2 martie 2020. București. O zi călduroasă de primăvară. Soarele când se ascunde după nori, când se arată cu putere.
Mulțimi de copii gălăgioși peste tot, adolescenți care chiulesc de la liceu ca să fumeze în parc, proteste, cozi de mașini, agitație, furie și fericire deopotrivă. Magazine cu rafturi ce stau să se rupă de atâta marfă și mall-uri cu etaj cu mâncare și cinematograf pline ochi.
Peste 2 miloane de oameni, blocuri gri sau, dimpotrivă, clădiri de epocă. Cluburi și librării. Oameni care schimbă mărțisoare veseli. Sudenți cu căști în urechi care navighează pe net, autobuze și metrouri pline. Kafka, Dostoievski și Disney laolaltă. Facebook, Twitter, Insta și Whatsapp și bilete de avion low cost și o lume întreagă la picoarele mele. E realitatea pe care o văd în jurul meu sau pe fereastra biroului. E realitatea din 2 martie 2020 din București, Iași sau Brașov. Nu-i un peisaj de vis dar e un peisaj pe care oamenii au libertatea să-l perfecționeze sau măcar să viseze la asta.
2 martie 1989. Brașov. E o dimineață gri. Cozi la lapte, carne și cam la orice, pâine pe cartelă, magazine goale, foame, frică și lipsă de speranță. Tablouri cu chipul marelui Cârmaci în manuale, instituții și mai peste tot. Securitatea care iți supraveghează toate mișcările și informatori care abia așteaptă să te toarne. Asta e realitatea lui Liviu.
Liviu e electrician la Trustul de Prefabricate Brașov, însă adevărata lui pasiune e pictura. De fapt pictează amatoricește acasă. Însă nu și-a putut transforma pasiunea în meserie pentru că pictura nu se potrivește cu societatea multilateral dezvoltată visată și impusă de Regim. Liviu e căsătorit și are o fetiță. Se urăște în fiecare zi că ele trebuie să traiască într-o lume în care speranța pare să fi murit și-n care Partidul îți hotărăște destinul – o lume în care fericirea e o creație de partid.
În acea dimineață hotărăște că nu mai suportă rutina, lanțurile și mai ales durerea. Ideea îi încolțește puternic în minte, știe că s-a terminat cu rutina, știe că azi e ziua în care lumea îl va auzi. Îl va auzi lumea liberă și lumea liberă va veni să-i elibereze fetele de sub teroare și-l va auzi și Regimul și se va cutremura. Deși e conștient că doar cu doi ani înainte regimul a înăbușit într-un mod brutal și sângeros revolta muncitorilor din orașul lui. Însă asta e dimineață în care Liviu nu se mai teme.
Se pregătește cu atenție, se învoiește la ora ora 9:00 de la serviciu, se duce acasă și își ia costumul de schi și schiurile, își face o pancartă cu scris mare și vizibil, în ghiozdan pune o sticlă de 3 litri de benzină, un cuțit de vânătoare și câteva brichete. Se urcă în Dacia lui și se îndreaptă către pârtia Bradul din Poiana Brașov. E ora 16:00. Își înfige cu ajutorul cuțitului pancarta într-un brad într-un loc în care consideră că poate fi văzută din orice unghi. Pe pancartă e scris:”Stop Morder! Braşov = Auschwitz!”
Își pune schiurile, toarnă benzina pe el, și când e gata să coboare se aprinde cu bricheta, când ajunge la jumătatea pârtiei flăcările ajung la 2 metri jumătate. Douglas Wallace un turist scoțian îl vede și reușeste să-l stingă rapid, un prieten al lui cheamă salvarea care ajunge destul de repede. Liviu e dus la spitalul de urgență din Brașov. Scoțianul nu înțelege imediat semnificația gestului din prima, dar după ce vede pancarta realizează. Câteva ore mai târziu doi securiști bat la ușa doamnei Etelka, soția lui Liviu și-i spun că trebuie să se prezinte la spital și că are legătura cu soțul ei, refuză să-i dea orice altă informație.
Când ajunge la spital o așteptau directorul de la Prefabricate unde lucra Liviu și cumnatul ei, fratele lui Liviu. Doctorul nu știe cum s-o ia și-n cele din urmă îi spune că soțul ei tocmai murise din cauza arsurilor și tot ce-i mai rămâne de la el e o bancnotă de 100 de lei și o verighetă tăiată în două ca să poată fi scoasă de pe deget.
LIVIU CORNEL BABEȘ 10 septembrie 1942 Brașov-2 martie 1989 Brașov.
La îmmormântare au fost sute de oameni, multi dintre ei, necunoscuți. Iar preotul care a oficiat slujba a dat dovadă de ceva curaj făcându-i o slujbă obișnuită și nu una pentru sinucigasi, realizând cu adevărat motivația gestului. Până în seară vestea ajunge și la Radio Europa Liberă. Neculai Constantin Munteanu îl declară erou martir anticomunist și-l compară cu studentul ceh Jan Pallach, care în ianurie 1969 își dă foc în semn de protest față de ocuparea abuzivă a Cehoslovaciei de către URSS în vara lui 1968. Zile în șir îi dedică emisiuni ca să afle întreaga lume despre el. E cel mai vizibil, mai dur și mai disperat gest anticomunist de la Wurbrandt și Calciu Dumitreasa care au vorbit în fața Congresului American despre ororile din România comunistă. Ion Rațiu îi va publica povestea lui Liviu Babeș într-una din revistele pe care le conducea din exil.
9 luni mai târziu. Lungă perioadă de tranzație începe iar românii trebuie să se învețe cu libertatea. Fetele lui Liviu au scăpat din lagăr și au șansa să trăiască într-o lume liberă. În 2007 Liviu Babeș e declarat erou național și cetățean de onoare la Brașovului și o stradă din orașul lui natal a fost numită după el. Cu acea ocazie niște tembeli care locuiau pe strada numită după el s-au apucat să protesteze sub pretextul că trebuie să-și schimbe buletinele.
S-a dovedit că erau niște nostalgici ai vechiului regim, o doamnă spunându-i cu seninătate unui reporter venit la fața locului : ”la ce dracu’ i-o folosit sacrificiul asta, trăim mai bine acu, măcăr atunci ne dădea statul casă și loc de muncă”. Partea proastă e că într-un fel doamna avea dreptate. Sunt 31 ani de la gestul extrem de disperare al lui Liviu Babeș și 95% dintre români nu știu cine e Liviu Babeș și nici nu le pasă. În schimb încă prea mulți dintre români continuă să-l regrete pe marele Cârmaci și defunctul regim, pentru că atunci statul le dădea casă, masă și loc de muncă.
La 31 ani de ani după acel gest, din Liviu Babeș a mai rămas o cruce ruginită pusă la locul faptei de o organizație de revoluționari din Brașov, la începutul anului 1990 și o serie de comemorări triste la care participă o mână de oameni, printre ei și Douglas Wallace, turistul scoțian care a încercat să-l salveze pe Liviu Babeș atunci.
De fiecare dată când vine în România se arată tot mai dezamăgit de poporul român care nu apreociază deloc gestul eroului de la Brașov. Dar mai ales rămân în urma lui o soție și o fiică care deși trăiesc mai bine acum, se simt dezamăgite și scârbite că securiștii și torționarii încă o duc bine, că au căpușat instituții întregi făcând averi și bucurându-se de pensii imense și murind liniștiti în casele lor fără să dea socoteală pentru răul făcut. Și mai ales sunt scârbite pentru că Liviu Babeș nu primește niciun sfert din respectul și recunoștiința de care se bucură Jan Pallach în Cehia. Și cel care scrie rândurile astea e scârbit, pentru că n-am auzit de Liviu Babeș la școală, nu i-am văzut numele în manualele de istorie, n-am auzit de el la Facultatea de Istorie pe care am absolvit-o și n-am auzit prea mulți dintre politicienii noștri vorbind despre el.
De fapt am auzit pentru prima oară de el într-un articol al unuia din cei mai cunoscuți propagandiști români, un articol care se numea ”Nostalgii de porc” și de fapt era despre electricianul TVR care s-a aruncat în plenul Parlamentului în semn de protest față de reducerea pensiei de handicap a fiului său de către guvernul Boc. Și partea cea mai tristă e că avea dreptate autorul în acel articol: nu dăm doi bani pe gestul lui Babeș că nu simțim că ne-a adus ceva practic, dacă de exemplu gestul lui aducea la putere un regim mai bun care să continuie să ne dea casă si loc de muncă probabil că altfel ar fi fost privit Liviu Babeș.
Epilog
Sunt 31 de ani de când Liviu Babeș a ars ca o torță pe pârtia Bradul din Poiana Brașov. Astăzi probabil ca de obicei o să dea TVR-ul o știre scurtă despre o tristă comemorare făcută pe pârtia unde s-a întâmplat totul. Eu însă am simțit nevoia să scriu pe larg povestea lui Liviu Babeș, pentru că fără oameni ca el ziua de 2 martie 2020 pe care am descris-o la începutul articolului n-ar fi posibilă fără el și oameni ca el. Pentru că libertatea nu e un dat, ea e un dar prețios care a fost obținut cu sânge și suferintă și sacrificii. E un dar pentru care vieți s-au pierdut.
Și e foarte important ca tinerele generații care au avut norocul să de a nu trăi teroarea comunistă și mai ales politicienii care au impresia că politica a început așa prin 2016 să înțeleagă cât de prețioasă e această libertate și cât de ușor se poate pierde ea. Acum e la fel de drept că mi-aș fi dorit să nu plătească nimeni un preț așa mare pentru libertate, să nu fi ajuns Liviu Babeș să-și dea foc, să nu suferit așa mult Elizabeta Rizea, Nicolae Steindhart, Richard Wurmbrand sau Iuliu Hossu și să nu moară atâția oameni la Timișoara și București în timpul Revoluției. Din nefericire istoria și realitatea n-a fost așa cum vreau eu.
De aceea am simțit nevoia să scriu azi pentru că Liviu Babeș a fost o torță vie întocmai ca cea ținută în mână de doamna de pe malul Atlanticului, care ne arată nouă românilor că cel mai mare dar, cea mai mare cucerire de după 1990 e libertatea. Libertatea de a fi fericiți, de-a-i face pe alții fericiți și de a face lumea în care trăim mai bună.
De aceea astăzi nu pot decât să-mi exprim omagiile față de familia îndurerată care în acea zi a pierdut un soț și un tată și vreau să-i mulțumesc lui Liviu Babeș pentru că mi-a predat o lecție așa importantă și pentru curajul de a da voce tuturor cel care au suferit pentru că nu erau liberi.
Vă mulțumesc sincer domnule Babeș, Dumnezeu să vă odihnească în pace și vă țină veșnic în libertate și fericire!
