani. Olanda nu-și toarnă cenușă-n cap că au terminat pe 3 iar în Italia e sărbătoare după o calificare norocoasă și la limită. Nu mai zic ce sărbătoare e în Georgia unde singura timorare e că ei chiar nu știu cum să se bucure. N-au fost niciodată la un campionat european iar la prima participare l-au bătut pe Ronaldo. Acolo nu cobește nimeni că Portugalia era deja calificată, că câr, că mâr.
La noi încă se cobește. Prea mulți dintre concetățeni perpetuează astăzi mai mult complex de inferioritate decât în 2000, când era mai justificat.
Acum 25 de ani Vlad Irimia (Tataee) nu era chemat acasă la ora 22:00 și zicea așa:
Îmi dau speranță copiii, mulțumesc Lui Dumnezeu Fără puștanii care râd zi de zi ar fi mai greu Îi am pe Hagi cu ai lui, mă ridică la cer
Am tot ce vreau aici, asta mă face să sper
Dacă tu crezi că ești mai bun ca noi, jos pălăria
N-am nimic de pierdut, sunt român în România.
Asta e atitudinea pe care trebuie s-o regăsim. Am făcut deja partea grea, sau care părea grea. Dar încă nu suntem acolo.
Iar cine întreabă ce legătură are asta cu fotbalul sau cu documentarul FRF-ului, probabil e USR-ist sau mă-sa-i Mark Rutte și tac’su Virgil van Dijk.
O regăsire a atitudinii normale prin fotbal are consecințe socio-culturale durabile. Mai pe românește: arată-mi atitudinea suporterilor de fotbal din orice țară și-ți ”nimeresc” predicții culturale 90% din timp despre țara aia.
Însă și Edi și noi trebuie să învățăm să spunem mai des: Bă, știi ce? Nu ești mă mai cu patru ouă!
Și trebuie, cu orice preț, să învățăm să nu mai prezumăm că toți îs de treabă cu noi. Și să învățăm să ne asumăm și succesele pe bune. Ce, credeți că are cineva procese de conștiință în Danemarca sau Suedia că au trimis Italia acasă? Nici pomeneală! Numai la noi e cu ”am câștigat grupa, dar, criteriile, dracu, lacu, morți, răniți….”
Nu frate! Nu așa!
România a câștigat două grupe la rând, are un grup de suporteri minunați care face cinste țării și cine are de dat nas în nas cu noi (ca oameni, nu doar la fotbal!) trebuie să reînvețe să fie nițel ud la buci. De ce? Că nu știi de unde scoatem un iepure din joben și toate calculele tale se duc în Karaganda.
Dar despre legătura dintre fotbal și ideologie, poate altădată. După turneu, cu siguranță.
Batem Olanda? Habar n-am. Nici în 2007 nu spera nimeni. De fapt, chiar asta sper: Să batem Olanda cu 1-0 gol în minutul 120+2 dintr-un penalty care n-a fost. Sau dintr-un autogol stupid. Cu cât mai norocos cu-atât mai bine. Și dacă-i autogol să lansăm dup-aia intenționat un zvon ridicol c-a fost blat. De ce? Pentru că putem, de-aia.
Trebuie, cu orice preț, să începem să învățăm să răspundem cu aceeași monedă. Nu suntem nimeni în drum – ci suntem cea mai bogată și cea mai puternică țară din regiunea noastră. E timpul să începem să ne comportăm ca atare. Nu se poate să ne tot comportăm parc-am fi Kosovo veniți cu pălăria-n mână.
Și dacă ne bate Olanda, ce? Ne-au mai bătut, aia e. Atâta s-a putut. Polonia n-a făcut înmormântare după ce i-a bătut Olanda. Nici SUA în 2022.
Spuneam că facem nuntă la victorie și înmormântare la înfrângere. Aici mai avem de lucrat. Pas cu pas, până la urmă, ne iese. O să fie bine.
Între timp, e simplu: Cine nu sare mă-sa-i Mark Rutte.
Episodul complet în pagina dedicată, în biletul 293 sau în Donors’ Circle
Și… am fost la vot. Electoratul românesc a fost iarăși disciplinat și moderat, ca-ntotdeauna, supărând mereu doar extremiștii – tura asta USR fiind în acest rol, unde pe vremuri era Vadim. Și, poate mai important, a început Campionatul European și a început senzațional pentru echipa României – ceea ce a eclipsat toate zbaterile Vadimilor din politică.
Luăm pe rând fiecare partid și candidat peste prag, și comentăm ce înseamnă rezultatele pentru ei. Apoi intrăm puțin și în nerăbdarea electoratului privind opțiunile la prezidențiale – o nerăbdare din ce în ce mai justificată întrucât mai sunt mai puțin de 3 luni până la primul tur (presupunând că nu vor fi mutate din nou).
Spre finalul segmentului public discutăm despre partidele localiste și câteva trenduri noi în educație prezise cu ani în urmă dar care, ca de obicei, reprezintă o surpriză când chiar se întâmplă.
În segmentul geopolitic discutăm despre starea economiei rusiei, anunțul oficial din Armenia prezis de noi cu aproape un an în urmă, schimbările la vârful diplomației UE dar și o confirmare dincolo de orice îndoială a unor speculații făcute în timpul bătăliei pentru Bahmut.
În știri externe discutăm pe larg clovneria din politica franceză și italiană, dar și primul succes legislativ al lui Javier Milei în Argentina. În plus, arătăm și un exemplu de suveranism pe bune de care am avea nevoie și în România.
Un episod mai scurt, filmat în mijlocul săptămânii, o situație care probabil se va mai repeta de vreo câteva ori până la finalul lui 2024.
